Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-10-04 / nr. 457
Bătrâna hardughie a lui Leon Popescu pârâie din incheeturi in așteptarea deschiderii stagiunii de operă și bubuitul prăbușitei finale a cupolei. Față de optimista credință bazată probabil pe „norocul lui Schröder" că huiduma va mai ține un an, constatările inginerilor se ridică stavilă intru apărarea vieții personalului artistic și a eventualilor temerari spectatori. Problema se pune deci de urgență, deoarece direcția Operei nu a avut decât 4 luni vacanță ca să gândească. Situația e și mai grea acum deoarece sălile libere in vață susceptibile de o amenajare, s'au închiriat (Sala Vox, sala Aro). Câțiva specialiști conducători au opinat pentru principiul plăcintei cu carne și brânză, propunând ca Teatrul Național să împartă săptămâna pe jumătate Luni să fie ..Titanic-Vals”, Marți „Maeștrii cântăreți", Miercuri „Hamlet", Joi „Casa cu 3 fete", Vineri „Manechinul sentimental" etc. Și tot acest bogat program n'ar însuma mai mult decât peste 40.000.000 subvenții. Am notat această propunere pentru pitorescul ei și dovada capacității conducerii. Este curios cum de peste zece ani problema unui local propriu de Operă s'a pus la fiecare început de stagiune de direcțiile respective, lâsându-se in sarcina anului viitor începerea localului propriu. Nimeni n'a avut nici bună-voința creerii unui plan ca măcar pe plan edificiul să fie realizat, și apoi cu trudă adunând dela instituțiile principale ale statului cota lor să se adune cele 200 milioane care ar fi necesare creerii unui local propriu. Să nu se uite că Exarcu a făcut Ateneul din leul dat de cetățeni. Dar problema Operei nu se soluționează nici cu aceste note, și în numărul viitor ii vom da amploarea cuvenită. CU LISE MILSTEIN Seria concertelor extraordinare va fi deschisă anul acesta de violonistul de renume mondial Natan Milstein, printr'un recital în sala Vox, în seara de Miercuri 7 Octombrie. Născut în 1904 la Odesa, Milstein a urmat primele cursuri de vioară cu profesorul Stolianski. Peste zece ani îl găsim elev al Academiei Imperiale de muzică din Petersburg, urmând clasa celebrului profesor Auer, unde nu erau admiși decât talente cu adevărat excepționale. La vârsta de 19 ani, întovărășit de celebrul pianist Vladimir Horovitz, Milstein întreprinde un mare turneu, încununat de imens succes. In 1925 părăsește Rusia, plecând la Berlin, de unde începe formidabila sa ascensiune. Franța, Belgia, Spania, Portugalia și America de Sud, sunt țările unde Milstein primește consacrarea artistică. Bruxelles, orașul In care sub observația celebrului Isaije, își desăvârșește studiile. In 1928 este solistul orchestrei Concertgebow din Amsterdam. în 1929 debutează cu un senzațional succes la New York. Dar definitiva sa consacrare ca celebritate universală o datorează debutului la Viena. Neîndoioscă azi, Milstein contează printre primii violoniști ai lumii. Tehnica desăvârșită, căldura și puritatea tonului, pătrunderea interpretativă și nobilul suflu de ară caracteristic interpetărilor sale, fac din Milstein un desăvârșit artist al viorii. La noi, Milstein a concertat în diferite rânduri. Atât în recitaluri, cât și în concertele cu acompaniament de orchestră, a stârnit senzație în rândurile melomanilor bucureșteni. Iată de ce privim apariția lui de săptămâna viitoare drept unul din evenimentele muzicale ale anului. Programul concertului de Miercuri 7 Octombrie cuprinde: Bach: Chaconne Vivaldi: Sonata în A dur Beethoven: Sonata dur Smetana: De mon pays Wienawskij: Concert în D mcli. Acompaniamentul la pian va fi susținut de Leopold Mittman, acompaniatorul permanent al lui Milstein. LIN AL DOILEA concert, de astă dată simfonic, va f fi condus de Paul Breisach, dirijor la Opera de Stat din Vienna, angajat special pentru a da mai multă amploare concertului unde Milstein va fi solist. Așadar, Duminică 11 Octombrie, orele 11 a. m., în sala Ateneului, Milstein va interpreta acompaniat de orchestră condusă de Breisach : Bach: Concert în E dur pt. vioară și orchestră. Mendelsohn: Concert pt. vioară și orchestră. Dvorak: Concert pt. vioară și orchestră. Aceasta va fi ultima apariție a lui Milstein în actuala stagiune în fața publicului bucureștean.ENESCU va cânta anul acesta pentru noi. 10 concerte cari înseamnă tot atâtea seri de mare desfătare artistică sunt anunțate între sfârșitul lui Octombrie și prima jumătate a lui Noembrie. TEATRUL VESEL continuă stagiunea de vară în sala din palatul Eforia. Repertoriul întregei săptămâni: ,,La iarbă verde”, marele succes de la „Marconi". FILARMONICA intenționează să creeze un ,,Quartet de coarde” în vederea unor concerte de muzică de cameră. Pentru aceasta se va ține un concurs în ziua de Luni 12 Octombrie. D-l TUDOR MUȘATESCU a prezentat comitetului de lectură al Teatrului Național. ..Familia Ionescu” care sa bucurat de o entuziastă primire. Lucrarea fost reprezentată la Teatrul „Reagina Maria” sub titlul „Sosesc deseară”, dar a primit numeroase modificări din partea autorului. LUNI 5 OCTOMBRIE va avea loc pe scena Teatrului Național premiera piesei lui Shakespeare „Troilus și Cressida”, in traducerea d-lui Em. Ciomac, cu d na Elvira Codeanu și d. G. Vracca in rolurile titulare. Direcția de scenă: d. Soare Z Soare. MIRCEA ȘTEFANESCU autorul marelui succes al ultimei stagiuni, „Veste bună", lucrează la Balcic la o piesă satirică al cărei titlu n'a fost incă fixat și care va vedea lumina rampei in actuala stagiune la Teatrul Național. Deasemeni își va juca „Lupul și sania", comedie in trei acte, la unul din teatrele particulare. Duminică 4 Octombrie ora 11 a. m. SCULPTORUL Boris Caragea cîeschitîe expoziția sa de sculptură în DALLES TEATRUL REGINA MARIA: FIB nCB DI. MIBl Stris,BBICdIC de Andre Dirabea) Lucrarea d-lui Andre Birabaau este cu mult mai mult o șarte împotriva demagogiei poliicianiste decât o comedie. Fiind absolut necesar pentru conflictul și desnodământul acțiunei, autorul nu a ezitat să prezinte o situație foarte arbitrară, o intrigă de o flagrantă neverosimilitate (un tânăr ministru află că șeful ușierilor este tatăl său) dar a condus-o cu atât bine încât spectatorul o acceptă amuzat. Ușierul Fabrei e pasiunea postului său și astfel orice încercare de îndepărtare, cu avantagii bineînțeles, făcută de excelența sa fiul, se iubește de ferma hotărâre de-a nu părăsi serviciu a tatălui. Paternitatea va rămâne secretă. Intr’o zi ușierul este depășit de imperioasa necesitate observației paterne și luat de foame și drepturile lui de tată, pălmuiește pe ministrul-fiu. Scena e văzută de reprezentanții comuniști cari interpretează gestul ca o corecție a poporului contra bur jnilor. Faptul ia proporții, guvernul cade și în noua format uneo t» titl’d comunist trimite pe cx-usicr ministru în instituția condusă până atunci de fiu. Pentru a nu strica „noua carieră” a tatălui, fiul renunță la viața publică și la amorul lui propriu iar spectatorul observă că a asișt la patru acte conduse fantezist, lipsite de carcasă, dar pline de replici biciuitoare, de observații vioaie și mai ales de o cuceritoare vervă. „Fiul meu, Domnul ministru !” este un spectacol care se adresează tuturor iar satirizarea moravurilor politice își găsește în public un adânc ecou. Satira e condusă cu abilitate, autorul fiind vechi sforii de teatru și măestria celor trei prime finaluri de act este remarcabilă ca simplicitate și efect. D-nul V. Maximilian în ușierul-ministru a detaliat: rolul cu multă finețe în patetic (finalul actului prim când ușierul află că ministrul este fiul lui) și o cuceritoare bonomie în rest. Interpretarea d-lui Maximian este demnă de reputația pe covo are. In mama ministrului, un tip de femeie arivistă, d-na Maria Sandu a susținut rolul unitar. Credem că o foarte ușoară afinare a personalului (e o femeie din popor dar de treizeci de ani a cunoscut progresiv urcarea socială adaptându-se mediului) prin renunțarea la câteva gesturi și intonații cam prea autohtone. In afară de acest detaliu, d-na Maria Sandu a fost o foarte bună parteneră. * D-nul Nuove este un tânăr actor cu fizic foarte agreabil, a cărui ezitări, mici de altfel, suntem siguri că s’au datorit emoției de a susține un rol destul de greu. D'nul Nuove s’a achitat onorabil de rolul ministului-fiu și cum cunoaștem câteva mici roluri precedente credem că este o bună achiziție făcută de Teatrul Regina Maria. Intr’un rol secund d. Talianu a adăugat jovintăței jocului său o nuanță de ușoară și sinceră ei motivitate. Agreabilă d-ra Tanți Cocea, în nota rolurilor d-rele Elvira Petreanu și Francisca Cristian. Din ansamblul bărbătesc F.’au reliefat d-nîi Marcel Enescu, Cr. Eterie, Jean Constantinescu. Decoruri adecvate, traducerea cursivă. Imn bun și înveselitor spectacol. 1 ion anestin TEATRUL NATIONAL: „Avarul“ de Mallere in traducerea d-lui Tudor Arguiiu D. P. I. Prodan, fidel înțelesului pe care directoriul îl acordă cuvântului premieră, a oferit reluarea Avarului. Pentru o scenă cu subvențiile și avantagiile celei conduse de d. P. I. P. precisa misiune culturală a Teatrului Național ar putea fi realizată fără eforturi sau anemieri. Una din primele măsuri ar fi acela de a da anual câte un ciclu Molière, Shakespeare și Caragiale. Aceste trei cicluri s-ar desfășura în spațiul unei luni (36 spectacole) servind deopotrivă cultivarea spectatorilor cât și fixarea unei permanente interpretări a celor trei și unitare clasici. Bineînțeles nu poate fi vorba — cum s’a crezut de altfel acum câțiva ani când Molière fusese, luat în antrepriză reprezentând Divertismente dar ignorând Mizantropul — de reprezentarea integrală a operii, ci de o severă selecționare, pe care atât d. Ion Sadoveanu Directorul General al Teatrelor cât și d. prof. Ion Petrovici o pot face. Intr’un asemenea caz d. P. I. P ar afla cu surprindere că Avarul nu are importanța nici a Mizantropr”i h nici a lui Tartuffe. „Avarul" nu este o piesă, ci un rol reliefat pe un fond pe care sunt schițate sumar, cu foarte multe locuri comune și împrumuturi, o serie de personagii-păpuși. Chiar și personajul central nu este trasat complet, unitar, ca Alcest sau ca Tartuffe și Moliere de dragul unei scene — mai precis, a câtorva replici comice — contrazice caracterul personagiului. Astfel avarul Harpagon care umblă îmbrăcat ca un serv, are în areaș timp un important personal compus din un intendent, doi lachei și un bucătar. Are de asemeni călească și doi cai pe cari nu-i folosește, nu-i hrănește, dar îi ține totuși. Contradicțiile acestea sunt importante ei îi'p>d' •tatea tipului creind în acelaș timp și actorului imposibilitatea unei interpretări rotunde. Avarul este o serie de scene făcute fiecare cu siguranța meșteșugului și reluarea efectelor comice din precedente lucrări iar peste toată acțiunea nu predomină procesul avariției, ncrtretul cum de exemplu în Tartuffe domnește fățărnicia — ci o intrigă în care unul din r—miritele culminate este scena de gelozie între tetă și fiu pentru aceiași fată. Ne pare foarte rău că nici de data aceasta nu suntem de ogrd cu a •vactoriiae’’rice ale d-lui P. I. P. și regretăm cu atât mai mult, cu cât d-sa va rămâne cu impresia că avem sau am avut ceva personal cu Molière. Defectele construirii personajului silește pe interpretul lui Harpagon la o linie de joc care să mascheze golurile. Trecuta interpretare a d-lui Ion Brezianu avea pentru public prestigiul unei firme apreciate și simpatia pentru atât de personalele-i note cu burle D-l Ion Finteșteanu, actualul deținător al rolului, a arătat o foarte conștiincioasă audiere a deSa iilor și a adus câteva gesturi și sublinieri cari sunt dovada seriozităței meșteșugului d-sale dar dozajul, nu a fost supraveghiat cu toată atenția. Astfel gestul și mimica cu care însoțește faimosul „Fără zestre !” nu a fost realizat în crescendo, ci repetat la fel. In nu mai puțin faimosul monolog al descoerirei furtului ( monolog haotic și absurd dar foarte teatral). Finteșteanu a fost predominat de greutatea ritmului. Avarul,repetăm, este un rol făcut din bucăți și numai o foarte mare autoritate a actorului poate întreai ceia ce nu a complectat Moliere. La Comedia franceză d. Denis d’Ines și-a dat seama că o interpretare realistă nu se poate susține și a făcut o compoziție de stil. Nu trebuie uitat că sexagenarul comedian francez avea in avantajul său autoritatea numelui, experiența, și mai ales tradiția unei interpretări pe care a perfectat-o. Un ateu în minus d. Finteșteanu îl are și in glasul său tenorial mult prea tânăr față de personaj. Cu toate greutățile enumerate, sau mai bine zis, tocmai din cauza lor, interpretarea d-lui Fințescu este meritorie. Din restul ansamblului, destul de bine pus la punct, notăm pe d-ncic Sonia Cluceru, Elvira Godeanu, Marieta Luca și d-nii A. Pop Marțian, Baldovin și Brancomir (excelentă mască). Pentru a aduce o notă nouă, registrul spectacolului, d. Ion Șahighian a încercat o dinamizare vizuală cu ajutorul scenei turnante, amplificând furibunda căutare a comorii furae prin fuga lui Harpagon prin toată casa. „Găselnița” d-lui Șahighian denotă o frumoasă intenție de înoire și din punct de vedere tehnic a fost bine realizată, dar nu cred că era necesară tocmai la Molière, unde se impune un stil de joc și montare proprie, perfect corespunzător textului. Dinamizarea cinematică a decorului, cere un alt ritm de joc și ne îndoim că o modernizare a textului lui Mo» Here i-ar putea mări valoarea (gândii-vă numai haed artilist desnodământ al regăsirii întregii familii după clasicul naufragiu). Aduce în Moliére o notă nouă înseamnă mai curând a 1 rr’ -a în ritmul de joc al timpului lui. In orice caz dacă realizarea d-lui Sahighian nu se încadrează în ritmul textului molieresc ea denotă muncă, dar de realizări noui și reale însușiri, ceiace e mult și îmbucurător. Traducerea d-lui Tudor Arghezi colorată și cursivă. E C SUB DOUA DRAPELE ne reamintește anecdota elevului, care, întrebat fiind despre domnia lui Ludovic al XIV-lea răspunse iute și pe nerăsuflate: „Ludovic al XIV-lea a fost un rege mare, dar mai mare a fost Napoleon I', și surprinzând vigilența profesorului, spuse lecția pe care o știa în locul celei neînvățate. Scriind despre „Sub două drapele“ ne amintim de „Marocco“, iar amintindu-ne de „Marocco “ am fi înclinați să spunem: „Sub două drapele“ a fost frumos dar „Marocco" a fost mai frumos1 și am urma vorbind despre „Marocco". Cum însă nu sperăm a reuși să surprindem vigilența Dv. după cum odinioară a reușit elevul leneș să înșele pe bunul profesor, ne vom resemna să scriem despre două drapele. Filmul stă „a chevalii pe două cicluri: iubire și eroism. Ciclul iubire cuprinde: Un maior din Legiunea străină iubește o crâșmăriță, crâșmărița un legionar, legionarul o nobilă e engleză, și (aci însă nu se mai potrivește cu „Reigen“ a lui Schnitzler) nobila engleză pe legionar. După aceste premize sentimentale vine ciclul eroic. Legionarul salvează un grup de camarazi, maiorul încearcă să salveze pe legionar, acesta încearcă să salveze pe maior — iar pe toți — cu batalion cu tot — îi salvează crâșmărița, plătind salvarea lor cu viața ei. Ce este prea mult strică. Atâta profunzime de abnegații, de amor, de eroism, aiurește. Emoțiile se provoacă de intrigi „la singulari" nn „la plural“. Spectatorului trabue să-i dai răgazul și posibilitatea să se regăsească în erou, să creadă și să fie mândru că in aceiași împrejurare ar proceda la fel cu dânsul. Atâția eroi și atâtea posibilități de afirmare năucesc iar bietul spectator pățește ca mă —garul lui Buridan, cel mort de foame între două căpițe de fân. De altfel de aceiași lipsă de emoție, prin depășire, par a suferi și cei patru interpreți principali, cari repetor își pierd suflul luând-o mai pe lângă drum, așa cum fac țărancele când vin de la târg, cu pantofii în mână. Poate însă că noi nu am înțeles bine intențiile regiei, care a pus accentul pe masse, lăsând indivizii mult mai șterși. Fotografiile și mișcările de ansamblu excelente. PRINȚESA OLGA este alcătuit din două filme distincte, atât de distincte încât nici un singur moment spectatorul nu reușește să le contopească într’un singur tot, păstrând mereu senzația inconfortabilă că treaz fiind, umblă totul pe două cărări. Astfel găsim mai întâi o foarte izbutită, abil condusă și ingenios rezolvată, dramă polițistă să-i zicem „Cabina 50 B“, în lungul căreia și aparent împletit cu ea merge o fină și ironică comedie să-i zicem „Prințesa Olga“. Organic însă aceste două acțiuni, a dramei și a comediei nu se pătrund, nu se amalgamează, desfășurarea scenică trecând mereu de pe un plan pe altul, și lăsând până la urmă o impresie nedeslușită de incomplect, provenită numai din faptul că s-a încercat împreunarea a două genuri cari se exclud— drama polițistă și comedia satirică.. Comedia, printre altele, ne înfățișează o savuroasă și foarte izbutită parodie a vedetei de cinema, veche a Gretei Garbo, vedeta-tip, vedetaetalon, vedeta Nr. 1, iar drama reușește să capete o deslegare palpitantă, strânsă, am putea spune chiar elegantă, pentru a întrebuința un termen utilizat în matematici atunci când în soluție nu se întrebuințează artificii de calcul. Am simțit nevoia să subliniem acest final pentru că majoritatea filmelor și romanelor polițiste păcătuesc tocmai prin rezolvări pripite, forțate, ori cu prea multe explicații. Intre dramă și comedie ascultăm un minunat solo de acordeon — al cărui singur cusur e că nu durează mai mult. CATERINA este versiunea localizată, modernizată, putem spune chiar motorizată (fiindcă Făt-Frumosul timpurilor noastre dispune de limuzină) a vechei povești cu cenușereasa. „Katerina die letzte“, nu are nimic comun ca celebra împărăteasă a tuturor rușilor, ci este doar cea mai urâtă, tâmpită și oropsită din servitoarele unei case mari cu slugi multe și odăi numeroase. După cum în povestea de demult tâmplarea cu pantoful scoate cenușereala la iveală, tot o întâmplare o aduce pe Caterina noastră in fața Făt-Frumosului cu mașină. Elaborarea pasiunei în sufletul lui Făt-Frumos este însă acum mult mai anevoioasă și, ce să zicem, cu toate calitățile sufletești ale cenușeresei și cu tot umedul ochilor atât de vii ai Francisca Gali, încă amorul tânărului „Domnișor“, care la începutul filmului o iubea nebunește pe stăpâna ei, prea apare năstrușnic și subit spre a fi plauzibil. Când însă un film e atât de „drăguț“ cum e acesta și când interpreta lui principală se numește Francisca Gali — adică un superlativ de radiantă simpatie — a ridica cusururi ca cel mai de sus, nu contează. Recomandăm deci filmul fără alte rezerve, decât acelea pe care le facem relativ la stângăcia lui Făt- Frumos — debutant se pare. DOMNUL SCHERLOCK ȘI DOAMNA HOLMES poate fi dat aproape ca model de film polițist pasionant, închegat și soluționat fără arbitrajul „Dens ex machina“, salvatorul romancierilor nu pană de desnodământ. Dacă pe nedrept se spune că ziua bună se cunoaște de dimineață, nedrept se poate zice că filmul polițist se califică după desnodământ. Și este cu atât mai serios un film de acest gen, cu cât intervin un dezlegare mai puține elemente noi, încă necunoscute spectatorului. Domnul Sherlock și doamna Holmes, are și această calitate — deși filmul trebue urmărit cu puțin mai multă atenție decât se cere de obiceiu. Adăugăm recomandația de rigoare. Trebue văzut dela început — adică nu astfel cum obișnuește spectatorul bucureștean, care mereu înjugă carul înaintea boilor — i apoi se plânge că nu merge căruța... sorin carnabol RANUJL