Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-10-04 / nr. 457

Bătrâna hardughie a lui Leon Popescu pârâie din incheeturi in așteptarea deschiderii stagiunii de operă și bubuitul prăbușitei finale a cupolei. Față de optimista credință bazată probabil pe „norocul lui Schröder" că huiduma va mai ține un an, constatările inginerilor se ridică stavilă intru apărarea vieții personalului artistic și a even­­tualilor temerari spectatori. Problema se pune deci de urgență, deoarece direcția Operei nu a avut de­cât 4 luni vacanță ca să gândească. Situația e și mai grea acum deoarece sălile libere in vață sus­ceptibile de o amenajare, s'au închiriat (Sala Vox, sala Aro). Câțiva specialiști conducători au opinat pentru principiul plă­­cintei cu carne și brânză, propunând ca Teatrul Național să împar­tă săptămâna pe jumătate Luni să fie ..Titanic-Vals”, Marți „Ma­eștrii cântăreți", Miercuri „Hamlet", Joi „Casa cu 3 fete", Vineri „Manechinul sentimental" etc. Și tot acest bogat program n'ar însuma mai mult de­cât peste 40.000.000 subvenții. Am notat această propunere pentru pitorescul ei și dovada ca­pacității conducerii. Este curios cum de peste zece ani problema unui local pro­­priu de Operă s'a pus la fiecare început de stagiune de direcțiile respective, lâsându-se in sarcina anului viitor începerea localului propriu. Nimeni n'a avut nici bună-voința creerii unui plan ca mă­­car pe plan edificiul să fie realizat, și apoi cu trudă adunând dela instituțiile principale ale statului cota lor să se adune cele 200 mi­lioane care ar fi necesare creerii unui local propriu. Să nu se uite că Exarcu a făcut Ateneul din leul dat de ce­tățeni. Dar problema Operei nu se soluționează nici cu aceste note, și în numărul viitor ii vom da amploarea cuvenită. CU LISE MILSTEIN Seria concertelor extraordinare va fi deschisă anul acesta de vio­­lonistul de renume mondial Natan Milstein, printr'un recital în sala Vox, în seara de Miercuri 7 Oc­tombrie. Născut în 1904 la Odesa, Mil­­stein a urmat primele cursuri de vioară cu profesorul Stolianski. Peste zece ani îl găsim elev al A­­cademiei Imperiale de muzică din Petersburg, urmând clasa celebru­lui profesor Auer, unde nu erau admiși decât talente cu adevărat excepționale. La vârsta de 19 ani, întovărășit de celebrul pianist Vladimir Horovitz, Milstein între­­prinde un mare turneu, încununat de imens succes. In 1925 părăseș­te Rusia, plecând la Berlin, de unde începe formidabila sa ascen­siune. Franța, Belgia, Spania, Portu­galia și America de Sud, sunt ță­rile unde Milstein primește consa­crarea artistică. Bruxelles, orașul In care sub observația celebrului Isaije, își desăvârșește studiile. In 1928 este solistul orchestrei Concertgebow din Amsterdam. în 1929 debutează cu un senzațional succes la New­ York. Dar definiti­va sa consacrare ca celebritate u­­niversală o datorează debutului la Viena. Neîndoios­că azi, Milstein con­tează printre primii violoniști ai lumii. Tehnica desăvârșită, căldu­ra și puritatea tonului, pătrunde­rea interpretativă și nobilul suflu de ar­ă caracteristic interpetărilor sale, fac din Milstein un desăvâr­șit artist al viorii. La noi, Milstein a concertat în diferite rânduri. Atât în recitaluri, cât și în concertele cu acompania­ment de orchestră, a stârnit sen­zație în rândurile melomanilor bu­­cureșteni. Iată de ce privim apari­ția lui de săptămâna viitoare drept unul din evenimentele muzicale ale anului. Programul concertului de Mier­curi 7 Octombrie cuprinde: Bach: Chaconne Vivaldi: Sonata în A dur Beethoven: Sonata­­ dur Smetana: De mon pays Wienawskij: Concert în D mcli. Acompaniamentul la pian va fi susținut de Leopold Mittman, a­­compania­torul permanent al lui Milstein. LIN AL DOILEA concert, de astă dată simfonic, va f­­ fi condus de Paul Breisach, diri­jor la Opera de Stat din Vienna, angajat special pentru a da mai multă amploare concertului unde Milstein va fi solist. Așadar, Duminică 11 Octom­brie, orele 11 a. m., în sala Ate­­neului, Milstein va interpreta a­­companiat de orchestră condusă de Breisach : Bach: Concert în E dur pt. vioa­ră și orchestră. Mendelsohn: Concert pt. vioa­ră și orchestră. Dvorak: Concert pt. vioară și orchestră. Aceasta va fi ultima apariție a lui Milstein în actuala stagiune în fața publicului bucureștean.­­ENESCU va cânta anul acesta pentru noi. 10 concerte cari înseamnă tot a­­tâtea seri de mare desfătare artis­tică sunt anunțate între sfârșitul lui Octombrie și prima jumătate a lui Noembrie. TEATRUL VESEL continuă stagiunea de vară în sa­la din palatul Eforia. Repertoriul întregei săptămâni: ,,La iarbă verde”, marele succes de la „Marconi". FILARMONICA intenționează să creeze un ,,Quar­tet de coarde” în vederea unor concerte de muzică de cameră. Pentru aceasta se va ține un con­curs în ziua de Luni 12 Octom­brie. D-l TUDOR MUȘATESCU a prezentat comitetului de lectură al Teatrului Național. ..Familia Ionescu” care s­a bucurat de o entuziastă primire. Lucrarea fost reprezentată la Teatrul „Re­a­gina Maria” s­ub titlul „Sosesc deseară”, dar a primit numeroase modificări din partea autorului. LUNI 5 OCTOMBRIE va avea loc pe scena Teatrului Național premiera piesei lui Sha­kespeare „Troilus și Cressida”, in traducerea d-lui Em. Ciomac, cu d na Elvira Codeanu și d. G. Vracca in rolurile titulare. Direcția de scenă: d. Soare Z Soare. MIRCEA ȘTEFANESCU autorul marelui succes al ultimei stagiuni, „Veste bună", lucrează la Balcic la o piesă satirică al cărei titlu n'a fost incă fixat și care va vedea lumina rampei in actuala stagiune la Teatrul Na­țional. Deasemeni își va juca „Lupul și sania", comedie in trei acte, la unul din teatrele particulare. Duminică 4 Octombrie ora 11 a. m. SCULPTORUL Boris Caragea cîesch­itîe expoziția sa d­e sculptură în DALLES TEATRUL REGINA MARIA: FIB­ nCB DI. MIBl Stris,­­BBICdIC de Andre Dirabea) Lucrarea d-lui Andre Birabaau este cu mult mai mult o șarte îm­potriva demagogiei poliicianiste decât o comedie. Fiind absolut necesar pentru conflictul și desnodământul acți­­unei, autorul nu a ezitat să pre­zinte o situație foarte arbitrară, o intrigă de o flagrantă neverosi­­militate (un tânăr ministru află că șeful ușierilor este tatăl său) dar a condus-o cu atât bine în­cât spectatorul o acceptă amu­zat. Ușierul Fabre­i e pasiunea postului său și astfel orice încer­care d­e îndepărtare, cu avantagii bineînțeles, făcută de excelența sa fiul, se iubește de ferma hotă­râre de-a nu părăsi serviciu a tatălui. Paternitatea va rămâne secretă. Intr’o zi ușierul este de­­pășit de imperioasa necesitate observației paterne și luat de fo­a­m­e și drepturile lui de tată, păl­­muiește pe ministrul-fiu. Scena e văzută de reprezentanții comu­niști cari interpretează gestul ca o corecție a poporului contra bur­ jnilor. Faptu­l ia proporții, gu­vernul cade și în noua format u­­ne­o t» titl’d comunist trimite pe cx-usicr ministru în instituția con­dusă până atunci de fiu. Pentru a nu strica „noua carieră” a tată­lui, fiul renunță la viața publică și la amorul lui propriu iar spec­tatorul observă că a asiș­t la patru acte conduse fantezist, lip­site de carcasă, dar pline de re­plici biciuitoare, de observații vi­oaie și mai ales de o cuceritoare vervă. „Fiul meu, Domnul minis­tru !” este un spectacol care se adresează tuturor iar satirizarea moravurilor politice își găsește în public un adânc ecou. Satira e condusă cu abilitate, autorul fiind vechi sfor­­ii de tea­tru și măestria celor trei prime fi­­naluri de act este remarcabilă ca simplicitate și efect. D-nul V. Maximilian în ușie­­rul-ministru a detaliat: rolul cu multă finețe în patetic (finalul actului prim când ușierul află că ministrul este fiul lui) și o cuce­­ritoare bonomie în rest. Interpre­tarea d-lui Maximian este dem­nă de reputația pe cov­­o are. In mama ministrului, un tip de femeie arivistă, d-na Maria Sandu a susținut rolul unitar. Credem că o foarte ușoară afi­­nare a personalului (e o femeie din popor dar de treizeci de ani a cunoscut progresiv urcarea so­cială adaptându-se mediului) prin renunțarea la câteva gesturi și intonații cam prea autohtone. In afară de acest detaliu, d-na Maria Sandu a fost o foarte bună parteneră. * D-nul Nuove este un tânăr ac­­tor cu fizic foarte agreabil, a că­rui ezitări, mici de altfel, suntem siguri că s’au datorit emoției de­ a susține un rol destul de greu. D'nul Nuove s’a achitat onora­bil de rolul minis­tului-fiu și cum cunoaștem câteva mici roluri pre­cedente credem că este o bună achiziție făcută de Teatrul Re­gina Maria. Intr’un rol secund d. Talianu a adăugat jovin­tăței jocului său o nuanță de ușoară și sinceră ei motivitate. Agreabilă d-ra Tanți Cocea, în nota rolurilor d-rele El­­vira Petreanu și Francisca Cris­tian. Din ans­amblul bărbătesc F.’au reliefat d-nîi Marcel Enescu, Cr. Eterie, Jean Constantinescu. Decoruri adecvate, traducerea cursivă. I­m­n bun și înveselitor specta­col. 1 ion anestin TEATRUL NATIONAL: „Avarul“ de Mallere in traducerea d-lui Tudor Arguiiu­ D. P. I. Prodan, fidel înțelesul­­ui pe care directoriul îl acordă cuvântului premieră, a oferit re­luarea Avarului. Pentru o scenă cu subvențiile și avantagiile celei conduse de d. P. I. P. precisa misiune culturală a Teatrului Național ar putea fi realizată fără eforturi sau ane­­mieri. Una din primele măsuri ar fi acela de a da anual câte un ci­clu Molière, Shakespeare și Ca­­ragiale. Aceste trei cicluri s-ar desfășura în spațiul unei luni (36 spectacole) servind deopotrivă cultivarea spectatorilor cât și fixa­rea unei permanente interpretări a celor trei și unitare clasici. Bineînțeles nu poate fi vorba — cum s’a crezut de altfel acum câțiva ani când Molière­ fuses­e, luat în antrepriză reprezentând Divertismente dar ignorând Mi­zantropul — de reprezentarea in­tegrală a operii, ci de o severă selecționare, pe care atât d. Ion Sadoveanu Directorul General al Teatrelor cât și d. prof. Ion Petrovici o pot face. Intr’un ase­menea caz d. P. I. P ar afla cu surprindere că Avarul nu are im­portanța nici a Mizantro­pr­”i h nici a lui Tartuffe. „Avarul" nu este o piesă, ci un rol reliefat pe un fond pe care sunt schițate su­mar, cu foarte multe locuri co­mune și împrumuturi, o serie de personagii-păpuși. Chiar și per­sonajul central nu este trasat complet, unitar, ca Alcest sau ca Tartuffe și Moliere de dragul u­­nei scene —­ mai precis, a câtorva replici comice — contrazice ca­racterul personagiului. Astfel a­­varul Harpagon care umblă îm­brăcat ca un serv, are în are­aș timp un important personal com­pus din un intendent, doi lachei și un bucătar. Are de asemeni că­lească și doi cai pe cari nu-i fo­losește, nu-i hrănește, dar îi ține totuși. Contradicțiile acestea sunt importante ei îi'p>d­­'­ •­tatea tipului creind în acelaș timp și actorului imposibilitatea unei interpretări rotunde. Avarul este o serie de scene făcute fiecare cu siguranța meșteșugului și relua­rea efectelor comice din prece­­dente lucrări iar peste toată ac­țiunea nu predomină procesul a­­variți­ei, ncrtretul cum de exemplu în Tartuffe dom­nește fățărnicia — ci o in­trigă în care unul din r—miri­­tele culminate este scena de ge­lozie între tetă și fiu pentru a­­ceiași fată. Ne pare foarte rău că nici de data aceasta nu sun­­tem de og­rd­ cu a •vactoriia­e’’ri­ce ale d-lui P. I. P. și regretăm cu atât mai mult, cu cât d-sa va rămâne cu impresia că avem sau am avut ceva personal cu Mo­lière. Defectele construirii persona­jului silește pe interpretul lui Har­pagon la o linie de joc care să mascheze golurile. Trecuta inter­pretare a d-lui Ion Bre­zianu a­­vea pentru public prestigiul unei firme apreciate și simpatia pentru atât de personalele-i note cu burle D-l Ion Finteșteanu, actualul de­ținător al rolului, a arătat o foar­te conștiincioasă a­udiere a deSa ii­­lor și a adus câteva gesturi și sublinieri cari sunt dovada serio­­zităței meșteșugului d-sale dar dozajul, nu a fost supraveghiat cu toată atenția. Astfel gestul și mimica cu care însoțește faimo­sul „Fără zestre !” nu a fost rea­lizat în crescendo, ci repetat la fel. In nu mai puțin faimosul mo­nolog al desco­erirei furtului ( mo­nolog haotic și absurd dar foar­te teatral)­­. Finteșteanu a fost predominat de greutatea ritmului. Avarul,repetăm, este un rol fă­cut din bucăți și numai o foarte mare autoritate a actorului poate întreai ceia ce nu a complectat Moliere. La Comedia franceză d. Denis d’Ines și-a dat seama că o interpretare realistă nu se poate susține și a făcut o compo­ziție de stil. Nu trebuie uitat că sexagenarul comedian francez a­­vea in avantajul său autoritatea numelui, experiența, și mai ales tradiția unei interpretări pe care a perfectat-o. Un ateu în minus d. Finteșteanu îl are și in glasul său tenorial mult prea tânăr față de personaj. Cu toate greutățile enumerate, sau mai bine zis, toc­mai din cauza lor, interpretarea d-lui Fințescu este meritorie. Din restul ansamblului, destul de bine pus la punct, notăm pe d-ncic Sonia Cluceru, Elvira Go­­deanu, Marieta Luca și d-nii A. Pop Marțian, Baldovin și Bran­­comir (excelentă mască). Pentru a aduce o notă nouă, registrul spectacolului, d. Ion Șahighian a încercat o dinamiza­re vizuală cu ajutorul scenei tur­nante, amplificând furibunda cău­tare a comorii fura­e prin fuga lui Harpagon prin toată casa. „Gă­selnița” d-lui Șahighian denotă o frumoasă intenție de înoire și din punct de vedere tehnic a fost bine realizată, dar nu cr­ed că era necesară tocmai la Molière, unde se impune un stil de joc și montare proprie, perfect cores­punzător textului. Dinamizarea cinematică a decorului, cere un alt ritm de joc și ne îndoim că o modernizare a textului lui Mo» Here i-ar putea mări valoarea (gând­ii-vă numai h­aed ar­­tilist desnodământ al regăsirii întregii familii după clasicul naufragiu). Aduce în Moliére o notă nouă înseamnă mai curând a­ 1 rr’ -a în ritmul de joc al timpului lui. In orice caz dacă realizarea d-lui Sahighian nu se încadrează în ritmul textului molieresc ea denotă muncă, dar de realizări noui și reale însușiri, ceiace e mult și îmbucurător. Traducerea d-lui Tudor Arghezi colorată și cursivă. E C SUB DOUA DRAPELE ne reamintește anecdota elevului, care, întrebat fiind despre domnia lui Ludovic al XIV-lea răspunse iute și pe nerăsuflate: „Ludovic al XIV-lea a fost un rege mare, dar mai mare a fost Napoleon I'­, și surprinzând vigilența profesorului, spuse lecția pe care o știa în locul celei neînvățate. Scriind despre „Sub două dra­­pele“ ne amintim de „Marocco“, iar amintindu-ne de „Marocco “ am fi înclinați să spunem: „Sub două drapele“ a fost frumos dar „Ma­­rocco" a fost mai frumos1­ și am urma vorbind despre „Marocco". Cum însă nu sperăm a reuși să surprindem vigilența Dv. după cum odinioară a reușit elevul leneș să înșele pe bunul profesor, ne vom resemna să scriem despre două drapele. Filmul stă „a chevalii pe două cicluri: iubire și eroism. Ciclul iu­bire cuprinde: Un maior din Legiu­nea străină iubește o crâșmăriță, crâșmărița un legionar, legionarul o nobilă e engleză, și (aci însă nu se mai potrivește cu „Reigen“ a lui Schnitzler) nobila engleză pe le­gionar. După aceste premize senti­­mentale vine ciclul eroic. Legiona­rul salvează un grup de camarazi, maiorul încearcă să salveze pe le­gionar, acesta încearcă să salveze pe maior — iar pe toți — cu bata­lion cu tot — îi salvează crâșmă­­rița, plătind salvarea lor cu viața ei. Ce este prea mult strică. Atâta profunzim­e de abnegații, de amor, de eroism, aiurește. Emoțiile se provoacă de intrigi „la singulari" nn „la plural“. Spectatorului tra­­bue să-i dai răgazul și posibilita­tea să se regăsească în erou, să creadă și să fie mândru că in ace­iași împrejurare ar proceda la fel cu dânsul. Atâția eroi și atâtea po­sibilități de afirmare năucesc iar bietul spectator pățește ca mă­ —­garul lui Buridan, cel mort de foa­me între două căpițe de fân. De altfel de aceiași lipsă de emo­ție, prin depășire, par a suferi și cei patru interpreți principali, cari repetor își pierd suflul luând-o mai pe lângă drum, așa cum fac țărancele când vin de la târg, cu pantofii în mână. Poate însă că noi nu am înțeles bine intențiile regiei, care a pus accentul pe masse, lăsând indivizii mult mai șterși. Fotografiile și mișcările de an­samblu excelente. PRINȚESA OLGA este alcătuit din două filme dis­tincte, atât de distincte încât nici un singur moment spectatorul nu reușește să le contopească într’un singur tot, păstrând mereu senza­ția inconfortabilă că treaz fiind, umblă totul pe două cărări. Astfel găsim mai întâi o foarte izbutită, abil condusă și ingenios rezolvată, dramă polițistă să-i zicem „Cabina 50 B“, în lungul căreia și aparent împletit cu ea merge o fină și iro­nică comedie să-i zicem „Prințesa Olga“. Organic însă aceste două acțiuni, a dramei și a comediei nu se pă­trund, nu se amalgamează, desfă­șurarea scenică trecând mereu de pe un plan pe altul, și lăsând pâ­nă la urmă o impresie nedeslușită de incomplect, provenită numai din faptul că s-a încercat împreunarea a două genuri cari se exclud­­— drama polițistă și comedia satirică.. Comedia, printre altele, ne înfăți­șează o savuroasă și foarte izbutită parodie a vedetei de cinema, veche a Gretei Garbo, vedeta-tip, vedeta­­etalon, vedeta Nr. 1, iar drama re­ușește să capete o deslegare pal­pitantă, strânsă, am putea spune chiar elegantă, pentru a întrebuin­ța un termen utilizat în matema­tici atunci când în soluție nu se în­trebuințează artificii de calcul. Am simțit nevoia să subliniem acest final pentru că majoritatea filme­lor și romanelor polițiste păcătuesc tocmai prin rezolvări pripite, for­țate, ori cu prea multe explicații. Intre dramă și comedie ascultăm un minunat solo de acordeon — al cărui singur cusur e că nu durea­ză mai mult. CATERINA este versiunea localizată, moderni­zată, putem spune chiar motoriza­­tă (fiindcă Făt-Frumosul timpuri­lor noastre dispune de limuzină) a vechei povești cu cenușereasa. „Ka­terina die letzte“, nu are nimic co­­mun ca celebra împărăteasă a tu­turor rușilor, ci este doar cea mai urâtă, tâmpită și oropsită din ser­vitoarele unei case mari cu slugi multe și odăi numeroase. După cum în povestea de demult­­ tâmplarea cu pantoful scoate ce­­nușereala la iveală, tot o întâmpla­re o aduce pe Caterina noastră in fața Făt-Frumosului cu mașină. Elaborarea pasiunei în sufletul lui Făt-Frumos este însă acum mult mai anevoioasă și, ce să zi­cem, cu toate calitățile sufletești ale cenușeresei și cu tot umedul ochilor atât de vii ai Francisca­ Gali, încă amorul tânărului „Dom­nișor“, care la începutul filmului o iubea nebunește pe stăpâna ei, prea apare năstrușnic și subit spre a fi plauzibil. Când însă un film e atât de „dră­­guț“ cum e acesta și când inter­­preta lui principală se numește Francisca Gali — adică un super­lativ de radiantă simpatie — a ri­­dica cusururi ca cel mai de sus, nu contează. Recomandăm deci filmul fără al­te rezerve, decât acelea pe care le facem relativ la stângăcia lui Făt- Frumos — debutant se pare. DOMNUL SCHERLOCK ȘI DOAMNA HOLMES poate fi dat aproape ca model de film polițist pasionant, închegat și soluționat fără arbitrajul „Dens ex machina“, salvatorul romancie­rilor nu pană de desnodământ. Dacă pe nedrept se spune că ziua bună se cunoaște de dimineață, ne­drept se poate zice că filmul poli­țist se califică după desnodământ. Și este cu atât mai serios un film­ de acest gen, cu cât intervin un dezlegare mai puține elemente noi, încă necunoscute spectatorului. Domnul Sh­erlock și doamna Holmes, are și această calitate — deși filmul trebue urmărit cu pu­țin mai multă atenție decât se cere de obiceiu. Adăugăm recomandația de ri­goare. Trebue văzut dela început — adică nu astfel cum obișnuește spectatorul bucureștean, care me­reu înjugă carul înaintea boilor — i apoi se plânge că nu merge că­ruța... sorin carnabol R­A­N­U­JL

Next