Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)
1937-03-07 / nr. 478
VREMEA Duminică 7 Martie 1997 __ 9 CENTENARUL LUI CREANGA Ion Creangă se numără printre cei 4.5 scriitori de geniu, pe care La produs literatura noastră; un veac de la naștere și aproape o jumătate de la moartea sa, formează un spațiu sufletesc sufernt, ca să-l fixăm într’o ordine a valorilor creatoare române. Poezia populară exprimă un fel de geniu colectv, în creața autohtonă, o ,,matcă stil ftră” din care se vor prelungi numeroase fre, iar geniul croncăzilor este mai mult un ingenium, în mare parte și el de caracter colectiv, cu toată individualtatea discretă a celor de frunte. Opera lui Creangă, pornind din folklor și de anume realități sociale și psi»logice, depășește folklorul ca și mentalitatea arhaică a cronicarilor, realzând o structură; ea inaugurează o categorie de sensi b Iitate, țâșnind din ', subconstant, ca d’atr'im fel de stil latent al spiritualtății române. Creangă este capul de tine, dintr’un șir întreg de creatori, care vor exprima cu nuanțe diferte. Cu puternice individualități anumesensbili tare etnică, opera lui este cea dintâi o expresie intuiivă pe calea artei, a conștiinței unui popor, manifestată în mediul ei cosmic , etc., Dosită în stratul milenar al unui mod de contemplare, depozitează în zăcămntele ei o istore sufletească acumulată lent, și cristalează o msterioasă ereditate. In Ion Creangă vedem astăzi pe primul romancier al lteraturii noastre, pe primul creator de epos, nu în t mp istorico-literar, ci într’o durată spirituasă, findcă romanul lui Fiimon anticipează cu două decenii Amintirie. Ca evoluție organică, satul lui Creangă este anterior, ca psiholog e și așezare locală, față de orașul cocoilor lui F Simon, deși ambii sunt ctitori, a două naturi, a două structuri și tradiții de sensibiltate, în proza românească. Făcând din opera lui Creangă o categorie de sensibiltate, fixez numaii, schema unei structuri la Hetest, cu mult mai cuprinzătoare,mai maleablă, cum vom vedea, îi dau deci categorie o valoare transcendentă. A reduce psihologist și dogmatc, așa cum au făcut sămănătorismul și poporanismul, specificul etnic la anume note invariable— înseamnă a judeca orice creație, în raport cu o schemă înțepenită, sau a pune carul înaintea boilor. Pentru noi, un scriitor nu este implicct și o valoare creatoare, fiind specic, din contra, cu cât va avea o mai mare valoare universală, cu atât va fi mai specific. Cu alte cuvnte, creația luminează structura pshologică, nu ps'holog',a va lumina creația. Intr’o posiblă caracterizare a sufletului românesc, în ficțiune artistică, nu se pornește dela teorii, ci de la valori, adică dela organic la teoretc, dela model la static, de la intuiți; la concept. Număr în acest sens, se poate ocoli patul teoretic al lui Procust, fără a mutila, dimensiunile și complextatea internă a individualităților. Legile createi sunt legi ale suferon șt entința'; ele nu se revelă decât în expresie, deși posibiitățile In’ latente sunt, într’un fel, nedetermninafile. Dacă încercăm a înțelege pe Creangă în raport cu o categorie de sensibiltate românească, o facem numai pe baza acelor valori artistice care purced dintr’o structură contitiună, dar se diversifică în cuprinsul acestei structuri, după intuiții specifice. 'O axiomă critcă spune că natura, pe'sag'u este o categorie a orginalității autohtone, sa reactualizat cu ocaza desbaterii asupra lui Caragiale, găsit neaderent, între altele și di n cauza absențe, sau mL nme prezențe a naturii pe'sag’a în proza în». Ceea ce dovedește o conciție între pitoresc și structura sensbilității cu această axiomă am putea respinge, ca neaderent, pe însuș marele, însuș specifcui Creangă. Câtă natură, peisagiu se află oare în Amintiri? Cam tot atât de puțină cât se găsește și în Caragiale. A identifica materialul artiste cu «atorii de unu' scriitor este exact a identifica haina cu sufletul unit»: om. Natura,peisagiu este accesorie, în onfisca lu' Creangă.. In Amintiri, un singur episod mai lung este încadrat în peisagiu, ceva mai insistent: «pi sodul fug ' dela Irinuca ș popasul noaptea în pădure, când potași ațâță un foc de legendă, să se încălzească de reîntoarcerea subită a iernii, mai sunt câteva imagini fulgurante, de mare sugeste, în descrierea Humuleștilor, la începutul capitolului al treilea. Atât, într’o operă așa de românească, așa de specifică. Ce putem conchide de ac ? Numai că Ion Creangă nu este un poet al naturii, cum sunt Hogaș și M. Sadoveanu, structuri înrudite totuș, dar viziuni personale. Creangă observă exclusiv natura umană, genul lui lucid, mușcător, sportul realit și umorul lui melancolic — revelă un moralist. Narativ și observator, prim excelență, Creangă este un psiholog în mișcare. Forța lui creatoare este epică, iar neuitatele tipuri din Amintiri, sunt prinse în structura lor etcă. Mama, tatăl, frați, buncul și bunica, mătușle șmegeși cresc dn esența lor morală .Cu însușirile ș defectele fundamentale ale țăranului legat de realtății tangule ale satului și profesiei. Creator de tauri, Creangă va aplea aceeaș observație calmă și mușcătoare, asupra colegilor, dascălilor, asupra popilor și a câtorva tpuc, pitoreșt, potetizându-i nima, în potența imaginației tinzând spre epos. Amintirile sunt o epopee a satului și o atitudine a sensibiltății, o acceptare a vieții, în ecourile ei, profund umană, cu filosofa ei resemnată. Umorul lui Creangă este însăș umorul vieți, al acestui fenomen organic, în care durerea și bucuria, răul și binele, prosta și inteligența, umbra și lumina se îmbrățișează alternativ, ca s’o exprime în toată realitatea. Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcile ei de care nu se pot desprinde. Ion Creangă este autentic fiindcă este firesc, este clasic, fiindcă este nuanțat în omenesc și este mereu proaspăt, findcă intuițile lui sunt însăși intuițiile naturii omenești. Observatorul a înfruntat timpul— și l va ’nfrunta și de,aci încolo. Dar observația nu se limitează la celalți; ea crește, ca cîntr’o celulă organi că, din sine însuși; nu este Creangă cel dintâi și cel mai complex creator al psihologiei copilului de țară? Fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertăți, sentimentul nostalgic pentru sat și părinți, sunt tot atâtea intuiți etice, tot atâtea caractere permanente ale sufletului infant. Satul ca realitate socală și sufletească, țăranul ca expresie a lui, fematur sau copi — se conturează în Amintiri cu o mare forță, plastică. înainte de a se naște teoretic și tendențios, doctrinele sămănător sto-poporaniste, Creangă a intuit viața țăraniului, fără s’o pun în teorii; el anulează, anticipat, toate i stil căriie unei literaturi pornite din rețete literare, nu de autortitatea de viziune. De aceea, trece peste curente și se integrează, ca un fenomen fresc, întrio categorie de sensibltate autohtonă, intri o matcă organică. Experiența de viață a țăranului este încadrată în câteva realități care sunt structurale în tradițiile satuk', în ceula lid, în școală și biserică, fami. S’ar părea că experiența erotică este mult expeditv exprimată, uneori de o delicatețe, o nostalgie fără pereche se rezumă în ecoul pur sentimental. Amintirea obsedantă a Smărăndții, vanitatea bărbătească a tânărului cat het, admirat de fetele satului, când cântă ,,Ingerul a strigat”, ca și ecoul , cu miiturii ,,Tunsul felegrisul”, l au turburat or. Lau,Junt în substratul lui de flăcău căruț a ’nceput „să-i miroasă a catriță”. Și poate că din acest instinct de țap naște viziunea dragostei lui de țăran realist și sceptic, trăit în atmosfera unor predeterminate raporturi dintre bărbat și femee. La maturitate, mai vede în amintire când :„Smărăndica începe a mă fura din când în când cu ochiul”, în școala dela Hurmuleșri, iar din amarnica ei pătire, de pe urma ,,Sf. Ncolai” — i-a rămas imagina feminității ei, când „ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de tăria cămeșa de pe dânsa”; câre n’a îndurat dreptul, temerarul Harap. Alb, pentru fata lui Verde Impárat, până să-i fie soție, în tovărășia Spânului, care era gata să reteze capul, și, cât de aprins povestește de „ cinstita crâșmă, la fata vornicului dela Rădășeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâșmărițe , decât de dorul vinului”. Dar și mai adevărata lui părere despre iubire o insinuează în aventura „coțcariuluii” de Nichfor, întârzât din viclenie, noaptea, în pădure, cu jupânița Maria. Discreța, finețea de tratare a nuvelistului, exploatează o situație riscată, cu atâta fresc și umor și cu atâta robustă poezie. Secretul popularității Amintirilor, între toate vârstele de cititori, este omenescul figurilor și sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridică a vieții, care se degajă dintre fapte și psihologii, încadrat într’o ereditate și o sumă de tradiți. Creangă exprimă acel echilibru clasic dinttre aspirație și posibilitatea de realizare, pe care-l naște structura milenară a satului și orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de lozofia lux imagistă, creată de experiența colectivă, are aceeaș semnificație literară ca și limbajul comediilor lui Caragiale. Creangă a ridicat la expresie de artă, limba țăranilor din ținutul Neamțului, cu tot cuprinsul ei etic și cu virtuțile ei figurative fără seamăn, după cum Ion Luca a dat valoare artistică lexicului și locuțiunilor mahalalei bucureștene. Creator de tipuri specifice, Creangă este creator de exprese specifică; ea e concrescută din fondul psihologic al personagiilor, cum este și expresia comediilor caragialiene. Este oare mai prejos, ca vervă, ca expresivitate, limba lui Jupan Dumitrache față de a lui Moș Bodrângă, de exemplu? Intrucât limba regională este mai estetică decât limba mahalalei, valoarea lor este neutră, în sine, devenind expresie artistică, în creația tipurilor. Intrucât particularismul rustic este superior particularismului lexical al suburbiei? Limba este viața, la Creangă caș, la Caragiale, este oglindă a sufletului omenesc, în diferitele lui zone morale și sociale. Viziune realistă și socială a tipurilor, simț psihologic și social al limbii, fac laolaltă un organism viu, din Amintri; sentimentul că nu e nimic placat în expresia prozei lui memoraliste este comun sensației produse de comediile caragialiane. Esteții subțiri și cu prejudecăți groase care socot că limba regionalistă a lui Creangă este mai frumoasă decât a lui Caragiale, raportând-o la mediul respectiv — cred că a or?a expresi e înseamnă a limita pe scriitor la un material unic. Marii creatori de expresie ai literaturii noastre „clasice” din veacul trecut sunt Eminescu, Creangă și Caragiale; unul a creat limbajul lire, al doilea pe cel epic și ultimul limbajul comediei; creații, structurale, expresii structaturale. Este Creangă poet, în Amintiri? Iată o ’ntrebare firească pentru un evocator al copilăriei, fie și sub aspectul epic sub care o prezintă. Dacă natura-peisagiu este atât de rară, precum am văzut, se poate vorbi de poezia lui Creangă? Poezia Amintirilor este în retrospecțiunea sentimentului, în acel nostalgic paseism, atât de caracteristic scriitorilor moldoveni. Creangă e poet în substrucția sensibilității, în sensația de iremisbil care se strecoară printre fapte și oameni, dealungul paginilor; este o vraje care se prelungește dincolo de final, un fel de magie a copilăriei și adolescenții, rămasă ca o imagine pură în spiritul nostru. Dar poetul Creangă este mai complex decât ar părea; el este poet chiar în poveștile lui cu tâlc, în modul parabolic de a insinua adevăruri morale și de a personifica forțele naturii, poetul se află în mitul narativ din Harap Alb, în forța lui de a surprinde în fantasticul făpturii cu câteva trăsături umane și câteva idei. Filozofia lui Creangă este filozofia poporului. Spânul ilustrează proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, iar Harap-Alb — „unde nu-i cap, vai de picioare”. Soluția lor este „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”, — așa cum i s’a întâmplat Spânului uzurpator și dușman de moarte al fiului de împărat. Și ca să ducem mai departe această interpretare etică a basmului, ajutorul pe care urieșii, albinele și furnicile, îl dau, la timpul oportun, lui Harap Alb, concretizează proverbul: ,,D-zeu nu lasă pe omul bun”. Ca și poporul, Creangă gândește mitic, și epic, didactismul câtorva anecdote și povești minore ale lui nu mai apare și'n extraordinarul lui basm. Moralist și psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei, împinsă până la fantasticitate, dar intuițiile lui nu se desfășoară decât subteran și „filozofia" este implicată în povestire. Basmul Harap Alb este o sinteză a basmului nostru și cel mai frumos basm românesc, prelucrat de un artist crescut el însuș, ca o forță mitică, din geniul subconștient al rasei. S’a spus că uriașii sunt zugrăviți, în fanstasticitatea lor, cu acelaș realism ca și țăranii din Humulești, desigur, fiindcă simbolul lor acoperă intuiții ale naturii umane, caractere și adevăruri morale, sau forțe ale naturii însăș: frigul, setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă), binele și Răul (Harap-Alb și Spânul), categoriile sensibil tării noastre, timpul și spartul (Ochilă și Păsări-Lăiit-Lungilă) ori ispita pierzaniei (Cerbul). Intre amintirile copilăriei și între povestea lui Harap-Alb este acelaș raport de subsecvență ca între începutul și sfârșitul vieți. Creangă nu și-a povestit maturitatea, sub formă de memorial; a învăluit-o în mit și a rezumat-o într'o experiență fantastică, valabilă pentru om în genere; și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației lui artistice. Filozofia surâzătoare a lui Harap-Alb a fost filozofia lui, până în pragul morții, iar înțelepciunea ei a fost înțelepciunea vieții însăși eternă și plină de umbre și lumini. Comparația între Creangă, Hogaș și Sadoveanu a devenit un loc comun al criticei, o familie de spirite, alcătuind o tradiție literară și purcezând dintr’o structură comună a sensibilității. Opera lor evocă un om românesc teluric, ferit de civilizația orașului și lăsat sub conducerea instinctelor naturale. Totuș există viziuni distincte, la Creangă, Hogaș și Sadoveanu, ale omului autohton. Am văzut cât de puțină natură peisagiu este în Creangă; humuleșteanul este un realist, chiar în fantasticitatea poveștilor și observația psihologică a naturii umane alcătuește substanța universului său artistic. Viziunea li Hogaș merge mai în perspectiva trecutului; cadrul drumeției lui nu mai este satul, cu structura lui bine definită, cu milenara lui statornicie în tipuri și tradiții; conștiința lui este a unui om liber, în vastitatea naturii cosmice. Sufletul lui Hogaș este o regresiune până în stadiul pastoral al spiritului autohton. Solidar cu intemperiile, cu soarele, cu noaptea, cu luna și cu apele, frate cu umbra codrului și cu singurătatea, asemenea ciobanului, prieten cu animalul — rătăcește, fără țel, aproape de cer și de „inima lucrurilor” universale. Hogaș este expresia cea mai autentică a sentimentului mioritic al existenței; lumea lui artistică are puritatea originară a spațiului vast, ondulat și nesfârșit. Ceea ce numește d. Lucian Blaga „spațiul mioritic", în înțelesul de structură subconștientă a spațiului interior, este mai evident ca la oricare dintre marii noștri scriitori, și mă mir că pe Hogaș nu-l citează, ca să-și exemplifice teoria stilului de viață românească, transpus în dimensiunea sensibilității. Natura peisagiu este o formă a sentimentului ciclopic de care este animat acest poet. Căci Hogaș este un poet de o forță extraordinară 110 poet de sensibilitate cosmică. Viziunea lui are proporții geologice și eroismul lui de nomad are ceva din nedefinitul odiseii omerice; numai că Ulysse împlinea un blestem, o rătăcire pe ape insidioase și’n ținuturi inospitaliere, în timp ce Hogaș este mânat de un neliniștit instinct migratoriu; rareori un automatism ancestral, acel al transhumanței, s’a păstrat mai intact intr’o sensibilitate de excursionist pașnic, profesor de latinește și grecește, dintr'un veac și o lume închipuite ca un veac al civilizației. Hogaș, reface odiseia unui popor de munteni, alături de Pisicuța lui, singura prietenă credincioasă, ca mioara din Miorița sau ca murgul lui Mihu Copilul, animal miraculos, adevărată „pajură”, îi lipsește doar graiul, ca s’o anexăm unei lumi legendare. Oamenii întâlnii de Hodoș au ceva de fenomen al naturii, de reușită supra-firească, de glumă grotescă sau ceva din mimetismul animalului, ca neuitatul părinte Ghermănuță, veveriță a pădurii, cu mersul șelipuit și cu statura înghițită de umbrele înșelătoare. Oamenii sunt și ei ciclopici, iar dacă nu mai sunt căpcăuni, se datorește numai evoluției în timp, fiindcă apetitul lor uriaș se satisface cu vârteșîe în ospețe la care ia parte și scriitorul. Fantasticitatea trăește cu prezența unei realități purificate de viața gregară a satului și a tradiției; și nu știu ce putere sensorială, a văzului și auzului, nu știu ce inepuizabil animism, integrează natura peisagiu într’o viziune umanizată. Dacă omul lui Hodoș este omul transhumanței, din epoca păstoritului, omul lui Sadoveanu este țăranul dacic și păzitorul intransigent al obiceiului pământului. Sentimentul baladic al haiduciei structurează proza sadovenistă, împletit cu instinctul dachic, cu aventura erotică și cu extazul morții, omul lui Sadoveanu își are rădăcinile ancestrale în strămoșul trac. Viața este o viziune orgiacă, în natura umană, ca și în natura peisagiu. Viziunea istoricităiții noastre etnice nu vine din document sau numai din arhaismul cronicăresc al expresiei; ea se prelungește dintr'o sensibilitate ce vine din negura preistoriei; un fel de intuiție arheologică a trecutului se deapănă în romanul istoric sadovenist; oricât de variat ar fi scrisul său, care îmbrățișează și viața târgului, a intelectualului și a țăranului contemporan, în liniile ei interioare se mișcă într'un univers de baladă, de esență daco-tracică. La centenarul nașterii lui Creangă nu poposim ca la un fenomen izolat de istorie literară, nu recapitulăm numai o etapă a prozei noastre: suta de ani dela apariția humuleșteanului genial are sensul unui început de originalitate etnică și rostul de nucleu al unei categorii de sensibilitate. înaintaș în timp al lui Hogaș și Sadoveanu, Ion Creangă exprimă un stadiu de sensibilitate mai apropiat de structura fixă a omului rustic și a satului, ca mediu social, îi anticipează însă în viziunea de basm a lui Harap-Alb și chiar în aureola ce învălue unele tipuri cu forțe suprafirești, din Amintiri, că acel năzdrăvan Oșlobanu, Hodoș ne duce spre epocă păstoriiului, iar Sadoveanu spre fondul turbure al elementului autohton. Un breton strălucit — a cărui corespondență internă se cerea stabilită, într’un moment festiv, în care e nevoe mai mult ca oricând să ne impunem specificitatea prin valori autentice; dincolo de formule și teorii există creația, supremă justificare în momente de nesiguranță și tristă anarhie literară. "...... • I-V POMPILU CONSTANTINESCU Arborele genealogic al familiei lui Ion Creangă, clopot vast, în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci, și este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor că Amuțirile se termină odată cu plecarea tânărului catihet la Iași, la Socola. Dincolo de sat și de lumea lui specifică începe târgul și mahalaua, în care Creangă, pășind peste copilăria și adolescența lui rurală, devine el însuș un tip pitoresc, erou de roman și prilej de zeflemea pentru orășeni. Creangă institutorul și mahalagiul ghidușar de la întrunirile politice („popa Smântână” cum i-a zis Iacob Negr’uzzi) este un desrădăcinat. Il va salva de ridicol și tristețea singurătăți, umorul în verde și verva lui de Păcală, în straie de șiac. Sufletul lui de țăran are o rezervă etică, în substrucția lui; ea va ascunde pe ruralul naiv, scoțând în lupta vieții pe mucalit și pe viclean, cu falsa lui modestie, cu vorbirea în „parabole” satirice, cu trăsnăile lui neconformiste, față de autoritate, în genare, și de cea bisericească mai ales. Dacă răspopitul amator de teatru, de pălărie laică și de vânatul vrăbiilor, cu pușca, nu ajungea institutor, în Iași, autor de manuale și protejatul „domnului” Maiorescu și al „bădiei” Mihai, luminat inspector școlar, ar fi fost un alt Moș Bodrângă, în Humuleștii lui natali, de unde a fost smuls de ambiția mame sei de a face trupă sau rămas în cadrele bisericii, ar fi fost un alt Popa Duhu, pentru care manifestă atâta vădită înțelegere, ca pentru un înaintaș revoltat și dubliu. Ceea ce a făcut totuș ca istețul humuleștean să se adapteze repede la viața și atmosfera suburbiei este însăș specificitatea ei de limbaj, de mentalitate și de realism, plin de savuroasă trivalitate și grasă vervă amor srică. Cred ca lexicul regional, cu locuțiuni și metafore ermetice, cu proverbe, jocuri de cuvinte și cu fi E.V)LtFva.bJ BUCUREȘTI I UZINA ȘI BIROU TECHNIC BIROU DE VÂNZAREI STR. Dr. 1 STRATE fio, 7 STR. BAI ÄCEANU (FOST SF. DU- 8 TELEFON 3-6220 MITRU) NR. 3. TELEFON 3-3420 Cazane de abur de orice Articole tehhnice mărime până la locatm. Motoare „DEUTZ“ Construcțiuni de fer. Mașini „ KRUPP “ încălziri centrale Ventilații strunguri Reparații de mașini .Mașini. Unelte Poduri rulante „ „ :îPOMPE(