Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)
1937-07-18 / nr. 496
VREMEA Neculai Tatu a scris o cane care trebuie citită: „însemnări de pe front“. E mărtuită unui luptător care dovedește un mare talent de povestitor. S-au scris nenumărate cărți cu subiecte din război. In toate aproape e ceva de jefuire, e un aer de descompunere, de sfârșeală. In celebrele romane ale lui Andreas Latzko, Barbusse ori Erich Maria Remarque afli aceiași ieremiadă, acelaș ton care te deprimă, Probabil, pentru că e mărturia unor oameni deficienți. Scrisul lui Neculai Totu are un caracter stenic, respiră o sănătate sufletească, deși prezintă cam aceleași viziuni din războiu, acelaș sinistru joc al mizeriei și morții. E scrisul unu om care crede în njam, în Christos, al unui om care ține să-și facă datoria cu orice preț și care pătimește în nădejdea că se va mântui astfel. E aceeași pornire, aceeași înțelegere ca la un Ernest Psichari, un Charles Péguy. Sunt făpturi, mai bine zis suflete cari refuză orice compromis și se simt înnăbușite într'o atmosferă cât de cât necurată. Groaza că se vor înpotmoli în mizerie, le mână acolo unde primejdia e mai mare, primejdie din care se poate salva o curăție, o credință. E luminos că asemenea făpturi cari au conștiința întreagă a primejdiei nu se duc la o mare încercare în simplă aventură ci cu o misiune. Neculai Totu are psihologia luptătorului înnăscut: nu se teme de moarte, dar nu e mai puțin tulburat de tot ce i se întâmplă, de tot ce-l așteaptă. Citind,Insemnări de pe front" îți dai seama că autorul lor a trăit războiul cu toată intensitatea, înregistrând în conștiință cea mai mică vibrație a nervilor. Fiecare pagină e scăldată în emoție. O emoție virilă, însăși mila față de suferința dușmanului e o milă bărbătească. Toată cartea e străbătută de un suflu de energie. E o prezență. Nimic artificial. Totul e viu, organic, totul crește din realitate, expresie nefalsificată, plastică, eloquentă a unei experiențe. Pe alocuri o anumită naivitate și stângăcie luminează un suflet de aur. E atâta modestie și atâta putere de dragoste, atâta curaj și atâta credință în astfel de oameni cari se simt mici pentru că jertfa lor nu a fost acceptată, fericiți însă că le-a fost dat să fie alături de cei aleșii Războiu, credință, foame, mizerie, durere nu sunt cuvinte goale de conținut, atunci când se întrebuințează un om care le-a adâncit realitatea. Neculai Totu este un astfel de om care a scris o carte răscolitoare, tocmai pentru că și autorul a fost răscolit de cele ce povestește. A avea parte de suferință e o bucurie mai mare decât aceea de a te lăfăi în bucurie, atunci când frații tăi suferă. Sunt atâția cari au sentimentul că primesc de-a gata bucurii pentru cari nu au făcut nimic să le merite. ARA. Problema sexualității este intitulat ultimul volum din colecția „Présences“ dirijată de Daniel Rop, a editurii Pion (Paris). Ca și cărțile precedente ale acestei colecții atât de vie și interesantă, prezentul pune în discuție una dintre cele mai palpitante probleme a timpului nostru. Fără a avea parti priuri, prejudecăți sau resentimente, colaboratorii de acolo discută raportuil dintre spirit și corp, recte instinct, în cea mai nudă și adevărată realitate a sa. Corpul și spiritul sunt două atribute ale vieții indestructibil legale între ele și numai dezorientarea modernă a creat cele două exagerări deopotrivă de periculoase : supremația spiritului asupra instinctului, recunoscută dintr'o predisbonderie snobă, sau din contră, supremația corpului asupra spiritului, propagată de o rătăcire sportivă modernă. In realitate, oamenii nu sunt nici îngeri nici demoni perfecți, după cum spunea Pascal, așa că trebuie revizuită complect concepția după care spiritul nu este decât o fantomă a corpului, sau, invers, corpul nu e decât o aparență trecătoare a spiritului. Intoarecerea la concepția tomistă, în cadrul căreia spiritul și corpul sunt inseparabile și responsabile unul de altul, e o rațiune conducătoare a volumului de față. Problema devine și mai actuală situând discuțiile pe un plan social — ceea ce colaboratorii de la ,„Présences“ au înțeles să facă. Clișeul de mai sus reprezintă „Pieta" de sculptorul Boris Caragea și a apărut din eroare într'unul din numerele noastre trecute cu legenda : „Coborârea de pe cruce“ de Mestrovici. Facem cuvenita rectificare. Duminică 18 iulie 193Ț ___Q i. Am căutat puntea de trecere între vechea poziție individualistă și pur estetică, a criticii d.lui N. Davidescu și noua sa poziție; am crezut că vom putea-o explica printr’o fulgerătoare conversiune, dar nam găsit nicăeri, în opera sa, elementele fie și cele mai fragile, capabile să ducă la revelație. Nici nu știm ce revelație ar fi valabilă, în critică, afară de aceea a valorilor. Structural, d. Davidescu este un intelectualist, în literatură ca și ’n critică, lucid până la rigiditate, tehnician, până la alexandrinism, spirit abstract, la care emoțiile se petrifică într’un schelet de sensibilitate, individualist cerebral și de un lirism reținut până la strangulare — nu vedem putința unei evadări din sine, după o activitate mărturisită public și atât de ușor reductibila la dominantele ei. De fapt, nici n’a evadat din sine, ci dintr’un plan în alt plan; asistăm deci la o schimbare la față, nu la o modificare de structură, la o aterizare, în planuri paralele, nu la o conciliere dramatică între contrarii. In critica simbolistă, d. Davidescu n’a fost un doctrinar, ci numai un fanatic partizan; lungul excurs în estetica simbolismului, publicat în Viața românească (1926) nu depășește formula gourmont fană a îA^nistmului și individualismului. Gourmont însuș nu e un teoretician al simbolismului. Poziția idealistă a precizat, în generația lui, atitudinea anti-realistă, anti-naturalistă și anti-parnasiană; personalitatea lui este de o structură mult mai complexă decât limitele unui curent literar; ea descinde din enciclopedism, dintr’o strălucită tradiție de cultură, revitalizată prin mecanica spirituală a disociației de idei. Despre criticul Gourmont, Albert Thibaudet spune undeva, pe bună dreptate : „Les deux Livres de Masques temoignent de son échec dans la critique des contemporains, qui tourne ici à la critique de clan”. Criticul simbolist Davidescu a parafrazat, aplicând-o modernismului nostru, poziția gourmontiană. Intelectualismul din Aspecte și direcții literare participă la disociație numai în câmpul limitat al criticei, mai precis al criticii strict partizane; disociația gourmontiană opera într-un continent a d-lui Davidescu într’o singură regiune; ea are comun cu autorul „măștilor” zelul partizan de a fixa un grup literar, un spirit individualist, mai vag o estetică și în nici un fel o structură. Un critic își poate exercita acțiunea asupra contemporanilor, cum a făcut Boileau; alteori, clasează într'o nouă ordine valorile trecute și prezente ale unei literaturi. Sainte-Beuve a revalorizat veacul al XVI-lea, ignorat și contestat de Boileau, dar a pus și o nouă ordine între valorile clasicismului, a dat justificare romantismului, în care a fost actor (adică partizan) și spectator, după cum a prezidat, până la un punct, post-romantismul și realismul, însăși critica aplicată la contemporani își fixează unele raporturi, cu o scară de valori stabilite sau restabilite. Boileau și-a fixat judecățile în raport cu anticitatea greco-latină, iar individualistul și idealistul Gourmont își căuta isvoarele în „le Latin mystique”. Critic al contemporanilor, cum a reclamat d. Davidescu valorile trecute față de simbolism și cum a situat mișcarea modernistă în organismul literaturii aromâne ? Prin câteva paradoxe violente. Cel mai extravagant este, desigur, acesta . ..Până la simbolism nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminescianismul, care fusese prima încercare în acest sens, sombrase”. O literatură este un lanț de cultură. Nu e cu putință existența unor scriitori accidente, fără o ambianță culturală. Eminescu este un accident, în măsura în care orice geniu este un accident, o depășire din linia comună a unei literaturi. Geniul eminescian este o sinteză complexă de elemente din cultura autohtonă și din cultura universală; cercetările eminescologilor, atât de amănunțite în unele privințe, stau mărturie. In casa lui Aron Pumnu, viitorul poet a cunoscut pe cronicari, a cunoscut cărțile bisericești, a cunoscut și din Lepturariu pitorescului apostol al românismului pe toții scriitorii români, mai însemnați sau mai mici. In rătăcirile lui adolescente, prin Ardeal, Eminescu a sorbit la izvor folklorul și limba națională, până în particularitățile ei regionale. Culegerea lui de literatură populară este un document nespus de prețios. Pe pașoptiști i-a surprins în atâtea fericite caracterizări din Epigonii. La elementele de cultură autohtonă s’a adăugat cultura lui filosofică și literară europeană. Fără aceste straturi suprapuse și fuzionate „scriitorul — accident” Eminescu n'ar fi ajuns la sinteza la care s'a ridicat. Accident, întru atât întrucât e geniul, rezultat al tradiției culturale, în limita în care a asimilat-o și stilizat-o după legile lăuntrice ale geniului său. Iar eminescianismul, în imitatorii lui direct ca Vlăhuță și în toți „poeții proletari culți” cum îi numea Gherea, în reprezentanții „decepționismului” — este epigonism, academism reflectat din marea creație a poetului; era firesc să ,,sombreze”, cum firesc se întâmplă cu orice academism, steril prin definiție. Eminescianismul e revitalizat totuș, în latura lui etnică, în autohtonismul rural, de sămănătorism. Sămănătorismul nu „sombrează" însă în calitate de eminescianism, ci din cauza puținei lui substanțe; considerat chiar ca o undă de eminescianism, era prea restrâns ca să formeze un curent în care autohtonismul să se ridice la universal, cum se ridicase în opera lui Eminescu. Mlădiță anemică din trunchiul eminescian, sămănătorismul și-a istovit repede altoiul! De aci reacția modernistă. Cât de arbitrară este concepția despre scriitorul-accident, înainte de simbolism, singurul curent organic după d. Davidescu, se vede și din faptul că nici un scriitor modernist n’a rămas un izolat, oricât ar fi fost un individualist. S’au născut astfel minulescianismul, bacovianismul, arghezanismmil, barbismul, etc... — în însuș corpul modernismului, adică tot atâtea academisme și forme epigonice de lirism. O literatură este un organism; acesta este sensul istoric al curentelor; literatura este o ambianță de cultură, din care ies la iveală culmile, geniile sau talentele de prim ordin. Acestea sunt marile valori creatoare, accidentele. Când d. Davidescu socotește că „până la simbolism nu se poate vorbi de o literatură românească“ anulează de fapt ideea de cultură, de tradiție și de istorie literară. Tot atât de compacte sunt și curentele anterioare simbolismului. Concepția de literatură organism se verifică și înainte de simbolism. Se poate numi accident literatura bisericească, operă într’un fel colectivă, prin unitatea spiritului ? Dar cronicarii moldoveni, de o continuitate atât de strânsă? Romantismul pașoptist are numeroase constante de ideologie și sensibilitate, juninismul anti-pașoptist, conservator, cu Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Duiliu Zamfirescu deasemeni, sămănătorismul și poporanismul, curente limitat doctrinare și de un spirit aproape corporatist, ca și masiva dogmă latinizantă a Școlii Ardelene să fie toate, succesiv și împreună, forme de „scriitori accidente” sau tot atâtea expresii ale unui organism, literatura română, cum va deveni însuși simbolismul? Tot atâtea erori acumulate ce isvorăsc dintr’o critică partizană până la paradox, iată deci cum d. Davidescu judecă literatura contimporană, într’un timp dat, hipertrofiat, fără organicitate. De aci era firesc să anexeze și pe Eminescu, printr’o subtilitate verbală, simbolismului; după cum firesc, în logica sa paradoxală, va conchide: „Și adevărul e că simbolismul este începutul literaturii române”, ba chiar este „singura literatură cu putință“. Poate fi vorba, în aceste condiții, cu această metodă, de spiritul doctrinar al criticei pur partizane a d-lui Davidescu? Trecând la „reclasarea" lui Caragiale și a d-lui Arghezi, critica sa operează în arbitrar, într’un fel de abstracțiune pitorească. O doctrină critică se fundează pe o tradiție, pe o concepție asupra omului și asupra culturii. Ce importanță acordă d. Davidescu tradiției s’a văzut, prin negarea ei de fapt, ce concepție are asupra culturii nu știm, până acum, iar cea despre om se reduce la individualism, corectat de intelectualism (o structură strict personală); poziția sa estetică este pur gourmantism, de care cele două volume de critică sunt devastate, în felurite variante verbale. Cu acest instrument critic, d. Davidescu s’a descoperit critic doctrinar, pe ce considerații, pe ce concepții nu știm. Critica unui Maurras se bazează pe ceea ce se chiamă ,,‘héritage franțais“, pe clasicismul roman, pe rațiune, pe anti-romantism; critica lui Lasserre, pornit din maurrasism, se bazează și ea pe o concepție, despre cultură și despre om, pe o doctrină și o tradiție. La polul opus, critica subtilului erudit și estetician Abate Brémond se întemeiază pe ideea de grație și de rugăciune, pe ideea catolică și pe filo-romantism. D. Davidescu nu e nici doctrinar, ca Maurras, nici filosof raționalist ca Lasserre, nici teolog, ca Brémond. Care sunt deci axele criticei sale, bănuită a fi doctrinară ? Am vrea să le cunoaștem, să le vedem afirmate organic. Critica sa este monocelulară; partizană, în faza simbolistă, ea s-a născut din nevoia de a-și justifica propria literatură; în ordinea lăuntrică a literaturii noastre era un protest, format dintr’o serie de anti: antieminescianism, anti-sămănătorism, anti-poporanism, deci dintr’o triplă negare a specificului național. Monocelulară este și noua sa poziție critică, dar pe când poziția simbolistă pornea de la un spirit viu al vremii, critica tradiționalistă pornește de la câte o formulă pitorescă, unicelulară, ea e răsucită dialectic, analizată transpusă în variante verbale până la obsesie. Impresia de caricatural e desăvârșită. Lipsit de temperament, dialectician și sofist lucid, paradoxal deformația unei asemenea critice nu e pasională, in felul lui Leon Daudet, de pildă. Intertochiată, insinuantă, schematizantă, se rezolvă într’o caricaturizare abstractă, steril joc talmudic al inteligenței, punctul ei de plecare se află într’o noutate specioasă. Critica română, cu mici excepții, acuzase opera caragialiană de localism, deci de romănism excesiv. D. Davidescu sare la polul apus și-i aplică formula pitorescă a ,,călătorului strein”, de aci „inaderența etnică” și toate celelalte concluzii și rechizitorii. Găsesc totuș mult mai savuroase pamfletele abstracte în contra lui Caragiale, ca ingeniozitate; în cazul d-lui Arghezi a pornit de la o formulă de circulație, obștească, aplicată poeziei argheziene ca un elogiu, d. Davidescu o transformă în insuficiență, printr’o serie derivată de formule, desfășurate până la extenuare. Când variantele verbale se epuizează (în primele două articole) în ultimul apar locurile comune publicistice: pornografie, patologie, monstruozitate, antisocial, filosemitism, etc.; ’sunt mai interesante primele arabescuri de inteligență și considerăm pe cel din urmă mai prejos de virtuozitatea jocului steril al criticei d-lui Davidescu. Există un fel de farmec al ei, al inteligenței care falsifică și se falsifică; nu suntem chiar atât de ursuzi să nu ne delectăm, la acest spectacol. Am reținut astfel imagina cârtiței, aplicată conștiinței lirice argheziene, folosită până la obsesie și insinuându-se atât de puternic, încât se identifică în suș procesului critic. Un bun spirit gourmontian suntem datori să disociem critica partizană simbolistă, de critica partizană tradiționalist a d-lui Davidescu, efigii ale aceleaș monede suprapuse, prețuim numai efiigia simbolistă; pe ea sau fixat, fie și violent, câteva figuri, de diversă valoare de circulație, depreciate la bursa criticei oficiale. A stabili însă valoarea circulatorie a efigiei Emil Isac, fie și numai la bursa modernismului și a devaloriza efigia Caragiale, a reintegra în toate drepturile de valoare metalică efigia Ștefănescu-Est și a da circulație de „poet minor“ efigiei Arghezi, înseamnă a aplica un anarhic principiu de devalorizare, iar a considera opera aceluiaș Arghezi o dovadă irecuzabilă a „iudaizării” literaturii contemporane, când ai apropiat, în unele privințe, pe evreul D. Iacobescu, de arianul Banville și a aplica inchizitorial criteriul „inaderenții etnice” lui Caragiale căruia simbolistul Vinea nu i-a simțit nici amenințarea, nu înseamnă a face doctrină, ci critică în două luntre. Jocul e periculos, chiar pentru un abil vâslaș (și d. Davidescu e unul), fiindcă poate duce la naufragiu. Oricât s’ar face luntre și poate să ajungă la acelaș liman, o asemenea critică rămâne în două planuri diferite, fără tangențe decât în Spiritul partizan. Prin critica simbolistă, în plan estetic, d. Davidescu și-a câștigat un apreciabil stat de serviciu, în slujba literelor contemporane; prin critica sa tradiționalistă își va complecta un alt stat, în slujba politică literară sau a politcii pur și sImpLu. POMPILIU CONSTANTINESCU CRONICA LITERARA TUDOR ARGHEZI VITRINJI Cei șapte stâlpi ai înțelepciunei Jurnalul magnific al Colonelului Lawrence a fost tradus în românește prin străduința d-lui Petru Comarnescu și solicitudinea ,,Fundației pentru Literatură și Artă Carol II“. In această operă iese în evidență adevărata personalitate a autorului „Revoltei în deșert“, care a fost una dintre cele mai ciudate figuri ale spiritului modern. Cu alură de cruciat dublat de un aventurier temerar, Colonelul Lawrence era în realitate un erudit, un frământat spiritual, unul din acei încetați de absoluturi pe care nici deșerturile nu-l răcoresc, nici încercările tragice ale vieții. Structură hemletiană, el a luptat in pustiurile Arabiei nu atât pentru o cauză umană cât mai cu seamă dintr'o necesitate patetică a spiritului său contorsionat și înglobat în cele mai aprinse complicații interioare. Numai două experiențe de genul acesta cunoaște istoria europeană până acum: odiseia lui Rimbaud în Abisinia și aventura colonelului Lawrence în Arabia. Aceasta din urmă devine cu atât mai interesantă cu cât, de pe urma ei, ne-au rămas cele două opere monumentale traduse în românește. Lunga și documentari Introducerea d-lui Comarnescu pune în lumină întreaga semnificație și valoare a experienței și operii lui Lawrence, p. mart.