Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)

1937-07-18 / nr. 496

VREMEA Neculai Tatu a scris o cane care trebuie citită: „însemnări de pe front“. E măr­­tuită unui luptător care dovedește un mare talent de povestitor. S-au scris nenumărate cărți cu subiecte din război. In toate aproa­pe e ceva de jefuire, e un aer de descompunere, de sfârșeală. In ce­lebrele romane ale lui Andreas Latzko, Barbusse ori Erich Maria Remarque afli aceiași ieremiadă, acelaș ton care te deprimă, Proba­bil, pentru că e mărturia unor oa­­meni deficienți. Scrisul lui Neculai Totu are un caracter stenic, respiră o sănătate sufletească, deși prezintă cam ace­leași viziuni din războiu, acelaș sinistru joc al mizeriei și morții. E scrisul unu om care crede în njam, în Christos, al unui om care ține să-și facă datoria cu orice preț și care pătimește în nădejdea că se va mântui astfel. E aceeași pornire, aceeași înțelegere ca la un Ernest Psichari, un Charles Pé­guy. Sunt făpturi, mai bine zis sufle­te cari refuză orice compromis și se simt înnăbușite într'o atmosfe­ră cât de cât necurată. Groaza că se vor înpotmoli în mizerie, le mâ­nă acolo unde primejdia e mai mare, primejdie din care se poate salva o curăție, o credință. E lu­minos că asemenea făpturi cari au conștiința întreagă a primejdiei nu se duc la o mare încercare în sim­plă aventură ci cu o misiune. Neculai Totu are psihologia lup­tătorului înnăscut: nu se teme de moarte, dar nu e mai puțin tul­burat de tot ce i se întâmplă, de tot ce-l așteaptă. Citind­­,Insem­­nări de pe front" îți dai seama că autorul lor a trăit războiul cu toa­tă intensitatea, înregistrând în conștiință cea mai mică vibrație a nervilor. Fiecare pagină e scăldată în emoție. O emoție virilă, însăși mila față de suferința dușmanului e o milă bărbătească. Toată cartea e străbătută de­ un suflu de ener­gie. E o prezență. Nimic artificial. Totul e viu, organic, totul crește din realitate, expresie nefalsificată, plastică, eloquentă a unei experi­ențe. Pe alocuri o anumită naivi­tate și stângăcie luminează un su­flet de aur. E atâta modestie și atâta putere de dragoste, atâta curaj și atâta credință în astfel de oameni cari se simt mici pentru că jertfa lor nu a fost acceptată, fericiți însă că le-a fost dat să fie alături de cei aleșii Războiu, credință, foame, mize­rie, durere nu sunt cuvinte goale de conținut, atunci când se între­buințează un om care le-a adâncit realitatea. Neculai Totu este un astfel de om care a scris o carte răscolitoare, tocmai pentru că și au­torul a fost răscolit de cele ce po­vestește. A avea parte de suferință e o bucurie mai mare decât aceea de a te lăfăi­ în bucurie, atunci când frații tăi suferă. Sunt atâția cari au sentimentul că primesc de-a gata bucurii pentru cari nu au făcut nimic să le merite. AR­­A. Problema sexualității este intitulat ultimul volum din colecția „Présences“ dirijată de Daniel Rop, a editurii Pion (Paris). Ca și cărțile precedente ale acestei colecții atât de vie și interesantă, prezentul pune în discuție una din­tre cele mai palpitante probleme a timpului nostru. Fără a avea parti priuri, prejudecăți sau re­sentimente, colaboratorii de acolo discută raportuil dintre spirit și corp, recte instinct, în cea mai nudă și adevărată realitate a sa. Corpul și spiritul sunt două atri­bute ale vieții indestructibil legale între ele și numai dezorientarea modernă a creat cele două exage­rări deopotrivă de periculoase : supremația spiritului asupra ins­tinctului, recunoscută dintr'o pre­­disbonderie snobă, sau din contră, supremația corpului asupra spiri­tului, propagată de o rătăcire spor­­tivă modernă. In realitate, oamenii n­u sunt nici îngeri nici demoni perfecți, după cum spunea­ Pascal, așa că trebuie revizuită complect concep­ția după care spiritul nu este de­cât o fantomă a corpului, sau, in­vers, corpul nu e decât o aparență trecătoare a spiritului. Intoarece­­rea la concepția t­omistă, în ca­drul căreia spiritul și corpul sunt inseparabile și responsabile unul de altul, e o rațiune conducătoare a volumului de față. Problema de­vine și mai actuală situând discu­țiile pe un plan social — ceea ce colaboratorii de la ,„Présences“ au înțeles să facă. Clișeul de mai sus reprezintă „Pieta" de sculptorul Boris Caragea și a apărut din eroare într'unul din numerele noastre trecute cu legenda : „Coborârea de pe cruce“ de Mestrovici. Facem cuvenita rectificare. Duminică 18 iulie 193Ț ___Q­ i­. Am căutat puntea de trecere între vechea poziție individualis­tă și pur estetică, a criticii d.lui N. Davidescu și noua sa poziție; am crezut că vom putea-o explica printr’o fulgerătoare conversiune, dar nam găsit nicăeri, în opera sa, elementele fie și cele mai fra­gile, capabile să ducă la revelație. Nici nu știm ce revelație ar fi va­labilă, în critică, afară de aceea a valorilor. Structural, d. Davides­cu este un intelectualist, în lite­ratură ca și ’n critică, lucid până la rigiditate, tehnician, până la alexandrinism, spirit abstract, la care emoțiile se petrifică într’un schelet de sensibilitate, individua­­list cerebral și de un lirism reți­nut până la strangulare — nu ve­dem putința unei evadări din sine, după o activitate mărturisi­tă public și atât de ușor reducti­bila la dominantele ei. De fapt, nici n’a evadat din sine, ci din­­tr’un plan în alt plan; asistăm deci la o schimbare la față, nu la o modificare de structură, la o a­­terizare, în planuri paralele, nu la o conciliere dramatică între con­trarii. In critica simbolistă, d. Davi­descu n’a fost un doctrinar, ci numai un fanatic partizan; lungul excurs în estetica simbolismului, publicat în Viața românească (1926) nu depășește formula gour­mont fană a îA^nistmului și indivi­­dualismu­lui. Gourmont însuș nu e un teoretician al simbolismului. Poziția idealistă a precizat, în ge­nerația lui, atitudinea anti-realis­­tă, anti-naturalistă și anti-parna­­siană; personalitatea lui este de o structură mult mai complexă de­cât limitele unui curent literar; ea descinde din enciclopedism, din­­tr’o strălucită tradiție de cultură, revitalizată prin mecanica spiri­tuală a disociației de idei. Des­pre criticul Gourmont, Albert Thibaudet spune undeva, pe bună dreptate : „Les deux Livres de Masques temoignent de son échec dans la critique des contempora­­ins, qui tourne ici à la critique de clan”. Criticul simbolist Davidescu a parafrazat, aplicând-o modernis­mului nostru, poziția gourmontia­­nă. Intelectualismul din Aspecte și direcții literare participă la di­sociație numai în câmpul limitat al criticei, mai precis al criticii strict partizane; disociația gour­­montiană opera într-un continent a d-lui Davidescu într’o singură regiune; ea are comun cu autorul „măștilor” zelul partizan de a fixa un grup literar, un spirit indivi­dualist, mai vag o estetică și în nici un fel o structură. Un critic își poate exercita ac­țiunea asupra contemporanilor, cum a făcut Boileau; alteori, cla­sează într'o nouă ordine valorile trecute și prezente ale unei lite­raturi. Sainte-Beuve a revalorizat veacul al XVI-lea, ignorat și con­testat de Boileau, dar a pus și o nouă ordine între valorile clasi­­cismului, a dat justificare roman­tismului, în care a fost actor (a­­dică partizan) și spectator, după cum a prezidat, până la un punct, post-romantismul și realismul, în­săși critica aplicată la contempo­rani își fixează unele raporturi, cu o scară de valori stabilite sau restabilite. Boileau și-a fixat ju­decățile în raport cu anticitatea greco-latină, iar individualistul și idealistul Gourmont își căuta is­­voarele în „le Latin mystique”. Critic al contemporanilor, cum a reclamat d. Davidescu valorile trecute față de simbolism și cum a situat mișcarea modernistă în organismul literaturii aromâne ? Prin câteva paradoxe violente. Cel mai extravagant este, desi­gur, acesta . ..Până la simbolism nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, cum am mai spus, numai scriitori-ac­­cidente. Eminescianismul, care fu­sese prima încercare în acest sens, sombrase”. O literatură este un lanț de cultură. Nu e cu putință existen­ța unor scriitori accidente, fără o ambianță culturală. Eminescu este un accident, în măsura în care orice geniu este un accident, o depășire din linia comună a u­­nei literaturi. Geniul eminescian este o sinteză complexă de ele­mente din cultura autohtonă și din cultura universală; cercetă­rile eminescologilor, atât de amă­nunțite în unele privințe, stau mărturie. In casa lui Aron Pum­­nu, viitorul poet a cunoscut pe cro­nicari, a cunoscut cărțile biseri­cești, a cunoscut și din Leptura­­riu pitorescului apostol al româ­nismului pe toții scriitorii români, mai însemnați sau mai mici. In rătăcirile lui adolescente, prin Ardeal, Eminescu a sorbit la iz­­vor folklorul și limba națională, până în particularitățile ei regio­nale. Culegerea lui de literatură populară este un document ne­spus de prețios. Pe pașoptiști i-a surprins în atâtea fericite­­ carac­terizări din Epigonii. La elementele de cultură au­tohtonă s’a adăugat cultura lui filosofică și literară europeană. Fără aceste straturi suprapuse și fuzionate „scriitorul — accident” Eminescu n'ar fi ajuns la sinte­za la care s'a ridicat. Accident, întru atât întrucât e geniul, re­zultat al tradiției­ culturale, în li­mita în care a asimilat-o și stili­zat-o după legile lăuntrice ale geniului său. Iar eminescianismul, în imita­torii lui direct­­ ca Vlăhuță și în toți „poeții proletari culți” cum îi numea Gherea, în reprezentanții „decepționismului” — este epi­­gonism, academism reflectat din marea creație a poetului; era fi­resc să ,,sombreze”, cum firesc se întâmplă cu orice academism, ste­ril prin definiție. Eminescianismul e revitalizat totuș, în latura lui etnică, în autohtonismul rural, de sămănătorism. Sămănătorismul nu „sombrează" însă în calitate de eminescianism, ci din cauza puținei lui substan­țe; considerat chiar ca o undă de eminescianism, era prea restrâns ca să formeze un curent în care autohtonismul să se ridice la u­­niversal, cum se ridicase în o­­pera lui Eminescu. Mlădiță ane­mică din trunchiul eminescian, sămănătorismul și-a istovit repe­de altoiul! De­ aci reacția moder­nistă. Cât de arbitrară este concep­ția despre scriitorul-accident, îna­inte de simbolism, singurul cu­rent organic după d. Davidescu, se vede și din faptul că nici un scriitor modernist n’a rămas un izolat, oricât ar fi fost un indivi­dualist. S’au născut astfel minu­­lescianismul, bacovianismul, ar­­ghez­anismmil, barbismul, etc... — în însuș corpul modernismului, adică tot atâtea academisme și forme epigonice de lirism. O li­teratură este un organism; acesta este sensul istoric al curentelor; literatura este o ambianță de cul­tură, din care ies la iveală cul­mile, geniile sau talentele de prim ordin. Acestea sunt marile valori creatoare, accidentele. Când d. Davidescu socotește că „până la simbolism nu se poate vorbi de o literatură românească“ anulează de fapt ideea de cul­tură, de tradiție și de istorie li­terară. Tot atât de compacte sunt și curentele anterioare simbolis­mului. Concepția de literatură or­ganism se verifică și înainte de simbolism. Se poate numi acci­dent literatura bisericească, operă într’un fel colectivă, prin unita­tea spiritului ? Dar cronicarii moldoveni, de o continuitate a­­tât de strânsă? Romantismul pa­șoptist are numeroase constante de ideologie și sensibilitate, juni­­nismul anti-pașoptist, conserva­tor, cu Eminescu, Creangă, Sla­vici, Caragiale, Duiliu Zamfires­­cu deasemeni, sămănătorismul și poporanismul, curente limitat doctrinare și de un spirit aproape corporatist, ca și masiva dogmă latinizantă a Școlii Ardelene să fie toate, succesiv și împreună, for­me de „scriitori accidente” sau tot atâtea expresii ale unui orga­nism, literatura română, cum va deveni însuși simbolismul? Tot atâtea erori acumulate ce isvorăsc dintr’o critică partizană până la paradox, iată deci cum d. Davidescu judecă literatura contimporană, într’un timp dat, hipertrofiat, fără organicitate. De aci era firesc să anexeze și pe Eminescu, printr’o subtilitate verbală, simbolismului; după cum firesc, în logica sa paradoxală, va conchide: „Și adevărul e că simbolismul este începutul litera­turii române”, ba chiar este „sin­gura literatură cu putință“. Poate fi vorba, în aceste con­diții, cu această metodă, de spiri­tul doctrinar al criticei pur par­tizane a d-lui Davidescu? Tre­când la „reclasarea" lui Cara­giale și a d-lui Arghezi, critica sa operează în arbitrar, într’un fel de abstracțiune pitorească. O doctrină critică se fundează pe o tradiție, pe o concepție asupra o­­mului și asupra culturii. Ce im­portanță acordă d. Davidescu tradiției s’a văzut, prin negarea ei de fapt, ce concepție are asu­pra culturii nu știm, până acum, iar cea despre om se reduce la in­dividualism, corectat de intelec­tualism (o structură strict perso­nală); poziția sa estetică este pur gourmantism, de care cele două volume de critică sunt de­va­state, în felurite variante ver­bale. Cu acest instrument critic, d. Davidescu s’a descoperit critic doctrinar, pe ce considerații, pe ce concepții nu știm. Critica unui Maurras se bazează pe ceea ce se chiamă ,,­‘héritage franțais“, pe clasicismul roman, pe rațiune, pe anti-romantism; critica lui Lasserre, pornit din maurrasism, se bazează și ea pe o concepție, despre cultură și despre om, pe o doctrină și­ o tradiție. La polul opus, critica subtilului erudit și estetician Abate Brémond se în­temeiază pe ideea de grație și de rugăciune, pe ideea catolică și pe filo-romantism. D. Davidescu nu e nici doctrinar, ca Maurras, nici filosof raționalist ca Lasserre, nici teolog, ca Brémond. Care sunt deci axele criticei sale, bă­nuită a fi doctrinară ? Am vrea să le cunoaștem, să le vedem afir­mate organic. Critica sa este monocelulară; partizană, în faza simbolistă, ea s-a născut din ne­voia de a-și justifica propria li­teratură; în ordinea lăuntrică a literaturii noastre era un protest, format dintr’o serie de anti: anti­­eminescianism, anti-sămănăto­­rism, anti-poporanism, deci din­tr’o triplă negare a specificului național. Monocelulară este și noua sa poziție critică, dar pe când poziția simbolistă por­nea de la un spirit viu al vremii, critica tradiționalistă por­nește de la câte o formulă pito­­rescă, unicelulară, ea e răsucită dialectic, analizată transpusă în variante verbale până la obsesie. Impresia de caricatural e desăvâr­șită. Lipsit de temperament, dia­lectician și sofist lucid, para­doxal deformația unei asemenea critice nu e pasională, in felul lui Leon Daudet, de pildă. Inter­­tochiată, insinuantă, schematizan­­tă, se rezolvă într’o caricaturi­zare abstractă, steril joc talmu­dic al inteligenței, punctul ei de plecare se află într’o noutate spe­cioasă. Critica română, cu mici excepții, acuzase opera caragia­­liană de localism, deci de romă­­nism excesiv. D. Davidescu sare la polul apus și-i aplică formula pitorescă a ,,călătorului strein”, de­ aci „inaderența etnică” și toa­te celelalte concluzii și rechizi­torii. Găsesc totuș mult mai sa­vuroase pamfletele abstracte în contra lui Caragiale, ca ingeniozi­tate; în cazul d-lui Arghezi a pornit de la o formulă de circula­ție, obștească, aplicată poeziei argheziene ca un elogiu, d. Da­videscu o transformă în insufi­ciență, printr’o serie derivată de formule, desfășurate până la ex­­tenuare. Când variantele verbale se epuizează (în primele două articole) în ultimul apar locurile comune publicistice: pornografie, patologie, monstruozitate, anti­social, filo­semitism, etc.; ’sunt mai interesante primele arabescuri de inteligență și considerăm pe cel din urmă mai prejos de vir­tuozitatea jocului steril al criticei d-lui Davidescu. Există un fel de farmec al ei, al inteligenței care falsifică și se falsifică; nu suntem chiar atât de ursuzi să nu ne de­lectăm, la acest spectacol. Am reținut astfel imagina cârtiței, aplicată conștiinței lirice arghe­ziene, folosită până la obsesie și insinuându-se atât de puternic, încât se identifică în suș procesu­lui critic. Un bun spirit gourmontian sun­tem datori să disociem critica partizană simbolistă, de critica partizană tradiționalist a d-lui Davidescu, efigii ale aceleaș monede suprapuse, prețuim numai efiigia simbolistă; pe ea s­au fixat, fie și violent, câteva figuri, de diversă valoare de circulație, depreciate la bursa criticei ofi­ciale. A stabili însă valoarea cir­culatorie a efigiei Emil Isac, fie și numai la bursa modernismului și a devaloriza efigia Caragiale, a reintegra în toate dreptu­rile de valoare metalică efigia Ștefănescu-Est și a da circulație de „poet minor“ efigiei Arghezi, înseamnă a aplica un anarhic principiu de devalorizare, iar a considera opera aceluiaș Arghezi o dovadă irecuzabilă a „iudai­­zării” literaturii contemporane, când ai apropiat, în unele pri­vințe, pe evreul D. Iacobescu, de arianul Banville și a aplica inchi­zitorial criteriul „inaderenții etni­ce” lui Caragiale căruia simbolis­tul Vinea nu i-a simțit nici ame­nințarea, nu înseamnă a face doc­trină, ci critică în două luntre. Jocul e periculos, chiar pentru un abil vâslaș (și d. Davidescu e u­­nul), fiindcă poate duce la nau­fragiu. Oricât s’ar face luntre și poate să ajungă la acelaș liman, o asemenea critică rămâne în două planuri diferite, fără tan­gențe decât în Spiritul partizan. Prin critica simbolistă, în plan estetic, d. Davidescu și-a câști­gat un apreciabil stat de servi­ciu, în slujba literelor contempo­­rane; prin critica sa tradiționalis­tă își va complecta un alt stat, în slujba politică literară sau a polit­cii pur și sImpLu. POMPILIU CONSTANTINESCU CRONICA LITERARA TUDOR ARGHEZI VITRINJI Cei șapte stâlpi ai înțelepciunei Jurnalul magnific al Colonelului Lawrence a fost tradus în româ­nește prin străduința d-lui Petru Comarnescu și solicitudinea ,,Fun­dației pentru Literatură și Artă Carol II“. In această operă iese în evidență adevărata personalitate a autorului „Revoltei în deșert“, care a fost una dintre cele mai ciudate figuri ale spiritului modern. Cu a­­lură de cruciat dublat de un aven­turier temerar, Colonelul Lawrence era în realitate un erudit, un fră­mântat spiritual, unul din acei în­cetați de absoluturi pe care nici deșerturile nu-l răcoresc, nici în­cercările tragice ale vieții. Struc­­tură hemletiană, el a luptat in pustiurile Arabiei nu atât pentru o cauză umană cât mai cu seamă dintr'o necesitate patetică a spiri­tului său contorsionat și înglobat­ în cele mai aprinse complicații in­terioare. Numai două experiențe de genul acesta cunoaște istoria euro­­peană până acum: odiseia lui Rim­baud în Abisinia și aventura colo­nelului Lawrence în Arabia. Acea­sta din urmă devine cu atât mai interesantă cu cât, de pe urma ei, ne-au rămas cele două opere mo­numentale traduse în românește. Lunga și documentari Introdu­cere­a d-lui Comarnescu pune în lumină întreaga semnificație și va­loare a experienței și operii lui La­wrence, p. mart.

Next