Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)
1938-10-09 / nr. 558
4—Duminică 9 Octombrie 1938 Luceafărului i s’a durat in cetatea Sibiului un pisc tou mare de bronz, de pe baie, delimuiat, să scruteze Veșniciile. Poate că bustul sculptorului Moga, titi-i nici mai buh niici mai rău, decât Celelalte, de ptin alte meleaguri ale altor dăltuitbri. 1 Nu știu bism, dar parcă toți innemuritorii in marmură ai lui Eminescu de până azi, le-au dat acelaș tip oemenesc batrânizat al etericului demiurg, bate afară de trăsăturile altei tinereți frumoase fizic; nu spurie nimic. doar in expoziția de acum doi ani de la Ateneu a Betititei Ignat, am descoperittceva din cele ale Luceafărului, însemnate intr’o Splendidă metaforă a Viforului. în mimica inviforată a unui cap de expresie, se descifrau liniile și măsurile Nemuritorului. Talentul real al sculptoriței surprinsese însă acestei acest moment din veșniciile Luceafărului, fără să-și dea seama. Surprinsese într’adevăr „Viforul“,„Tumultul“... Cred că,Viforul“ Letiției Ignat, e singura spiritualizare, singurul moment de peste fizic și viață, reușit în nemurit în bronz, până azi. Dar asta este o mică digresiune de la ceea ce vroiam să mărturisesc aici. Minunea, fiorul cel mare; pentru soclul de veghe nestinsă a Luceafărului la Sibiu, e alta. La Sibiu — orașul parcurilor cu reale frumuseți și tăceri — i s’a dat Prințului Visătorilor cel mai frumos și mai cosmic cadru pe care și l-ar fi putut cere chiar neomeneasca lui imaginație. Câteva înfățișări. Bustul e așezat în Parcul Sub Arini. Parcul acesta e o veche dumbravă a lui Dumnezeu, foarte puțin amenajată de oameni. Deaceia e fumos parcul ca o visare câmpenească a lui Eminescu. In parc, bustul este așezat într’un luminiș dintre brazi, își murmură omagial prin în față liniști apele, un pârâu. In spate un havuz cu câteva țâșniri șusurătoare, cântă veșnic un cântec de dor. La dreapta și la stânga, întunecate conuri de brazi nemișcători, fac strajă Regelui Veșniciilor. Sub subțiorile brazilor tăcuți, ca două mari umilințe și simboale ale nimicniciei noastre, înalte cât un stat de om, (ce frumos!) stau două antice urne frumoase din piatră Veche și poroasă.. Iar in jurul lor, tristețile tăcerilor și mortuarul simbol al iederilor Verzi, își strâng brațele în îmbrățișări reciproce. Mai departe, peste straja brazilor prin care aleargă Sprinten veverițele, se întind livezi de fânețe, frunze mari de lipan pe lângă pârîu, arini și mesteacări cu frunze tremurătoare, fagi cu firul scuturat și desghiocat, frunze pale căzute și plimbători singuratici. M’am dus și într’o noapte să-l văd acolo pe Luceafăr. Bănuiam că va fi și mai înfiorător de frumos și nu m’am înșelat. Era senin și era lună plină. Siluetele de brazi din jur, alcătuiau un decor fantastic al unor lumi necunoscute și neînchipuite. Ceva din desenele fantastice ale lui Gustav Dorée, său ale lui Ribiczka. lar luna își odihnea truda alergătoare poleind fruntea lucidă a Poetului cu cea mai bogată și mai pură fas [UNK]cie de raze pale... Apele își îngăimau misterele. Urnele se ascunseră în umilință, ierderile se contopiseră în urne. Și toate omagiau tăcerile depline și înlunate, ce rigid stăpâneau Singurătățile Dumbravei. 1 Iar toate tăcerile îngenunchiasersi omagial, nemișcate în florile roșii i și între trandafirii din fața bronzului de veghe. i Dar peste decorul închis bre, peste costișa din față-i, în um 1 ochii I Nemuritorului scrutau ținuturile argintate de pale lumini ale înălțimilor din zările nopții. Buzele reci parcă șopteau totuși : Iar eu In lumea mea mă simt ! Nemuritor și retic... . Dintr’o curte omenească de pt. idealul din Spatele nemuritoarei așezări a Poetului, a intervenit un ______________________________ | —---------------------— Ceaiiíé. —■ tiau tiauuuu... Pare că era Un om care bulea Veștilda. !Sau Un strigăt purces din Veștide... La Sibiu, i S’a dat lui Eminescu Cel mai genial s ăș zice, cadru pentru bust. dacă d-ha Săfidulescu este acea care l-a ales, să știe că asta e cel mai tremuritoare din tristele dar frumoasele ei ode. Cea bare Va tămâm cât și Eminescu... CRISTOFOR DANCE Charles Péguy și 24 ani de la moartea lui eroică Printre tinerii scriitori francezi morți pe câmpul de luptă, în războiul cel mare, a fost și Charles Péguy, această figură de îngerească puritate, de la a cărui disparHo • Kspere uținea începută cu atâta devoament de regretatul Paul Zariopol și curmată pe neașteptate, ncru alcătuirea unei ediții critice a operelor lui Caragiale, a fost etilată, din punctul de ntrerupee, de d. Șerban Cioculescu, al cărui Interes pentru marele comic a fost, ca să zicem astfel, prelaat de publicarea corespondenții ntre el și cei dintâi editor critic al lui. Cele două Volume nează activitatea de cronicar insuși poel parodist, de gazetar și lupător politic a lui Caragiale, spulberând pentru totdeauna legenda jumnătății cantitative a operii lui, a și p e cealaltă legendă, și mai ironică, a lenii orientale a neobolsitului scriitor. Dacă nu modifică radical vechea noastră imagină despre Caragiale, cele două impacte tomuri o completeazăurprinzător, o adâncesc, o relieează și-i revelă complexitatea,a imagina dramaturgului, a mielistului și a excelentului autor e schițe, imagine fundamentală desigur, adăugăm astăzi încă una: foiletonistului și a gazetarului. In mai toți marii Scriitori ai veaului trecut, al acelui veac de acivitate multiplă, și Caragiale acut de toate, a făcut, pe lângă atarea lui creație comică, o intenă publicistică, risipindu-se ’n azezărie literară, politică și cultrală. Dar pilda lui Eminescu e-a ’nvățat că un mare scriitor se risipește, scriind, alături cu perile lui capitale, altele de mândoua, sau numai improvizate. In mare scriitor se dăruește, se calizează uneori numai parțial, e schițează în astfel de opere, articipând la mișcările de idei și faptele timpului său. Sensul asta de ecou al vremii, ca de receptivitate sau de atitudine singere a ei, este comun unor alirte atât de diverse, ca Emiescu, Hașdeu și Caragiale. Este orba deci de însăș restaurarea eionomiei unui veac, de ecouri, lui care-și răspund sau se adină, prin glasurile atîtor scriitori, diferite tendințe și idealuri. Realizarea acestor opere secundare, e parte de a dăuna memoriei lor,o prelungește, dîndu-le un fel de actualizare; pe de altă parte, ne introducem, prin ele, în laboratol moral și artistic, în însășmmentele de formație ale geniului, perfecțiunea operelor deveni valori obștești explicându-se, multe ori, prin aceste înceriri și efemeride. Aminteam, în legătură cu pulicistica lui Caragiale, de Emiescu; s’ar părea că fiu există dosebiri mai categorice, temperamentale, de atitudine, între ei.otuș aflăm și asemănări uimitare, pornite nu numai din jumismul lor teoretic, ci din însăși ructura Spiritului lor critic. Să uităm că și Eminescu a fost mare satiric, în Scrisori și ’n roza politică, dar el e un doctrinr revărsat in pamflete futaor care, un indignat, observând reacțile noastre politice și sociale Caragiale este un spirit lucid, plin , bun simț și de vervă satirică, clasic care nu-și pierde cumpăt față de relele pe care le obrvă. Eminescu profetizează și : este: Caragiale biciuește furător sau cu haz; unul se răzbună cu violență, altul batjocorește seninătate. Amândoi însă i -au măcinat viața ’n gazetă ] cu pasiune, cu statornicie și o aceeaș aplicație la actual, ex- itre pământeni s’au împlinit 24 ani. întreaga Viață a celui ce a scris și „Mystère des Saints Innocents" au fost o dureroasă experiență, o luptă cu erorile sale și cu păcatele semei ailor Săi, o sinceră căutare a adevărului ,o patetică bătălie pentru descoperirea marilor izvoare ale eredinței. Mistica socialistă în care a îni târziat Un tnomtfit, până l'a dumlnicit că e în eroare, a înlocuit-o cu calea miâticii Creștine. Neliniștea pură și simplă, frământarea pustiitoare, pentru că nesusținutâ de ere , flință Sau fac sprijinită pe nădejde ÎI , vor apărea din acest moment ca realități aberative. Ca stări infernale,ttaguy atrăgea atenția atât prietenilor cât și foștilor săi prieteni, că :tentați a putea asculta, așa cum trebuie ,pe Dumnezeu, se cere să te asculți mai puțin pe tine, fia bu- i curva, fie plânsul tău sfâșietor. Ura i traordinară. Două temperamente opuse, dar două conștiințe atât de înrudite, cărora nu le-a scăpat mai nici un aspect din cultura și moravurile timpului. Despre geniul critic al lui Eminescu și Caragiale, expresii culminante ale geniului critic junimist, s’ar putea face o largă paralelă; poetul Scrisorilor este fn geniu critic la temperaturi înalte, satiricii. Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece; puteri diferite ale aceluiaș sipirt, exercitându-se la plus sau la minus, ele care exclud decât în mințile unilaterale, pentru care temperamentul este criteriul unic de valorificare : nu există însă două fețe complimentare mai nimerite ale subconștientului românesc ,decât aceste două temperamente antagonice. Inaderența lor la realitate este de esență metafizică , numai că unul o rezolvă în viziune lirică, iar celălalt în viziune satirică. Cât privește puterea lor creatoare este de o rară echivalentă, în domeniile respectiv opuse. Considerații care par astăzi paradoxale, dar care odată vor putea fi adâncite și acceptate ca adevăruri comune. Materialurile editate de d. Șerban Cioculescu sunt atât de variate, încât ne va fi greu să le parcurgem în ordinea publicată , adoptând criteriul folosit de Zarifopol, ca un omagiu și ca continuitate, față de muncă reagretatului critic, d. Cioculescu ne spune în Prefață : „Am fost ținuți, găsindu-ne la jumătatea lucrării, să respectăm compromisul dintre criteriul de clasificare materialului, și acela al cronoloagiei“. Din considerente strict critice, ne vom îngădui să regrupăm articolele lui Caragiale pe mai multe categorii ; urmărind în primul rând unitatea lui spirituală, cu toate varietățile ei, vom încerca să desprindem, în însăș această varietate, turi fundamentale, anume trăsătom începe cu acele articole care sunt cronici, în marginea actualității, comentarii în jurul unor fapte și moravuri, în jurul unor instituții, cine a citit corespondența lui Caragiale cu Zarifopol, nu se va mira de asemănările ei Cu aceste cronici, de identitatea de psihologie a omului, manifestată în opere de un caracter atât de intim. Și nu se va mira nici de deosebirea care există între comedii și schițele satirice ale lui Caragiale și foiletoanele lui, mai ales când vorbește despre instituțiile țării. Imagina inconformistului din opera lui de imaginație este masivă, unitară, însă— neînțelegerea creației lui comice, acuzația de „inaderență“ la românitate — s’a născut din inaderența imagina inconformistuului Caravagiale, care a batjocorit instituții șubrede, moravuri păcătoase și oameni egoiști și imorali. Toți care l-au mustrat pentru lipsa lui de ideal, de umanitate, pentru răutatea lui senină, din comedii, l-au judecat cu criterii etice, politice și patriotice, care n’aveau ce căuta într’o operă de pur moralist, într’o viziune satirică vieții și a omului. Foiletonistica a lui Caragiale scoate deseori la iveală pe bunul burghez, pe naționalistul luminat, plin de griji, într’un pe patriotul cuvânt pe conformistul, pe afectulosul, fără exagerare, pe care ni-1 revelase grijă ca și ieremiada nesfârșită int păcate de moarte. Cred că am fost Chemați pe pământ să ne licărim indefinit. Să suferim, dar suferim vitejește însă. Fără parâ 1 literară, fără ostentație. Când Charles Péguy începe să-și în seama tâ suferința n’are nici a rost dacă nu-l Împinge pe omare desăvârșire, prima datorie pe ire și-o simte aceea de a se iga. Odihna, liniștea, pacea nu-s int date bunului decât atunci când merită. De nimic nu-i era mai gre silă lui Péguy decât de ideali burgheziei : Comoditatea. Burghezul — oricât s'ar chiții — poate realiza răspunderea pe care are față de Semeni, față de Dumnzeu. Omul e răspunzător totodat de păcatele sale ca și de păcatele lor din jurul lui. Să iubești omul,iât rău ți-ar face ! De puterea ta ■» ivi Arii Ili T'AOto și corespondența cu Zarifopol. Colectivitatea și expresia ei, instituțiile, sunt pentru Caragiale forme organice de viață, necesități sufletești, manifestări vii ale tradiției și nu caricaturi ale unor minți Strâmbe și forme de exploatare ale unor instincte josnice. Nu intenționăm, desigur, să combatem pe Caragiale inconformistul cu acest conformist; nici nu pledăm pentru o modificare a imaginii lui. Urmărim numai o complectare și, In acelaș timp, o mai apăsată disociere între creatorul de ficțiuni și publicist; între două planuri opuse de manifestare, spiritul caragialian nu s’a rătăcit, nu sa dezorientat, cum sau dezorientat judecătorii lui, care l-au copleșit de toate păcatele și de toate virtuțile negative. Nici nu mergem așa departe, ca d. Șerban Cioculescu, surprins de aceste două imagini contradictorii ale duhului caragialian și voind să înlocuiască parcă una prin alta, în cronica Noi și biserica, o pledoarie caldă pentru sensul Social al credinței, pentru puterea ei civilizatoare și pentru tagma preoțească, nu putem vedea, ca d. Cioculescu, și dovada unui Spirit religios: „Atitudinea lui Caragiale nu este însă doar normativă și utilitară, a unui necredincios, care socotește că Biserica este o instituție de valoare socială și nu cere credința interioară. El a păstrat totdeauna credința religioasă, neatingându-se niciodată de cele sfinte: abia către sfârșitul vieții, din îndemnul fiului său mai mic Luca, și a lui Paul Zarifopol, a consimțit să cetească operele lui Anatole France, și desigur Sub înrâurirea lor a publicat câte o povestioară mai sceptică, despre moarte sau minuni, culeasă din străini; dar aceste distracții ușoare nu au adus o atingere credințilui îndătinate (care se opunea ateismului lui Eminescu, după cum remarcă Slavici în Amintiri).“ (Introducere, pag. XXVV). Credem că imagina aceasta a credinciosului Caragiale nu se întrupează nicăeri, dincolo de valoarea educativă, de forța civilizatoare a religiei și de utilitatea ei socială — intuiția lui nu a străbătut. In foiletonul citat, aflăm acest pasagiu edificator: „O fi aceasta bine sau rău — că s’a lăsat adică lumea noastră de biserică — nu o pot spune, căci n’am în această privință nici o părere hotărâtă. Poate, după cum zic unii, sa fie bine ; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite și devine astfel mai susceptibil de idei nouă, de progres intelectual și moral. Poate, din potrivă, după cum zic alții, să fie rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei norniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă inelectuală și morală. Ia o din ce n ce mai mare pierdere a omenirii Nu știu deocamdată cine săie că au drept tac — pesimiștii mi optimiștii, trebue să mă gândesc mult la această întrebare, dar până să ajung a-mi da un răspns, voiu să consemnez aci în uga condeiului câteva olserCharles Péguy a trăit ca un erou al muncii și al Credinței. A făurit pe câmpul de bătălie, acum 124 de ani, ca un erou al lui Thomas Carlyle. Autorul „Eroilor" și al lui ,„Sartor Resortus“ scrie aceste cuvinte, in care stă rezumată și parte din viața lui Charles Péguy : o „Natura nu recunoaște pe omul care nu este și martir. Este Vreun om care pretinde să trăiască luxos adăpostit, ferit de vree muncă, de lipsă, de primejdie, de trudă, să stea senin deoparte, iar alții să facă răsfățat și oblojit, munca și să se lupte pentru el ?... „Care este adevăratul înțeles al nobleței, dacă nu să fie „nobilă“ ? In suferința vitejească pentru alții, nu in a face trândăvește pe alții să sufere pentru noi, a stat totdeauna nobleță. Căpetenia oamenilor este acela care stă în fruntea oamenilor, înfruntând mirvidtl a Pfiro încnăi. , vații pe care le fac de mult (O■ pere, IV, pag. 80-81). Tonul e categoric serios. Cara■giale nu se preface a fi nedumerit , în privința nedumeririi lui intime: ■ aș îndrăzni să spun că e mai cu■rând indiferentist, in materie de religie, recunoscându-i numai valoarea etică socială. Din citatul reprodus din d. d. Șerban Cioculescu s’ar înțelege că pe Caragiale l-ar fi împiedicat să se apropie de Anatole France cunoscuta lui atitudine ireverențioasă față de religie și minuni. Dar Zarifopol, care l-a cunoscut atât de bine pe marele comic, ne dă explicația clară a ceea ce l-a ținut mult timp departe de arta lui France. Caragiale nu se da în vânt după noutatea literară și, clasic împătimat, nu se’mpăca cu pitorescul ■ violent și nici cu forma curat narativă, geniul lui plastic manifestându-se ’n formă dramatică, de predilecție. E vorba deci de evoluția talentului dramatic caragialian spre epic, în îmbierea ce-i sugerau, prin arta lui France, Luca Ion și Zarifopol, dar să cităm parsagiul acestuia, deplin lămuritor: „Prin îndemnuri prudente, Luca I, fiul și autorul acestor rânduri, reușisem a seduce pe îndărătnicul Caragiale să citească la Râtis- o serie de la Reine Pédaugue, les Contes de Jacques Tournebroche, 1 Clio și alte câteva colecții de povestiri ale lui France. Lectura umanistului arhaizant, în care pitorescul e condus cuminte de prudențe clasiciste, nu putea să scandalizeze nici să irite pe „moralistul” român; această lectură a operat ca o provocare rodnica asupra celui pregătit de alte motive, mai hotărâtoare desigur, pentru a-și deschide câmp nou de lucru artistic. I Paragrafele disciplinei clasice le păzise Caragiale cu sfântă a strictețe, de la cele dintâi încercări , ca povestitor, de o perfecționare , în sensul acelei discipline abia poate fi vorba. Preferința pentru povestirile din urmă, entuziasta rostită, se adresa, vrând nevrând, unor elemente de artă realizate dincolo de granițele strictului clasicism. Și dacă, prin incăpădțânare doctrinară, Caragiale era ntotdeauna gata a tăgădui, în principiu, valoarea pitorescului, tot el poți evoca, în cuvinte și mimică, „ pchir Ianulea, pe* babba, din „ Calul dracului, ca și pe Jérôme a Coignard sau pe Mosaide, cu un c relief și o Coloare ce dovedeau cât de tiranic îl obseda și îl încânta imaginea plastică și colorată a figurilor. f Ia sfârșit, aceste modificări ale artei sale au, toate, acest înțeles definitiv, că el se făcea din și ce în ce mai povestitor : scurtimea și precipitarea dramatică cedează treptat unei expuneri largi și pbtorite, cu atenție la detaliul concret, ce-și are valoarea lui constructivă fără a fi silit să însemneze numaidecât o culminație sau să prepare crize. Stilul curat narativ se desvolta acum liber, scăpat din opinții ,iarea ce fusese ori și curr excesivă, a stilului de teatru cliSic". (Onore, II, Introducere, pag. XII-XIII). Mai încape îndoială că motive pur artistice și nu scrupule religioase l-au țintit pe Caragiale de carte, mult timp, de Anatole France ? POMPILIU CONSTANTINESCU este că pe toți ceilalți, care dacă nu e biruită îi înghite pe toți ceilalți. Orce cunună nobilă este și va fi totdeauna pe Pământ o cunună da Epini. Pentru ce a fost privit ca Un erou fcăgâirul Hercules ? Pentru că a Ucis Lei Nemeani, a curățit Grajduri Augeane, a indurat douăsprezece Hunei nu prea grele numai pentru Un zeu. In societățile moderne, ca In zitile Vechi și în toate societățile. Aristocrația, aceia care iau slujba Unei Aristocrații, făcând-o sau nu, au luat locul de cinste, care este locul de greutate, de primejdie, de moarte, dacă greutatea fiu poate fi biruita. Si faut payer de sa vie. La ce ne-a fost dată viața, dacă nu ca să o paiera da bârbătește ?“ („Muncă, Sinceritate, Tăcere“ pagina 145, în traducerea d-lui C. Antóniade) AR. A. D. Benda ar fi preferat războiu l. Julien Benda, care este irealist, ne confirmă — dacă mai era nevoie — acest adevăr, care devenise evidența însăși in zilele de agitație și de febră de până la conferința din Muenchen. Se poate citi în Nouvelle Revue Francaise această notă a filosofului iudeo-francez care acum vreo zece ani acuza pe „clerici“ că au trădat Valorile eterne și Rațiunea, îmbrățișând viața cu toate contradicțiile ei și înregimentându-se în partide : „In ultimul său discurs, d. Daladier vorbește de efortul care comandă Francezilor „salvarea Patriei și menținerea Păcii“. Ca și cum aceste două lucruri n’ar face în mod necesar decât unul. Ca și cum, în 1914, salvarea Franței coincidea cu menținerea păcii. Ce e grav este că o întreagă lume de Francezi cere acest echivoc și că, deoarece eu o resping, voiu fi tratai drept băutor de sânge“. Observați cât de riguros logic a d. Julien Benda. Dacă ai fi tot atât de raționalist ca el, adică tot atât de israelit, poate că i-ai da dreptate. Dar se vede că toată acea „lume de Francezi“, la care se referă cu dispreț „cetățeanul francez" Julien Benda, simte și știe mai bine decât orice logician comunist și evreu când e Patria în pericol și când nu e. In 1914 Franța a fost atacată de Germani și la războiul dezlănțuit împotrivă-i nu putea răspunde decât cu războiu. Astăzi însă interesele franceze nu erau nici măcar amenințate prin faptul că germanii sudeți voiau cu orice preț să i se slăture fraților de sânge. D. Behda, ți toți cei ca el, nu pot pricepe asta. Ieși atunci când un evreu din Tokio sau de la Nuernberg primește o palva cer în termeni violenți și cu lumini strânși ca Franța să declare războiu Japoniei sau Germaniei I GH. I. Cronica literara L. CARAGIALE i Opere (vol. IV Vii ehtio îirrrvîîîtîî rio Qnitian minhilperiit priit Ființî.Apop.lit Garni ÎI* CITIȚI , în colecția „ROMÂNI EROICA“ ; Răscruci istorice i de C. A. DONESCU () .... părticele ajunse , risipite, din însuși sufletul românesc, sbusciumat, chinuit . . . .) zu Bibioteca fii Pl On Fiecare volum Iei 15. De vânzare C la toate librăriile și chioșcurile de ziare. 1 VRBftipa VITRINA Freud despre Moise Când ex-profesorul Freud a trebuit ă părăsească Austria avea tocmai a lucra un studiu analitic asupra Bibliei. Descoperitorul diferitelor zone ale subconștientului își va publica Anglia rezultatul cercetărilor iar o carte intitulată Moise. Marele, celebrul, fenomenalul sfant, creator al psihanalizei, vrea săemonstreze că Moise n’a fost un evreu ci un Egiptean, pentru astifica probabil astfel trădarea acelor strămoși iudei cari despărținu-se de conducătorul lor s’au închhiat „Vițelului de Aur“. M. Sevastos repusul evreilor de la ziarul evreesc Adevărul literar“, e obraznic cu Vremea“, fiindcă nu e de acord cutitudinea noastră, pe care n‘o prispei Ca-i obrazniîb, asta e specific cli 2i did care face parte. Că unii-i de-acord cu atitudinea postra, asta ne cdboreaza, dar și în Lrepte puhctul dentru de vedere. Cărții jÜricejiene meteahnă veche frediedläpilä. CITIȚI in colecția „Hutuioriștii străini“ MANUAL PENTRU LENEȘI de Arcadie Aerconco traducere din rusește de R . DONICI 14 sulite de autentic humor. Bițiioteca ¥ UEPI la Fiecare volum lei 15. De vânzare la toate librăriile și chioșcurile de ziare.