Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)

1938-10-09 / nr. 558

4—Duminică 9 Octombrie 1938 Luceafărului i s’a durat in c­etatea Sibiului u­n pisc tou mare de bronz, de pe baie, delimu­iat, să scruteze Veșnici­­ile. Poate că bustul sculptorului Moga, titi-i nici mai buh niici m­ai rău, de­cât Celelalte, de ptin alte melea­guri ale altor dăltuitbri. 1 Nu știu bism, dar parcă toți innemuritorii in marmură ai lui Eminescu de până azi, le-au dat acelaș tip oemenesc ba­trânizat al etericului demiurg, bate afară de trăsăturile altei tinereți frumoase fizic; nu spurie nimic. d­oar in expoziția de acum doi ani de la Ateneu a Betititei Ignat, am descoperit­tceva din cele ale Lu­cea­­fărului, însemnate intr’o Splendidă m­etaforă a Viforului. în mimica in­­viforată a unui cap de expresie, se descifrau­ liniile și măsurile Nemuri­torului. Talentul real al sculptoriței surprinsese însă acestei acest moment din veșniciile Luceafărului, fără să-și dea seama. Surprinsese în­­tr’adevăr „Viforul“,­­„Tumultul“... Cred că­­,Viforul“ Letiției Ignat, e singura spiritualizare, singurul moment de peste fizic și viață, reu­șit în nemurit în bronz, până azi. Dar asta este o mică digresiune de la ceea ce vroiam să mărturisesc aici. Minunea, fiorul cel mare; pentru soclul de veghe nestinsă a Luceafă­rului la Sibiu, e alta. La Sibiu — orașul parcurilor cu reale frumuseți și tăceri — i s’a dat Prințului Visătorilor cel mai frumos și mai cosmic cadru pe care și l-ar fi putut cere chiar neomeneasca lui imaginație. Câteva înfățișări. Bustul e așezat în Parcul Sub Arini. Parcul acesta e o veche dum­bravă a lui Dumnezeu, foarte pu­țin amenajată de oameni. Deaceia e f­umos parcul ca o visare câmpe­nească a lui Em­inescu. In parc, bustul este așezat în­­tr’un luminiș dintre brazi, își murmură omagial prin în față liniști apele, un pârâu. In spate un havuz cu câteva țâșniri șusurătoare, cântă veșnic un cântec de dor. La dreapta și la stânga, întunecate conuri de brazi nemișcători, fac strajă Rege­lui Veșniciilor. Sub subțiorile brazi­lor tăcuți, ca două mari umilințe și simboale ale nimicniciei noastre, înalte cât un stat de om, (ce fru­mos!) stau două antice urne fru­moase din piatră Veche și poroasă.. Iar in jurul lor, tristețile tăcerilor și mortuarul simbol al iederilor Verzi, își strâng brațele în îmbrățișări reciproce. Mai departe, peste straja brazilor prin care aleargă Sprinten veverițele, se întind livezi de fâne­­țe, frunze mari de lipan pe lângă pârîu, arini și mesteacări cu frunze tremurătoare, fagi cu firul scuturat și desghiocat, frunze pale căzute și plimbători singuratici. M’am dus și într’o noapte să-l văd acolo pe Luceafăr. Bănuiam că va fi și mai înfiorător de frumos și nu m’am înșelat. Era senin și era lună plină. Siluetele de brazi din jur, alcătu­iau un decor­­ fantastic al unor lumi necunoscute și neînchipuite. Ceva din desenele fantastice ale lui Gus­tav Dorée, său ale lui Ribiczka. lar luna își odihnea truda alergătoare poleind fruntea lucidă a Poetului cu cea mai bogată și mai pură fas [UNK]­­­cie de raze pale... Apele își îngăimau misterele. Ur­­­­nele se ascunseră în umilință, ie­­r­der­ile se contopiseră în urne.­­ Și toate omagiau tăcerile depline­­ și înlunate, ce rigid stăpâneau Sin­­­­gurătățile Dumbravei. 1 Iar toate tăcerile îngenunchiasers­i omagial, nemișcate în florile roșii i și între trandafirii din fața bronzu­­­­­lui de veghe. i Dar peste decorul închis bre, peste costișa din față-i, în um­ 1 ochii I Nemuritorului scrutau ținuturile ar­­­­gintate de pale lumini ale înălțimi­­­­lor din zările nopții. Buzele reci parcă șopteau totuși :­­ Iar eu In lumea mea mă simt ! Nemuritor și retic­... . Dintr’o curte omenească de pt. i­dealul din Spatele nemuritoarei a­­­­șezări a Poetului, a intervenit un­­ ______________________________ | —---------------------— C­e­aiiíé. —■ tiau­­ tiauuuu... Pare că era Un om care bulea Veș­­tilda. !Sau Un strigăt purces din Veș­tide... La Sibiu, i S’a dat lui Em­inescu Cel mai genial s­ ăș zice, cadru pen­tru bust. dacă d-ha Săfidulescu este acea­ care l-a ales, să știe că asta e cel mai tremuritoare din tristele dar fru­moasele ei ode. Cea bare Va tămâm cât și Em­inescu... CRISTOFOR DANCE Charles Péguy și 24 ani de la moartea lui eroică Printre tinerii scriitori francezi morți pe câmpul de luptă, în războ­iul cel mare, a fost și Charles Pé­guy, această figură de îngerească puritate, de la a cărui dispar­Ho •­­ Kspere­ uținea începută cu atâta devo­­am­ent de regretatul Paul Zari­­opol și curmată pe neașteptate, ncru alcătuirea unei ediții critice a operelor lui Caragiale, a fost etilată, din punctul de ntrerupe­­e, de d. Șerban Ciocu­lescu, al cărui Interes pentru m­arele comic a fost, ca să zicem astfel, prela­­at de publicarea corespondenții ntre el și cei dintâi editor critic al lui. Cele două Volume nează activitatea de cronicar insu­­și poel parodist, de gazetar și lup­­ător politic a lui Caragiale, spul­­berând pentru totdeauna legenda jum­nătății cantitative a operii lui, a și p­ e cealaltă legendă, și mai ironică, a lenii orientale a ne­­obolsitului scriitor. Dacă nu modif­­ică radical vechea noastră ima­­gină despre Caragiale, cele două impacte tomuri o completează­urprinzător, o adâncesc, o relie­­ează și-i revelă complexitatea,­­a imagina dramaturgului, a mi­­elistului și a excelentului autor e schițe, imagine fundamentală desigur, adăugăm astăzi încă una: foiletonistului și a gazetarului. In mai toți marii Scriitori ai vea­­ului trecut, al acelui veac de ac­­ivitate multiplă, și Caragiale acut de toate, a făcut, pe lângă a­tarea lui creație comică, o inten­­ă publicistică, risipindu-se ’n azezărie literară, politică și cul­­trală. Dar pilda lui Em­inescu e-a ’nvățat că un mare scriitor­­ se risipește, scriind, alături cu perile lui capitale, altele de mâ­­n­doua, sau numai improvizate. In mare scriitor se dăruește, se calizează uneori numai parțial, e schițează în astfel de opere, articipând la mișcările de idei și­­ faptele timpului său. Sensul a­­­s­ta de ecou al vremii, ca de receptivitate sau de atitudi­­ne s­­ingere a ei, este comun unor alirte atât de diverse, ca Emi­­esc­u, Hașdeu și Caragiale. Este orba deci de însăș restaurarea ei­onomiei unui veac, de ecouri­­, lui care-și răspund sau se adin­­ă, prin glasurile atîtor scriitori,­­ diferite tendințe și idealuri. Rea­lizarea acestor opere secundare, e parte de a dăuna memoriei lor,­­o prelungește, dîndu-le un fel de actualizare; pe de altă parte, ne introducem, prin ele, în laborato­­­l moral și artistic, în însăș­mm­­entele de formație ale geniului­­, perfecțiunea operelor deveni­­­ valori obștești explicându-se,­­ multe ori, prin aceste încer­­iri și efemeride. Aminteam, în legătură cu pu­­licistica lui Caragiale, de Emi­­escu; s’ar părea că fiu există dosebiri mai categorice, temperam­entale, de atitudine, între ei.­otuș aflăm și asemănări uimi­­tare, pornite nu numai din ju­­mismul lor teoretic, ci din însăși ructura Spiritului lor critic. Să­­ uităm că și Em­inescu a fost­­ mare satiric, în Scrisori și ’n roza politică, dar el e un doctri­­nr revărsat in pamflete futaor c­­are, un indignat, observând rea­­cțile noastre politice și sociale C­aragiale este un spirit lucid, plin , bun simț și de vervă satirică,­­ clasic care nu-și pierde cumpă­­t față de relele pe care le ob­­rvă. Em­inescu profetizează și : este: Caragiale biciuește fură­­­­tor sau cu haz; unul se răzbu­­n­ă cu violență, altul batjocorește­­ seninătate. Amândoi însă i -au măcinat viața ’n gazetă­ ] cu pasiune, cu statornicie și o aceeaș aplicație la actual, ex- i­tre pământeni s’au împlinit 24 ani. întreaga Viață a celui ce a scris ș­i „Mystère des Saints Innocents" a­u fost o dureroasă experiență, o luptă­­ cu erorile sale și cu păcatele seme­­i ailor Săi, o sinceră căutare a adevă­­­­rului ,o patetică bătălie pentru­ des­coperirea marilor izvoare ale ere­­­­dinței.­­ Mistica socialistă în care a în­­i târziat Un­ tnomt­fit, până l'a duml­­n­icit că e în eroare, a înlocuit-o cu­­ calea m­iâticii Creștine. Neliniștea­­ pură și simplă, frăm­ântarea pustii­­­­toare, pentru că nesusținutâ de ere­ , flință Sau fac sprijinită pe nădejde ÎI , vor apărea din acest moment ca rea­lități aberative. Ca stări infernale,­­­ttaguy atrăgea atenția atât priete­­n­­ilor cât și foștilor săi prieteni, că :­­tentați a putea asculta, așa cum trebuie ,pe Dumnezeu, se cere să te­­ asculți mai puțin pe tine, fia bu- i curva, fie plânsul tău sfâșietor. Ura i traordinară. Două temperamente opuse, dar două conștiințe atât de înrudite, cărora nu le-a scăpat mai nici un aspect din cultura și moravurile timpului. Despre ge­niul critic al lui Em­inescu și Ca­ragiale, expresii culminante ale geniului critic junimist, s’ar pu­tea face o largă paralelă; poetul Scrisorilor este f­n geniu critic la temperaturi înalte, satiricii. Scrisorii pierdute e un geniu cri­tic la rece; puteri diferite ale ace­­luiaș sipirt, exercitân­du-se la plus sau la minus, ele ca­re exclud decât în mințile unilaterale, pen­tru care temperamentul este cri­teriul unic de valorificare : nu există însă două fețe complimen­tare mai nimerite ale subconștien­tului românesc ,decât aceste două temperamente antagonice. Inaderența lor la realitate este de esență metafizică , numai că unul o rezolvă în viziune lirică, iar celălalt în viziune satirică. Cât privește puterea lor creatoa­re este de o rară echivalentă, în domeniile respectiv opuse. Consi­derații care par astăzi paradoxale, dar care odată vor putea fi a­­dâncite și acceptate ca adevăruri comune. Materialurile editate de d. Șer­­ban Cioculescu sunt atât de va­riate, încât ne va fi greu să le parcurgem în ordinea publicată , adoptând criteriul folosit de Za­­rifopol, ca un omagiu și ca continuitate, față de muncă re­a­gretatului critic, d. Cioculescu ne spune în Prefață : „Am fost ți­nuți, găsindu-ne la jumătatea lu­crării, să respectăm compromisul dintre criteriul de clasificare materialului, și acela al cronolo­a­giei“. Din considerente strict critice, ne vom îngădui să regru­păm articolele lui Caragiale pe mai multe categorii ; urmărind în primul rând unitatea lui spiritua­lă, cu toate varietățile ei, vom încerca să desprindem, în însăș această varietate, turi fundamentale, anume trăsă­tom începe cu acele articole care sunt cro­nici, în marginea actualității, co­mentarii în jurul unor fapte și moravuri, în jurul unor instituții, cine­ a citit corespondența lui Ca­ragiale cu Zarifopol, nu se va mira de asemănările ei Cu aceste cronici, de identitatea de psiho­logie a omului, manifestată în o­­pere de un caracter atât de in­tim. Și nu se va mira nici de deo­sebirea care există între comedii și schițele satirice ale lui Caragia­le și foiletoanele lui, mai ales când vorbește despre instituțiile țării. Imagina inconformistului din opera lui de imaginație este masivă, unitară, însă— neînțele­gerea creației lui comice, acuza­ția de „inaderență“ la românitate — s’a născut din inaderența imagina inconformistuului Cara­va­giale, care­ a batjocorit instituții șubrede, moravuri păcătoase și oameni egoiști și imorali. Toți care l-au mustrat pentru lipsa lui de ideal, de umanitate, pentru răutatea lui senină, din comedii, l-au judecat cu criterii etice, po­litice și patriotice, care n’aveau ce căuta într’o operă de pur mo­ralist, într’o viziune satirică vieții și a omului. Foiletonistica a lui Caragiale scoate deseori la iveală pe bunul burghez, pe na­ționalistul luminat, plin de griji, într’un pe patriotul cuvânt pe conformistul, pe afectulosul, fără exagerare, pe care ni-1 revelase grijă ca și ieremiada nesfârșită int păcate de moarte. Cred că am fost Chemați pe păm­ânt să ne licărim indefinit. Să suferim, da­­r suferim vitejește însă. Fără parâ­ 1 literară, fără ostentație. Când Charles Péguy în­cepe să-și în seama t­â suferința n’are nici a rost dacă nu-l Împinge pe om­are desăvârșire, prima datorie pe ire și-o simte­­ aceea de a se iga. Odihna, liniștea, pacea nu-s int date bunulu­i decât atunci când merită. De nimic nu-i era mai gre silă lui Péguy decât de idea­li burgheziei : Comoditatea. Burghezul — oricât s'ar chi­ții —­­ poate realiza răspunderea pe care are față de Semeni, față de Dum­­nzeu. Omul e răspunzător totoda­­t de păcatele sale ca și de păcatele lor din jurul lui. Să iubești omul,­­i­ât rău­ ți-ar face ! De puterea ta ■» ivi A­ri­i Ili T'AO­to și corespondența cu Z­arifopol. Colectivitatea și expresia ei, ins­tituțiile, sunt pentru Caragiale forme organice de viață, necesi­tăți sufletești, manifestări vii ale tradiției și nu caricaturi ale unor minți Strâmbe și forme de ex­ploatare ale unor instincte josni­ce. Nu intenționăm, desigur, să combatem pe Caragiale incon­­formistul cu acest conformist; nici nu pledăm pentru o modificare a imaginii lui. Urmărim numai o complectare și, In acelaș timp, o mai apăsată disociere între creatorul de fic­țiuni și publicist; între două pla­nuri opuse de manifestare, spiri­tul caragialian nu s’a rătăcit, nu s­a dezorientat, cum s­au dezo­rientat judecătorii lui, care l-au copleșit de toate păcatele și de toate virtuțile negative. Nici nu mergem așa departe, ca d. Șer­­ban Cioculescu, surprins de aces­te două imagini contradictorii ale duhului caragialian și voind să înlocuiască par­că una prin alta, în cronica Noi și biserica, o pledoarie caldă pentru sensul Social al credinței, pentru puterea ei civilizatoare și pentru tagma preoțească, nu putem vedea, ca d. Cioculescu, și dovada unui Spirit­ religios: „Atitudinea lui Caragiale nu este însă doar nor­mativă și utilitară, a unui necre­dincios, care socotește că Biseri­ca este o instituție de valoare so­cială și nu cere credința inte­rioară. El a păstrat totdeauna credin­ța religioasă, neatingându-se nici­odată de cele sfinte: abia către sfârșitul vieții, din îndemnul fiu­lui său mai mic Luca, și a lui Paul Zarifopol, a consimțit să cetească operele lui Anatole France, și desigur Sub înrâuri­rea lor a publicat câte o povesti­oară mai sceptică, despre moarte sau minuni, culeasă din străini; dar aceste distracții ușoare nu au adus o atingere credinți­­­lui îndătinate (care se opunea ateis­mului lui Em­inescu, după cum remarcă Slavici în Amintiri).“ (Introducere, pag. XXV­­V). Credem că imagina aceasta a credinciosului Caragiale nu se întrupează nicăeri, din­colo de valoarea educativă, de forța ci­vilizatoare a religiei și de utili­tatea ei socială — intuiția lui nu a străbătut. In foiletonul citat, a­­flăm acest pasagiu edificator: „O fi aceasta bine sau rău — că s’a lăsat adică lumea noastră de biserică — nu o pot spune, căci n’am în această privință nici o părere hotărâtă. Poate, după cum zic unii, sa fie bine ; poate că lipsa de aple­care către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite și devi­ne astfel mai susceptibil de idei nouă, de progres intelectual și moral. Poate, din potrivă, după cum zic alții, să fie rău; poate că lip­sa aceasta să fie dovada unei norniri la descreierare, la o scă­­dere, la o înjosire progresivă in­­electuală și morală. Ia o din ce n ce mai mare pierdere a ome­­nirii Nu știu deocamdată cine să­­ie că au drept tac — pesimiștii mi optimiștii, trebue să mă gân­­desc mult la această întrebare, dar până să ajung a-mi da un răs­­pns, voiu să consemnez aci în uga condeiului câteva olser­Charles Péguy a trăit ca un erou al muncii și al Credinței. A făurit pe câmpul de bătălie, acum 124 de ani, ca un erou al lui Thomas Carlyle. Autorul „Eroilor" și al lui ,„Sartor Resortus“ scrie aceste cu­vinte, in care stă rezumată și parte din viața lui Charles Péguy : o „Natura nu recunoaște pe omul care nu este și martir. Este Vreun om care pretinde să trăiască luxos adă­postit, ferit de vree muncă, de lipsă, de primejdie, de trudă, să stea se­nin deoparte, iar alții să facă răsfățat și oblojit, munca și să se lupte pentru el ?... „Care este adevăratul înțeles al nobleței, dacă nu să fie „nobilă“ ? In suferința vitejească pentru alții, nu in a face trândăvește pe alții să sufere pentru noi, a stat totdeauna nobleță. Căpetenia oamenilor este acela care stă în fruntea oamenilor, înfruntând m­irvid­t­l a Pfiro încnăi. , vații pe care le fac de mult (O­■ pere, IV, pag. 80-81). Tonul e categoric serios. Cara­■­giale nu se preface a fi nedumerit , în privința nedumeririi lui intime: ■ aș îndrăzni să spun că e mai cu­■­rând indiferentist, in materie de religie, recunoscându-i numai va­­­loarea etică socială. Din citatul reprodus din d. d. Șerban Cioculescu s’ar înțelege că pe Caragiale l-ar fi împiedicat să se apropie de Anatole France cunoscuta lui atitudine ireveren­țioasă față de religie și minuni. Dar Zarifopol, care l-a cunoscut atât de bine pe marele comic, ne dă explicația clară a ceea ce l-a ținut mult timp departe de arta lui France. Caragiale nu se da în vânt după­­ noutatea literară și, clasic împă­­timat, nu se’mpăca cu pitorescul ■ violent și nici cu forma curat na­rativă, geniul lui plastic manifes­­tându-se ’n formă dramatică, de predilecție. E vorba deci de evo­luția talentului dramatic caragia­­lian spre epic, în îmbierea ce-i su­­gerau, prin arta lui France, Luca Ion și Zarifopol, dar să cităm pa­­r­sagiul acestuia, deplin lămuritor: „Prin îndemnuri prudente, Luca I, fiul și autorul acestor rânduri, reușisem a seduce pe îndărătnicul Caragiale să citească la Râtis- o serie de la Reine Pédaugue, les Contes de Jacques Tournebroche, 1 Clio și alte câteva colecții de po­­­­vestiri ale lui France. Lectura­­ umanistului arhaizant, în care pi­torescul e condus cuminte de pru­­­­dențe clasiciste, nu putea să scan­dalizeze nici să irite pe „moralis­tul” român; această lectură a o­­perat ca o provocare rodnica a­­supra celui pregătit de alte moti­ve, mai hotărâtoare desigur, pen­­­­tru a-și deschide câmp nou de lu­­­­cru artistic. I Paragrafele disciplinei clasice le păzise Caragiale cu sfântă a strictețe, de la cele dintâi încercări , ca povestitor, de o perfecționare , în­­ sensul acelei discipline abia poate fi vorba. Preferința pentru­­ povestirile din­­ urmă­, entuziast­a rostită, se adresa, vrând nevrând,­­ unor elemente de artă realizate­­ dincolo de granițele strictului cla­­­­sicism. Și dacă, prin incăpă­­d­țânare doctrinară, Caragiale era n­totdeauna gata a tăgădui, în prin­cipiu, valoarea pitorescului, tot el p­oți evoca, în cuvinte și mimică, „ pchir Ianulea, pe* babba, din „ Calul dracului, ca și pe Jérôme a Coignard sau pe Mosaide, cu un c relief și o Coloare ce dovedeau cât de tiranic îl obseda și îl în­­c­­ânta imaginea plastică și colora­tă a figurilor. f­ Ia sfârșit, aceste modificări­­­ ale artei sale au, toate, acest în­țeles definitiv, că el se făcea din și ce în ce mai povestitor : scurti­mea și precipitarea dram­­atică cedează treptat unei expuneri largi și pbtorite, cu atenție la de­taliul concret, ce-și are valoarea lui constructivă fără a fi silit să însemneze numaidecât o cul­minație sau să prepare crize. Stilul curat narativ se desvolta a­cu­m liber, scăpat din opinții ,i­­a­rea ce fusese ori și curr­ excesi­vă, a stilului de teatru cliSic". (Onore, II, Introducere, pag. XII-XIII). Mai încape îndoială că moti­ve pu­r artistice și nu scrupule religioase l-au­ țintit pe Caragia­le de carte, mult timp, de Ana­tole France ? POMPILIU CONSTANTINESCU este că pe toți ceilalți, care dacă nu e biruită îi înghite pe toți ceilalți. Orce cunună nobilă este și va fi totdeauna pe Pământ o cunună da Epini. Pentru ce a fost privit ca Un erou fcăgâirul Hercules ? Pentru că a Ucis Lei Nemeani, a curățit Grajduri Augeane, a indurat douăsprezece Hunei nu prea grele numai pentru Un zeu. In societățile moderne, ca In zitile Vechi și în toate societățile. Aristocrația, aceia care iau slujba Unei Aristocrații, făcând-o sau nu, au luat locul de cinste, care este locu­l de greutate, de primejdie,­­ de moarte, dacă greutatea fiu poate fi biruita. Si faut payer de sa vie. La ce ne-a fost dată viața, dacă nu ca să o paiera da bârbătește ?“ („Muncă, Sinceritate, Tăcere“ pagina 145, în traducerea d-lui C. Antóniade) AR. A. D. Benda ar fi prefe­rat războiu­ l. Julien Benda, care este irea­­list, ne confirmă — dacă mai era nevoie — acest adevăr, care devenise evidența însăși in zilele de agitație și de febră de până la conferința din Muenchen. Se poate citi în Nouvelle Revue Francaise această notă a filosofului iudeo-francez care acum vreo zece ani acuza pe „clerici“ că au tră­dat Valorile eterne și Rațiunea, îm­brățișând viața cu toate contradic­țiile ei și înregimentându-se în par­tide : „In ultimul său discurs, d. Daladier vorbește de efortul care comandă Francezilor „salvarea Pa­triei și menținerea Păcii“. Ca și cum aceste două lucruri n­’ar face în mod necesar decât unul. Ca și cum, în 1914, salvarea Franței coincidea cu menținerea păcii. Ce e grav este că o întreagă lume de Francezi cere acest echivoc și că, deoarece eu o resping, voiu fi tra­tai drept băutor de sânge“. Observați cât de riguros logic a d. Julien Benda. Dacă ai fi tot atât de raționalist ca el, adică tot atât de israelit, poate că i-ai da drep­tate. Dar se vede că toată acea „lume de Francezi“, la care se refe­­ră cu dispreț „cetățeanul francez" Julien Benda, simte și știe mai bine decât orice logician comunist și e­­vreu când e Patria în pericol și când nu e. In 1914 Franța a fost atacată de Germani și la războiul dezlănțuit împotrivă-i nu putea răspunde de­cât cu războiu. Astăzi însă inte­­resele franceze nu erau nici măcar amenințate prin faptul că germanii sudeți voiau cu orice preț să i se s­­lăture fraților de sânge. D. Behda, ți toți cei ca el, nu pot pricepe asta. Ieși atunci când un evreu din Tokio sau de la Nuernberg primește o pal­va cer în termeni violenți și cu lumini strânși ca Franța să declare războiu Japoniei sau Germaniei I GH. I. Cronica literara L. CARAGIALE i Opere (vol. IV Vi­i e­htio îir­rrvîîîtîî rio Qni­tian minh­ilperiit priit Ființî­.Apop.lit Garni ÎI* CITIȚI , în colecția „ROMÂNI EROICA“ ; Răscruci istorice i de C. A. DONESCU () .... părticele ajunse , risipite, din însuși su­­­­fletul românesc, sbu­­s­ciumat, chinuit . . . .) zu Bibioteca fii Pl O­n Fiecare volum Iei 15. De vânzare C la toate librăriile și chioșcurile­­ de ziare. 1 VRBftipa VITRINA Freud despre Moise Când ex-profesorul Freud a trebuit ă părăsească Austria avea tocmai a lucra un studiu analitic asupra Bibliei. Descoperitorul diferitelor zone ale subconștientului își va publica­­ Anglia rezultatul cercetărilor ia­­r­ o carte intitulată Moise. Marele, celebrul, fenomenalul sf­­ant, creator al psihanalizei, vrea să­emonstreze că Moise n’a fost un evreu ci un Egiptean, pentru astifica probabil astfel trădarea a­­c­elor strămoși iudei cari despărțin­­u-se de conducătorul lor s’au închhi­­at „Vițelului de Aur“. M. Sevastos repusul evreilor de la ziarul evreesc Adevărul literar“, e obraznic cu Vremea“, fiindcă nu e de acord cu­titudinea noastră, pe care n‘o pri­spei Ca-i obrazniîb, asta e specific cli­ 2i did care face parte. Că unii-i de-acord cu atitudinea postra, asta ne cdboreaza, dar și în­ Lrepte pu­hctu­l dentru de vedere. Că­rții jÜricejien­­­e meteahnă veche frediedläpilä. CITIȚI in colecția „Hutuioriștii străini“ MANUAL PENTRU LENEȘI de Arcadie A­erconco traducere din rusește de R . D­O­N­I­C­I 14 sulite de autentic humor. Biții­oteca ¥ UE­PI la Fiecare volum lei 15. De vânzare la toate librăriile și chioșcurile de ziare.

Next