Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)
1938-11-20 / nr. 564
4 PICTAf•hub CRONICA TEATRALA a prin 1 Teatrul Regina Maria : ,INTR’UN MARE MAGAZIN” piesă în 16 tablouri ; Studioul Teatrului Național: ^55? 1É3 ^fgMnB S Ii »3 „SASE PERSONAGII IN CAUTAREA UNUI AUTOR” de Luigi Pirandello; Teatrul Liber : „MAMA” piesă în 4 acte de K. Czapek ; Teatrul Național „CLOPOTUL SCUFUNDAT” cinci acte în versuri de Gerhardt Hauptman în versiunea românească a poetului Adrian Maniu. Socoteli probabil greșite, au făcut ca în răstimp de șapte zile teatrele să dea patru premiere, cerând un serios efort „premieriștilor", ba punându-i chiar in încurcătură de a alege între două premiere date în aceiași seară. Stabilirea unui perfect acord între teatre pentru fixarea primei reprezentări ar fi cu totul necesară, saturarea publicului nefiind in favoarea acestor instituții. Rareori un titlu a tradus mai complect conținutul și valoarea unei piese ca „Intr-un mare magazin”. Lucrarea are, ca și acele mari prăvălii unde se găsesc deja acele cu gămălie până la paltoane, patefoane, radio și gumă arabică, de toate: dramă sentimentală, comedie de situații, de caracter, piesă detectivă și de moravuri și un final optimist, ca în filmele americane. Fără intenția de a insinua neîncrederea pentru magazinele acestea, vom mărturisi că preferăm pe cele de specialitate pentru bunul motiv că produsul „de serie“ este inferior celuilalt. Preferința aceasta se adresează deopotrivă și produselor manuale și celorlalte — mai ales celorlalte. Această preferință repetăm că este pur personală și că după cum marile magazine își au numeroasa lor clientelă și corespondentele lor literare o au pe a lor — poate că este chiar același. Piesa a fost făcută pentru ei și totul ne face să credem că îi va satisface pe deplin. Astfel se vor revolta pe directorul întreprinderii care este un profitor și o canalie, se vor pasiona pentru frumoasa actriță și tratare mai onestă nu se poate inmi victimă a dragostei, iar după emoțiile care duc la descoperirea asasinului, vor fi mulțumiți că cei răi își iau pedeapsa iar cei buni răsplata. Mai onest subiect in tratare mai onestă nu se poate realiza în teatru, care asemeni întregii arte este o escrocherie. Acțiunea se petrece in unei zile, de la deschiderea cursul prăvăliei la tragerea oblonului și perindă o nenumărată serie de personagii de proveniențe și preocupări diferite. Ansamblul teatrului Regina Maria a dat toată amploarea sa marei desfășurări cerute, sub bagheta regizorului Soare Z. Soare și în cadrul frumos și bogat construit de pictorul W. Siegfried. In fruntea interpretării, cu reputația d-niilor lor prea bine stabilită pentru a mai fi nevoie de nouă adjective și-au dat concursul d-nii Tony Bulandra, Gh. Sborin și R. Bulfinsky. In rolul actriței, talentata d-ră Tanzi Cocea și-a reevidențiat calitățile, iar în roluri secunde au adus o foarte bună contribuție d-nii Marcel Anghelescu, V. R °nea și AS Finți împreună cu d-nele și d-nii: Sandina Stan, Elvira Petreanu, Fifi Harand, Angela Mateescu, Grory Bertola, Eugenia Ramé, Sabina Mușetescu, Jeny Ivanin, Fl. Simionescu, Niculescu-Cadetul, V. Vasilescu, N. Antoniu și o armată de figuranți și figurante dintre pari rețineri pentru frumoasa plastică, mascată doar de o cămașe, un model blond, fin și suplu, scos mai în evidență prin contrastul cu altul brun și perfect contrariu. Piesa, după cum se destăinuește însuși autorul in prefață, se întemeiază pe „înșelăciunea înțelegerii reciproc întemeiată iremediabil pe abstracția goală a cuvintelor, multipla personalitate a fiecăruia in raport cu toate posibilitățile de a fi, cari se găsesc in fiecare dintre noi și in sfârșit tragicul conflict iminent între viața ce se agită și se schimbă fără încetare și forma care o fixează, neschimbată". In goana după tiparul artiștii ce se va fixa definitiv, cele șase personagii își cer dreptul la viața in virtutea valorii lor permanente „Un personaj domnule — spune unul dintre cei șase eroi cari de bună seamă a cetit pe Oskar Wilde — poate oricând întrebi pe un om cine este. Personajul au într’adevăr o viață proprie, marcată de caractere particulare, " totdeauna cineva, in vreme ce un om...un om, in general, poate si nu fie nimeni". Toată piesa se cuprinde în această dramă a creației nnu^imuli în tim a conflictului dintre fantezie și realitate nesoluționând dar constatând neîncetat și cu o vervă ale cărei au aprins lumină nouă iu scântei teatrul de acum zece ani, deschizând dacă nu noui drumuri, în orice caz noui preocupări. De la tirada-lecție pe care Shakespeare o ține prin Hamlet actorilor, consiliind un debit și joc realist, până azi, stau cuprinse serii întregi de experiențe și curente teatrale cari pe rând au venit să adâncească sau numai să varieze procesul creației teatrale, dar nicăieri acest proces nu se desbate cu mai multă complexitate ca în piesa ■— confesiune a meșterului italian, oferind varii pretexte de noui gânduri, de noui frământări și mai ■ ales dăruind spectacolul unui joc de idei de rară și cuceritoare, prin suplețea ei, inteligență. Procedeul pirandelian și-a găsit de mult imitatorii dar ca de obicei copii spirituali —nu credem să existe alt termen mai politicos, — s’au ținut la aparențe pentru că le-a lipsit condiția primă a talentului meșterului, acea inteligență care nu se poate contraface. Singurul lucru ce a reușit a fost să banalizeze procedeul acestui tată adoptat. „Comedia de făcut" cum și-a intitulat Pirandello lucrarea, și-a găsit la noi un regisor de excepțională înțelegere care a realizat un spectacol superior: d. Ion Sava. Pretextul de presă a oferit d-lui Sava pretextul cheltuirii unei bogate fantezii scenice ce s’a integrat textului ilustrându-l până la perfectă complectare, realizând astfel adevăratul rol al regizorului, rol care nu este nici de serv, nici de independent, ci de colaborator pe exactă măsură. D-l Sava a găsit câteva ilustrări scenice pe cari meșterului italian, oferind varii bucuros ca ale sale și pe cari regisorul de apuseană reputație, Pitoëff, nu le-a aflat în montarea sa. Un abil joc de oglindă care multiplică o grupare foarte frumos și teatral armonizată, un admirabil joc de evere cari se însuflețesc și chiamâ personagiul strâns legat de ele (Madam Pace) și o perfectă strunire în ritmul textului imprimată actorilor, au arătat importantul aport al noului regizor, al cărui debut pe scena Teatrului Național este o consacrare și chezășia unei activități viitoare de care prima scenă de Stat avea de mult nevoie. Interpretarea, numeroasă și utilizând până și in personagiile secundare actori cari au deținut importante roluri, numai pentru obținerea unui cât mai omogen ansamblu, și-a făcut pe deplin datoria. In fruntea ei, prin nervul dramatic ce o animă se plasează d-nele Marietta Anca, d-na Marietta Sadova, Mia Coca, Nelly Dordea și tânărul S. Atanasiu. In rolul tatălui, rolul cel mai greu pentru că este singurul construit pe mai multe linii, d-l G. Calboreanu actor de frumoase realizări, nu a găsit echilibrul personagiului și atunci a apăsat pe latura realistă. In Director, d-l Anastasiad a întrupat fizic un foarte asemuitor Pirandello. „Mama’’ este lupta disperată dintre creatoarea de viață și însăși forța, mersul vieței, care îi răpește treptat ceea ce a creiat și îi pustiește un cămin ce l-ar dori fără sfârșit. Este o poveste tragică, de mare putere dramatică și ’ largă umanitate, în care se închiagă și se risipesc toate năzuințele cât de eroice și înalte vor fi fost ele. Piere tatăl într’o campanie colonială, se duce și al doilea fiu doctor într’o luptă contra febrei galbene și rând pe rând se duc alți trei fii mânați de aceași sete de eroică afirmare, lăsând în cămin pe fiul cel mic, copil firav, delicat, ultimă speranță, pe care mama și-o va smulge pentru a o oferi patriei, care are nevoie de ultimul braț ce poate ține o pușcă, rămânând singură, pustie, în lumea de umbre a sufletului ei. Autorul a știut să se ferească de patos, a știut să dea tiradelor egală însuflețire și dreptate, unind totul într’un suflu de o măreție simplă și cutremurătoare ca o tragedie antică. Mama este o piesă foarte frumoasă, ce trebuie neapărat auzită chiar de către cei ce ocolesc teatrul de teamă de a nu gândi două ceasuri și un sfert. Piesa a avut o interpretare foarte bine pusă la punct de bunul regizor Ion Șahighian, iar mănunchiul de tineri au servit-o, cu o convingere ce i-a făcut pe toți să se depășească. Astfel frumos și simplu au jucat d-nii Ion Talianu în tatăl și d. Jean Constantinescu în fiul cel mare, trecând amândoi un hop destul de greu în rolurile lor de umbre. In fii, d-nii Mircea Șeptilici, Ion Aurel Manolescu, G. Sion și N. Tomazoglu au realizat un cuartet de inimitabilă tinerețe și elan. In mama, rol covârșitor de greu, d-na Ecaterina Niculescu a avut accente de puternic dramatism. Foarte bun glas a dovedit d-ra Sabina Mușetescu în apelul patriei la radio, iar decorul d-lui Siegfried a avut atmosfera cerută. In frumoasa dar greoaie îmbinare de mistică păgână și creștină, cu reminiscențe din Ibsen (Constructorul Solenus) dar intă un mare avânt liric, povestea meșterului clopotar mânat de demonul creației dincolo de desăvârșirea umană și prăvălit asemeni meșterului nostru Manole din înălțimi, s'a desfășurat fastuoasă în lumini și culoare și mai ales intr’o traducere de nesperată frumusețe dăruită de poetul Adrian Maniu. Factura piesei își poartă vârsta cu o greutate la care bisturiul regisorial ar fi putut face reală operă de întinerire, legile spectacolului schimbându-se puțin în jumătatea de veac ce ne desparte de la scrierea lucrării. Este drept că spectatorul ar fi pierdut câteva din atât de frumoasele versuri dar spectacolul ar fi avut un ritm mai înviorat și mai pe măsura potentei de ascultare a publicului nostru. Cum am mai remarcat și altă dată, Teatrul Național — și teatrul românesc de azi, — in genere — nu mai are actorul de vers liric al cărui elan să treacă la magie, ținând subt farmec fără o unduire de oboseală publicul. Lungile tirade ar fi cerut astfel de actori, ceia ce nu înseamnă că interpreții actuali nu au pus în serviciul piesei frumoase calități ci că nu au avut pe aceia de-a acoperi lipsurile organice ale lucrării. Au jucat frumos — și nu este puțin — roluri grele și kilometrice și d-l A. Pop Marțian și d-na Lily Carandino, ca și restul numeroasei distribuții, dar cine a făcut creiație, a fost d-l G. Ciprian. In rolul Mamei Pădurii d-l G. Baldovin a avut o excelentă realizare și în alte două roluri de secundă importanță au adus justă interpretare d-nii A. Marius și N. Brancomir. Odată cu premiera, Directorul Teatrului Național a scos de subt teasc primul volum al Bibliotecii Teatrului Național, înființată de Pompiliu Eliad și promisă că va fi reluată de toți dar realizată abia acum de d. Ion Marin Sadoveanu cu ,,Clopotul Scufundat” în admirabila traducere a poetului Adrian Maniu. TON ANESTIN © 41 MARIETTA ANCA Sacha Guitry se adoră. La fel cu Narcis. Cu deosebirea numa că Narcis se oglindea în apă, iar Guitry se admiră pe pânză. Cu avantajul pentru Guitry că se poate și asculta. Și-i place atât de mult să se privească, să se ascult« Simți cum trebue să sufere Guitry din sală când Guitry de pe pânză părăsește ecranul. De aceea și d-l Guitry scrie pentru DGuitry monoloage lungi. Il obligă astfel să stea mereu pe pânză și să vorbească. Noroc însă— pentru noi — dl D-l Guitry are și spirit. Așa dauitoadorația sa departe de a nu obosi, ne încântă. Nu ne spun« lucruri adânci, să răstoarne lumea din temelii. Ne spune lucrur ușoare, desprinse din suprafața „lucrurilor’’. Le spune însă subțire și preferabil se întoarce pe despre a părea pe deasupra și paradoxale... In fondul Guitry nu face altceva decât — cum se spune — să „deașuete”. Știe însă cum. Și pentru aceasta-i mulțumim. Dar D-l Guitry are un cusur o iubește pe Jaqueline Delubac Cea ce-l face să creadă, la fel cu toți îndrăgostiții, că amorul său interesează pe toată lumea și că „aleasa inimei” are toate calitățile. Aci greșește. Amorurile sale cu frumoasa Jaqueline Delubac nu ne interesează. Cât despre calități să nu mai vorbim. Cele reale nu sunt perceptibile (pentru noi, cel puțin) iar cele perceptibile nu sunt reale (tot pentru noi, bine înțeles...). Amanda Primul film Astaire-Rogers :est o surpriză, al doilea an de- a iiu, al treilea o minune, al patrulea... „Iar ăștia, Dom’le !“. Și, odată cel puțin, Atotputernicia Sa Publicul a avut dreptate, ne abuzase, întâi, prin chiar prezentarea lor prea deasă. Al doilea ,prin încadrarea lor în scenarii unde „pretextul" era prea vizibil .Al treilea —■ oarecum consecință al precedentului — prin prezentarea ca „cinematograf" a unei arte, care în sine, nu este cinematografică .dansul. Cinematograf, înseamnă acțiune, adică intrigă, în fond un fragment de viață, ceva concert. Dansul, ca și muzica, la fel cu vorba, sunt mijloace de exprimare a unor sentimente sau ,idei" abstracte. Concretizate, prin exprimare. Ele își au locul în film numai în mă*sura în care complectează fragmentul de viață. Pot numai în* soți o acțiune, nu o pot înlocui. De aceea și „priza“ pe care aceste mijloace o au asupra publicului e limitată. Interesează pe D-na și D-nul Toată lumea numai ca un fenomen de curiozitate, nu ca unul de artă. Amanda, realizată după o pauză de aproape doi ani, și după experiența insuccesului ultimelor filme ale duetului ,aduce corectivele necesare primei formule. Amanda este o foarte, foarte amuzantă comedie-brodată pe specularea surprizelor subconștientului. In ea se dovedește că Ginger Rogers și Fred Astaire sunt nu numai dansatori fără rival ci și comedieni de rasă. Ginger mai ales. Cât despre dansuri ce să mai spunem: Sunt.... dumnezeești. Neapole sub sărutul focului E un film pe atât de inept pe cât de imbecil și fudul îi este titlul. Dar aceasta nu interesează, după cum nu interesează nici faptul că întâlnim în distribuție pe Michel Simon, pe Dario, pe Mirelle Balin, sau chiar pe Tino Rossi. Nici unul nu reușește să salveze ceva din mizeria filmului. Singură Vivianne Romance. E trivial de frumoasă și obscen de femee. Femeea redusă la ultima expresie, iar această expresie ridicată la potențialul optim. Sugerează o singură imagină. Precisă și obsedantă. Generează o singură dorință. Imediată și irezistibilă. Radiază voluptate. O voluptate primară, implacabilă, magnetică. Vivianne Romance te face să înțelegi cum Adam a putut pierde Paradisul. Și să-l scuzi. Făcea să-l piardă : „Paris vaut bien une messel“. CĂTĂLIN CRONICA onic din săptămâna trecută este al doilea din stagiunea actuală, n care compozitorii români își găesc anevoioasa răsplată a unei mult așteptate audiții. După suita a doua de George Enescu, „Filarmonica" ne prezină „Poemul neamului” noua lurare a compozitorului bănățean Sabin Drăgoi. Faptul în sine meită toată lauda. Este de prisos să obliniem importanța pe care o aemenea audiție ar trebui s’o aibă n viața noastră spirituală. Prestigiul de care se bucură aât dirijorul concertului de Joi, cât i compozitorul timișorean, au onlucrat pentru a creia o atmoseră, dacă nu de sărbătoare, cel puțin prielnică unei încordări detenție de trei sferturi de oră. Comentând fazele importantele destinului nostru istoric, „Pomul neamului” este alcătuit dinr’o serie de tablouri separate înre ele ca material tematic. Lipsa unei coeziuni structurale, a unei unități interioare se face din ce în ce mai simțită în cursul ungului poem. La aceasta se mai adaugă și unele influențe de stil [Tchaikowsky, în special) mu area fericit asimilate, cari scad nult din bunele intenții expresive ale lucrării. Sunt totuși câteva momente („Increștinarea, năvăliea barbarilor, sau rugăciunea de a sfârșit) de o calitate muzicală la primul ordin. D-l Sabin Drăgoi este înainte le toate un compozitor dramatic. .Năpustia” și mai cu seamă „Constantin Brâncoveanu" dau măsura eminentului său talent. Felul său de a trata vocile omenești — mai ales ansamblurile sale corale le o polifonie și bogăție ritmică profund originale — este neîntrecut la noi. Stilul său muzical, :u sinceritatea sa nediscutabilă nu găsește o adevărată ținută noadă decât în dramă (laică sau sacră) unde întreruperile, reluările, schimbările de atmosferă sunt lese și neașteptate și Convin de minune intuiției sale de primitiv. Făuritor de noi limanuri de viață muzicală, după exemplul celei populare românești, D-l G. Georgescu a impus nu numai orchestrei, dar și întregei săli, prin autoritara sa convingere. Ce binefăcătoare, cât de salutară pentru biata și tânăra noastră artă muzicală, ar fi intervenția sa mai deasă în favoarea compoziției românești. D-sa nu are numai chemarea unei simple încurajări ,ci și grava răspundere în fața viitorului. Așteptăm cu încredere ca stagiunea ce-a început să ne dea surprize vestitoare ale unei demne înfloriri muzicale autentice. Pianista Annie Tischer în concertul de Schumann a fost mai mult decât onorabilă. Este de admirat seriozitatea sa, zelul său artistic de perfecțiune tehnică și muzicală, atât de rar la vârsta și sexul său. Sperăm să o mai ascultăm și în alte concerte, la București. Tablourile dintr’o expoziție de Mussorgski (orchestrate de Ravel) ne-au adus bucuria unei audiții bine realizate și bine venite. Scrise tot epizodic ca și tablourile din „Poemul Neamului“ a lui Drăgoi, ilustrând minunat conținutul unor picturi anunțate prin subtitluri, ele deși servesc procedee componistice variate și arhicunoscute, se integrează într-un stil unitar nu numai prin acea „promenadă“ ce are un rol de „punte" de legătură, dar prin unele particularități expresive, caracteristice lui Mussorgski, chiar atunci când filtrează o substanță muzicală străină. Al doilea concert al maestrului G. Enescu. Concertele de vioară, sau neuitatele simfonice dirijate atât de rar de maestrul Enescu, ne prilejuiesc nouă celor cărora nu ne este dat să-l ascultăm prin depărtatele meleaguri pe unde el colindă cea mai mare parte a timpului, evenimentul muzical cel mai de seamă al stagiunei. Perindarea atâtor virtuoși străini, pe estradele noastre, ne-a învățat să-i prețuim din ce în ce mai mult arta sa profundă și sinceră, în care „efectele" sunt pe deplin înlăturate , singura sa preocupare fiind expresiunea justă a valorilor muzicale interpretate. Programele sale manifestă de altfel, această preocupare pentru ceea ce este esențial și permanent în arta muzicală. De aici și admirabila sa identificare cu opera executată. Cu cea mai firească ușurință el ne transmite grandoarea și profunzimea unui Beethoven, pasionata și poetica emoție schumanniană sau avântul neegalat al lui Richard Strauss. D-na Madeleine Cocorăscu la pian, de o sonoritate puțin cam dură în sonata de Beethoven, găsit tonul mult mai potrivit în a Schumann și a excelat în Richard Strauss. CONCERT DE SONATE. D-l Vasile Z. Reniș, apreciatul violonist de la Radio va da, împreună cu d. Virgil Gheorghiu, pianistul de delicate și poetice resurse, un Concert de Sonate la 30 Noimbrie, orele 9 seara, în sala „Dalles”. Așteptăm cu viu interes să ascultăm în sonate de: ■rivpîdț, Gnes, Mozart și Cesar Franck. FIDELI PRINCIPIULUI d2)& Î0UphÂHÎIAjdĂ)k fot.xmAcwnritohs " ȘI PENTRU A CORESPUNDE DORINȚEI NUMEROȘILOR NOȘTRI CLIENȚI DIN MOLDOVA ȘI BASARABIA, Cwfurifâm,(loc MAGAZINUL,, CRISTIAN" .. . IAȘI-5TR.CUZA VODĂ.58 n btfl defWSUt fimlug deAfCLC&keas „ * tfhâdfAAz&ft,, Cefuy NOUL NOSTRU MAGAZIN VINDE RENUMITELE NOASTRE PRODUSE,LA PREȚURILE ORIGINALE ALE CENTRALEI. CEHOSLOVACA BuCUrești:• STR. BERZEI JOO • BULEI_15AOGTA 0-10 CAL. GRIVITEI 179 • STR. ȘELARI 13 PLOIEȘTI 'GALAȚI* CRAIOVA* BRASOV-TIMISOARA'CERNAUTO'CLUB CONSTANTA • IAȘI