Vremea, iulie-decembrie 1938 (Anul 11, nr. 544-568)

1938-11-20 / nr. 564

4 PICTAf•hub CRONICA TEATRALA a p­r­i­n 1 Teatrul Regina Maria : ,INTR’UN MARE MAGAZIN” piesă în 16 tablouri ; Studioul Teatrului Național: ^55? 1É3 ^fgMnB S Ii­ »3 „SASE PERSONAGII IN CAUT­AREA UNUI AUTOR” de Luigi Pirandello; Teatrul Liber : „MAMA” piesă în 4 acte de K. Czapek ; Teatrul Național­­ „CLOPOTUL SCUFUNDAT” cinci acte în versuri de Gerhardt Hauptman în versiunea românească a poetului Adrian Maniu. Socoteli probabil greșite, au făcut ca în răstimp de șapte zile teatrele să dea patru premiere, cerând un serios efort „premie­­riștilor", ba punându-i chiar in încurcătură de­ a alege între două premiere date în aceiași seară. Stabilirea unui perfect acord în­tre teatre pentru fixarea primei reprezentări ar fi cu totul nece­sară, saturarea publicului nefiind in favoarea acestor instituții. Rare­ori un titlu a tradus mai complect conținutul și valoarea unei piese ca „Intr-un mare maga­zin”. Lucrarea are, ca și acele mari pră­vălii unde se găsesc deja acele cu gămălie până la paltoane, pa­tefoane, radio și gumă arabică, de toate: dramă sentimentală, co­medie de situații, de caracter, pie­să detectivă și de moravuri și un final optimist, ca în filmele ame­ricane. Fără intenția de a insinua neîncrederea pentru magazinele acestea, vom mărturisi că prefe­răm pe cele de specialitate pentru bunul motiv că produsul „de se­rie“ este inferior celuilalt. Prefe­rința aceasta se adresează deopo­trivă și produselor manuale și ce­lorlalte — mai ales celorlalte. Această preferință repetăm că este pur personală și că după cum marile magazine își au numeroasa lor clientelă și corespondentele lor literare o au pe a lor — poate că este chiar același. Piesa a fost făcută pentru ei și totul ne face să credem că îi va satisface pe de­plin. Astfel se vor revolta pe di­rectorul întreprinderii care este un profitor și o canalie, se vor pasiona pentru frumoasa actriță și tratare mai onestă nu se poate inm­i victimă a dragostei, iar du­pă emoțiile care duc la descoperi­rea asasinului, vor fi mulțumiți că cei răi își iau pedeapsa iar cei buni răsplata. Mai onest subiect in tratare mai onestă nu se poate realiza în teatru, care asemeni în­tregii arte este o escrocherie. Acțiunea se petrece in unei zile, de la deschiderea cursul pră­văliei la tragerea oblonului și pe­rindă o nenumărată serie de per­sonagii de proveniențe și preocu­pări diferite. Ansamblul teatrului Regina Maria a dat toată am­ploarea sa marei desfășurări ceru­te, sub­ bagheta regizorului Soare Z. Soare și în cadrul frumos și bogat construit de pictorul W. Siegfried. In fruntea interpretării, cu re­putația d-niilor lor prea bine sta­bilită pentru a mai fi nevoie de nouă adjective și-au dat concursul d-nii Tony Bulandra, Gh. Sborin și R. Bulfinsk­y. In rolul actriței, talentata d-ră Tanzi Cocea și-a reevidențiat calitățile, iar în roluri secunde au adus o foarte bună contribuție d-nii Marcel Anghe­­lescu, V­. R °nea și AS Finți îm­preună cu d-nele și d-nii: Sandi­­na Stan, Elvira Petreanu, Fifi Harand, Angela Mateescu, Grory Bertola, Eugenia Ramé, Sabina Mușetescu, Jeny Ivanin, Fl. Si­­mionescu, Niculescu-Cadetul, V. Vasilescu, N. Anton­iu și o arma­tă de figuranți și figurante dintre pari rețineri pentru frumoasa plas­tică, mascată doar de o cămașe, un model blond, fin și suplu, scos mai în evidență prin contrastul cu altul brun și perfect contrariu.­­ Piesa, după cum se destăinueș­­te însuși autorul in prefață, se în­temeiază pe „înșelăciunea înțele­gerii reciproc întemeiată iremedi­abil pe abstracția goală a cuvinte­lor, multipla personalitate a fiecă­ruia in raport cu toate posibilită­țile de a fi, cari se găsesc in fie­care dintre noi și in sfârșit tragicul conflict iminent între viața ce se agită și se schimbă fără încetare și forma care o fixează, neschim­bată". In goana după tiparul artiștii ce se va fixa definitiv, cele șase personagii își cer dreptul la viața in virtutea valorii lor permanente „Un personaj domnule — spu­ne unul dintre cei șase eroi cari de bună seamă a cetit pe Oskar Wilde — poate oricând întrebi pe un om cine este. Personajul au într’adevăr o viață proprie, mar­cată de caractere particulare, " totdeauna cineva, in vreme ce un om...un om, in general, poate si nu fie nimeni". Toată piesa se cu­prinde în această dramă a creației n­nu^imuli în­ ti­m a conflictului dintre fantezie și realitate nesoluționând dar constatând neîncetat și cu o vervă ale cărei au aprins lumină nouă iu scântei tea­trul de acum zece ani, deschizând dacă nu noui drumuri, în orice caz noui preocupări. De la tirada-lecție pe care Shakespeare o ține prin Hamlet actorilor, consiliind un de­bit și joc realist, până azi, stau cuprinse serii întregi de experiențe și curente teatrale cari pe rând au venit să adâncească sau numai să varieze procesul creației tea­trale, dar nicăieri acest proces nu se desbate cu mai multă comple­xitate ca în piesa ■— confesiune a meșterului italian, oferind varii pretexte de noui gânduri, de noui frământări și mai ■ ales dăruind spectacolul unui joc de idei de rară și cuceritoare, prin suplețea ei, inteligență. Procedeul pirande­­lian și-a găsit de mult imitatorii dar ca de obicei copii spirituali —­­nu credem să existe alt termen mai politicos, — s’au ținut la a­­parențe pentru că le-a lipsit con­diția primă a talentului meșteru­lui, acea inteligență care nu se poate contraface. Singurul lucru ce a reușit a fost să banalizeze procedeul acestui tată adoptat. „Comedia de făcut" cum și-a intitulat Pirandello lucrarea, și-a găsit la noi un regisor de excep­țională înțelegere care a realizat un spectacol superior: d. Ion Sa­va. Pretextul de presă a oferit d-lui Sava pretextul cheltuirii unei bogate fantezii scenice ce s’a in­tegrat textului ilustrându-l până la perfectă complectare, realizând astfel adevăratul rol al regizorului, rol care nu este nici de serv, nici de independent, ci de colaborator pe exactă măsură. D-l Sava a gă­sit câteva ilustrări scenice pe cari meșterului italian, oferind varii bucuros ca ale sale și pe cari re­gisorul de apuseană reputație, Pi­­toëff, nu le-a aflat în montarea sa. Un abil joc de oglindă care multiplică o grupare foarte frumos și teatral armonizată, un admira­bil joc de evere cari se însuflețesc și chiamâ personagiul strâns legat de ele (Madam Pace) și o per­fectă strunire în ritmul textului imprimată actorilor, au arătat im­portantul aport al noului regizor, al cărui debut pe scena Teatrului Național este o consacrare și che­zășia unei activități viitoare de care prima scenă de Stat avea de mult nevoie. Interpretarea, numeroasă și uti­lizând până și in personagiile se­cundare actori cari au deținut im­portante roluri, numai pentru ob­ținerea unui cât mai omogen an­samblu, și-a făcut pe deplin dato­ria. In fruntea ei, prin nervul dra­matic ce o animă se plasează d-nele Marietta Anca, d-na Ma­rietta Sadova, Mia Coca, Nelly Dordea și tânărul S. Atanasiu. In rolul tatălui, rolul cel mai greu pentru că este singurul construit pe mai multe linii, d-l G. Calbo­­reanu actor de frumoase realizări, nu a găsit echilibrul personagiului și atunci a apăsat pe latura realis­tă. In Director, d-l Anastasiad a întrupat fizic un foarte asemuitor Pirandello. „Mama’’ este lupta disperată dintre cre­atoarea de viață și în­săși forța, mersul vieței, care îi răpește treptat ceea ce a creiat și îi­­ pustiește un cămin ce l-ar dori fără sfârșit. Este o poveste tragi­că, de mare putere dramatică și ’ largă umanitate, în care se în­­chiagă și se risipesc toate năzuin­țele cât de eroice și înalte vor fi­­ fost ele. Piere tatăl într’o campa­nie colonială, se duce și al doilea­­ fiu doctor într’o luptă contra fe­­­­brei galbene și rând pe rând se­­ duc alți trei fii mânați de ace­ași sete de eroică afirmare, lăsând­ în­­ cămin pe fiul cel mic, copil firav,­­ delicat, ultimă speranță, pe care­­ mama și-o va smulge pentru a o­­ oferi patriei, care are nevoie de ultimul braț ce poate ține o pușcă,­­ rămânând singură, pustie, în lu­mea de umbre a sufletului ei.­­ Autorul a știut să se ferească­­ de patos, a știut să dea tiradelor egală însuflețire și dreptate, unind­­ totul într’un suflu de o măreție­­ simplă și cutremurătoare ca o tra­­­gedie antică. Mama este o piesă foarte fru­­­­moasă, ce trebuie neapărat auzi­­tă chiar de către cei ce ocolesc teatrul de teamă de­ a nu gândi două ceasuri și un sfert. Piesa a avut o interpretare foar­­te bine pusă la punct de bunul re­gizor Ion Șahighian, iar mănun­chiul de tineri au servit-o, cu o con­vingere ce i-a făcut pe toți să se depășească. Astfel frumos și sim­plu au jucat d-nii Ion Talianu în tatăl și d. Jean Constantinescu în fiul cel mare, trecând amândoi un hop destul de greu în rolurile lor de umbre. In fii, d-nii Mircea Șeptilici, Ion Aurel Manolescu, G. Sion și N. Tomazoglu au rea­lizat un cuartet de inimitabilă ti­nerețe și elan. In mama, rol co­vârșitor de greu, d-na Ecaterina Nicu­lescu a avut accente de pu­ternic dramatism. Foarte bun glas a dovedit d-ra Sabina Mușetescu în apelul patriei la radio, iar deco­rul d-lui Siegfried a avut atmos­fera cerută. In frumoasa dar greoaie îmbina­re de mistică păgână și creștină, cu reminiscențe din Ibsen (Cons­tructorul Solenus) dar intă un mare avânt liric, povestea mește­rului clopotar mânat de demonul creației dincolo de desăvârșirea umană și prăvălit asemeni mește­rului nostru Manole din înălțimi, s'a desfășurat fastuoasă în lumini și culoare și mai ales intr’o tradu­cere de nesperată frumusețe dă­ruită de poetul Adrian Maniu. Factura piesei își poartă vârsta cu o greutate la care bisturiul re­­gisorial ar fi putut face reală ope­ră de întinerire, legile spectaco­lului schimbându-se puțin în ju­mătatea de veac ce ne desparte de la scrierea lucrării. Este drept că spectatorul ar fi pierdut câte­va din atât de frumoasele versuri dar spectacolul ar fi avut un ritm mai înviorat și mai pe măsura po­tentei de ascultare a publicului nostru. Cum am mai remarcat și altă dată, Teatrul Național — și tea­trul românesc de azi, — in genere — nu mai are actorul de vers liric al cărui elan să treacă la magie, ținând subt farmec fără o unduire de oboseală publicul. Lungile tira­de ar fi cerut astfel de actori, ce­­ia ce nu înseamnă că interpreții actuali nu au pus în serviciul pie­sei frumoase calități ci că nu au avut pe aceia de-a acoperi lipsu­rile organice ale lucrării. Au ju­cat frumos — și nu este puțin — roluri grele și kilometrice și d-l A. Pop Marțian și d-na Lily Caran­­dino, ca și restul numeroasei dis­tribuții, dar cine a făcut creiație, a fost d-l G. Ciprian. In rolul Mamei Pădurii d-l G. Baldovin a avut o excelentă realizare și în alte două roluri de secundă impor­tanță au adus justă interpretare d-nii A. Marius și N. Brancomir. Odată cu premiera, Directorul Teatrului Național a scos de subt teasc primul volum al Bibliotecii Teatrului Național, înființată de Pompiliu Eliad și promisă că va fi reluată de toți dar realizată abia acum de d. Ion Marin Sadoveanu cu ,,Clopotul Scufundat” în ad­mirabila traducere a poetului A­­drian Maniu. TON ANESTIN © 41 MARIETTA ANCA Sacha Guitry se adoră. La fel cu Narcis. Cu deosebirea numa că Narcis se oglindea în apă, iar Guitry se admiră pe pânză. Cu a­­vantajul pentru Guitry că se poa­te și asculta. Și-i place atât de mult să se privească, să se ascult« Simți cum trebue să sufere Gui­try din sală când Guitry de pe pânză părăsește ecranul. De ace­ea și d-l Guitry scrie pentru D­­Guitry monoloage lungi. Il obli­gă astfel să stea mereu pe pânză și să vorbească. Noroc însă—­ pentru noi — dl D-l Guitry are și spirit. Așa d­auitoadorația sa departe de a nu obosi, ne încântă. Nu ne spun« lucruri adânci, să răstoarne lu­mea din temelii. Ne spune lucrur ușoare, desprinse din suprafața „lucrurilor’’. Le spune însă sub­țire și preferabil se întoarce pe de­­spre a părea pe deasupra și para­doxale... In fond­u­l Guitry nu face altceva decât — cum se spu­ne — să „dea­șuete”. Știe însă cum. Și pentru aceas­­ta-i mulțumim. Dar D-l Guitry are un cusur o iubește pe Jaqueline Delubac Cea ce-l face să creadă, la fel cu toți îndrăgostiții, că amorul său interesează pe toată lumea și că „aleasa inimei­” are toate calită­țile. Aci greșește. Amorurile sale cu frumoasa Jaqueline Delubac nu ne interesează. Cât despre calități să nu mai vorbim. Cele reale nu sunt perceptibile (pentru noi, cel puțin) iar cele perceptibile nu sunt reale (tot pentru noi, bine înțeles...). Amanda Primul film Astaire-Rogers :est o surpriză, al doilea an de- a i­iu, al treilea o minune, al pa­­trulea... „Iar ăștia, Dom’le !“. Și, odată cel puțin, Atotputer­nicia Sa Publicul a avut dreptate, ne abuzase, întâi, prin chiar pre­zentarea lor prea deasă. Al doi­lea ,prin încadrarea lor în scena­rii unde „pretextul" era prea vi­zibil .Al treilea —■ oarecum con­secință al precedentului — prin prezentarea ca „cinematograf" a unei arte, care în sine, nu este­ cinematografică .dansul. Cinema­­­tograf, înseamnă acțiune, adică intrigă, în fond un fragment de viață, ceva concert. Dansul, ca și muzica, la fel cu vorba, sunt mijloace de exprimare a unor sen­­timente sau ,i­dei" abstracte. Concretizate, prin exprimare. Ele își au locul în film numai în mă­*­sura în care complectează frag­­­mentul de viață. Pot numai în­* soți o acțiune, nu o pot înlocui. De aceea și „priza“ pe care aceste mijloace o au asupra publicului e limitată. Interesează pe D-na și D-nul Toată lumea numai ca un feno­men de curiozitate, nu ca unul de artă. Amanda, realizată după o pau­ză de aproape doi ani, și după experiența insuccesului ultimelor filme ale duetului ,aduce corecti­vele necesare primei formule. Amanda este o foarte, foarte amuzantă comedie-brodată pe specularea surprizelor subconș­tientului. In ea se dovedește că Ginger Rogers și Fred Astaire sunt nu numai dansatori fără rival ci și comedieni de rasă. Ginger mai ales. Cât despre dansuri ce să mai spunem: Sunt.... dumnezeești. Neapole sub sărutul focului E un film pe atât de inept pe cât de imbecil și fudul îi este ti­tlul. Dar aceasta nu interesează, după cum nu interesează nici faptul că întâlnim în distribuție pe Michel Simon, pe Dario, pe Mirelle Balin, sau chiar pe Tino Rossi. Nici unul nu reușește să salveze ceva din mizeria filmu­lui. Singură Vivianne Romance. E trivial de frumoasă și obscen de femee. Femeea redusă la ultima expresie, iar această expresie ri­dicată la potențialul optim. Su­gerează o singură imagină. Pre­cisă și obsedantă. Generează o singură dorință. Imediată și ire­zistibilă. Radiază voluptate. O voluptate primară, implacabilă, magnetică. Vivianne Romance te face să înțelegi cum Adam a putut pierde Paradisul. Și să-l scuzi. Făcea să-l piardă : „Paris vaut bien une messel“. CĂTĂLIN CRONICA­ onic din săptămâna trecută este al doilea din stagiunea actuală, n care compozitorii români își gă­­esc anevoioasa răsplată a unei mult așteptate audiții. După suita a doua de George Enescu, „Filarmonica" ne prezin­­ă „Poemul neamului” noua lu­­rare a compozitorului bănățean Sabin Drăgoi. Faptul în sine me­­ită toată lauda. Este de prisos să obliniem importanța pe care o a­­emenea audiție ar trebui s’o aibă n viața noastră spirituală. Prestigiul de care se bucură a­­ât diri­jor­ul concertului de Joi, cât i compozitorul timișorean, au onlucrat pentru a creia o atmos­­eră, dacă nu de sărbătoare, cel puțin prielnică unei încordări de­­tenție de trei sferturi de oră. Comentând fazele importante­le destinului nostru istoric, „Po­mul neamului” este alcătuit din­­r’o serie de tablouri separate în­­re ele ca material tematic. Lipsa unei coeziuni structurale, a unei unități interioare se face din ce în ce mai simțită în cursul ungului poem. La aceasta se mai adaugă și unele influențe de stil [Tchaikowsky, în special) mu area fericit asimilate, cari scad nult din bunele intenții­­ expresive ale lucrării. Sunt totuși câteva momente („Increștinarea, năvăli­­ea barbarilor, sau rugăciunea de a sfârșit) de o calitate muzicală la primul ordin. D-l Sabin Drăgoi este înainte le toate un compozitor dramatic. .Năpustia” și mai cu seamă „Con­stantin Brâncoveanu" dau măsu­ra eminentului său talent. Felul său de a trata vocile omenești — mai ales ansamblurile sale corale le o polifonie și bogăție ritmică profund originale — este neîn­trecut la noi. Stilul său muzical, :u sinceritatea sa nediscutabilă nu găsește o adevărată ținută no­adă decât în dramă (laică sau sacră) unde întreruperile, reluă­rile, schimbările de atmosferă sunt lese și neașteptate și Convin de minune intuiției sale de primitiv. Făuritor de noi limanuri de viață muzicală, după exemplul celei po­­pulare românești, D-l G. Georgescu a impus nu numai orchestrei, dar și înt­regei săli, prin autoritara sa convingere. Ce binefăcătoare, cât de salutară pentru biata și tânăra noastră ar­tă muzicală, ar fi intervenția sa mai deasă în favoarea compoziției românești. D-sa nu are numai che­marea unei simple încurajări ,ci și grava răspundere în fața viito­rului. Așteptăm cu încredere ca sta­giunea ce-a început să ne dea sur­prize vestitoare ale unei demne în­floriri muzicale autentice. Pianista Annie Tischer în con­certul de Schumann a fost mai mult decât onorabilă. Este de ad­mirat seriozitatea sa, zelul său ar­tistic de perfecțiune teh­nică și muzicală, atât de rar la vârsta și sexul său. Sperăm să o mai as­cultăm și în alte concerte, la Bu­curești. Tablourile dintr’o expoziție de Mussorgski (orchestrate de Ra­vel) ne-au adus bucuria unei au­diții bine realizate și bine venite. Scrise tot epizodic ca și tablou­rile din „Poemul Neamului“ a lui Drăgoi, ilustrând minunat conți­nutul unor picturi anunțate prin subtitluri, ele deși servesc proce­dee componistice variate și arhi­cunoscute, se integrează într-un stil unitar nu numai prin acea „promenadă“ ce are un rol de „punte" de legătură, dar prin u­­nele particularități expresive, ca­racteristice lui Mussorgski, chiar atunci când filtrează o substanță muzicală străină. Al doilea concert al maestru­lui G. Enescu. Concertele de vioară, sau neuitatele simfonice dirijate atât de rar de maestrul Enescu, ne prilejuiesc nouă celor cărora nu ne este dat să-l ascul­tăm prin depărtatele meleaguri pe unde el colindă cea mai mare par­te a timpului, evenimentul muzical cel mai de seamă al stagiunei. Perindarea atâtor virtuoși stră­ini, pe estradele noastre, ne-a în­vățat să-i prețuim din ce în ce mai mult arta sa profundă și sin­ceră, în care „efectele" sunt pe deplin înlăturate , singura sa preocupare fiind expresiunea jus­tă a valorilor muzicale interpreta­te. Programele sale manifestă de altfel, această preocupare pen­­tru ceea ce­­ este esențial și perma­nent în arta muzicală. De aici și admirabila sa iden­tificare cu opera executată. Cu cea mai firească ușurință el ne transmite grandoarea și profunzi­mea unui Beethoven, pasionata și poetica emoție schumanniană sau avântul neegalat al lui Richard Strauss. D-na Madeleine Cocorăscu la pian, de o sonoritate puțin cam dură în sonata de Beethoven, găsit tonul mult mai potrivit în a Schumann și a excelat în Richard Strauss. CONCERT DE SONATE. D-l Vasile Z. Reniș, apreciatul violonist de la Radio va da, îm­preună cu d. Virgil Gheorghiu, pianistul de delicate și poetice re­surse, un Concert de Sonate la 30 No­­imbrie, orele 9 seara, în sala „Dalles”. Așteptăm cu viu interes să­­ ascultăm­ în sonate de: ■­rivpîdț, Gnes, Mozart și Cesar Franck. FIDELI PRINCIPIULUI d­2)& Î0UphÂHÎIAj­dĂ)k fot.­­xmAcwnritohs " ȘI PENTRU A CORESPUNDE DORINȚEI NUMEROȘILOR NOȘTRI CLIENȚI DIN MOLDOVA ȘI BASARABIA, Cwfurifâm,(loc MAGAZINUL,, CRISTIAN" .. . IAȘI-5TR.CUZA VODĂ.58 n btfl defWSUt fimlug d­eAfCLC&keas „ * tfhâdfAAz&ft­,, Cefuy NOUL NOSTRU MAGAZIN VINDE RENUMITELE NOASTRE PRODUSE,­­LA PREȚURILE ORIGINALE ALE CENTRALEI. CEHOSLOVACA BuCUrești:­­• STR. BERZEI JOO • BUL­­EI_15AOGTA 0-10 C­A­L. G­R­I­VI­TE­I 179 • STR. ȘELARI 13 PLOI­EȘTI 'GALAȚI* CRAIOVA* BRASOV-TIM­ISO­AR­A'C­E­RN­AUTO'CLUB CONSTANTA • IAȘI

Next