Vremea, ianuarie-iunie 1941 (Anul 14, nr. 585-607)

1941-02-23 / nr. 591

'S-DUMINICA 23 FEBRUARIE 1941. Notă bună pentru public In acest loc am pus o notă bună curajului pe care -l dovedesc slujitorii teatrului, ducând in condițiuni mai neprielnice decât oricând greul unei stagiuni sincopate. Am enumerat împrejurările vitrege care s'au acumulat și uneori s'au încălecat punctând cu tot atâtea dificultăți o activitate legată dealtfel și |n timpuri așa zise normale de îndestule mizerii. Cu toate acestea, ansamblurile dramatice au perseverat în efortul lor, manifestările lor s'au desfășurat cu râvnă, iar când se va întocmi, la sfârșitul iernii bilanțul, vom constata că viața teatrală nu a fost mai anemică decât în alte vremuri. Dar am nedreptățit, ni se pare. Pe cineva. Am nedreptățit publicul. Dojana adresată spectatorului care nu secundează cu același elan sforțările înjghebărilor artistice și nu răsplătește cu dărnicie realizările care i se oferă, era valabilă pentru anul trecut și pentru anii de mai de mult. Numericește, publicul a fost într'o prea simțitoare scădere în decursul stagiunii prezente, iar câteva spectacole au cunoscut in diferite rânduri o veritabilă afluență la cassă. Dar să ne introducem în piele, deseori mustratului spectator, pentru a emite asupra lui o judecată mai puțin nedreaptă. N'a venit la teatru în mai mare număr, n'a urmărit munca actorilor cu mai susținută căldură, a a fost zile și săptămâni când absența lui a împrumutat sălilor atmosfera glacială, paralizantă, a unor coridoare lungi de spital? .Când războiul suflă în jurul nostru, când atâtea evenimente grave au fost înregistrate chiar la noi într'o gradație tot mai copleșitoare, când am avut un cutremur fără precedent, când uilele s'au perindat una mai tulburătoare decât alta, « încă de mirare că omului i-a mai ars, — cum se zice, — de teatru, și « o notă bună pentru puterea lui de Stăpânire că, din când în când «‘a aventurat într'o sală. A fost reprodusă, în pagina aceasta, mai de mult, declarația unui director de teatru din Paris care își exprima nedumerirea și admirația pentru eroismul publicului său. Să pleci nemâncat de acasă, — spunea el, — să orbecă ești pe străzi prin întuneric și să vii la teatru unde sala nu este încălzită pentru a asculta lamentările Damei cu camelii, pentru ca apoi să pornești iar Pe străzi pustii, neluminate, e un mare curaj. „Eu, în locul spectatorilor mei, ași rămânea acasă!" încheia cu sinceritate amintitul director. Nu sunt, din fericire noi, întru totul identice pentru condițiunile pe care publicul nostru are a le înfrânge, însă nu e mai puțin adevărat că ele cer un spirit de... abnegație pentru a-l scoate pe cetățean din casă. Așa că... Așa că o revenire se impune. Așa că nota pusă publicului trebue schimbată. Și-a făcut datoria și el atâta cât l-au îngăduit mijloacele, atâta cât împrejurările i-au permis. P. IOANID D. I. CONSTANTINESCU In „Răpirea Sabinelor" fie vorbă cu Enrico Au trecut cinci ani de când afișele anunțau pentru prima oară venirea la București a celebrului violoncelist Enrico Mainardi. Au fost mulți solii muzicei italiene ce s'au perindat pe aci, în acest răstimp, dar amintirea lui Mainardi a rămas neștearsă încât revenirea lui printre noi, mai ales în aceste vremuri, a pricinuit o unanimă bucurie. Sala arhiplină a cinematografului Aro în ziua primului concert dat în cadrul Filarmonicei dovedește cu prisosință simpatia cu care a fost așteptat. In preziua concertului m'am dus să-l văd la Aténée Palace, să-i iau un interview, cum se spune în limbaj profesional. Mă primește imediat, întâmpinându-mă cu un surâs fermecător ce-i întinerește deodată figura. Observ însă cu oarecare tristețe că de data acesta poartă ochelari tot timpul, nu numai la citirea partiturii, și părul tot așa de bogat a căpătat nuanță argintie. Câți ani o fi având maestrul ? Aș fi tentată să întreb, dar îmi amintesc că artiștilor ca și femeilor nu se pun asemenea întrebări. Primul moment al unor atari conversații limitate și șablonate au mai întotdeauna deja convențional , apoi mă stăpânea și gândul că muzicanții vorbesc puțin, limbajul lor de predilecție fiind muzica. Păstram încă în minte amintirea unui banchet dat în onoarea maestrului Enescu, care, la discursurile, unele mai înaripate și elogioase decât altele, găsise răspunsul cel mai nimerit in executarea unui fragment muzical. Trebue să recunosc că sarcina aceasta care nu ca oada ușoară mi-a fost mult înlesnită de faptul că maestrul Mainardi cumula pe lângă talentul muzical și pe acela al unui minunat „causeur". La puținele mele întrebări am primit o avalanșă de răspunsuri, în fața cărora nu am decât greutatea selecționării. Trec peste întrebările banale și rețin numai că timpul îi este măsurat mai ales că la 21 c. îl aștepta un alt concert la Torino. Va trebui să părăsească Bucureștiul chiar în noaptea recitalului de la Dalles, cu avionul , și sunt unii care invidiază totuși viața de artist . Mai aflu, între altele, că întocmai ca zeița Ceres, jumătate de an este la Santa Cecilia la Roma, iar jumătatea cealaltă la Hoch Schule für Musik la Berlin, în ambele locuri inițiind pe elevi în tainele violoncelului. Proecte ? — „Concerte, iar concerte și încă odată concerte", îmi răspunde parafrazând dictonul napoleonian. Nu este câtuși de puțin surprins de atmosfera schimbată a capitalei, doar lucrurile nu stau altfel în cele două țări de unde vine. Alunecăm pe făgașul unei discuri care mai mult ca oricare alta ii este scumpă maestrului acela, ați bănuit firește, al muzicei. Ezitam să-mi satisfac o curiozitate gândindu-mă că întrebarea l-ar putea contraria, dacă sunt îndeajuns de nimerite concertele în atari împrejurări. Maestrul parcă îmi ghicise gândul și este cel dintâi care im. mărturisește că atât în orașele Italiei cât și ale Germaniei, unde a dat concerte recent, sălile gemeau de lume, îmi dă repede explicația fenomenului. In ambele țări, muzicale prin excelență, muzica nu este considerată numai un divertisment, ci o necesitate sufletească. Totul este însă să știi tă alegi muzica aceea care convine unui asemenea moment crucial pe care-l străbate omenirea. —„In alcătuirea programului țin seama de starea de spirit a oamenilor care trăesc războiul. Muzica de azi nu poate fi veselă și nici exuberantă ca cea de odinioară. Eu însumi nu pot executa decât muzică profundă, gravă. Mi-ar fi cu neputință să cânt altceva" — conchide el cu imperceptibilă durere în glas și privirea îi alunecă undeva, un gol, îmi spusese tot ce vrusesem să știu și bănuiam că este obosit , doar abia atunci sosise. Doar nu . Vieața de artist nu cunoaște oboseala , maestrul G. Georgescu venise deja stalic la repetiții. Il părăsesc cu urarea de a-i revedea cât mai curând printre noi și în împrejurări mai fericite. F. 6 ECRANE Două premiere și un documentar de mare valoare istorică„ .CAPITOL”. „DANSEZ PENTRU TINE”, cu FRED ASTAIRE ȘI ELEANOR POWELL Noua bandă prezentată pe ecranul cinematografului „Capitol”, face parte din categoria filmelor anual întocmite pentru a fi folosite vedete cu aptitudini speciale: dans, sport, acrobație. „Dansez petru fire” nu este decât un pretext de a se pune în valoare picioarele a două foarte apreciate vedete ale dansului. Desperechiat de Ginger Rogers, cu care forma un cuplu neegalat încă de alți dansatori ai ecranului, Fred Astaire își găsește în Eleanor Powell o parteneră pe măsura temperamentului și fanteziei sale coreografice. Filmul în care apar cele două vedete nu se impune nici prin intrigă, nici printr-o interpretare dramatică excepțională. De altfel, publicul care urmărește astfel de producții, nici nu prea se interesează de aceste... amănunte secundare. Ceea ce stârnește cu adevărat interes, sunt motivele de dans și fastul montării, care, pe alocuri, dovedește mult gust și fantezie. Asistăm în filmul acesta la spectacole de dans, repetiții de dans și la dans pur și simplu, adică la acel neastâmpăr al picioarelor unor profesioniști din teatrele New-Yorkului, cari dansează oricând și oriunde. Cunoaștem astfel atmosfera interesantă și plină de neprevăzut a culiselor și mediului artiștilor de varieteu. Fred Astaire interpretează rolul unui astfel de dansator, și are prilej să-și desfășoare toată frenezia picioarelor, ce i-au cuceriît un loc de frunte în lumea ecranului american. Dansul din prima parte a filmului și în care are ca partener pe George Murphy, dovedește o vervă îndrăcită și o fantezie din cele mai bogate. Dar, ceia ce stârnește multă admirație și merită a fi remarcată, este improvizația din a doua jumătate a filmului. Pornind de la simpla tatonare a clapelor unui pian, vibrând în ritmul melodiei ce naște sub degetele înfrigurate, el pornește pe nesimțite în vârtejul unui dans nebun. Foarte frumos exprimată starea sufletească prin accelerarea ritmului și schițarea acestor neașteptate figuri coreografice. Fred Astaire este un remarcabil temperament și exprimă, prin anumite figuri de dans o întreagă gamă de sentimente. Deasemeni, demn de amintit este și dansul Eleanorei Powell, compus pe motive marinărești. Un trup suplu (poate nu atât de suplu ca al drăgălașei Ginger Rogers). Gap foarte expresiv și plăcut la infățșare, iată calități ce-o fac la fel de prețuită în ochii publiului cinefil. Remarcabilă fantezie și ingeniozitate în realizarea decorurilor de revistă gen Broadway. In restul interpreților, Frank Morgan, schițează un interesant tip de impresar zăpăcit și mereu în căutarea unei aventuri amoroase. Géza von Bolváry, regizor încercat și deținător de apreciabile succese, prezintă un nou film realizat după libretul unei operete- „Un vals de odinioară”, care rulează la cinema „Aro”, nu este decât redarea în film a cunoscutei operete „Vânsatorul de pasări” a lui Zeller. Regizorul care a dovedit în atâtea împrejurări că stăpânește de minune mijloacele technice și arteismului, n’a isbutit, de data aceasta, să ne dea decât o lucrare oarecare, fără relief și lipstă de strălucire. Totuși, ,,Un vals de odinioară’’ are și unele calități ce merită a fi subliniate , exterioare pline de pitc. An'rvrnuri rvA-nturciri foarte isbutite și câteva scene de ansamblu, în care mișcarea marelui număr de figuranți se armonizează de minune cu cadrul luminos al peisajului de munte și cu bogăția costumului tirolez. Interpretarea filmului este abia mulțumitoare, iar actori cai Hans Moser, Leo Stezak și Theo Lingen, deși marchează o distantă superioritate în joc, față de ceilalți interpreți, nu isbutesc a ridica valoarea filmului cu mult deasupra nivelului producțiilor de duzină. Glumele de gust îndoelnic, cât și încercările de a se produce haz prin folosirea gagurilor specifice tehnicei cinematografice, rămân de multe ori simple încercări... Fotografia, isbutește de multe ori să reție atenția ochilor, prin redarea câtorva tablouri pline de efect. UN DOCUMENTAR ROMÂNESC Au fost filmate scene din timpul rebeliunii Jurnalul românesc de actualități, ne-a dat de multe ori prilejul să admirăm progresele tehnicienilor noștri in filmarea evenimentelor de importanță. De data aceasta, este prezentat un jurnal care, pe deasusupra valorii cinematografice, se impune ca o realizare de preț, ridicânduse până la valoarea unui adevăvărat document istoric. Este vorba de filmarea scenelor de dureroasă amintire, desfășurate în zilele de 21. 22. 23 Ianuarie, când străzile Capitalei noastre au fost teatrul unor sângeroase și regretabile întâmplări. Puși în slujba adevărului, reporterii cinematografici au cutreerat străzile in ceasurile de primejdie și, cu prețul vieții, au înregistrat pe banda sonoră o bună parte din episoadele sângeroase ale luptelor de stradă, dintre rebeli și armată, îngrămădelle de pe piețile publice, luptele de stradă și tot cortegiul impresionant al acestor evenimente : baricade, tancuri în luptă, oameni loviți de moarte, căzuți în iureșul insurecției, agonizând sub bătaia gloanțelor, soldați, carbonizați, case arse și pustiite, ceremonii impresionante și altele. Iată un material de o mare valoare documentară, că va rămâne ca o mărturie de nedesmințit a grozăviilor prin care a trecut țara. Un material ce va folosi, desigur, și istoricului care se va încumefti să încrusteze, obiectiv, evenimentele în cronica filmului. MARIN IORDA ARO după . .,Un vals de odinioară” „.Vânzătorul de păsării în regia lui Geza von Bolvary VREMEA Cronica dramatică TEATRUL NAȚIONAL (SALA COMEDIA), IFIGENIA, PIESA II 3 ACTE ȘI 5 TABLOURI Revenim asupra dării de seamă din numărul precedent. In această piesă, autorul pleacă tot dela cunoscutul subiect al mitologiei grece, subiect care dealungul veacurilor a ispitit condeiul multor scriitori și mari și mici și care l-au tratat în diferite maniere. D. Mircea Eliade păstrează, cadrul tragediei antice, însă dă alt sens sacrificiului. Nu mai e vorba de acel suflu de fatalitate antică pe care nimeni nu-l poate evita. Ci de altceva, mai uman și mai impresionant. Ifigania acceptă moartea, nu pentru că nu se poate sustrage voinței zeilor, ci pentru că prin moartea ei se asigură biruința celor mulți. Expediția ii Asia era pornită nu numai pentru a răzbuna moartea lui Menelaos; ea era șl un Ideal, un vis din tinerețe al tui Agamemon. Dar gloria de a cuceri bogata și Ispiti, toarea Asie cerea sacrificii mari. Jertfa Ifigeniei capătă astfel un sens înalt: e jertfa de sine a celor mai buni pentru binele celor mulți. Actul II în care se desvălue acest plan de poezie și elevație morală este și cel mai izbutit. Presimțirile Ifigeniei că nunta pentru care fusese chemată grabnic în Aulida, ascundea lucruri mai grave, măreția de suflet cu care acceptă moartea creiază acel fior tragic, căruia jocul fin, superior, mult interiorizat al d-nei Aura Buzescu a știut să-i dea toată amploarea. Poate că subt raportul strict al condițiilor de gen, s’ar putea imputa acestei piese lipsa de mișcare, ci dinamism. O operă însă trebue judecată în unitatea ei, în intenția ei fundamemtală. Ori, aici, pe primul plan șt’S altceva: un suflu de poezie și vis, spiritualitate pură și adânc emoționantă. Dacă o Înțelegem ca atare nu trebue să-i mai reproșăm absența mișcării. Regia d-lui I. Șahighian a reuși să redea atmosfera necesară, să pre ieze ambianța cerută. Decorurile și costumele au avut nota evocatoare Dansul de la începutul primului act, executat de ansamblul d -ne. Vera Proca-Ciortea, din pricina fondului prea întunecat și a costumelor negre, n’a avut suficient relief. Poate că această impresie să fie datorită și trecerii de la lumina vie a sălii la tonul scăzut în care se desfășoară baletul. O simplă remarcă. Interpretarea a avut de biruit destule greutăți. Dar mulțumită unui ansamblu ales, care numără alături de d-na Aura Buzescu, pe d-nele Li lly Popovici, Clody Berthola și p« d.nij Gh. calboreanu, Mihail Po pescu, O. Bădescu, D. Sireteanu, P. Dem. Dragoman, s’au pus în evidență toate frumusețile acestei piese. Totuși, actorii noștri, probabil fiindcă joacă destul de rar în acest gen, erau puțin stânjeniți, mai ales în scenele unde le venea mai rar rândul la vorbă. N’ar trebui să se uite că un actor joacă nu numai prin mimică și gesturi, ci cu întreg corpul său. Numai așa va putea să se exteriorizeze deplin și armonios. Am dori să se vadă mai bine acest lucru. Numerosul public care asista la premieră a fost cucerit de poezia acestei piese pe care a urmărit-o cu mult interes. HORIA RADULESCU V " /v MIRCEA ELIADE văzut de I. Anesti» MEMENTO TEATRELE • La Teatrul Alhambra, Miercuri 26 Februarie, are loc premiera operetei „Vânt de Primăvară" de Strauss. • La Teatrul din Sărindar, săptămâna viitoare, premiera „Republicii Femeilor", prelucrare după Aristofan ăed. Ion Cantacuzino. CONCERTE O Concertul d-nei Marie Ander, anunțat pentru Miercuri 19 Februarie, se amână pentru 27 Martie, la Dalles. • La 8 Martie are loc în sala Dalles concertul d-lui Alexandru Theodorescu, cu concursul maestrului Enestcu și al d-lor Dinu Lipatti și Alfred Alessandrescu. EXPOZIȚII • La Ateneu, expoziția pictoului Adam Bălțatu. mica bârfeală Nu are talent pe scenă, dar articolul acesta nu interesează fiindcă lipsa lui este înlocuită cu talentul în... viață. Dealtminteri când a îmbrățișat cariera de „actriță" la teatrele de revistă a fost îndeeajuns de modestă și de inteligentă încât să nu aspire decât la îmbrățișările celor ce-i vor admira însușirile extra-scenice. Și nu s'a însetat, căci are admiratori cu duiumul cari, și aci este marele merit al fetei,— nu se cunosc între ei, astfel că nu pot complica nici existența lor proprie, nici pe-a divetei. Săptămâna trecută, ea a cerut directorului trei locuri de favoare, dar nu apropiate unul destul. — Am înțeles, vrei să te arăți generoasă cu trei țipi. — Pardon, nu sunt țipi, sunt intelectuali. — Bun, dar nu-ți pot da decât trei locuri alăturate. — Asta mă plictisește, mărturisi fata dând cărțile pe față. Dacă se apucă să-și facă destăinuiri, am dat de dracu. Dar, după o clipă de gândire ! — Adică nu! E mai bine așa. In f ° c să fac cu ochiul în trei părți ale sălii, am să zâmbesc întrun singur loc Și fiecare va crede că-i zâmbesc lui! * Bârțeau. Și săgețile lor se îndreptau cu deosebire împotriva unei pasionate tragediane care, cu toată vârsta-i înaintată, nu înțelege să depună armele nici în teatru și nici în viață. — Ce mă înfioară la ea este vocea ei care sfredelește ca fierăstrăul. — Pardon ! Fierăstrăul are cel puțin dinți! Porniți pe drumul „măgăriilor", aceiaș indivizi luaseră in furci o altă cunoștință, firește tot din teatru. — Știi că,de când s'a măritat, s'a hotărît să facă pe mironosița și să închidă ușa în nas tuturor femeilor cu trecut deochiat ? — Da? întreabă altul din grup. Dar în cazul ăsta riscă să rămână și ea pe-afară...