Vremea, ianuarie-iunie 1942 (Anul 15, nr. 633-654)

1942-03-08 / nr. 640

Schiță de Pani Constant Enervat din pricina încercării de a eși din program a lui Glăjaru Tre­­bonius, profesorul l­a reteză, scurt: — Apăi bine măi, ficior, nu ești om de înțeles? Facem sinteză, ori ce mama dracului? — In anul— — Stai jos... Pentru astăzi ai că­pătat o secundă- Și dacă la pro­xima ocazie nu te corigi, buchezi... Lecțiile lui de istorie erau foarte clare și foarte precise. Aceasta în­ CHARLES CHAN Facem o oară de sinteză la Istorie, cât trebue, musai, să gătăm pro­grama... Silențium... Ghibărțan Ti­tus... Absolute, dragă domnule, să-mi spui mie ce fel de domn a fost Mi­­hai Viteazul?.. S’auzim... Ghibărțan Titus era omul care știa tot felul de Istorii. In chestiile care priveau însă Istoria, nu putea răspunde decât ceea ce prindea din­­von public, adică din șoaptele co­legilor... Drept care zăbovi, doțește, cu răspunsul, așteptând să adulme­ce părerea vreunui binevoitor. Tuși de două ori, își încheie copca de la guler și se uită mustrător spre băncile din spate, către colegii care se vede că-l uitaseră... — Mihai Viteazu a fost un domn tare viteaz... Răspunsul i-a mers la Inimă pro­fesorului. — Absolute, dragă domnule, di­rept ai vorbit... Aiasta însemnează sinteză... O clalificație inteligentă a vieții unui om, pe care musai tre­bue s’o potrivim... Și, ce fel mai era Mihai Viteazu ?... — Era negruț la chip, și avea barbă... — Dirept— — Și încăleca tot pe cai iuți, și era tare ocoș... — Mulțam frumos... Ajunge... Să spună mai departe, Gh­ițaru Trebo­nius... — Mihai Viteazu a domnit în fi­nal... — Nu-i de lipsă... Doar v’am spus că facem numai sinteză... — Mihai Viteazu a luptat la... ■— Nu-i de lipsă nici aiasta... — In legăturile lui... Singur în sine, peste vreme, singur s’a închis. Se risipeau în preajmă strigăte și zări. Sus țipete de slavă. Peste depărtări Mai sângerau uitate rănile din vis. Atât de tainic somnul nopții se­ auzea Sub zidurile mohorîte, la ferești! Doar stelele avânturilor nefirești Mai licăreau pe niște ochi de cucuvea. De sus, el s’a uitat atunci tăcut în jur. Părea că vorbelor ajunge iar stăpân. Ci singure de-apururi ele îi rămân Spre nemurirea căutată, drumul pur. ION SIUGARIU Jucării pentru Dan Te pot cuprinde’n mâinile amândouă : Un pumn de zâmbet și un pumn de soare, Iar ochii albaștri­ s cerul într’un strop de rouă Și fruntea-i clară ca o sărbătoare. Atâta râs și vieață’n jur atunci, Că’n tine-mi văd copilăria, vere Dane , Bujorii din obraji, ca și ai mei atunci, Sunt flori de mac pe albe bărăgane. Doar jucăriile sunt altele : azi ai Un tanc, o mitralieră, avioane și motociclete — Eu mă jucam cu fluturii și arcul făcut de finul Neculai Și mi-amintesc c’am chinuit trei zile un sticlete... Tu niciodată n’ai să fugi după cireadă. Nici vrăbii de subt streșini n’ai să prinzi — Deși n’o să te culci pe­ otava din livadă, Mă văd în tine ca în trei oglinzi. Și dacă adesea pe genunchii mei te duc Și ne jucăm (tu ești Român, eu bolșevicul) Vreau iar aminte să-mi aduc De anii când subt nuci mă iuluia Bunicul. Pentru că mi-amintești băiatul de-altădată, vere Dane, Cu părul ca și-al tău, dar ascultând de nestatornice porunci, In pumnii m­icî îți torn lumina de pe bărăgane Și’n suflet cântecul privighetorii ce m’o fi așteptând în lunci. RADU PATRASCANU -Duminici 8 Martie 1942 zru cât ni se citea din carte, a­­tât de conștiincios încât nu uita să se oprească la punct, sau să ridice tonul când ajungea la virgulă... Cău­tând să ne explice acest fapt, care ne cam cârmea nasul a râs, ni s’a destăinuit într’o zi... — Eu, dragii mei­ cetesc din car­te, ca să nu spun mai mult, decât se cere la programă... Fiindcă, ab­solute, cvalificația de istorici, nu o au decât stimații mei colegi, domnul Iorga și Lupaș, după care urmez eu... Pentru aiasta vă declar pe o­­noarea mea că am fost gratulat de forurile superioare... Când mi­ am luat riguroze pentru specialitatea de istorie.... — V’ați lăsat barbă... — Aude ?... — V’ați lăsat barbă, ca să semă­nați cu domnii Iorga și Lupaș... — Nu-i drept, Cegănean... Stima­ții mei colegi și-au lăsat barbă­ du­pă mine... Eu o am fie când eram... mic copil... Prin această declarație evidenția o latură a superiorității lui, față de colegii sai. Orele de educație morală erau cele mai încărcate de farmec și voie bună. Profesorul nostru îm­prumuta o figură specială, potrivin­­d­u-și vorbele ca să aducă o para­bolă. — Astăzi avem să vorbim despre conștiință... Conștiința absolute dra­jii mei, începe la copil... când ajun­ge în clasa 8-a.... — In clasa 8-a, științifică, sau li­terară ?... — Mă rog frumos, nu mă con­turbați, că și eu mi’s om, nu drac, și mi se prăpădesc ideile... Și, zăul lui Dumnezeu de nu mă mânji!... Conștiința începe la om... — Din clasa 8-a... — Dirept ai vorbit!... Și pentru­ asta, absolute, găsesc de lipsă să vă deschise precum ca să vă fie cunos­cute și voauă !... Terminând această magistrală in­troducere, profesorul își împreună mâinile pe marginea superioară pântecului, inspirat, cu ochii, către­­ un muc de țigare, lipit dibaci în tavan de un coleg de prin părțile Olteniei. — A fost odată un june, care vrea să zică, să scuzați, necăsătorit, care iubea florile și castraveții... Și avea el, mă rog frumos, pe lângă­­ o d­oadină de crastaveți, și o țâră de flori, pe care le grij­ea, ca să fie podoabă casei și spre laudă fetelor.. Aude ?... Și iacă, numai că într’o zi, când se scoală din somn, vede că un prost de gânsac îi mâncase toa­te florile, și-i prăpădise, blăstăma­­tul, răzorul cu totul... Mâniindu-se tare, mă rog frumos, precum și cu dirept s» d­e veine», o luat gânsacul și l-o pedepsit, ingropăndu-l intr’o groapă cu nisip, de numa’ ciocul îi rămăsese afară, ca să nu se înă­bușească și să moară... Apoi și-o luat bățul și pălăria, și s’o fo’ dus la rânduiala lui... Cătră sară, când s’o fo’ înapoiat, minune... Gânsacul murise... Văzând el una ca asta, și-o săltat pălăria pe ceafă și o flu­­erat a pagubă, căutând să priceapă precum că de unde i s’o fo’ tras potca, respective moartea gânsacu­lui, pe care-1 avea dăruit de o mă­tușe, de-i era bag’seamă rudă, și care se făcuse deochiatul, cumu’i porcu de gras... Și fiindcă, bată-1 Dumnezău, el era prost, mă rog fru­mos, să-mi răspundeți voi, care va mai răsărit o țârișoară, absolute pen­tru ce-a murit drăguțul de gânsac? Noi... Aude ?... Noi, care mai toți eram de-o sea­mă, și niciunul mai răsărit, ne gră­birăm să răspundem în cor: — A murit asfir­iat... — Nu-i dirept... Că gânsacul era îngropat, fără numai de cioc, care-i sta de răsuflătoare !... — O fi murit, de singurătate ! își dădu cu părerea un altul de lo­cuia în internat, și tânjea după li­bertatea celor externi... — Noa, că dumneata numai’ glu­me faci, se supără profesorul... Că doar era în sat cu oameni, nu la pustie sau la mama dracului !... — Atunci a murit de mustrare de conștiință, se rosti, inspirat, Glăjaru Trebonius... — Auzât­ ați măi, ficiori, cât de fain a răspuns domnișorul Glăja­­riu?!... Gânsacul a murit, absolute, din pricina conștiinței, că a mân­cat răzorit de flori al băiatului!.. Care vrea să zică din cauza care con­­­iună cu subiectul confidenței noa­stre de astăzi !... Dixit... Domnișoru Glăjaru, fiindcă și eu am conștiință, îți corig nota pe zece... Stai jos... Mulțam frumos... Filmul rula fără preget... Charles Chan tocmai își vâra pumnalul în­­tr’un adversar, zâmbind perfid că­tre spectatori... Eu, ca unul care resprinsesem din amintire un a­­mănunt al adolescenței mele,­scului mulțumit și plecat spre mă­ie­șire, răsturnând scaunul și călcând ur­ea pe picioare... Publicul, tul­­burat din contemplarea lui, se ră­suci pe scaune, ca la comandă, pe­­tr­ecându-m­ă cu un sâsâit, care adu­cea o bulduială : Sssst.t. Pentru prima dată văd figura a­­cestui artist: față borcănată( nas cu botul de rață, cioc și mustăți tăiate scurt, ochii oblici, cu priviri perfide. Și, totuși, parcă am mai intâlnit-o cândva. Filmul prezintă acțiunea unor bandiți chinezi, cu masacre și victi­me, cu polițiști, cu opium( cu femei răpite... După gura căscată a specta­toarei din dreapta meai îmi dau cu socoteala că ceea ce se­ petrece pe pânză, trebuie să fie conform recla­mei, adică „emoționant și captivant’’. Pe mine însă mă interesează numai mutra lui Charles Chan, a acelui Charles Chan pe care nu știu unde l-am cunoscut, și pe care mă lupt să-l identific în memorie. Cu cine seamănă, domnule ? Cu vreunul din­tre colegii mei de birou ? Cu patro­nul vreunei bodegi sau restaurant ? Cu... Filmul se desfășoară activ. Scena reprezintă o cafenea din Shanghai, plină cu Chinezi care beau ceai ru­sesc, animați de melodia plângărea­­ță a unui instrument, ce în traducere românească s’ar chema țurloaie. A­­pare Charles Chan, cu gambetă pe cap și servietă în subțioară, privind oblic spre consumatori, căutând pro­babil, pe careva din banda lui de traficanți de hașiș. Și cum se vede că nu-l găsea, rămâne un moment pe pânză, expunându-și mai mult fi­gura, dându-mi ocazia să-l cercetez atent și să stabilesc cu cine anume seamănă... Asta, pentru puțin timp. Zâmbește hidos, și se îndreaptă către un Chinez pipernicit, care-și făcea vânt cu evantaiul. Simt cum mi se rostogolește prin minte zeci de fi­guri, dau cu contele să le înlătur volbura și să se aleg, până la una care nu putea fi decât a celui pe care-l căutam. — Charles Chan, tu ești! Nestăpânit, i-am strigat din răs­puteri... Un cetățean m’a sâsâit e­­nervat, iar domnișoara din fotoliul de alăturea și-a închis gura căs­cată de admirație, speriată. Crezând că m’am scrîntit la minte de emo­ție, și-a mutat, precaută, locul cu două rânduri mai înapoi, lăsându-mă să zâmbesc prostește, să mă răsu­cesc fericit în scaun, și să bat din buze numele celui pe care-l învin­­sem în minte... — Charles Chan... Profesorul meu de matematică, de istorie, de caligra­fie și gimnastică... Gambeta și cio­­culețul lui de barbă— Zâmbetul, pi­cioarele slăbite din genunchi, gura lărgită până dincolo de sfârcul mustăților... Orele de gimnastică, în care cu poalele reverendei lui preo­țești fumese, ne învăța pasul de de­filare... Istoria, la care învățam ca în carte și numai după carte... Lecțiile de educație morală și de cetirea Noului Testament.. Charles Chan, cum de ai împrumutat pentru rolul tău de șef de bandă feroce, fi­gura aidoma a profesorului meu, pentru a cărui bunătate și omenie îl botezasem „boul lui Dumnezeu”... închid ochii să nu mai văd bles­temățiile din film, și mă așez în banca 3-a a clasei a 8-a, a liceului în care am necăjit alăturea cu pro­fesorul cu chipul lui Charles Chan... — Drajii mei, pentru vara­ciasta avem o lecție de istorie... — Nu, domnule profesor, avem caligrafia... — Aude ?... — Avem caligrafia... — Noa, că nu-i dirept... Scoateți cărțile din tașcă, și aveți patiență— — Lasă storurile până jos, mai mult — mă supără dunga aceea de lumină, peste care se mișcă umbra ciucurilor. Poate ar fi bine să închizi și fereastra, au să joace table iar, vecinii, pe terasă. Sfârșitul zarurilor pe lemnul uscat. Ca nisipul când soarbe apa, după o zi de căldură. „Doi-trei. Trei-cinci. Șase-șase. Marț. Altă dublă”. Zarurile, vorbele, ca rit­mul unor pași în contra­ timp. Maria se întoarse, obosită, în­cepuse iar monologul supărător de azi-dimineață. Să se trezească o­­dată! Dar privirile ei trecură și a­­cum, ca prin transparențe dincolo de chipul celui ce-i sta în față. — Tot ți-e dor de-acasă? — E cronic. — Dacă ai pleca, nu ți-ar fi dor de noi? — Bine­înțeles. — Atunci? — Am suflet de pasăre călă­toare. — Sau de spectator blazat și care nu știe ce vrea... — Se poate. Dar tot mi-e dor. — Și?... — Nimic. Stau. Nu am curaj. Pentru că am nevoie de curaj, ca să aleg. Destinul are mână mai u­­șoară și mai sigură. In semi obscuritatea odăii, doar ochii Măriei mai păstrau urm­e de viață, ultimele palpitații ale aten­ției — rătăcind printre lucruri ca niște fluturi obosiți de prea multă lumină. In ea, substanța sensibilă părea a deveni amorfă. Gândurile, însă, se înălțau ca o armată de ar­bori. Se păstra astfel curată, ferită de atingerile exterioare. Oamenii și întâmplările lor deveniseră un spectacol șters. Vorbi leneș: — Să ai dorinți... Să ai puterea de a nu le împlini... poate asta este cheia fericirii. Andrei zâmbi­­i — Nu cred că e o soluție. Fe­r­e­ricirea ar fi acră. „Glasul, privirile, ca un vin to­nic” gândi Maria, „înțeleg, astfel­­ cum dragostea ar putea da culoare­a vieții. Să cunosc totul — să văd ■ totul“ se treziră, în inima ei, fier­­­­beri potolite de mult. „Nu mai e • timp“, își coborî ochii. Picioarele ei se odihneau, bolnave, pe un ■ taburet de catifea. Umerii i se a­­­­plecară mai mult, își împreună­­ mâinile o resemnare. Andrei se simți neliniștit. Pri­­­vind-o cum ședea, tăcută, i se re­deștepta teama copilăriei, din vre­mea când părinții îi răsplăteau Duminecile cu un matineu la Si­­­doli. Un down a poruncit o masă în mijlocul arenei; deasupra a a­­șezat o a doua, răsturnată, apoi a treia — un scaun deasupra și pe scun două sticle, iar în gâtul stic­lelor, două din picioarele altui­­ scaun. Clownul se ridică tot mai sus și cu cât devine mai mic, cu atât vraja crește, prodigios Ame­țit, băiatul închisese ochii, tare­, tare. Până ce au isbucnit aplau­­­­zele. Intuiția lui căuta într’un gol, vast ca o imensitate. Și, brusc, se­­ afla într’o perfectă suspensiune,­­ fără atracții gravitaționale. — Povestește-mi, vorbi Maria cu blândețea și căldura zilelor bu­­­ne. Am să te ajut. — Faptele nu lămuresc nimic . ■ sunt vechi și aceleași. — Vorbele pot fi noui? Atunci te ascult. — începutul e banal. — îmi voi potrivi ascultarea pentru un început banal. — Tatăl era un om prea sin­gur... — Și mama o femeie tristă — nu ? — întocmai. Copilul... — ...era ascuns. Nu știa să dă­ruiască. — Trebue să-l apăr. Era copil — era, deci, confuz. — Nu încerca să te explici. Ceea ce-i rămâne neînțeles orică­rui om e tocmai trecutul său. E un caleidoscop ce se rotește și­ și pentru că era prea puțin copil. — Rectific: copilul era confuz pentru că era prea puțin copil. — Iar mama era tristă. Deci mi­oapă. Oamenii miopi par totdeau­na abătuți când își scot ochelarii. — Mama avea genele prea dese și lungi. Dincolo de frumusețea lor nu putea privi. — Văd ochii tatălui, erau albaș­tri, iar când se gândea, devenau incolori. — Poate astfel a început noro­cul copilului. S’a simțit liber, su­fletul lui nu a fost răscolit, nimic străin nu i s'a amestecat. — Copilul a devenit trufaș, nu mai imi place. — Și era — chiar minunat de trufaș. — Copilul a trecut pragul vâr­stelor fără să știe, era imun față de micile descoperiri ale vieții. Tri­stețea mamei nu i-a fost inocula­tă și nici sentimentul de singură­tate al tatălui. — A devenit adolescent și nu a înțeles că străbătuse întâia oară prin moarte și prin înviere. — Copiii precoci nu se țin de promisiuni. Adolescența lui era e­­pilogul unei copilării ratate. — Epilog? Nu — ci doar un en­­tr’act. Sau, poate, tot a fost un sfârșit — copilul nu mai era con­fuz. — Era voluntar, sau doar capri­cios ? — Nu mai era nimic. Era doar agitație. — Și în această agitație exteri­oară părinții au recunoscut omul. Mama și-a deschis, mari, pleoape­le de orientală, iar ochii tatălui au devenit mai întunecați, ca marea în furtună. — In furtună... — Iar acum povestea își caută o încheiere. — Mi-e dor... suspină, ușor, Andrei. — De ceea ce­ ai fost ? — De ceea ce aș fi vrut să fiu. — Povestea trece la viitorul al doilea. — Simt cum se răsvrătește acum copilăria ce nu am trăit-o. — Vrei să cauți ziua de ieri... — Mai repede aș vrea s'o șterg din calendar. — Crezi că mama s-a vindecat de miopie și tatăl de singurătate ? “ Cred că fiecare în parte era o altă față a copilăriei mele. Eram singur, eram și trist. — Să trăești între măști... Cel puțin ai învățat ce înseamnă a fi statornic, din imobilitatea lor. — A încremeni, înseamnă a fi constant ? Ce grozavă lecție de statornicie ar fi atunci moartea !... Din ghivecele așezate pe consolă se revărsau frunze de un verde vâscos. Lumina șovăia la ferestre. Maria rosti, aproape in șoaptă : — Tu nu ai știut să dorești, a­­tunci când i se șterge până și um­bra din amintire, împietrirea unei întâmplări — să tânjești după vecinicia lucrurilor mărunte... — Acum, poate, măștile au că­zut. — Dar chipurile reale au fost mutilate de bătrânețe. — Mama nu mai are ochi de cadână. — Tatăl o caută în fiece clipă. S­e teamă de singurătate. — Ea a învățat să râdă — Și nu-și dă seama cât e de ciudat râsul ei. — Amândoi au uitat — înțelegi? — au uitat totul. — Ce minunat ! — înțelegi cât poate fi de minunat ? Andrei privi, ușor încruntat, la florile ce se țeseau în plodtul de pe genunchii Măriei. Apoi își netezi fruntea, părând că vrea să șteargă orice cută de îngrijorare își roti o­­chii prin odaie, înviorat. Lucrurile familiare își irosiseră vechile con­tururi, netezite de rândeaua timpu­lui, și aveau acum unduiri și reflexe ușor schimbătoare, ca de apă stă­tută în care valurile se ridu­ă doar din spinarea vreunui brutar înmu­gurit din oglinda ei. — Nu aprindem lumina ? Veni­sem să-ți cer o carte. Maria zâmbi . — Parcă vroiai să iei o decizie. — Eu ?... Nu. Am vrut doar să mai stăm de vorbă. Părinții mei sunt doi bătrâni simpatici. Ne scriem odată pe lună. Din când în când le trimet și ceva bani. Strada era pustie. Maria urmări până departe sgomotul pașilor lui. In casă era aproape întuneric. S-a aprins felinarul de peste drum. „Tresari ? Te-am surprins. De ce tresari ? A căzut o frunză pe trotuar. Sau, mai bine zis, a căzut umbra unei frunze peste pânza transpe­­rantului. Poate o frunză uscată, un vestitor al toamnei. Te înduio­șezi ? Pentru o frunză ? Pentru o toamnă ? Pentru tine ?“. F­ără sfârșit i . Schiță de Ovidiu Constantinescu Y R­E­M­E Ä] Cumpăna anilor Privirea trudită demonice spații cuprinde, timpul uniform se strecoară cu iarna prin păduri, un svon ucide­ un gând. Pornirea se naște din frânturi și clipa’n care de vis magic trăiri­ braț svelt întinde. Sub strașini de vechiu cuvânt licăresc în taină lumini, iar fulgii de zăpadă cu ele calm se vântulesc, încet pe drumul inimei Cosinzene se’ntâlnesc și nourii din suflet urcă pe pomii din grădini. "Tăcerea cu satul a prins curaj spre destin ales, svoare noui înfrumusețează imensele tării, de aici anii au cumpănă grea în orele târzii și viața risipită ’n neguri, va n­înde înțeles. ION TH. ILF A

Next