Vremea, ianuarie-iunie 1942 (Anul 15, nr. 633-654)
1942-03-08 / nr. 640
Schiță de Pani Constant Enervat din pricina încercării de a eși din program a lui Glăjaru Trebonius, profesorul la reteză, scurt: — Apăi bine măi, ficior, nu ești om de înțeles? Facem sinteză, ori ce mama dracului? — In anul— — Stai jos... Pentru astăzi ai căpătat o secundă- Și dacă la proxima ocazie nu te corigi, buchezi... Lecțiile lui de istorie erau foarte clare și foarte precise. Aceasta în CHARLES CHAN Facem o oară de sinteză la Istorie, cât trebue, musai, să gătăm programa... Silențium... Ghibărțan Titus... Absolute, dragă domnule, să-mi spui mie ce fel de domn a fost Mihai Viteazul?.. S’auzim... Ghibărțan Titus era omul care știa tot felul de Istorii. In chestiile care priveau însă Istoria, nu putea răspunde decât ceea ce prindea dinvon public, adică din șoaptele colegilor... Drept care zăbovi, doțește, cu răspunsul, așteptând să adulmece părerea vreunui binevoitor. Tuși de două ori, își încheie copca de la guler și se uită mustrător spre băncile din spate, către colegii care se vede că-l uitaseră... — Mihai Viteazu a fost un domn tare viteaz... Răspunsul i-a mers la Inimă profesorului. — Absolute, dragă domnule, dirept ai vorbit... Aiasta însemnează sinteză... O clalificație inteligentă a vieții unui om, pe care musai trebue s’o potrivim... Și, ce fel mai era Mihai Viteazu ?... — Era negruț la chip, și avea barbă... — Dirept— — Și încăleca tot pe cai iuți, și era tare ocoș... — Mulțam frumos... Ajunge... Să spună mai departe, Ghițaru Trebonius... — Mihai Viteazu a domnit în final... — Nu-i de lipsă... Doar v’am spus că facem numai sinteză... — Mihai Viteazu a luptat la... ■— Nu-i de lipsă nici aiasta... — In legăturile lui... Singur în sine, peste vreme, singur s’a închis. Se risipeau în preajmă strigăte și zări. Sus țipete de slavă. Peste depărtări Mai sângerau uitate rănile din vis. Atât de tainic somnul nopții se auzea Sub zidurile mohorîte, la ferești! Doar stelele avânturilor nefirești Mai licăreau pe niște ochi de cucuvea. De sus, el s’a uitat atunci tăcut în jur. Părea că vorbelor ajunge iar stăpân. Ci singure de-apururi ele îi rămân Spre nemurirea căutată, drumul pur. ION SIUGARIU Jucării pentru Dan Te pot cuprinde’n mâinile amândouă : Un pumn de zâmbet și un pumn de soare, Iar ochii albaștri s cerul într’un strop de rouă Și fruntea-i clară ca o sărbătoare. Atâta râs și vieață’n jur atunci, Că’n tine-mi văd copilăria, vere Dane , Bujorii din obraji, ca și ai mei atunci, Sunt flori de mac pe albe bărăgane. Doar jucăriile sunt altele : azi ai Un tanc, o mitralieră, avioane și motociclete — Eu mă jucam cu fluturii și arcul făcut de finul Neculai Și mi-amintesc c’am chinuit trei zile un sticlete... Tu niciodată n’ai să fugi după cireadă. Nici vrăbii de subt streșini n’ai să prinzi — Deși n’o să te culci pe otava din livadă, Mă văd în tine ca în trei oglinzi. Și dacă adesea pe genunchii mei te duc Și ne jucăm (tu ești Român, eu bolșevicul) Vreau iar aminte să-mi aduc De anii când subt nuci mă iuluia Bunicul. Pentru că mi-amintești băiatul de-altădată, vere Dane, Cu părul ca și-al tău, dar ascultând de nestatornice porunci, In pumnii micî îți torn lumina de pe bărăgane Și’n suflet cântecul privighetorii ce m’o fi așteptând în lunci. RADU PATRASCANU -Duminici 8 Martie 1942 zru cât ni se citea din carte, atât de conștiincios încât nu uita să se oprească la punct, sau să ridice tonul când ajungea la virgulă... Căutând să ne explice acest fapt, care ne cam cârmea nasul a râs, ni s’a destăinuit într’o zi... — Eu, dragii mei cetesc din carte, ca să nu spun mai mult, decât se cere la programă... Fiindcă, absolute, cvalificația de istorici, nu o au decât stimații mei colegi, domnul Iorga și Lupaș, după care urmez eu... Pentru aiasta vă declar pe onoarea mea că am fost gratulat de forurile superioare... Când mi am luat riguroze pentru specialitatea de istorie.... — V’ați lăsat barbă... — Aude ?... — V’ați lăsat barbă, ca să semănați cu domnii Iorga și Lupaș... — Nu-i drept, Cegănean... Stimații mei colegi și-au lăsat barbă după mine... Eu o am fie când eram... mic copil... Prin această declarație evidenția o latură a superiorității lui, față de colegii sai. Orele de educație morală erau cele mai încărcate de farmec și voie bună. Profesorul nostru împrumuta o figură specială, potrivindu-și vorbele ca să aducă o parabolă. — Astăzi avem să vorbim despre conștiință... Conștiința absolute drajii mei, începe la copil... când ajunge în clasa 8-a.... — In clasa 8-a, științifică, sau literară ?... — Mă rog frumos, nu mă conturbați, că și eu mi’s om, nu drac, și mi se prăpădesc ideile... Și, zăul lui Dumnezeu de nu mă mânji!... Conștiința începe la om... — Din clasa 8-a... — Dirept ai vorbit!... Și pentru asta, absolute, găsesc de lipsă să vă deschise precum ca să vă fie cunoscute și voauă !... Terminând această magistrală introducere, profesorul își împreună mâinile pe marginea superioară pântecului, inspirat, cu ochii, către un muc de țigare, lipit dibaci în tavan de un coleg de prin părțile Olteniei. — A fost odată un june, care vrea să zică, să scuzați, necăsătorit, care iubea florile și castraveții... Și avea el, mă rog frumos, pe lângă o doadină de crastaveți, și o țâră de flori, pe care le grijea, ca să fie podoabă casei și spre laudă fetelor.. Aude ?... Și iacă, numai că într’o zi, când se scoală din somn, vede că un prost de gânsac îi mâncase toate florile, și-i prăpădise, blăstămatul, răzorul cu totul... Mâniindu-se tare, mă rog frumos, precum și cu dirept s» de veine», o luat gânsacul și l-o pedepsit, ingropăndu-l intr’o groapă cu nisip, de numa’ ciocul îi rămăsese afară, ca să nu se înăbușească și să moară... Apoi și-o luat bățul și pălăria, și s’o fo’ dus la rânduiala lui... Cătră sară, când s’o fo’ înapoiat, minune... Gânsacul murise... Văzând el una ca asta, și-o săltat pălăria pe ceafă și o fluerat a pagubă, căutând să priceapă precum că de unde i s’o fo’ tras potca, respective moartea gânsacului, pe care-1 avea dăruit de o mătușe, de-i era bag’seamă rudă, și care se făcuse deochiatul, cumu’i porcu de gras... Și fiindcă, bată-1 Dumnezău, el era prost, mă rog frumos, să-mi răspundeți voi, care va mai răsărit o țârișoară, absolute pentru ce-a murit drăguțul de gânsac? Noi... Aude ?... Noi, care mai toți eram de-o seamă, și niciunul mai răsărit, ne grăbirăm să răspundem în cor: — A murit asfiriat... — Nu-i dirept... Că gânsacul era îngropat, fără numai de cioc, care-i sta de răsuflătoare !... — O fi murit, de singurătate ! își dădu cu părerea un altul de locuia în internat, și tânjea după libertatea celor externi... — Noa, că dumneata numai’ glume faci, se supără profesorul... Că doar era în sat cu oameni, nu la pustie sau la mama dracului !... — Atunci a murit de mustrare de conștiință, se rosti, inspirat, Glăjaru Trebonius... — Auzât ați măi, ficiori, cât de fain a răspuns domnișorul Glăjariu?!... Gânsacul a murit, absolute, din pricina conștiinței, că a mâncat răzorit de flori al băiatului!.. Care vrea să zică din cauza care coniună cu subiectul confidenței noastre de astăzi !... Dixit... Domnișoru Glăjaru, fiindcă și eu am conștiință, îți corig nota pe zece... Stai jos... Mulțam frumos... Filmul rula fără preget... Charles Chan tocmai își vâra pumnalul într’un adversar, zâmbind perfid către spectatori... Eu, ca unul care resprinsesem din amintire un amănunt al adolescenței mele,scului mulțumit și plecat spre măieșire, răsturnând scaunul și călcând urea pe picioare... Publicul, tulburat din contemplarea lui, se răsuci pe scaune, ca la comandă, petrecându-mă cu un sâsâit, care aducea o bulduială : Sssst.t. Pentru prima dată văd figura acestui artist: față borcănată( nas cu botul de rață, cioc și mustăți tăiate scurt, ochii oblici, cu priviri perfide. Și, totuși, parcă am mai intâlnit-o cândva. Filmul prezintă acțiunea unor bandiți chinezi, cu masacre și victime, cu polițiști, cu opium( cu femei răpite... După gura căscată a spectatoarei din dreapta meai îmi dau cu socoteala că ceea ce se petrece pe pânză, trebuie să fie conform reclamei, adică „emoționant și captivant’’. Pe mine însă mă interesează numai mutra lui Charles Chan, a acelui Charles Chan pe care nu știu unde l-am cunoscut, și pe care mă lupt să-l identific în memorie. Cu cine seamănă, domnule ? Cu vreunul dintre colegii mei de birou ? Cu patronul vreunei bodegi sau restaurant ? Cu... Filmul se desfășoară activ. Scena reprezintă o cafenea din Shanghai, plină cu Chinezi care beau ceai rusesc, animați de melodia plângăreață a unui instrument, ce în traducere românească s’ar chema țurloaie. Apare Charles Chan, cu gambetă pe cap și servietă în subțioară, privind oblic spre consumatori, căutând probabil, pe careva din banda lui de traficanți de hașiș. Și cum se vede că nu-l găsea, rămâne un moment pe pânză, expunându-și mai mult figura, dându-mi ocazia să-l cercetez atent și să stabilesc cu cine anume seamănă... Asta, pentru puțin timp. Zâmbește hidos, și se îndreaptă către un Chinez pipernicit, care-și făcea vânt cu evantaiul. Simt cum mi se rostogolește prin minte zeci de figuri, dau cu contele să le înlătur volbura și să se aleg, până la una care nu putea fi decât a celui pe care-l căutam. — Charles Chan, tu ești! Nestăpânit, i-am strigat din răsputeri... Un cetățean m’a sâsâit enervat, iar domnișoara din fotoliul de alăturea și-a închis gura căscată de admirație, speriată. Crezând că m’am scrîntit la minte de emoție, și-a mutat, precaută, locul cu două rânduri mai înapoi, lăsându-mă să zâmbesc prostește, să mă răsucesc fericit în scaun, și să bat din buze numele celui pe care-l învinsem în minte... — Charles Chan... Profesorul meu de matematică, de istorie, de caligrafie și gimnastică... Gambeta și cioculețul lui de barbă— Zâmbetul, picioarele slăbite din genunchi, gura lărgită până dincolo de sfârcul mustăților... Orele de gimnastică, în care cu poalele reverendei lui preoțești fumese, ne învăța pasul de defilare... Istoria, la care învățam ca în carte și numai după carte... Lecțiile de educație morală și de cetirea Noului Testament.. Charles Chan, cum de ai împrumutat pentru rolul tău de șef de bandă feroce, figura aidoma a profesorului meu, pentru a cărui bunătate și omenie îl botezasem „boul lui Dumnezeu”... închid ochii să nu mai văd blestemățiile din film, și mă așez în banca 3-a a clasei a 8-a, a liceului în care am necăjit alăturea cu profesorul cu chipul lui Charles Chan... — Drajii mei, pentru varaciasta avem o lecție de istorie... — Nu, domnule profesor, avem caligrafia... — Aude ?... — Avem caligrafia... — Noa, că nu-i dirept... Scoateți cărțile din tașcă, și aveți patiență— — Lasă storurile până jos, mai mult — mă supără dunga aceea de lumină, peste care se mișcă umbra ciucurilor. Poate ar fi bine să închizi și fereastra, au să joace table iar, vecinii, pe terasă. Sfârșitul zarurilor pe lemnul uscat. Ca nisipul când soarbe apa, după o zi de căldură. „Doi-trei. Trei-cinci. Șase-șase. Marț. Altă dublă”. Zarurile, vorbele, ca ritmul unor pași în contra timp. Maria se întoarse, obosită, începuse iar monologul supărător de azi-dimineață. Să se trezească odată! Dar privirile ei trecură și acum, ca prin transparențe dincolo de chipul celui ce-i sta în față. — Tot ți-e dor de-acasă? — E cronic. — Dacă ai pleca, nu ți-ar fi dor de noi? — Bineînțeles. — Atunci? — Am suflet de pasăre călătoare. — Sau de spectator blazat și care nu știe ce vrea... — Se poate. Dar tot mi-e dor. — Și?... — Nimic. Stau. Nu am curaj. Pentru că am nevoie de curaj, ca să aleg. Destinul are mână mai ușoară și mai sigură. In semi obscuritatea odăii, doar ochii Măriei mai păstrau urme de viață, ultimele palpitații ale atenției — rătăcind printre lucruri ca niște fluturi obosiți de prea multă lumină. In ea, substanța sensibilă părea a deveni amorfă. Gândurile, însă, se înălțau ca o armată de arbori. Se păstra astfel curată, ferită de atingerile exterioare. Oamenii și întâmplările lor deveniseră un spectacol șters. Vorbi leneș: — Să ai dorinți... Să ai puterea de a nu le împlini... poate asta este cheia fericirii. Andrei zâmbii — Nu cred că e o soluție. Ferericirea ar fi acră. „Glasul, privirile, ca un vin tonic” gândi Maria, „înțeleg, astfel cum dragostea ar putea da culoarea vieții. Să cunosc totul — să văd ■ totul“ se treziră, în inima ei, fierberi potolite de mult. „Nu mai e • timp“, își coborî ochii. Picioarele ei se odihneau, bolnave, pe un ■ taburet de catifea. Umerii i se aplecară mai mult, își împreună mâinile o resemnare. Andrei se simți neliniștit. Privind-o cum ședea, tăcută, i se redeștepta teama copilăriei, din vremea când părinții îi răsplăteau Duminecile cu un matineu la Sidoli. Un down a poruncit o masă în mijlocul arenei; deasupra a așezat o a doua, răsturnată, apoi a treia — un scaun deasupra și pe scun două sticle, iar în gâtul sticlelor, două din picioarele altui scaun. Clownul se ridică tot mai sus și cu cât devine mai mic, cu atât vraja crește, prodigios Amețit, băiatul închisese ochii, tare, tare. Până ce au isbucnit aplauzele. Intuiția lui căuta într’un gol, vast ca o imensitate. Și, brusc, se afla într’o perfectă suspensiune, fără atracții gravitaționale. — Povestește-mi, vorbi Maria cu blândețea și căldura zilelor bune. Am să te ajut. — Faptele nu lămuresc nimic . ■ sunt vechi și aceleași. — Vorbele pot fi noui? Atunci te ascult. — începutul e banal. — îmi voi potrivi ascultarea pentru un început banal. — Tatăl era un om prea singur... — Și mama o femeie tristă — nu ? — întocmai. Copilul... — ...era ascuns. Nu știa să dăruiască. — Trebue să-l apăr. Era copil — era, deci, confuz. — Nu încerca să te explici. Ceea ce-i rămâne neînțeles oricărui om e tocmai trecutul său. E un caleidoscop ce se rotește și și pentru că era prea puțin copil. — Rectific: copilul era confuz pentru că era prea puțin copil. — Iar mama era tristă. Deci mioapă. Oamenii miopi par totdeauna abătuți când își scot ochelarii. — Mama avea genele prea dese și lungi. Dincolo de frumusețea lor nu putea privi. — Văd ochii tatălui, erau albaștri, iar când se gândea, devenau incolori. — Poate astfel a început norocul copilului. S’a simțit liber, sufletul lui nu a fost răscolit, nimic străin nu i s'a amestecat. — Copilul a devenit trufaș, nu mai imi place. — Și era — chiar minunat de trufaș. — Copilul a trecut pragul vârstelor fără să știe, era imun față de micile descoperiri ale vieții. Tristețea mamei nu i-a fost inoculată și nici sentimentul de singurătate al tatălui. — A devenit adolescent și nu a înțeles că străbătuse întâia oară prin moarte și prin înviere. — Copiii precoci nu se țin de promisiuni. Adolescența lui era epilogul unei copilării ratate. — Epilog? Nu — ci doar un entr’act. Sau, poate, tot a fost un sfârșit — copilul nu mai era confuz. — Era voluntar, sau doar capricios ? — Nu mai era nimic. Era doar agitație. — Și în această agitație exterioară părinții au recunoscut omul. Mama și-a deschis, mari, pleoapele de orientală, iar ochii tatălui au devenit mai întunecați, ca marea în furtună. — In furtună... — Iar acum povestea își caută o încheiere. — Mi-e dor... suspină, ușor, Andrei. — De ceea ce ai fost ? — De ceea ce aș fi vrut să fiu. — Povestea trece la viitorul al doilea. — Simt cum se răsvrătește acum copilăria ce nu am trăit-o. — Vrei să cauți ziua de ieri... — Mai repede aș vrea s'o șterg din calendar. — Crezi că mama s-a vindecat de miopie și tatăl de singurătate ? “ Cred că fiecare în parte era o altă față a copilăriei mele. Eram singur, eram și trist. — Să trăești între măști... Cel puțin ai învățat ce înseamnă a fi statornic, din imobilitatea lor. — A încremeni, înseamnă a fi constant ? Ce grozavă lecție de statornicie ar fi atunci moartea !... Din ghivecele așezate pe consolă se revărsau frunze de un verde vâscos. Lumina șovăia la ferestre. Maria rosti, aproape in șoaptă : — Tu nu ai știut să dorești, atunci când i se șterge până și umbra din amintire, împietrirea unei întâmplări — să tânjești după vecinicia lucrurilor mărunte... — Acum, poate, măștile au căzut. — Dar chipurile reale au fost mutilate de bătrânețe. — Mama nu mai are ochi de cadână. — Tatăl o caută în fiece clipă. Se teamă de singurătate. — Ea a învățat să râdă — Și nu-și dă seama cât e de ciudat râsul ei. — Amândoi au uitat — înțelegi? — au uitat totul. — Ce minunat ! — înțelegi cât poate fi de minunat ? Andrei privi, ușor încruntat, la florile ce se țeseau în plodtul de pe genunchii Măriei. Apoi își netezi fruntea, părând că vrea să șteargă orice cută de îngrijorare își roti ochii prin odaie, înviorat. Lucrurile familiare își irosiseră vechile contururi, netezite de rândeaua timpului, și aveau acum unduiri și reflexe ușor schimbătoare, ca de apă stătută în care valurile se riduă doar din spinarea vreunui brutar înmugurit din oglinda ei. — Nu aprindem lumina ? Venisem să-ți cer o carte. Maria zâmbi . — Parcă vroiai să iei o decizie. — Eu ?... Nu. Am vrut doar să mai stăm de vorbă. Părinții mei sunt doi bătrâni simpatici. Ne scriem odată pe lună. Din când în când le trimet și ceva bani. Strada era pustie. Maria urmări până departe sgomotul pașilor lui. In casă era aproape întuneric. S-a aprins felinarul de peste drum. „Tresari ? Te-am surprins. De ce tresari ? A căzut o frunză pe trotuar. Sau, mai bine zis, a căzut umbra unei frunze peste pânza transperantului. Poate o frunză uscată, un vestitor al toamnei. Te înduioșezi ? Pentru o frunză ? Pentru o toamnă ? Pentru tine ?“. Fără sfârșit i . Schiță de Ovidiu Constantinescu Y REME Ä] Cumpăna anilor Privirea trudită demonice spații cuprinde, timpul uniform se strecoară cu iarna prin păduri, un svon ucide un gând. Pornirea se naște din frânturi și clipa’n care de vis magic trăiri braț svelt întinde. Sub strașini de vechiu cuvânt licăresc în taină lumini, iar fulgii de zăpadă cu ele calm se vântulesc, încet pe drumul inimei Cosinzene se’ntâlnesc și nourii din suflet urcă pe pomii din grădini. "Tăcerea cu satul a prins curaj spre destin ales, svoare noui înfrumusețează imensele tării, de aici anii au cumpănă grea în orele târzii și viața risipită ’n neguri, va nînde înțeles. ION TH. ILF A