Vremea, iulie-decembrie 1942 (Anul 15, nr. 655-679)
1942-11-22 / nr. 675
yREM £ A CERTEIARUL LUI CLEMENS BRENTANO Născut în 1778, la Lhtenbreitstein, un orășel pa malul drept al Rinului, Clemens Brentano face parte din a doua generație a romantismului german; cea dintâi, născută în preajma anului 1770, este reprezentată prin Novalis, frații Wilhelm și Friedrich Schlegel și Ludwig Tieck. Fiind vorba de un scriitor foarte puțin cunoscut publicului nostru dar foarte important pentru școala romantică germană de la începutul secolului trecut, aduc aici câteva date generale (pe care într’o bună encilopedie, le poate găsi, de altfel, oricie). Dintr-o familie de negustori de origini italiană, Clemens Brentino, destinat prin tradiția familiei să îmbrățișeze și el cariera comercială, renunță repede la ea și se consacră literaturii. Frecventează în Jena, unde vine ca student dar fără să urmeze serios cursurile, cercul romanticilor și sufere, ca toți tinerii generației lui, influența lui Fichte. Publică, în 1803, un roman Godwi, ciudat, încurcat, fără șir, fără construcție epici dar cu frumoase pagini de lirism și, mai ales, cu frumoase poezii. Un roman poetic ca toate producțiile de acest fel ale romanticilor germani de la 1800. Se căsătorește, încă foarte tânăr, cu o femeie cu opt ani mai în vârstă decât el. Căsătoria, din cauza temperamentului nestatornic, nervos și capricios, e nefericită. După moartea primei soții, o a doua căsătorie, cu o femeie exaltată, se sfârșește prin divorț. Viața sbuciumată a lui Brentano își găsește in 1817, un țel. In acest an, el se convertește la catolicism, nu mai vrea să audă de artă și literaturi, își reneagă operele de până atunci (o comedie Ponce de Leon, o dramă întemeierea Pragăi, poezii, câteva basme și câteva povestiri) și se consacră exclusiv vieții religioase. Petrece câțiva ani lângă Katharina Emmerich, o călugăriți vizionari, ale cărei viziuni el le descrie intr'o vastă lucrare : Viața amară a Domnului nostri^ Issis Christos. După viziunile spelficenciei Anna Katharina Emmerich, M °art în 1842. Brentano a publicat puțin. Multe din basmele și povestirile lui apar abia după ce el moare. Viața lui poate fi considerată ca tipic rmantică. După o perioadă de exaltare, de producție artistică desordonată și originală, vine o epoci de depresiune, de sterilitate poetică, de renegare a trecutului, culminând în scufundarea in viața mistică la adăpostul Bisericei. Mulți romantici germani au suferit aceasta criză, Friedrich Schlegel, Zacharias Werner și alții. Brentano a rămas cunoscut multă vreme mai ales prin cartea Der Knaben Wunderhorn (Cornul minunat al copilului), antologie de poezii populare sau în ton popular, culese sau alcătuite de el în colaborare cu prietenul și cumnatul său Achim von Arnim. Poeziile cuprinse aici au lăsat mult timp în umbră poeziile lui originale, puține la număr, dar foarte interesante pentru evoluția liricei germane de la Goethe până azi. Spre deosebire de poeții generației lui, Brentano are o muzicalitate, un simț al melodiei interioare a versului, o știință perfectă a aliterației și a rimei bogate pe care poezia germană n’o va mai înregistra decât cu Rainer Maria Rilke. Aceste însușiri fac ca versurile lui Brentano să fie aproape intraductibile. Cântecul lor nu poate fi transpus în altă limbă. Fondul multora din ele e și el foarte nou, foarte modern, făcut din împerecheri și asociații ciudate de sensații și de impresii care prevestesc simbolismul francez de la sfârșitul veacului trecut. L-ași apropia de Verlaine, cu a cărui viață viața lui are oarecare asemănare în ce privește criza mistică și întoarcerea și credința catolică. Opera de prozator a lui Brentano (dacă punem deoparte comedia și drama amintite mai sus) ne compune dintr’o serie de basme și câtva povestiri. Basmele, cea mai mare parte din ele prelucrate după originale italiene, sunt alcătuite cu haz, multă culoare și scrise într’o admirabilă limbă, armonioasă și plină de sonorități subtile, care, de multe ori, se încheagă în cântece melodioase și sprintene, ca toate poeziile lui Brenna. Dintre povestiri, un« Povestea viteazului Kasperl și a frumoasei Annerl e privită de istoricii literari germani drept cea dintâi nuvelă țărănească» din literatura geromnă, Brentano fiind astfel considerat drept precursor al unui realism cu care el nu are absolut nimic comun. Povestea este scrisă pe un ton pur romantic, fantezist, un ton de basm (singurul pe care Brentano il putea prinde bine) și care e dominant și în celelalte povestiri ale lui. Fantezistă, chiar fantastici, este și cealaltă povestire a lui: Die mahreren Weltmuller und die ungarischen Nationalgesichter, apărută in 1817, și care e ultima operă literară publicați de Brentano înainte de criza lui mistici. E o istorie, nu fără humor, tipic romantică și ea, țesuți pe asemănarea dintre doi oameni și confuziile tragi-comice care rezulți din asemănarea lor. Asemănările și travestirile erau motive des întrebuințate de romanticii germani. Povestirea astăzi ni se pare trasă de pir, destinati, cu prea multe coincidențe, surprize și efecte ieftine, regăsiri, confuzii și aranjamente artificiale. Are totul prin detaliile ei și dovedește haz un humor de bună calitate și ironie. N'aș insista aici asupra ei dacă n’ar murinde și tra pasaj iare pe cititorul român ii poate interesa ua chip deosebit și care mi-a prilejuit și mia, la nod dealtfel cu totul întâmplător- apropieri de lecturi, amuzante. Acțiunea aurelii ne petrece prim anii 1815—1816 (epoci tu rare Brentano stătuse mult prim Austria, în special la Praga). Locul este la granița dintre Croația și Ungaria, pe timpul unei epidemii de ciumă. O țigancă, numită Mitidika, cântă un cântec care începe astfel: Mitidikal MiHdikal Wien ung quatsch. Ba nu. Ba nu n’am Ische fatsch, Waja, waja, Kurlibu, Ich bin ich und du biet du„ Brentano nu di o explicare a celor dintâi trei versuri. Edorii au observat însă, cum ușor putem observa și noi, ci versurile acestea sunt românească stricată, mai exact românească transcrisă cu ortografie germani: Mititico, mititico, Vino ’ncoace ! Ba nu, ba nu, n’am ce face ! Am registr cântecul acesta in Pandurul de Bucura Dumbravă, în traducerea românească publicată la Cartea Românească în 1941. ȚI cântă o fată, ,Cătina, pe la 1821, în București: Mititico, vino ncoace ! Ba nu, neică, n’am eo faco. Mititico, vino la noi ! Ba nu, neică, nu te voii Cinieast aveam nu4 mai gir aaae și cm an getieste Impiom Rria Crăița, de Galan Galaction, publicată și numind Un Noembrie 1941 al Revistei Fundațiilor Regale, un personaj observi ei sunt țigani care „vorbesc românește la sute de kilometri depir 9are de vatra poporului românesc* și care n’au călcat niciodată pe La noi. "Alt personaj completează observația amintind ei un mama Larousse, la articolul „Bohimian", sunt date ca exemplu de armonioasă limbă țigănească, niște versuri dintr’un cântec popular românesc. "Personajul citează dour dintre ele. Aceste versuri, care se găsesc intr'adevăr in Larousse, sunt exact acelea din povestirea lui Brentano și sunt transcrise, in Larousse, cu ortografia germani. Dacă autorul articolului Bohémien din Larousse a luat sau jud citatul său din Brentano, chestiunea aceasta nu ne privește aici. Apropierile pe care le-am făcut, pur întâmplătoare, nu vor să fie decât doar amuzante. Brentano, va fi crezut și el, poate, că versurile pe care le spune Mitidika sunt limbă țigănească. Dar nici asta nu are mare însemnătate. La centenarul acestui mare, inegal și desechilibrat spirit romantic, observațiile de mai sus, interesante pentru un Român, nu reprezinți de cit î?w~ ghnplu ^ív·9i Hswicul cl ® mot, de Al. Philippid« „Obscuritatea" lui Autorul unui roturi din pomfi ** pour io Tombaripton peintre, tânăra! Chart«* Mauten, întreprind« ?natuiluî din feți • „lecție da ertetiei experimentell" binevenită pentru centenarul poet ®, bit france*. S ărbătorit ea pare de Kamee literari eu o rezervă Imput* de complex« momentane suficient de ■tiSine poezie!. După etudiul de la Rense eststriptic literar. .1 let Alb«»* Thibatn Set, după compacta „L'ecorie poétique de Stéphane Mattamé * autoare belgiene B. Wo«let, aduce cunoscută și materie de poezie me demS (studiul acestei» despre Vatery * test, subliofet de tetreaga turfclfi francezi! recent* contribuție a M Charles Mauren n* intervine decit tetriim singur sector »l poeziei lui Mallarmé, acela al pretinsei sale obecurități. Modestă și timidă contribuția tânărului poet-estetician rezolvi totuși optim această „obscuritdeta" num a spus Thibaudet despre fncă și obscuritatea lil Mallarmé. Studiu de estetici experiesnta M,ertea M Charles Maurern încep, prin a situa tn adevăratele «i propor » noțiunea de obscuritate, pentru ca apoi, in lumina unor certitudini căpătate ad-hoc, să se poată studia »tea și «voluția arhitecturii de zie unil arméan», după «ce un sistem de coordonare al metaforelor obsedante să facilitase «ludiul parte al tuturor poeziilor lui Martelarmé Sesizând două feluri de obs «iritate, una provizorie și personală (obscurité de l’étrangle) arta generală și definitivă :„obscurité du chaos“) actorul demonstrează că Mallaimé poate fi înglobat numai la prima categorie. În ce constă această „obscurite de rétrange?". Iiiír’un sistem de provizorat na»~ «enslc, car# poate fl lichidat prin fn. țelegerea unul „fascicol de relații* din care e format, prin sesizarea de efort Inteligent In a reconstitui gândirea poetului, care n’a fost orchestrată la întâmplare. Suntem In fețe unul „sistem de corespondențe" administrat cu subtilitate de poet carț supus inteligenții contemplatorului* und inteligențe dlgerative șl scrutătoare, recompune, clarifică p. simplifică prin înțelegere Întregul proces poetic. „Explîquer ou comprendre un poéme de Mallarmé, comme tout autre, c’est découvrlr comment dea* resprit du poéte, chaqua mot sNm rali alt aux autre* par u a sete vivant de sa penséa, bond, métapbore, tracé d’arabesque, comme tel au tel terme, concret, présent, a été non pas lété îâ au hazard, mais ehotsi, apr és ma Înțes corrections mental;»* ou matéri«ft Ies parce qu’lî étalt le mellleur croisement d’Imases, le mellleur mofrsrrefour d’oft Vesprit du lecteur peurrait oartîr pour reîmaglner le TBjage”. I,a acest proces de descope rire și detectivi— «lefl. Charles May» con adaogă pan— înțelegerea poezal mallarméem acea străpungere acea flagelare a penumbrei, a misterului necesar din oricare creație de artă In numele celei de a treia dimensiuni pe care e constitui tn titeratură, ea șta muzică aaa picturi. Incertitudinea, vagul, penumbra goluți de pure evidenta — tatricin cu, vânt, autoritatea reținută a «Isterahai !K lumina acestor începuturi da deseWrara, apterei studiolM, conttauS st snadlzsa» evoluția aandmeM- bihil și tehnicai M Ma »tarral tatrtaa Mi*bMer 6a Stern: aproape shapket Bpatind sau ne prin această manieri, ceeace hiieresaeză tate faptul e* taHterofrea ai fu—antelor ca și țeaetul amusei tateațtea înetonului ~s «rarteritate apteapa ea et brand. Ka_ msreăm rit daeaeM ezpîleețfa «erteiler pe care autorul stutismul a atribut poamuh* „Jerodiade" și „A pria miet ihm faune” ea deul nau. tata de prima arianism» Și tatai rit ta pecete hoi Mattamé. „Hérodiade" reprezintt «tortul na. putințelor poetaM care a sunaecut până la obsesie și sn’ateir» prezența ostentativă a fot albe de hârtie — condiția de tarosla absolută pentru un poet — își dorește realizarea — („le vierga papier que — blancheur défend“, „Aprécjaids d*um faune" ), dimpotrivă, afectul blajin al unei mulțumiri interioare — își «*pică realizarea optimistă printr’im proces de absolutnbirmare. Free, ctsf până la marginila decadenței. Charles Mauret abuzează uneori de Mallarme acostfel de Interpretări, pe care te fotomea Înșurubate te tot pasul Ceea ce ni sa pare unu interesant, sete acea „filosofie a lui Mallarmé” pe care autorul o surprind. Inus, mănarea realităților poetice cu lumea pură a Ideilor platomion». Pl«tend dela distincția pe care mar fs scriitor englez X. M. Forster o subite« între cuvântul surprins în funcția M di * informa, în funcția lui de „reportaj” și aceea de a crea sa crea o realitate poetică aproape indeftonabilă), autorul studiului de față — susținut și de unele considerații de relativism einsteinian, — ajunge la explicația convingătoare a ideilor pure la Mallarmé, la «cal proces de colțuroasă constatare a abstracțiunii — „muzică gândită”. De aci se explică și consecințele poetice în opera lui Mallarmé, de aici toate acele vicii de abstracțiune: a**5* absența obsesiva, aer, conformare in abscons, acea inflație de alb tulburător din opera poetului, care un fond poate îl atichetată drept o feerie de procedeu, un „extaz al asetodei” acela de a evapora realitate* intr’o reverie Încuiată In vis și dreaptate familiară. * Ultima parte a studiului o rezervă autorul analizelor de „estetică experimentală” în care simt trecute te revistă toate poemele lui Mallarmé. Atent, conștiincios, îndrăzneț, uneori epatând minuțiozitatea și pitorescul reducerii la înțelegere, Charles Mauron ne-a dat un studiu interesant pentru cunoașterea cât mai adevărată a lui Stéphane Mallarmé. Virgil Ierunca Curier 9 V, OLrin Ä. „Oraș patriarhal (ție letița) Com a fost primit, dar, vai, oe pastișă « fără nici « semnificația de ulei la fel, după Mirai’ase»e Orosiiî mom la car« Mai sunt ștomm în plată Și-n care mi trese.ce jin orie« Dimineață Și la mei seoetîă ,aicifie Căci nu prea mu Ce face... Orasi-aceste sârb Cu 10 biserici Știri» sdreee... Că H< *vă o inspirație și a facturii nobile.. Binevoiți f. ?H că orginaitatea • condi tia sine qtia, non a afirmării artistice. • T. V. Craiova. Da» , O Sm* dul nostru" e fosta revistă de „orientare socială”, dar oare,, cum, sub conducerea erpurii ăe iterar tineri prin „Albatros”, cultivi poezia și atitudinea pur estetică. 9 R. P.R.: Am reținut din cele 9 poezii trimise doar prima strofă din „Introenir...”: Nu-i «Iei o stea, »tei un Pustie liniștea se varsă — Ni.e prin urciorul de pământ Și inima de dor «i-i arsă... In poezie dv. domină o fluență a lui Vlahuță în ea și el mai specific defectuos, ca caricatură a poeziei eminesci «se O» câți am fost IE Triceput — Și cât de rari suntem acuma' Din noaptea asprului trecut — însângerată iese Urna... Nu vi sfătuim, deci, să publicați încă poezii!« în robi Mai exercitați și, mai ales, mai citiți și altceva, de pildă Plaga, Arghezi, Pllat, mai târziu Barbu. 99. P. e.-MtJ V.? E o deosebiri, totuși, destul de mare intre poezia cît StS da Dv. și cele trimise, care dovedesc sinceritate în suferință, dar, credeți-ne, numai atât î Duminică 22 Noembri* I © if-*-* ¥ CRONICA LITERARA Clasicii noștri și străinătatea *t* un obștesc îoe comun faptul că n’am avut, în literatură, o epocă de clasicism, nici măcar de imitație, dacă nu de strălucire, așa cum au avut atâtea popoare apusene, căzuți in spațiul vital al culturii hizanting și slave, ne am regăsit cu greu instinctul de creație originală și ne-am dispensat eu regret de modelele magnifice t greco-latinn. Literatur populari și cronicarii ne-au păstrat totuși, nealtarat geniul nostru nativ și ne-au ferit de o sterilitate, care putea fi mai primejdioasă decât lunga prelungire a unei primitive forțe artistice. Oricât am prețui astăzi geniul colectiv, manifestat La poezia populară și oricâtă savoare ar avea arhaitatea cronicarilor, n’ar fi putut împlini binefăcătoarele înrâuriri ale clasicismului antic, ca» a fecundat marile literaturi europene'. Dacă Francezii i-au avut modelele In Greco-Latini și au dat, pe urma lor, un clasicism de o valoare universală — modelele noastre încep să fie romanticii, fie de isvor francosngles, fia de isvor german, romantismul a jucat. In veacul trecut, carii acelaș trói pe care l-a jucat clasicismul antic, în literaturile moștenitoare ale românismului. Modernii au devenit, cu exclusivitate, modelele noastre literare și s’au succedat cu o iuțeală surprinzătoare, la un popor care n’a avut o epocă de strălucire clasică, un exces al clasicismului și un academism care să reclame, ca o necesitate vitală, o serie de revoluții literare, ca si nu degenereze în rutină spiritul creator. Dela romantism, la ultimele curente și mode modernizate, literatura noastră s’a adaptat, cu uimitoare suplețe, celor mai variate estetici, într’un veac am trăit pare că mai multe veacuri, dar n’am mai putut totuș relua contactul, pierdut pentru totdeauna, cu clasicismul antic , în acest galop istoric, nu ne-am pierdut Insă instinctul de creație originală; am putea spune, din contră, că ne-am biciuit forțele latente, ne-am scos la iveală virtualitățile și ne-am cristalizat mult din puterea noastră creatoare. Astăzi avem clasicii noștri, nu în sensul unei estetici restrictive, ci în acela de valori fundamentale, într’o cultură. Eminescu, Creangă și Caragiale fac figură de clasici, cu toate deosebirile față de clasicismul așa cum este ’nțeles în esențele lui dogmatice. Dar nu numai în cuprinsul culturii noastre, nu numai In conștiința spiritualității naționale — acești scriitori s’au așezat ca niște valori clasice, traduși, comentați și gustați chiar în diferite literaturi mari europene (franceză, germană, italiană, engleză) — primii noștri mari scriitori încep să fie socotiți drept niște clasici; geniul liric eminescian a fost comparat cu cele mai pure glorii ale romantismului și interpretat în sfera de simțire și expresie a curentului, geniul romantic al lui Creangă a fost asemuit cu cei mai mari povestitori al literaturilor apusene, iar geniului unic caragialian, cu toate dificultățile lui de limbaj și cu toate rezervele asupra mediului social din care s’a inspirat, i s’au găsit echivalențe de mare prestigiu artistic. Sentimentul clasicității unor scriitori naște și se statornicește, In primul rând, în conștiința națională, când acest sentiment se’nfățișează și’n conștiința altor culturi și literaturi, da o mai veche durată și de o bogăție creatoare mai abundentști — —.—«.I8««aaa», «.. «« I*wmf*» walm și a Km« lut*. Traducerile sunt, desigur, mijlocul cel dintâi ca» dă circulație unor valori creatoare majore ale unui popor, dar traducerile sunt, totdeauna, chestie de noroc; cu greu se vor găsi spiritele înrudite, care să transpună într-o limbă străină, toate valorile de conținut și expresie ale unei creații naționale. In definitiv, noi nu ne-am dat seama de importanța clasicismului francez prin traduceri; contactul cât mai familiar, prin generații succesive, cu scriitorii francezi, în original, ne-a făcut să-î asimilăm în tot ce au ei mai valabil. Impulsul de-a învăța românește, cât mai mulți cărturari francezi, germani italieni etc. — este îmbucurător; el trebue încurajat, sub toate formele, cu toate mijloacele, fiindcă un popor cu o cultură mai tânărăi și o creație cantitativ mai mică nu trebue să aspire la notorietate numai prin traduceri — chiar când ar fi sistematic și fericit executat*. Se aduce mereu exemplul literaturii «rusești, care prin Tolstoi, Dostoevsky și Turghenieff — a pătruns în toate literaturile moderne și a influențat perioade întregi ale romanului european. Exemplul este, fără î ndoială, valabil — dacă ținem seamă și de faptul că romanul este un gen care se asimilează mai repede, în masse, care atinge direct Inimile, prin problemele, prin anecdotica, prin puterea de analiză, ca și prin forța de creație a personagiilor. Un poet ca Eminescu, un parozator cum e Creangă, de o expresivitate a limbajului greu sau imposibil de transpus, un comic cum e Caragiale, tot atât de expresiv în limbaj și de dificil de tradus — nu pot avea aceeaș circulație în marele public și își pierd mult din indicibila sugestie, în traduceri ce nu pot treera pogoane de pagini, ca în cazul celor trei romancieri ruși citați. Genii înfricoșătoare, Tolstoi și Dostoievsky impun prin masivitate, prin suflu și prin problemele desbătute. Genii armonioasej pe proporții mai mici, dar de o adâncime indiscutabilă. Eminescu, Creangă și Caragiale nu pot câștiga prin masivitate, dacă li se sacrifică nuanța, sugestia inefabilă, tehnica de o rară măestrie. Nu e vorba aci să comparăm valori care nu se pot compara, dar e bine să subliniem că avem a face, în cazul scriitorilor noștri, cu genii de altă esență, te substanță și expresie. Specificitatea, fie că e masivă, ca 1* scriitorii ruși, fie că e mai discretă, mai proporțional manifestată — * de-ajuuns, ca să diferențieze moduri originale de creație. Un Sadoveanu, un Rebreanu, un Arghezi vin la rând te sporească numărul și calitatea clasicilor noștri, față de străini, geniul literar românesc își va contura specificitatea, de raport cu alte specificități, prin traduceri și prin cunoaște». Dacă există o estetică a clasicismului, pe care noi n’au imitat-o și’n cadrele căruia n’am creat, mai există și un alt fel de-a deveni clasic, în conștiința culturii europene: este laiul particular, în care umanitatea națională se manifestă, «a tot ce are ea mai profund, mai specific și mai nealterat, I» substanță. Această umanitate națională a designat pe primi noștri clasici, pe Eminescu, pe Creangă și pe Caragiale, și î-a prezentat valabil conștiinței literare europene; contactul nostr cu modelele moderne s’a dovedit fructuos, tot atât de fructuos ca și cu modelele antice, pentru alte literaturi; a înfățișatmuropei un clasicism pe care l-a depășit de mult, înseamnă a-l oferi piese de arhelogie literară. Creația noastră este viabilă și fără clasicism și apoi clasicismul însuș este, în ultimă instanță, o problemă de perspectivă ’in timp a valorilor. Pompiliu Constantinescu .