Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)

1943-07-18 / nr. 707

A murit un om care era 1 A murit un om care era mult mai bătrân decât părea și care pi a muncit până în ultima clipă cu o și vigoare tinerească. Toată viața, el s-a sculat înaintea cocoșilor și a f fost primul cititor al ziarelor de se dimineață, li plăcea mirosul cernelei de tipar proaspete, care a fi fost pentru el ca un fel de elixir al vieții profesionale. P Multe i-am mai făcut lui Moș ti Pisani, înainte de a învăța să-l prețuesc ! Și multe i-am făcut toți c cei cari eram socotiți ca un „kindergarten” al lui Grigore Filipe- 11 seu, în redacția „Epocii“ din 1921- a 22 : Ion Anestin, Titel Miciora, I. d Șt. Ioa Chimescu, Mirel Neculau, banul Titeanu.. monitori, poate mai apucați decât noi, Raul Crăciun. ». Raul Anastasia și regretatul Al. Cazimir... vizitator cotidian, Zizi î Cantacuzino... observator permasnent, mai târziu redactor. .Mihail Munteanu, zis și Mielu, zis și „ Basu c Epoca“ nu o ducea prea bine. Pe vremea aceea, Grigore Filipesscu nu prinsese încă gustul gazetăriei, gustul articolului zilnic, în care a excelat după câțiva ani. 1 Ocupat mai mult de caii lui de la Paris, „jupânul“ era veșnic plecat și tipografia ne amenința mereu cu închiderea celor două pagini la cari se reducea ziarul. Noroc că , fiind instalați la Clubul conservator, stăm în sufletul unora dintre prietenii lui Nicolae Filipescu, dintre care mai ales bătrânul Mihail Deșliu nu se îndura să vadă dispariția „Epocii“ și, în ultima clipă, se scărmâna aftând în pungă și scotea bancnotele necesare. Nu mai vorbesc de sacrificiile lui Raul Crăciun, Raul Anastasia (care ș i-a vândut pianul pentru a achita tiparul) și Cazimir... și alții... in fine, la un moment dat a venit vestea că Grigore Filipescu vrea să refacă ziarul, să-l scoată în patru pagini și, pentru asta, a angajat director administrativ pe Timoleon Pisani. Vai, ce prost l-am primit! Cu ce multe acre, cu ce ostentație tacită ! Cine era domnul acesta, înalt, încruntat și cu mustăți de arnăut, care venea să ne stricem,grupul“? Auzisem noi că mai fusese odată mâna dreaptă a lui Nicolae Filipescu la conducerea „Epocii“, dar „Epoca“ era acum „a noastră“, o scriam cum vream, înjuram în ea pe cine vream și înjuram zilnici... și mai ales, o redactam la orele la cari vream noi și unde vream : la „Mircea“, la „Elvețieni", la „Mercur“... foarte rar în redacție. Iar în redacție, ne strângeam toți doar la ora aperitivului de prânz, când sub portretele lui Ilenția se înșirau tăvile cu țurci, iar Zizi Cantacuzino (care de obicei le plătea) își sumețea pantalonii peste glesne și, cu barba în vânt, cu bastonul în mână, făcea scrimă cu toți defuncții conservatori de pe pereți, strigându-le pe rând : „Touché !... Touché !... Touche !“ ...Acum, trebuia „atins“ intrusul: Timoleon Pisani ! Dar cum ? întâi, prin solidaritatea de a nu-l socoti decât ceea ce fusese „angajat“ să fie un simplu director administrativ. Numai că omul acesta, care era pătruns de armonia culturii clasice, era un înțelept și un echilibrat. A simțit rezistența și poate că și-a dat seama că, până la urmă, va trebui să plece. Dar la vârsta lui, avea încă răbdare și a încercat să ne câștige. N‘a reușit atunci... dar a reușit mai târziu, când m-a ținut îndelung de vorbă la un colț de stradă felicitându-mă că „acum, scrii altfel" (nu era vorba de neologisme, ci de claritate)... și a reușit azi, în ceasul morții lui, când mă gândesc la el cu drag și când sunt sincer întristat că a închis ochii un om de valoarea lui. Moș Pisani a fost un mare profesor de gazetărie, un predicator convins — și pilduitor prin el-însuși — al limpezimii scrisului, al laconismului și al dialecticei, pe care a învățat-o de la neîntrecuții elini, pe cari îi evoca pe dinafară cu copioase citate. Cred chiar că dialectica era singura lui artă — în orice caz, pentru ea avea mai multă sensibilitate. Or, asta nu se prea potrivea nici cu vârsta noastră, nici cu influențele curentelor moderniste cari circulau pe vremea aceea. De aceea, atunci, o împăcare cu Moș Pisani nu era posibilă. Mai ales că, în mod tacit, eram încurajați în nedisciplina noastră chiar de Grigore Filipescu, primul din „kindergarten“-ul „Epocii“ care trebuia să fie potolit .. Prin temperament, Grigore Filipescu era de vârsta noastră. Intr-o după masă, tot „grupul“ am venit la redacție direct de la „Mircea“ și — ca protest împotriva „directorului administrativ“, care mi se pare că „se amestecase“ în articolul unuia din noi cenzurându-i — am spart toate becurile cu bastoanele, am întors mobila pe dos, am făcut echilibru pe fațada „Epocii“ dinspre Calea Victoriei, între balcon și ferestre, apoi ne-am înapoiat la „Mircea“ să ne cinstim pentru isprava pe care o făcusem. Pe seară însă, ne-au apucat remușcările și ne-am gândit că nici un rând din „Epoca“ nu fusese scris pentru a doua zi. Ne-am întors la redacție. Totul era măturat, lămpile aveau becuri noi. Servitorul ne-a spus că „Dorn* Pisani e foc și s-a încuiat în biroul direcției“. Filipescu aflase totul și, pe la 9 seara, ne-a întrebat timid la telefon, de-acasă : „Domnilor... mai apare „Epoca“ mâine ?“... A doua zi, la 12 fix, ziarul a apărut: jumătate îl scrisesem noi, noaptea... jumătate Moș Pisani. Mi se pare că atunci a vrut să se retragă de la gazetă, dar Grigore Filipescu l-a rugat să treacă faptul cu vederea și a încasat e! ceartata : „Dumneata ești de vină ! Cu dumneata au început gazetăria și așa i-ai crescut!“. Intr'o noapte, „grupul“ veselindu-se prea tare, am dat cu toții urmare unei discuții asupra esteticii edilitare și am smuls toate firmele de pe Brezoianu, Belvedere... expunându-le în curtea Casei de Depuneri și pe scările Poștei. A doua zi la 7 dimineața, am dat la tipografie un articol scris „în atenția d-lui prefect al Capitalei“, căruia îi aduceam la cunoștință că „niște bețivi“ au făcut așa și așa și nu s-a găsit, în centrul Bucureștilor, nici măcar un gardist să-i oprească. Generalul Nicoleanu a telefonat la prânz la „Epoca“, să ceară informații. Bietul Pisani era cu telefonul în mână și noi ne prăpădeam de râs. Până la urmă, i-am mărturisit că noi fusesem „cu firmele“... S’a apucat cu mâinile de păr. Intr’o zi.....s’a luat bine cu mine“ (așa spuneam atunci), ca să mă câștige. M’a poftit în biroul lui, m’a tratat cu cafea și dulceață și m’a rugat să scriu, acolo în fața lui, un articol de care avea nevoe urgentă. L-am scris în vreo 20 de minute. L-a citit și... a pus mâna pe foc, începând să-l corecteze. M’am prefăcut că așa e admirabil (ca să scap mai repede), m’am oferit să-l duc chiar eu la tipografie... și a doua zi, articolul a apărut semnat „T. Pisani”. Nu știu dacă s’a supărat sau nu, dar nu mi-a arătat-o. Puțin înainte de a pleca de la „Epoca“, a dat o replică originală unuia dintre noi care se văita că el singur scrie tot ziarul (toți spuneam la fel). L-a rugat să decupeze (ah ! „decupeze“!) tot ce a scris în ziua aceea... și aceeași operație a făcut-o și el. Au lipit amândoi articolele cap la cap și le-au întins pe perete, măsurându-și linear fiecare partea de colaborare. Moș Pisani scrisese... aproape (. metri, adică vre-o trei imagini. ..Și asta, eu o fac pe gratis, băeti, eu nu sunt plătit să scriu. Dar vreau ca ziarul să aibă obraz !“ Și aș mai avea multe de scris de Moș Pisani, sub care „Epoca", dacă era mai puțin combativă ca înainte, câștigase în schimb ca organizare a materialului, ca înfățișare tehnică și ca interes față de ■ variate categorii de cititori. Moș Pisani avea simțul realităților, ceea ce îl punea și în contrast cu ■ noi, cari credeam că legea domi- jinantă e aceea a fanteziei, înainte de a pleca din fruntea i unui „kindergarten“ căruia voise poate să-i atragă poate atenția că, i orișicât, trecuse vârsta jucăriilor.. . mi-a vorbit mult de autorii lui pre- [ •ferați, de clasicii pe cari, atunci, îi4* ■ cunoșteam doar din școală, adică • așa, pe deasupra. Simțeam cunt Cunoștințele mele de literatură modernă pălesc în fața culmilor pe cari mi le evoca Pisani. Și la despărțirea de atunci, ultimele lui vorbe au fost: „Citind cu atenție pe clasici, dacă ai ceva bun în d-ta, o să apară la suprafață și dacă vei avea ceva de spus, o să înveți s-o spui limpede, fără să obligi pe cititor să te descifreze cu cifru special“... De câte ori am fost în stare, am căutat să mă folosesc de stand lui Moș Pisani, care dacă nu m-a vindecat prea mult de neologisme, în orice caz m‘a făcut să renunț cu timpul la abundența adjectivelor, la prolixitate și hermetism. Și clipa târzie în care mi-a spus „Fi, acum scrii altfel!“, a fost una din cele mai mari satisfacții ale vieții mele de scriitor și ziarist. MIRCEA ȘTEFĂNESCU MAUIICE s ’au împlinit, de curând, 20 de ani de la moartea lui Maurice Barrès, acel care a avut — se pare — mai multă înrâurire în Franței, decât înăuntrul ei. afara aceasta o justă observație Este (în Istoria literaturii lui) a lui Albert Thibaudet care afirmă că ideia politică a lui Barrès era „un fel de național-socialism, foarte antisemit”. După cum, — afirmă același istoric literar, — Barrès „nu rămâne mai puțin unul din fondatorii și unul din cei mai puternici vulgarizatori ai acelui pragmatism european, cu ale lui mistici totalitare”. („L’intelligence quelle petite chose à la surface de nousmémeil” — a spus cândva Barrès). Fiul unui burghez loren, instruit în liceul din Nancy, Barrès, un BARRÈS râvrit de filosofia germană, a fost un poet deși nu a reușit niciodată să scrie versuri, mistic și religios el surâse Bisericii catolice fără a-i deveni credincios; patriot impregnat de autoritarism, el nu voi să se alăture nici monarhiei, nici democrației sgomotoase, pentru dărui în schimb, entusiasmul lui a înflăcărat acelui biet om pe care nici nenorocirea nu-l putu arăta tragic: Boulanger. Barrès purta eșecul în el însuși și măreția lui constă în aceea că-și dădea perfect de bine seama de aceasta (Littérature franchise de B. Fay). Totuși, el a înflăcărat mult tineretul și nimeni n’a interrsat, mai mult ca dânsul, generațiile dintre 1898 și 1912. — e. d. — HUMORUL ACTUALITAT: Mamă !, mamă !, vezi ,c2„ți cadouăie ! ”Desen de F. Gianolla în 1‘Illustré) (~C ' A JL H [ T ] PASTEI * Cum s'au întâlnit cărturarul și omul în grădina cu basme. In fundurile gospodăriei o casă, depărtată de toate florile și de toți pomii și copacii, părea întradins împresurată cu o bătătură uscată, fără niciun crâmpei de iarbă, un pământ văros, o pătură de praf. Unda lacului tremura tocmai de vale și dorințele goale făceau o jumătate poștă de drum și până la izvoare se dogeau de arșiță. Către seară apa ajungea la conac fierbinte și trebuia să treacă o noapte peste doage, ca să se răcorească. Încolo, în jos, jucau horele, se fugăreau câinii cu copiii și cântau, seara, ca niște cimpoaie, armonicile din sat. O aureolă de țărână albă, răscolită de vântul arzător învăluia casa cărturarului închis în ea cu cărți multe și caiete, de un veac. El aflase de viață citind, și se îndoia de ea. Citise că lumea e plină de flori și nu a crezut; citise că e frumoasă, că prietenia leagă oamenii unii cu alții, că Adam s’a luat din dragoste cu Eva și că au copii sănătoși, teferi și deștepți, că tovărășia prietenilor și a soților durează cât ține și viața, că despărțirea de dimineață aduce bucuria întoarcerii dela lucru, la scăpătat, că oamenii se întăresc unii printre alții, și nimic nu a crezut. Toate le-a citit în cărți ca’ntr'o oglindă întoarsă și le-a deprins răsturnate și stând, cum stă liicia cărților, îngropată în hârtie. Dar și stâlpul, bătut în pământ cu piatră, ca să ia de la ea putere, putrezește. Când a isprăvit cărțile, cărturarul a scris și el cărți, duminând gândul din belșugul lor de spice frumoase și seci, și i-a prins timpul, i-a îngreuiat umerii, i-a povârnit spinarea, biciul ochilor obosiți a pierit în hârtia mată, n’au mai avut pâinea și apa din urcioare gust. In toate ale gurii, ca și în cele ale sufletului, se frământase un aluat cu tărâțe și paie. Lucrurile trăiau fără culoare și aromele se risipiseră pe nesimțite, împrumutate unele cu altele într’o tonalitate de mucegai uscat. Oamenii pe care-i cunoscuse, străbătând pustietățile lui la întâmplare, i se păreau găunoși, stricați în miezul sufletului ca nucile, cu viermele înlăuntru; îmbrățișarea era inanimată și brațele se ridicau să-l cuprindă, țepene din încheieturi, ca la păpușile de cărți. Surâsul era mincinos, suspinul contrafăcut și durerea imitată, învățată la teatru. In ce mai putea să creadă ? Îmbătrânit fără vreme, cărturarul s'a îmbolnăvit și era aproape de agonie. Singurătatea și-a simțit-o de-abia atunci. Intre cărțile lui, clădite până’n tavane, s’a văzut închis ca într’un turn de cetate, cu trei gropi în sus, una peste alta, gropi de cărți rânduite pe muchile scrise cu aur. Suferința lui adevărată nu fusese scrisă în nicio carte: fiecare om suferă într’un fel al lui, de o suferință care n’a mai fost, după cum fiecare arbore se desfrunzește în felul lui. Ar fi strigat un nume de om în Clopotnița lui mută și nu era cine să-l audă. O slugă veche, nemulțumită îl înjura din cerdac și cărturarul auzind nu mai putea să răspundă. Gemea și geamătul lui nu era cine să-l cunoască și să i-l aline. Atunci, s’a arătat din lumea toată un om, un om care muricea pământul în brazdă. Auzise că zace cărturarul, i-a spus: Jupâne, mi-ești drag pentru că acum, întâia oară, ai început să trăiești, până acum ai citit. Sunt mâhnit că vii atât de târziu la viață și că trebuie să o descoperi în ceasul când era să o pierzi, îmi plânge inima de tristețea Dumitale și vreau să înțelegi că te iubesc din dragoste fără prihană. Am și eu cărți acasă, dar nu am numai cărți și nu citesc numai în ele, am și bucurie în chiliile mele. Copiii sunt alături de mine, femeia îmi stă la căpătâi și-mi cântă, am flori, pasări și vite și ne-am înfrățit cu toții. Venii să-ți aduc sănătate, zeri cuvinte și o îmbrățișare. Dumneata nu ești bolnav, ești numai amărit și nu știi, și strivit în cărți ca o frunză de prietenie, n’ai avut dragoste, n’ai avut încredere ierbar. N’ai avut și copilărie în inima Dumitale. Scoală-te și vino la noi în livadă, să te primească iezii, caprele și vițeii și să citești în ochii lor alte litere decât cele cu care te-ai obișnuit și alte învățături. Cărturarul s’a însănătoșit numai cu un descântec. Zilele lui vii începeau prea târziu. Ce-ar fi fost dacă le-ar fi și trăit7 T. ARGHEZI Misiuni lî infracțiuni De la al treilea etaj unde mă aflam, am deschis fereastra asupra unei priveliști care m’a transportat deodată la mii de poște de Capitală și de vitetul ei. Intre ziduri înegrite și cu mușchi verde pe ele, o casă veche cu turn și cu o terasă ale cărei trepte de marmoră coborau într-un parc bătrân, ieșit parcă din colaborarea lui Corot cu Paul. Verlaine. Din cerul albastru ca un reflex al privirii Maicii Domnului se lăsase o liniște de schit. Lumina cânta pe straturile de bujori în aerul acelei dimineți de iunie, vibrant în transparența ei de cristal. O fată, de o rară frumusețe, coborî treptele terasei. Mersul, sandalele și rochia ei albă prinsă într’o parte pe talia fină, îți duceau gândul la Mithologia greacă. S’a așezat pe o bancă de sub fereastra mea și a deschis o carte. Eram prea departe ca să disting literile, dar destul de aproape ca să-mi dau seamă că citește versuri. De undeva, din vecini, isbucni cu putere un glas aspru și gros. Farmecul clipei se risipi brutal Cineva, întorsese butonul unui aparat de Radio. Speakerul sfătuia ascultătorii să se ferească de obiectele găsite în drum, ele fiind aruncate nocturnamente de aviatorii iimici și conținând explosivi Informația nu era pentru mine o noutate, dar în clipa aceia m’a îngrozit. Așadar, ființa aceasta care ar fi ispitit dalta unui Phidias sau Praxitele, ușurându-le sarcina de a o dărui aevea eternității, se putea oricând prăbuși în moarte, inertă și desfigurată, prin fapta unui aviator bolșevic sau anglo-american și poate tocmai în momentul în care se pregătea să sublinieze un vers din Milton sau Byron și poate din Lermontov. E vulgar desigur să-ți insulți adversarul dar Japelle un chat un chat Et Rolet un fripon. Așa că nu cred că fac altceva decât să spun lucrurilor pe nume, când șterg asemenea fapte din nobila categorie a misiunilor de răsboi, așezându-le la locul lor, adică printre infracțiunile de drept comun, prevăzute și sancționate de Condica penală. Ele sunt negația noțiunei de om, de european și mai ales de ostaș. Un ostaș învingător călcând în teritoriu cucerit devine un proteguitor al văduvei și orfanului dușman. E ceea ce în actualul războiu oștile Reichului au dovedit-o. Ale noastre, la fel. Și în timp ce în cea mai uriașă încăerare din câte au fost, armata cea mai puternică din toate dă în fața lumii întregi acest pilduitor examen de omenie și cavalerism ostășesc, piloții anglo-americani aruncă tabacheri și stilouri cu explosivi în calea’ copiilor și civililor din orașele ’deschise. E loc să ne întrebăm ’dacă acești perverși pirați ai văzduhului mai au drept sa poarce uniforma azurie și sabia, simbol al curajului și loialității, atârnată de șold. E de competența aviatorilor militari de toate neamurile să rostească sentința Eu unul, nu văd în țara mea comandant care să dea un asemenea ordin și nici pilot român să-l execute. Copilul, femeia, bătrânul catedrala și opera de artă nu pot fi obiective militare. In ce mă privește, dacă m’ași afla cu bateria în fața operei unui Donatello sau Michel Angelo, Raphael, Leonardo sau Benvenuto Cellini, nu din dreapta trage ci, drepți și ascultați pentru onora și comanda, pentru a explica în urmă trupei despre ce e vorba. In orice caz între pilotul de pe Stukas, dându-și drumul ca o săgeată printre gloanțe și proectițle direct asupra țintei și acel cu stilouri și tabacheri, e tot atâta distanță cât de la gorilă până la Iisus. Fiecare armă își are tradițiile și panașul ei. In aviație, virtuțile militare culminează. Ca și marinarii, sburătorul respectă până și în luptă un anumit protocol. Generalul Udet, fost pilot de vânătoare în răsboiul trecut povestește în memoriile sale memorabila întâlnire aeriană pe care a avut-o cu Guynemére. Lui Utet i se gripase mitraliera. Guynemére care îl recunoscuse (toți așii se recunoșteau între ei, ușor), și-a dat seamă că adversarul e în imposibilitate de a lapta. I-a făcut semn cu mâna și sa îndepărtat. E cel mai umilitor moment, declară cavalerește Udet, pe care l’am trăit în cariera mea de militar. Alăturați regulă atitudinea acestor incomparabili cavaleri ai aerului cu fapta clandestină a pitecantropului sburător! Dar chiar în preziua izbucnirii acestui războiu, îngrozit de întunecatele perspective pe care le întrezărea, pilotul francez Poulain Didié declară sub semnătură: E dire que sous pe?, je bombarderai peut-étre Rome ou Venise. S', on me l’ordonne, )e le ferai. Mais e’est ignoble. * s;. * Aparatul de radio s’a oprit și fata din grădină a dispărut. O ipoteză: Shakespeare, contimporan cu Dante, Goethe, Rabelais și Tolstoi, trăind în aceste cumplite vremi. Mi-a închipui rușinat și a bătut renunțând la cetățenia britanică, pentru a-și căuta un refugiu la Florența, Weimar, Chinon sau Isnaia-Poliana, unde și Dante și Goethe și Rabelais și Tolstoi i-ar fi acordat o fraternă ospitalitate. Vânt rece a început să bată și nori groși acopăr soarele estival, întocmai ca’n strofa lui Bacovia,acest Verlaine-miniatură al literior noastre minore încă. Un corb vâslind vine din fund. Tăind orizontul diametral. r?nd. ror.. AL. O. TEODOREANU din Artilerie Însemnări săptămânale saptamanale riparul „VREMEA”* Carol, 10 — BUCUREȘTI I.