Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)
1943-08-15 / nr. 711
Io Duminică 15 August 1»»« CRONICA FILMELOR 1. — „AU FOST ȘASE”, alt film polițist francez, superior precedentului rulat tot la „Capitol”. Superioritatea acestuia constă într’o desăvârșită unitate a scenariului care n’are nici cea mai mică fisură, e desăvârșit în succesiunea tuturor detaliilor lui. Acest scenariu are norocul de a fi jucat de câțiva din cei mai buni actori francezi: Pierre Fresnay (în rolul comisarului), Jean Tissier (personajul ucis în loja varieteului), André Luguet (patronul varieteului), Michele Alfa (soția ucigașului). Pierre Fresnay are în „Le dernier des six” o creație la înălțimea aceleia din „Huila cea mare”, minunatul film dinaintea acestui război in care avea ca partener pe Erich van Stroheim. Inteligența pe care o sugerează continuu jocul lui Pierre Fresnay, spiritele de bună c;tate, figura lui ascuțită, făcută parti din fațete geometrice, dau filmului acel farmec de bună esență artistică de care orice spectator cât de cât inteligent nu se poate să nu-și dea seama și să nu se bucure de el. Așadar, „Au fost șase” merită să fie cel dintâi menționat pe eșichierul estival al actualelor programe. (Realizatorul: G. Lăcomie). 2. „AMETE și RIVALA EI”, film francez, acesta din producția 1942 („Au fost șase” , din 1941). totuși, filmul acesta inspirat după o nuvelă a lui Georges Simenon, nu oferă acea subtilă alunecare atât de caracteristică producției franceze. Gaura? Desigur scenariul care se împiedică în unele scene secundare, lăturalnice, dar de efect (cele cu lecțiile de muzică, de pildă). Louise Carlotti e, desigur, o actriță deosebit de interesantă prin figura ei de pisică meritu agresivă, dar sugerând tocmai prin aceasta pe eterna femeiască desorientată de aspectele exterioare, flatată de un complement indirect, dar în fond așteptându-și mirele care-i este pe propriu-i calapod sentimental. Henry Garat, în schimb, (?) a îmbătrânit cumplit,, are un cap aproape antipatic, anti-inteligent și anti-francez. Nici chiar în jachetă nu mai face doi bani. Bun e tânărul actor care interpretează rolul viitorului și provincialului mire. Mona Goga —în rol, deși șarja pe care o reprezintă e oarecum singulară și ciudată in filmul francez. (Realizator: Jean Dreville). " 3. _ „O NOAPTE IN VENEȚIA”: amestec de operetă, de revistă și de comedie pur și simplu, filmul acesta se ține prin „numerele” de varieteu, prin decorurile uneori fastuoase, și mult mai puțin prin jocul actorilor care sunt aproape gravi când sunt veseli și cu un aer puțin convingător când vor să se demonstreze plini de nobile si tari sentimente. (Realizator: Paul Verhoeven). Emil Darie începutul unei cariere . Interview cu Werner Futterer Werner Fütterer, unul cei mai simpatici interpreți din ai filmului german, care se prezenta în curând din nou purablicului românesc, in „Iți încredințez nevasta” filmul alături de Heinz Rühmann, a dat corespondentului nostru din Berlin interviewul de mai jos. EIX Werner Fütterer s-a născut în micul orășel Barth din Pomerania, dar și-a petrecut cea mai mare parte a tinereței sale în Guatemala, unde tatăl său poseda plantații de cafea. Cu ocazia unei întoarceri trecătoare în Germania, Werner Fütterer a fost înscris la liceul din Luebeck. Pe când era în cl. IV-a de liceu și făcea lecția de desen in apropierea Domului, Futterer a făcut cunoștința scriitorului și dramaturgului suedez Hjalmar Bergman, care i-a invitat să-și petreacă prima vacanță la moșia sa din apropiere de Dalaroe. Cum Bergman avea mult de a face cu teatrul și cu filmul, și Futterer a venit în contact cu aceste cercuri, astfel încât interesul său pentru scenă și pentru teatru a crescut subit. Cu ocazia unei a doua vizite în Suedia, Futterer și-a exprimat scriitorului dorința de a juca teatru, iar acesta prin intermediul directorului Teatrului Național din Stockholm l-a recomandat directorului Teatrului German din Berlin. Examenul de intrare a fost trecut cu bine, și elevul de liceu, pe atunci în el. Vila a început să urmeze cursurile de artă dramatică. „Toate acestea le-am făcut din proprie Inițiativă“, povestește Werner Fütterer, „căci abia câteva săptămâni mai târziu, când mă retrăsesem de mult din liceu și urmam asiduu școala de Artă Dramatică, a venit încuviințarea din partea tatălui meu. Prea bucuros nu eram că l-am pus in fața unui fapt îndeplinit, dar ce mai puteam să fac“. ..Pe la sfârșitul cursurilor s-au prezentat agenți teatrali în căutare de forțe tinere și unul din ei, care mă văzuse jucând cu o seară înainte mi-a cerut detalii. I-am declamat o scenă, însă cum eram obosit în urma examenelor, am rămas în mijlocul monologului. — „Nu-i nimic, poate nu ești pregătit, dar va spune de trei ori cuvântul „victorie“ cu voce din ce în ce mai ridicată. Am făcut și acest lucru, după care el mi-a oferit un angajament la Teatrul Comunal din Wiesbaden. Acolo a trebuit să mai declam odată, cum eram însă bine pregătit directorul mi-a certificat angajamentul oferindu-mi o leafă peste așteptări de mare pentru un începător, de 175 de mărci pe lună“. Werner Fuetterer De vorbă cu Oorit Kreysier — O plimbare $eneaională cu autobuzul — Dorit Kreysler este fata unui ofițer austriac de artilerie, care și-a încheiat cariera cu gradul de colonel. Ea a fost crescută la Moedling lângă Viena. Deoarece arăta încă din tinerețe o mare aplecare pentru dans, mama a trimis-o într-o școală de dans ritmic pentru care a primit o educație muzicală aleasă. „Totdeauna trebue să ai două ieșiri în viață“, îi spuse maică-sa lui Dorit. „Și dacă nu vrei să te faci profesoară de gimnastică atunci poți să te faci profesoară de pian“. Dorit Kreysler însă s-a hotărît pentru gimnastică. Drăgălașa artistă ne povestește apoi mai departe. Atunci maestrul de balet al operei când din Viena, Rudi Frenzl, a întemeiat la Moedling o filială a școlii sale de balet, mi-a încredințat mie conducerea instituției, lucru care-mi convenea foarte mult, deoarece a trebuit să renunț, din motive financiare să mă fac independentă. Intri un curs rapid, mi-am însușit la Frenzl ultimele cunoștințe cu privire la dansul modern de scenă. Pentru gimnastica obișnuită posedam deja o diplomă. Intr-o seară mă întorceam cu ultimul autobuz acasă. Cu toate că eram moartă de oboseală, stăteam în picioare, deoarece nu găsisem nici un loc. Un domn mai bătrân care observase poate oboseala mea, spuse vecinului său : „Hai să ne înghesuim puțintel să șcadă și buduita“. Așa mi-am putut odihni trupul obosit. La stația la care m-am dat jos, a coborît și acest domn, care s-a prezentat drept un critic de teatru din Viena. ,„Suntem vecini“, spuse el, „stau câteva case mai departe, și te-am observat de mai multă vreme încoace“. Apoi fără ca să fi discutat despre film, el m-a întrebat dacă am filmat vreodată, pretinzând că am ochi potriviți pentru aceasta. Eu am surâs mulțumindu-i și am spus că sunt profesoară de gimnastică. A doua zi, criticul teatral a vizitat pe părinții mei și a încercat să-i convingă să mă lase să filmez. Pretindea că e un bun cunoscător al oamenilor, că a descoperit și pe Moser. Tata nu era însă dispus să mă lase în timp ce mama, mai înțelegătoare, a fost pentru și așa am început să-mi încerc norocul ca artistă. Odată cu cursurile de artă dramatică de la Burgtheater din Viena am început să fiu și o spectatoare asiduă a reprezentațiilor. Intr-o zi directorul teatrului comunal din Saint Gallen, mi-a oferit un angajament la jocurile festival din Heindersdorf din Boemia, și totodată ca ingenuă al teatrul din St. Gallen. Debutul meu în Elveția era cât pe aci să iasă prost, dar cu ajutorul colegului meu, am ieșit și din acest impas, datorit inexperientei. Ceva mai bine am reușit în piesele în care trebuia să dansez, așa încât cu încetul publicul s-a obișnuit cu mine. Pe vremea când eram la St. Gallen am fost descoperită și pentru film. Intre timp Dorit Kreysler a reușit să câștige simpatiile spectatorilor, prin jocul ei plin de vivacitate și tinerețe, prin veselia ei atât de molipsitoare. Dorit Kreysler va apărea pe ecranele bucureștene în curând în filmele „Carnavalul dragostei", Hanul la „Calul Bălan“, etc. EESI JIP 145 Foto» Tokai-Star-Atelcf Dorit Kreyssler AVIZ ftii Societății Anonime Române de Telefoane Abonații Societății de Telefoane și Onor public, care utilizează serviciul telefonic interurban au constatat desigur că legăturile telefonice interurbane se obțin între unele localități cu întârzieri foarte mari. Această situație este datorită faptului că Soc. de Telefoane a pus la dispoziția Armatei un foarte mare număr din circuitele sale, care nu mai sunt deci întrebuințate pentru convorbirile abonaților și publicului. Soc. de Telefoane face tot ce este posibil să deservească pe circuitele pe care le are la dispoziție traficul interurban al abonaților săi, pe care îi roagă însă să țină seama de dificultățile inerente situației de mai sus. In special abonații sunt rugați a aștepta cu răbdare timpul indicat pentru stabilirea convorbirilor cerute, revenirile și cererile de informațiuni neîncetate cari se fac neavând alt efect decât îngreunarea serviciului. Din această cauză Societatea se vede obligată ca până la normalizarea serviciului să nu mai înregistreze cererile de informațiuni pe cari le fac abonații cari au trimis comenzile pentru convorbiri interurbane. Societatea de Telefoane a luat cu regret această deciziune cerută de însuși interesul abonaților, pentru ca aceștia să poată obține ca urmare a descărcării serviciului, legături mai rapide. Cr VRE Casele de filme își prezintă actorii CALICENIA Se spune despre Max Gülstorff, cunoscutul mimic al filmului german, că îi plac economiile. Gülstorff nu neagă acest lucru. Gurile rele spun chiar că merge atât de departe în calicenia lui, încât deghizat ca femeie, spală din când în când singur geamurile apartamentului. Intr-o zi artista Ella Benkoff, trecând prin fața casei aruncă o privire la geam. Gülstroff, care tocmai avea zi de curățenie, se cocoțase pe geam cu peruca în cap și cu o rochie de servitoare. Văzând-o pe colega sa că se uită mirată, strigă cu voce prefăcută în odaie; „Domnule Galstorff, imediat termin, vin acum“. COLEGI Încântătoarea artistă Marianne Hoppe, pe care vom avea ocazia să o vedem în curând în filmul excepțional „Romanța unui surâs“, își închiriase după primele ei succese pe scenă, o locuință proprie, dar contul de la uzina de gaz venea încă pe numele fostului chiriaș. Intriuna din luni, când încasatorul tocmai cerea plata pe luna trecută, Marianne Hoppe îl rugă să intervină ca să se schimbe contul pe numele ei. Desigur domnișoară, răspunse încasatorul, să-mi notez numai ce trebue. După ce i-a scris numele, reprezentantul uzinei de gaz o întrebă ce profesiune are ca răspunse : artistă. Fata încasatorului se lumină deodată și adresându-se Marianne Hoppe el spuse : „Auzi domnule, pe vremuri, când eram încă tânăr și în floare, eram și eu așa ceva“. — „Serios“, întrebă artista, $1 anume ce ? — „Sportiv“, spuse scurt încasatorul. Ella Benklioff O II ICI CĂMINUL ARTEI. EXPOZIȚIA PEISAJULUI Căminul Artei a înscris de curând un nou vernisaj in activitatea sa, într’o perioadă în care gândul publicului nu mai e îndreptat, în primul rând, spre artă, și așa e o notă de laudă în plus. După expoziția interiorului era firesc să urmeze una a peisajului, chiar dacă mulți dintre amatorii de vernisaje (care se deosebesc de amatorii de artă), neavând destulă răbdare, s’au dus să caute peisajul altfel decâ în săli de expoziții. Prin temă, expoziția de azi de la Căminul Artei repe ă intențiile celei de acum un an din aceeași sală, venind după cea din primăvară, de la Prometeu. Nu socotim oportună nici pentru cititori — în memoria cărora, a celor care se interesează de asemenea lucruri, nu trebue să fie prea depărtate ecourile anumior considerații ale criticei, cu acea ocazie — nu socotim oportună nici pentru noi înșine reluarea reflecțiilor de pe atunci, în legătură cu calitățile de peisagiști ale Românilor, cu așa zisul nostru naturalism (care e de fapt naturism, ceea ce e cu totul altceva, ținând nu de o tehnică, ci de o sructură a sensibilității cu tipurile de peisaj intrate până azi , în tematica picturii românești. Ne mărginim să constatăm extrema diversitae a materialului expus, inegalitatea numelor, concepțiilor artistice și a facturilor, ceea ce ține de fapt de structura oricărei expoziții colective.. Ca de obiceiu la Căminul Artei, care ține să facă legătura picturii actuale românești cu tradiția ei, ne sunt prezentate câteva pânze de ale maeștrilor secolului trecut: Grigorescu, Andreescu și Lukian, cărora li se adaugă — pentru o u ilă restituție de drepturi, postum, talentul mediocru al lui Marinescu Vâlsan, luat uneori de amatorii criticei drept Andreescu, și poate tocmai de aceea omagiat astăzi. Ne-ar mira foarte dacă s'ar adeveri că Grigorescul cel din faza albă — carul cu boi neterminat — ar fi cu adevărat cumpărat, la origină, din chiar atelierul bătrânului maestru. Oricât tehnica s’ar asemăna (deși copiile de obiceiu sunt plăzmuite tocmai pe baza asemănării de tehnică a celui ce le execută, cu modelul său), unde vine a crede că Grigorescu, in faza albă a picturii sale, deci când avea destule parale, să fi slobozit din mâinile sale o eboșă nici măcar fericită. Touși, s'ar putea întâmpla, și Grigorescu a simțit, când ii avea, ce bine e să ai bani câți iți trebuiesc. In schimb, peisajul cu cerul dramatic, înnourat, despărțit de tâmpla vastă printr'un orizont jos, respirând poeza specifică a infiniului, e foarte în sentimentul maestrului, dintr’o fază când a căutat nemărginirea priveliștei românești, fară să-i topească de tot zările în pulberea luminoasă de mai târziu. Crângul lui Lukian e a lui Lukian fără îndoială. Nu e dintre cele mai bune lucrări ale marelui pictor, dar e un Lukian adevărat/ (Și Luchian, se știe, avea crizele sale, inegalități și salturi),. Desenul e mai puțin reușit, dar poartă și el amprenta tehnicei lui. D’J ips de to ni s’a părut Ardrees cuit, care poate la urma urmei să nici nu fie opera unui român, un francez al timpului, unul din micii maeștri care mișunau în jurul Barbizonului, poate fi foarte bine autorul unicei pânze. Petrașcu e reprezentatat prin lucruri mai vechi: o Mangalie sau o Cavernă, din 1927, și încă o pânză, dintr’o fază mai nouă, dar nu încă îndepărtată față de ceea ce a făcut în ultimul timp maestrul acesta al substanței. Dl. Șirato, un uleiu foare frumos, având o temă des repetată în ultima vreme pe maestru: un deal argintiu dela Balcic, tn iradiațiile crude ale unei lumini care-i dizolvă geometria. Pallady are două Maestrul Theodor subite peisagii, dintre care un celmarin ne-a încântat mai mult. Unele transparența pe care le izbutește acest pictor al inefabilului, rămân de-a-dreptul miraculoase. Dl. H. H. Catargi are poa e cea mai modernă (în sensul de „cea mai evoluată” ca viziune și ca tehnică) pânză din expoziție. Marina sa, rezolvată în trei tonuri, a căror aplicare în planuri larg simplificate este un miracol de sinteză prin culoare, dovedește câtă știință cuprinde meștșugul acestui mai tânăr maestru, de la care așteptăm îndrumarea viitoare, a artei românești. Dr. Marius Bűneset participă cu două bine construite pânze, în maniera care-i este proprie, și care spune mult despre fundamentele arhitectonice ale lumii vizuale. Dl. Tonitza, un peisaj din ultima lui epocă, cea cu transparențele rezolvate aproape monodrom și destul de decorativ, finețea japoneză a coloritului și subtilitatea liniei îi erau caracteristce. Două mici nimicuri semnae VSVțu'u, foarte prețios mi.-