Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)

1943-08-15 / nr. 711

Io Duminică 15 August 1»»« CRONICA FILMELOR 1. — „AU FOST ȘASE”, alt film polițist francez, superior pre­cedentului rulat tot la „Capitol”. Superioritatea acestuia constă în­­tr’o desăvârșită unitate a scena­riului care n’are nici cea mai mică fisură, e desăvârșit în succesiunea tuturor detaliilor lui. Acest sce­nariu are norocul de a fi jucat de câțiva din cei mai buni actori fran­cezi: Pierre Fresnay (în rolul co­misarului), Jean Tissier (persona­jul ucis în loja varieteului), An­dré Luguet (patronul varieteului), Michele Alfa (soția ucigașului). Pierre Fresnay are în „Le dernier des six” o creație la înălțimea ace­leia din „Huila cea mare”, minu­natul film dinaintea acestui război in care avea ca partener pe Erich va­n Stroheim. Inteligența pe care o sugerează continuu jocul lui Pierre Fresnay, spiritele de bună c;­­­tate, figura lui ascuțită, făcută parti din fațete geometrice, dau filmului acel farmec de bună esen­ță artistică de care orice specta­tor cât de cât inteligent nu se poate să nu-și dea seama și să nu se bucure de el. Așadar, „Au fost șase” merită să fie cel dintâi menționat pe eșichierul estival al actualelor­ pro­grame. (Realizatorul: G. Lăcom­ie). 2. „AM­ETE și RIVALA EI”, film francez, acesta din producția 1942 („Au fost șase” , din 1941). totuși, filmul acesta inspirat după o nuvelă a lui Georges Simenon, nu oferă acea subtilă alunecare a­­tât de caracteristică producției franceze. Gaura? Desigur scena­riul care se împiedică în unele sce­ne secundare, lăturalnice, dar de efect (cele cu lecțiile de muzică, de pildă). Louise Carlotti e, de­sigur, o actriță deosebit de intere­santă prin figura ei de pisică me­rit­u agresivă, dar sugerând tocmai prin aceasta pe eterna femeiască desorientată de aspectele exterioa­re, flatată de un complement in­direct, dar în fond așteptându-și mirele care-i este pe propriu-i ca­lapod sentimental. Henry Garat, în schimb, (?) a îmbătrânit cum­plit,, are un cap aproape antipatic, anti-inteligent și anti-francez. Nici chiar în jachetă nu mai face doi bani. Bun e tânărul actor care in­terpretează rolul viitorului și pro­vincialului mire. Mona Goga —în rol, deși șarja p­e care o reprezin­tă e oarecum singulară și ciudată in filmul francez. (Realizator: Jean Dreville). " 3. _ „O NOAPTE IN VENE­ȚIA”: amestec de operetă, de re­vistă și de comedie pur și simplu, filmul acesta se ține prin „nume­rele” de varieteu, prin decorurile uneori fastuoase, și mult mai pu­țin prin jocul actorilor care sunt aproape gravi când sunt veseli și cu un aer puțin convingător când vor să se demonstreze plini de nobile si tari sentimente. (Realiza­tor: Paul Verhoeven). Emil Darie începutul unei cariere . Interview cu Werner Futterer Werner Fütterer, unul cei mai simpatici interpreți din ai filmului german, care se prezenta în curând din nou pu­ra­blicului românesc, in „Iți încredințez nevasta” filmul ală­turi de Heinz Rühmann, a dat corespondentului nostru din Berlin interviewul de mai jos. EIX W­erner Fütterer s-a născut în micul orășel Barth din Po­merania, dar și-a petrecut cea mai mare parte a tinereței sale în Guatemala, unde tatăl său poseda plantații de cafea. Cu ocazia unei întoarceri trecătoare în Germania, Werner Fütterer a fost înscris la liceul din Luebeck. Pe când era în cl. IV-a de liceu și făcea lec­ția de desen in apropierea Domu­lui, Futterer a făcut cunoștința scriitorului și dramaturgului sue­dez Hjalmar Bergman, care i-a invitat să-și petreacă prima va­canță la moșia sa din apropiere de Dalaroe. Cum Bergman avea mult de a face cu teatrul și cu fil­mul, și Futterer a venit în contact cu aceste cercuri, astfel încât in­teresul său pentru scenă și pentru teatru a crescut subit. Cu ocazia unei a doua vizite în Suedia, Fut­terer și-a exprimat scriitorului dorința de a juca teatru, iar acesta prin intermediul directorului Tea­­trului Național din Stockholm l-a recomandat directorului Teatrului German din Berlin. Examenul de intrare a fost trecut cu bine, și elevul de liceu, pe atunci în el. Vil­a a început să urmeze cursu­rile de artă dramatică. „Toate acestea le-am făcut din proprie Inițiativă“, povestește Werner Fütterer, „căci abia câ­teva săptămâni mai târziu, când mă retrăsesem de mult din liceu și urmam asiduu școala de Artă Dra­matică, a venit încuviințarea din partea tatălui meu. Prea bucuros nu eram că l-am­ pus in fața unui fapt îndeplinit, dar ce mai puteam să fac“. ..Pe la sfârșitul cursurilor s-au prezentat agenți teatrali în căutare de forțe tinere și unul din ei, care mă văzuse jucând cu o seară îna­inte mi-a cerut detalii. I-am decla­­mat o scenă, însă cum eram obo­sit în urma examenelor, am rămas în mijlocul monologului. — „Nu-i nimic, poate nu ești pregătit, dar va spune de trei ori cuvântul „vic­torie“ cu voce din ce în ce mai ridicată. Am făcut și acest lucru, după care el mi-a oferit un an­gajament la Teatrul Comunal din Wiesbaden. Acolo a trebuit să mai declam odată, cum eram însă bine pregătit directorul mi-a certificat angajamentul oferindu-mi o leafă peste așteptări de mare pentru un începător, de 175 de mărci pe lună“. Werner Fuetterer De vorbă cu Oorit Kreysier — O plimbare $en­ea­ională cu autobuzul — Dorit Kreysler este fata unui ofițer austriac de artilerie, care și-a încheiat ca­riera cu gradul de colonel. Ea a fost crescută la Moedling lângă Viena. Deoarece arăta încă din tinerețe o mare aplecare pentru dans, mama a trimis-o într-o școală de dans ritmic pentru care a primit o educație muzi­cală aleasă. „Tot­deauna trebue să ai două ieșiri în viață“, îi spuse maică-sa lui Do­rit. „Și dacă nu vrei să te faci profesoară de gimnastică atunci poți să te faci profesoară de pian“. Dorit Kreysler însă s-a hotărît pentru gimnastică. Drăgălașa artistă ne povestește apoi mai departe. Atunci maestrul de balet al operei când din Viena, Rudi Frenzl, a întemeiat la Moedling o filială a școlii sale de balet, mi-a încredințat mie condu­cerea instituției, lucru care-mi convenea foarte mult, deoarece a trebuit să renunț, din motive fi­nanciare să mă fac independentă. Intri un curs rapid, mi-am însușit la Frenzl ultimele cunoștințe cu privire la dansul modern de scenă. Pentru gimnastica obișnuită pose­dam deja o diplomă. Intr-o seară mă întorceam cu ul­timul autobuz acasă. Cu toate că eram moartă de oboseală, stă­team în picioare, deoarece nu gă­sisem nici un loc. Un domn mai bătrân care observase poate obo­seala mea, spuse vecinului său : „Hai să ne înghesuim puțintel să șcadă și buduita“. Așa mi-am putut odihni trupul obosit. La sta­ția la care m-am dat jos, a coborît și acest domn, care s-a prezentat drept un critic de teatru din Viena. ,„Suntem vecini“, spuse el, „stau câteva case mai departe, și te-am observat de mai multă vreme în­coace“. Apoi fără ca să fi discutat despre film, el m-a întrebat dacă am filmat vreodată, pretinzând că am ochi potriviți pentru aceasta. Eu am surâs mulțumindu-i și am spus că sunt profesoară de gimna­stică. A doua zi, criticul teatral a vi­zitat pe părinții mei și a încercat să-i convingă să mă lase să fil­mez. Pretindea că e un bun cu­noscător al oamenilor, că a desco­perit și pe Moser. Tata nu era însă dispus să mă lase în timp ce mama, mai înțelegătoare, a fost pentru și așa am început să-mi încerc norocul ca artistă. Odată cu cursurile de artă dra­matică de la Burgtheater din Vie­na am început să fiu și o specta­toare asiduă a reprezentațiilor. Intr-o zi directorul teatrului co­munal din Saint Gallen, mi-a ofe­rit un angajament la jocurile festi­val din Heindersdorf din Boe­­mia, și totodată ca ingenuă al tea­trul din St. Gallen. Debutul meu în Elveția era cât pe aci să iasă prost, dar cu ajutorul colegului meu, am ieșit și din acest impas, datorit inexperientei. Ceva mai bine am reușit în piesele în care trebuia să dansez, așa încât cu încetul publicul s-a obișnuit cu mine. Pe vremea când eram la St. Gallen am fost descoperită și pen­tru film. Intre timp Dorit Kreysler a reu­șit să câștige simpatiile spectato­rilor, prin jocul ei plin de vivaci­tate și tinerețe, prin veselia ei atât de molipsitoare. Dorit Kreysler va apărea pe ecranele bucureștene în curând în filmele „Carnavalul dragostei", Hanul la „Calul Bălan“, etc.­ ­EESI JIP 145 Foto» Tokai-Star-Atelcf Dorit Kreyssler AVIZ ftii Societății Anonime Române d­e Telefoane Abonații Societății de Telefoane și Onor public, care utilizează servi­ciul telefonic interurban au constatat desigur că legăturile telefonice inter­urbane se obțin între unele localități cu întârzieri foarte mari. Această situație este datorită faptului că Soc. de Telefoane a pus la dis­poziția Armatei un foarte mare număr din circuitele sale, care nu mai sunt deci întrebuințate pentru convorbirile abonaților și publicului. Soc. de Telefoane face tot ce este posibil să deservească pe circuitele pe care le are la dispoziție traficul interurban al abonaților săi, pe care îi roagă însă să țină seama de dificultățile inerente situației de mai sus. In special abonații sunt rugați a aștepta cu răbdare timpul indicat pen­tru stabilirea convorbirilor cerute, revenirile și cererile de informațiuni ne­încetate cari se fac neavând alt efect decât îngreunarea serviciului. Din a­­ceastă cauză Societatea se vede obligată ca până la normalizarea serviciului să nu mai înregistreze cererile de informațiuni pe cari le fac abonații cari au trimis comenzile pentru convorbiri interurbane. Societatea de Telefoane a luat cu regret această deciz­iune cerută de în­suși interesul abonaților, pentru ca aceștia să poată obține ca urmare a des­cărcării serviciului, legături mai rapide. C­r V­R­E Casele de filme își prezintă actorii CALICENIA Se spune despre Max Gülstorff, cunoscutul mimic al filmului ger­man, că îi plac economiile. Gül­storff nu neagă acest lucru. Gu­rile rele spun chiar că merge atât de departe în calicenia lui, încât deghizat ca femeie, spală din când în când singur geamurile aparta­mentului. Intr-o zi artista Ella Benkoff, trecând prin fața casei aruncă o privire la geam. Gülstroff, care tocmai avea zi de curățenie, se co­coțase pe geam cu peruca în cap și cu o rochie de servitoare. Vă­zând-o pe colega sa că se uită mi­rată, strigă cu voce prefăcută în odaie; „Domnule Galstorff, ime­diat termin, vin acum“. COLEGI Încântătoarea artistă Marianne Hoppe, pe care vom avea ocazia să o vedem în curând în filmul ex­cepțional „Romanța unui surâs“, își închiriase după primele ei suc­cese pe scenă, o locuință proprie, dar contul de la uzina de gaz ve­nea încă pe numele fostului chi­riaș. Intriuna din luni, când încasato­rul tocmai cerea plata pe luna trecută, Marianne Hoppe îl rugă să intervină ca să se schimbe con­tul pe numele ei. Desigur domnișoară, răspunse încasatorul, să-mi notez numai ce trebue. După ce i-a scris numele, repre­zentantul uzinei de gaz o întrebă ce profesiune are ca răspunse : artistă. Fata încasatorului se lumină­­ deodată și adresându-se Marianne­ Hoppe el spuse : „Auzi domnule, pe vremuri, când eram încă tânăr și în floare, eram și eu așa ceva“. — „Serios“, întrebă artista, $1 anume ce ? — „Sportiv“, spuse scurt înca­satorul. Ella Benklioff O II I­CI CĂMINUL ARTEI. EXPOZIȚIA PEISAJULUI C­ăminul Artei a înscris de cu­rând un nou vernisaj in ac­tivitatea sa, într’o perioadă în care gândul publicului nu mai e îndrep­tat, în primul rând, spre artă, și aș­a e o notă de laudă în plus. După expoziția interiorului era fi­­resc să urmeze una a peisajului, chiar dacă mulți dintre amatorii de vernisaje (care se deosebesc de a­­matorii de artă), neavând destulă răbdare, s’au dus să caute peisajul altfel decâ în săli de expoziții. Prin temă, expoziția de azi de la Căminul Artei repe ă intențiile ce­lei de acum un an din aceeași sală, venind după cea din primăvară, de la Prometeu. Nu socotim oportună nici pentru cititori — în memoria cărora, a celor care se interesează de asemenea lucruri, nu trebue să fie prea depărtate ecourile anumi­­or considerații ale criticei, cu acea ocazie — nu socotim oportună nici pentru noi înșine reluarea reflecții­lor de pe atunci, în legătură cu ca­litățile de peisagiști ale Românilor, cu așa zisul nostru naturalism (care e de fapt naturism, ceea ce e cu to­tul altceva, ținând nu de o tehnică, ci de o s­ructură a sensibilității­ cu tipurile de peisaj intrate până azi , în tematica picturii românești. Ne mărginim să constatăm extre­ma diversita­e a materialului expus, inegalitatea numelor, concepțiilor artistice și a facturilor, ceea ce ține de fapt de structura oricărei expo­ziții colective.. Ca de obiceiu la Căminul Artei, care ține să facă legătura picturii actuale­ românești cu tradiția ei, ne sunt prezentate câteva pânze de ale maeștrilor secolului trecut: Grigo­­rescu, Andreescu și Lukian, cărora li se adaugă — pentru o u ilă res­­tituție de drepturi, postum, talentul mediocru al lui Marinescu Vâlsan, luat uneori de amatorii criticei drept Andreescu, și poate tocmai de a­­ceea omagiat astăzi. Ne-ar mira foarte dacă s'ar ade­veri că Grigorescul cel din faza albă —­ carul cu boi neterminat — ar fi cu adevărat cumpărat, la ori­gină, din chiar atelierul bătrânului maestru. Oricât tehnica s’ar asemă­na (deși copiile de obiceiu sunt plăz­­muite tocmai pe baza asemănării de tehnică a celui ce­ le execută, cu modelul său), un­de vine a crede că Grigorescu, in faza albă a pictu­rii sale, deci când avea destule pa­rale, să fi slobozit din mâinile sale o eboșă nici măcar fericită. To­uși, s'ar putea întâmpla, și Grigorescu a simțit, când ii avea, ce bine e să ai bani câți iți trebuiesc. In schimb, peisajul cu cerul dramatic, înnou­rat, despărțit de t­âmpla vastă prin­­tr'un orizont jos, respirând poez­a specifică a infini­ului, e foarte în sentimentul maestrului, dintr’o fază când a căutat nemărginirea prive­­liștei românești, fară să-i topească de tot zările în pulberea luminoasă de mai târziu. Crângul lui Lukian e a lui Lu­kian fără îndoială. Nu e dintre cele mai bune lucrări ale marelui pictor, dar e un Lukian adevărat/ (Și Lu­­chian, se știe, avea crizele sale, ine­galități și salturi),. Desenul e mai puțin reușit, dar poartă și el am­prenta t­ehnicei lui. D’­J­ ips de to ni s’a părut Ar­drees cuit, care poate la urma urmei să nici nu fie opera unui român, un francez al timpu­lui, unul din micii maeștri care mi­șunau în jurul Barbizonului, poate fi foarte bine autorul unicei pânze. Petrașcu e reprezenta­tat prin lucruri mai vechi: o Mangalie sau o Ca­vernă, din 1927, și încă o pânză, din­tr’o fază mai nouă, dar nu încă în­depărtată față de ceea ce a făcut în ultimul timp maestrul acesta al substanței. Dl. Șir­a­to, un uleiu foar­e frumos, având o temă des repetată în ultima vreme pe maestru: un deal argintiu dela Balcic, tn iradiațiile crude ale unei lumini care-i dizol­vă geometria. Pa­llady are două Maestrul Theodor subite peisagii, dintre care un cel­marin ne-a în­cântat mai mult. Unele transparența pe care le izbutește acest pictor al inefabilului, rămân de-a-dreptul mi­raculoase. Dl. H. H. Catargi are poa e cea mai modernă (în sensul de „cea mai evoluată” ca viziune și ca tehnică) pânză din expoziție. Ma­rina sa, rezolvată în trei tonuri, a căror aplicare în planuri larg sim­plificate este un miracol de sinteză prin culoare, dovedește câtă știință cuprinde m­eș­tșugul acestui mai tânăr maestru, de la care așteptăm îndrumarea viitoare, a artei româ­nești. Dr. Marius Bűneset­ participă cu două bine construite pânze, în ma­niera care-i este proprie, și care spune mult despre fundamentele ar­hitectonice ale lumii vizuale. Dl. Tonitza, un peisaj din ultima lui e­­pocă, cea cu transparențele rezol­vate aproape monod­rom și destul de decorativ, finețea japoneză a co­loritului­ și subtilitatea liniei îi erau caracteristce. Două mici nimicuri semna­e VSVțu'u, foarte prețios mi.-

Next