Ziua, februarie 2003 (Anul 9, nr. 2623-2646)

2003-02-03 / nr. 2624

puncte de vedere Frica de Caragiale upă anul Eminescu am fost con­vins că suntem poporul unui sin­­­gur poet. Anul Caragiale care­­ tocmai s-a încheiat ne dovedește­­ că suntem poporul unui poet și al unui om de teatru. De ce nu suntem, oare, poporul unui savant care a inventat dinamita, ca suedezii? Să fie literatura atât de influentă în România? Nu este pen­tru că, iată, anul Caragiale a trecut, și efigia lui încă nu a apărut pe una din frumoasele noastre bancnote, alături de Nicolae Bălcescu și Nicolae Grigorescu după dispariția, prin inflație, a lui Eminescu și Brâncuși. Toate instituțiile statului s-au implicat, une­ori cu rezultate remarcabile, în jubileul Caragiale. Nu era momentul potrivit pentru Banca Națională a României să emită mult așteptata bancnotă de un milion cu efigia Caragiale? Sau pe viitoarea bancnotă de sub­ trei, cum spune Dinu Abăluță într-o piesă care propune desființarea culturii bazate pe sistemul zecimal care limitează cunoașterea. Nu era momen­tul potrivit pentru că ne este frică de Caragiale. Parcă-i vezi clipind mucalii sub ochelari de pe banc­nota lui de un milion cu care cumperi un kilogram de telemea. Frica de Caragiale are rădăcini adânci în critica sociologistă de ieri și de azi care i-a ane­xat opera la toate atelajele politice care s-au perindat prin România după moartea artistului, refuzând să vadă în teatrul său altceva decât imagini ale soci­etății românești sau ale felului de a fi al românilor. Așa se face că unii dintre noi mai cred și astăzi că în Scrisoarea pierdută „d-l Caragiali ne dă o talen­­toasă și credincioasă icoană a vieții noastre politice dar în D’ale carnavalului nu ne dă icoana fidelă a mahalalei“ cum scria, pe vremuri, C. Dobro­­geanu-Gherea, precursorul lui Dan C. Mihăilescu. Același tip de critică va aprecia și în comunism icoanele lui Gherea, dar din alte motive, erau ima­gini ale societății burghezo-moșierești. Cel mai ușor este să transformi textele lui Caragiale în petarde politice. Am văzut, recent, la Chișinău, o scrisoare pierdută, spectacol creat de regizorul Sandu Grecu la Teatrul Satyricus, perfect adaptat la condiția de pamflet împotriva coaliției sovietice la putere în Basarabia. Premiera a apărut în timpul manifes­tațiilor din vara trecută împotriva lui Voronin și efec­tul a fost exploziv. Așadar, piesa a fost ductilă și se lasă adaptată la orice împrejurări, exclusiv pentru uzul românilor basarabeni sau nu. Este calea cea mai sigură de a face din Caragiale un mare scriitor regional, deși ne place să credem că este universal. Problema care ne preocupă cu adevărat în cazul lui Caragiale este să determinăm, cum s-a întâmplat, că un prozator vizionar care a presimțit laconismul li­teraturii viitorului și un dramaturg respectabil s-a transformat intr-un mic „analist politic“ la care apelăm ori de câte ori punem țara la cale. Din feri­cire, Anul Caragiale nu a adus, cum era de aștep­tat, doar o inflamație politică a operei sale ci, în paralel, o relaxare, o reconsiderare a artistului și nu a profetului național. Nu critica literară, blocată între icoanele lui Gherea, eterna actualitate a lui H. Zalis și marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu a fost aceea care a dat tonul în procesul de recuperare a valorilor estetice stabile ale operei. Dimpotrivă, deși am avut și mai avem „caragialeologi“, marea carte despre Caragiale nu s-a scris încă. O scriu, frag­mentar, regizorii de teatru, balansând și ei între excese actualizatoare și intuiții artistice. Sunt din nou obligat să îl citez pe Mihai Măniuțiu care, în urmă cu un deceniu, a montat la Cluj un scenariu bazat pe corespondența lui Caragiale intitulat sem­nificativ și reformator Am râs destul. Tot el a descoperit, recent, o altă Noapte furtunoasă la Teatrul Odeon intr-un spectacol care părăsea „românismul“ tradițional al montărilor anterioare, apropiindu-se, paradoxal, de Livada cu vișini a lui Cehov. Finalul său cu locomotiva care dă năvală peste acareturile lui Jupân Dumitrache (asemenea topoarelor lui Lopahin care doboară vișinii în floare sub presiunea altui ciclu istoric) a contrariat mulți specialiști, dar Măniuțiu nu făcea decât să pună în discuție „eterna actualitate“ a lui Caragiale, în acest proces absolut necesar de de­politizare și la urma urmei de dez­naționalizare a lui Caragiale, la fel de radical s-a arătat Felix Alexa în spectacolul cu Noaptea Furtunoasă de la Teatrul Național din București. El a eliminat decorurile grele anterioare și a gândit un spațiu eliberat de orice conotații nationale, lăsând doar textul să vorbească prin Rică Venturiano despre șansa de a fi român sub protecția sfântului Andrei. Felix Alexa a reușit să-l citească pe Caragiale nu ca pe un obsedat al românismului, ci ca artist care știe să descopere intr-un text idei estetice și nu mesaje ideologice. Urmărind cu mai multă aplicațiune ce se întâmplă pe scenele teatrelor, criticii literari ar putea declanșa, în paralel, o cam­panie pentru depolitizarea operei lui Caragiale care să îl sustragă românismului pentru a-l restitui lumii. Mircea GHITULESCU săptămâna 3-9 februarie 2003 Z I fi A literam­ s­u­p­l­i­­­m­e­n­t gratuit Cenaclul Euridice al Uniunii Scriitorilor, condus de Marin Mincu, vă invită miercuri, 5 februarie, orele 18.00, la Sala Oglinzilor. Vor citi proză Alexandru Ecovoiu și Ioana Băiețica. De ce mai scriu (poezie sau proză), care va să zică „La 12 ani de la Revoluție“, mă mir, aș fi putut să fac orice altceva mai cu folos decât să scriu „literatură“, nu? Doar s-au deschis toate orizonturile „materiale“ (nu și cele „transcendentale“). Poate oricare altul ar fi putut să facă altceva dacă s-ar fi pus în locul meu, dar nu eu. Pe când scrisul de poezie sau proză nu e o afacere nici în România, însă eu știu că altceva chiar nu știu să fac și că scriu dintr-o necesitate fiziologică. Prăpăstios cum sunt, viciat, dacă n-aș scrie, pur și simplu m-aș sinucide - am tot repetat asta (deși nu-mi face nici o plăcere să o tot repet, dar ăsta e adevărul), fiindcă nici la 52 de ani n-am găsit alt sens vieții. Viața pentru De ce m-am făcut scriitor? LIVIU IOAN STOICA­! M-am profesionalizat „în particular“... mine nemeritând să fie trăită decât livresc, „în cărți, la masa de scris și citit“; în sine, e o minune că la vârsta mea mai reușesc să mă amăgesc, mergând pe mâna creației literare, singura autentică. în 1972-1973, când aveam 22-23 de ani, am descoperit virtuțile și servituțile exercițiului cotidian al scrisului - conduceam la București un cenaclu studențesc (intitulat „3,14“, Pî) la Casa de cultură din Strada Mântuleasa (sub patronajul prozatorului Corneliu Omescu, din păcate uitat azi) și am impus această regulă, cu acordul membrilor, a lecturii obligatorii de texte originale, la fiecare ședință. Toți membrii cenaclului citeau la toate ședințele lui - ședințe interminabile, extrem de vii însă. Ședințe de la care nu lipseau manifestele literare nonconformiste și la care asistau scriitori profesioniști ai vremii, invitați, generoși sau nu (Petru Popescu era atotprezent). Nicăieri nu mai exista această regulă, corvoada scrisului cotidian, „obligatoriu“ (intr-un fel, Tortat“, dar care te tinea continuu în priză, profesionalizându-ți scrisul „din mers“), în sine, zărind de la un moment dat rândurile membrilor acestui cenaclu inclement (de curiozitate, între cei ce aveau să publice cărți și să fie bine primiți de critică îi enumăr pe poeții Cristian Șișman și Radu Stoenescu, dispăruți prematur, despre care a scris Nicolae Manolescu, sau pe mai cunoscuții prozatori Mihail Grămescu, Dumitru Ungureanu, Doina Popa, sau pe editorul și redactorul-șef de revistă literară, stabilit între timp la Focșani, Gheorghe Neagu­­ să mă refer numai la perioada de boemă la care am participat, deoarece cenaclul „3,14“ a continuat să-și țină ședințele și după ce eu l-am abandonat, un membru al lui fiind și Cristian Tudor Popescu, eu l-am abandonat fiindcă am conștientizat că merg pe un drum greșit, ratându-mă și la masa de scris și ca student, la sfârșitul anului 1973 ajungând tocmai la Năsăud cu o sticlă de Verde de Paris la mine și o mapă plină de manuscrise, hotărât să mă sinucid; m-a salvat tot un membru al acestui cenaclu studențesc „3,14“. Victor Pencu, debutat prea târziu cu un volum de versuri, n-a fost să mor atunci, e o poveste care ar merita să fie relatată separat. Am dat de gustul scrisului „programat“, așadar, „oficial“, atunci, la 22 de ani, pus pe tapet la fiecare ședință a cenaclului bucureștean „3,14“. Urmarea? După ratarea sinuciderii, la începutul anului 1974 am definitivat primul meu volum de versuri - de aici înainte luându-mi în serios „vocația“, deși nu merita efortul. Mai exact, am conștientizat importanța scrisului pentru mine, scris „care mă ținea în viață“. Scris cotidian adăugat cititului. Vrând-nevrând, astfel, m-am profesionalizat „în particular" în meseria de „scriitor“, încurajat moral și de Ștefan Augustin Doinaș, care în 1974 m-a prezentat în revista Familia ca pe un „poet al realului“ (imposibil de catalogat în acei ani, fiind în afara poeziei care se scria)... E drept, a trebuit să aștept șase ani până să debutez cu o carte a mea, în 1980 (prin concurs editorial, juriul acceptând cu greu noua „formulă de scris versuri“ propusă de mine din 1974, aceea care mai apoi avea să fie denumită „optzecistă“). în toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj-Napoca, însoțit de prozatoarea Doina Popa și... am continuat spiritul „de la 3,14“ în doi, scriind „profesional“, (continuare in pag. 4) cu ochii larg închiși A crea protecția și a proteja creația reațiile intelectuale sunt protejate în România. Avem o Lege (nr. 8/1996) a dreptului de autor, Lege privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României (partea I, nr. 60 din 26 martie 1996). Precizez imediat că dreptul proprietății intelec­tuale cuprinde: 1. dreptul proprietății industriale (cu tot ceea ce presupune ea) și 2. dreptul de autor (avînd ca obiect creațiile literare, artistice și științifice). Protecția creațiilor literare se poate realiza exclusiv prin intermediul dreptului de autor (copyright), în timp ce protecția creațiilor științifice se poate realiza atît pe calea dreptului de autor, cit și pe aceea a dreptului de proprietate industrială (de exemplu prin brevetarea invenției etc.). Pentru evidenta, observarea și controlul aplicării legislației în domeniul dreptului de autor a fost înființat Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (orda@kappa.ro; tel.: 212.50.70), de unde se pot obține și informații cu privire la diversele organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în Legea citată există prevederi exprese legate de aceste orga­nisme de gestiune colectivă. Profit de prilej pentru a semnala autorilor (de literatură ficțională, ca și celor de literatură non-ficțională, tuturor autorilor, așadar, membri sau nemembri ai Uniunii Scriitorilor) posibili­tatea de a se înscrie în Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor (Str. Paleologu nr. 5 A, Sector 2, București, cod 70273; tel./fax: 210.99.64; tel.: 6503794/315.36.51; e-mail: fondlit@fx.ro). Mențio­nez doar că această Societate, care numără în prezent peste o mie de membri mandanți, asigură și ges­tionează drepturile colective ale autorilor (nu pe cele individuale, care ar cădea în sarcina unor eventuale agenții literare), acordă asistență în domeniu, sub­venționează asociațiile de editori, decernează anual pre­mii și burse pentru proiecte din domenii/discipline de o mare diversitate etc. Am citit recent un articol, „Protecția creațiilor li­terare, artistice și științifice prin dreptul de autor“, în paginile Buletinului informativ (nr. 8/2002), editat de Universitatea din București, sub semnătura conf. dr. Lucian Mihai de la Facultatea de Drept, fost președinte al Curții Constituționale. E un text scris cu remarcabilă acribie profesională. Mărturisesc că m-am inspirat din el, fără emoții, știindu-mă la adăpostul sus­­amintitei Legi, care prevede că: nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau exprimare“. Sigur, prin natura ei neutră și impersonală, Legea degajă și mult cinism. Dacă e contrartant că descoperirile și invențiile „conținute într-o operă“ nu sunt protejate sau că ideile sunt lăsate în voia sorții, nu mai puțin frustrant e faptul că orice operă, chiar și fără valoare literară, artistică și științifcă se bucură de protecție (cu condiția ca ea să fie originală!). Legea aceasta este, incontestabil, nece­sară intr-un stat de drept, în primul rând pentru că „nu putem neglija ceea ce ne spun solidaritățile, adică formele de viață în comun“, cum se exprima regre­tatul Al. Dutu (în nr. 1-2-3/1998 al revistei Transilvania, un număr dedicat ideii de „plagiat“, poate prea ușor trecut cu vederea, cum se întîmplă, în general, cu pu­blicațiile noastre de cultură). Dar lucrurile se complică atunci cînd o Lege a dreptului de autor se raportează la conceptul de „originalitate“ a operei. Nu e locul aici nici măcar pentru o schiță a istoricului acestei idei. Să reținem doar că ea a irumpt în conștiința umanității abia în secolul al XVIII-lea. Dacă cu numai un veac înainte „a imita“ un model era o practică firească și curentă, abia secolul al XVIII-lea a pus „în termeni fermi (chiar agresivi), revendicarea autenticității și a originalității ca valori estetice“ (Roland Mortier). Dezbaterea începută în secolul Luminilor avea să evolueze de la refuzul modelului și „anxietatea influ­enței“ (Harold Bloom, The Anxiety of Influence, Oxford University Press, 1973), la admiterea tacită a „citatului ascuns“, a „palimpsestelor“, „apocrifelor“, „hybris-urilor“ și colajelor (executate obligatoriu cu împrumuturi din patrimoniul altor „proprietari“) etc. Problema dobîndește aspecte încă mai controversate în era „Ermitajului informațional“, în care transmiterea prin Internet a creațiilor intelectuale duce la eroziunea treptată a noțiunii de paternitate a operei și la anoni­matul „consimțit“. Cum se va adapta în timp Legea dreptului de autor la o realitate cu contururi din ce în ce mai fluide și la exigențele cyber-spațiului, iată o temă neliniștitoare dar nu mai puțin ofertantă pe care am putea-o aborda altădată și nu neapărat altundeva. Ion MIRCEA ZIUA - abonament incredibil de ieftin! Abonamentul lunar la ZIUA costa doar 50.000 lei * taxe poștale Alege: 5000 lei la chioșc sau 2000 lei acasă

Next