Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)
1924-04-24 / nr. 12345
Anul XXXVII. No. 123452 im Bimninanw w imn rara r Lei exemplarul it străinătate *Adeverul E5?ff?33!î D-l Vintilă Brătianu lămurește prin oficiosul lui, că „criza de azi este în realitate o revenire la normal”. ...Firește, c’o să rămâe „normală“ dacă d. Vintilă Brătianu se eternizează la ministerul de finanţe! tSHOiTMl / AL.V. BELDIMAS 1688—1897 I CONST. MILLE 1867—1010 « _1 m fi Jugoslavia Faţă de atecurile unanime mai mult decât violente şi mai mult decât insolente ale presei iugoslave ne-am păstrat cu demnitate calmul. Nimic nu ne-ar fi fost mai uşor decât a răspunde la insulte prin insulte, la calomnii prin calomnii. Ne cunoaştem doar ca nişte buni prieteni punctele vulnerabile. Dar am socotit că în interesul menţinerii acestei strânse legături, care constitue una din garanţiile existenţei ambelor state şi ale păcii în Europa centrală, e mai bine să respingem scurt şi nu fără dispreţ atacurile nejuste şi intempestive, decât a porni la contra-atac. Aceeaşi a fost atitudinea celorlalte ziare româneşti. S-a administrat astfel presei iugoslave o lecţie de înţelepciune şi bună cuviinţă. In plus, oricare ar fi desfăşurarea viitoare a relaţiilor noastre cu regatul sârbo-croato-sloven, nu presa română va fi aceea care să poarte vreo răspundere Ceea ce surprindea din prima clipă în ofensiva colectivă a ziarelor din Belgrad era motivul artificial care-i servea ca justificare. Atacurile treceau cu mult dincolo de importanța unor diferende de frontieră, care, chiar temeinice să fi fost, nu erau de natură să provoace o asemenea explozie. Era sigur că motivele reale stăteau în altă parte, într’o nemulţumire mai profundă, într’un calcul politic mai complex. Informaţii din bună sursă diplomatică aliată, confirmă această presupunere. Ele mai confirmă — şi nu poate fi în interesul nimănui a ascunde-o că atacurile presei erau susţinute de guvern. Cum ar fi putut fi altfel, din moment ce presa oficioasă însăşi participa la campanie? Motivele demonstraţiei sunt trei. Primul stă în faptul că Iugoslavia vede cu îngrijorare şi nemulţumire ameliorarea progresivă a relaţiilor dintre noi şi Bulgaria. Anumite manifestaţii de prietenie, cum a fost de curând vizita primarilor bulgari sau cum fusese cu câteva luni înainte sfinţirea bisericei româneşti din Sofia au fost considerate la Belgrad ca o Slăbire a poziţiei guvernului iugoslav faţă de Bulgaria. Neîncetatele agitaţii din Macedonia, întreţinute de acel insezisabil preşedinte al comitetului macedonean, Alexandroff, mai tare decât însuşi şeful guvernului bulgar, provoacă o continuă tensiune între Belgrad şi Sofia şi menţin o permanentă primejdie războinică. Văzând în aceste agitaţii o acţiune contrarie unei reale respectări a tratatului de la Neuilly şi considerând că România este interesată a apăra alături de ea ordinea de lucruri creată prin acest tratat, Iugoslavia consideră apropierea româno-bulgară ca o primejduire a intereselor sale legitime. Dacă în principiu guvernul iugoslav poate avea dreptate, el grefeşte în fapt atribuind României intenţii politice pe care nu le are şi imputându-i o defecţiune faţă de îndatoririle solidarităţii aliate. Cine ar putea avea naivitatea să creadă că România e în stare să încurajeze la o politică bulgară de răsturnare a păcei stabilite la Neuilly? Interesul românesc în menţinerea echilibrului şi păcei balcanice este egal şi paralel cu al Iugoslaviei. Nici o dată România ni-ar putea tolera sau încuraja vreo provocare bulgară, nici o dată ea na va uite interesele mult mai îndepărtate ce o leagă de statul H. S. şi nici legăturile create prin lupte comună. Nu e mai puţin adevărat însă că Iugoslavia nu poate pretinde României ca să împărtăşească la acelaş diapazon toate enervările guvernului din Belgrad. România nu poate refuza orice credit moral guvernului bulgar, ea nu poate să nu dorească o normalizare a legăturilor ei cu Bulgaria. Sunt intenţii perfect compatibile cu o politică pacifică. Toate tratativele româno-bulgare nu au avut decât acest scop. Şi ce dovadă mai bună că o dată cu cele mai paşnice intenţii, România nu renunţă a pretinde cu fermitate executarea tratatului din Neuilly, decât faptul că tratativele privitoare la reparaţiuni nu au ajuns la capăt nici azi? In ce priveşte manifestaţii de prietenie ca aceea a vizitei primarilor bulgari, ele nu pot însemna o abatere dela politica dreaptă a României. Această politică a noastră s’a manifestat de altfel în chip limpede cu ocazia ultimei conferinţe a Micei Antante. Alături de Cehoslovacia, România a asigurat guvernul din Belgrad de tot sprijinul lui, dar l-a îndemnat la calm şi moderaţiune. Intre prieteni un asemenea demers nu trebue greşit înţeles. Dacă în dificila situaţie „ macedoneană statul S. H. S. are dreptul de a-şi apăra siguranţa, integritatea şi liniştea, el are în acelaş timp datoria de a nu ceda nerăbdării sau irascibilităţii sale. Pacea balcanică nu poate fi apărată decât cu prudenţă. Şi dacă România vede mai bine aceste lucruri din perspectiva pe care o dă distanţa ea nu merită nici bănuelile, nici insultele amicilor de la Belgrad. Confraţii de acolo vor trebui să înţeleagă că nu prin intimidări şi insolenţe patria lor îşi va asigura sprijinul nostru durabil, de care nu se poate dispensa Al doilea motiv al indispoziţiei iugoslave faţă de noi îl constitue incidentul cu Italia. Aşa cum de la Roma a pornit acţiunea defavorabilă nouă asupra directoriului din Madrid, tot astfel influenţa italiană a determinat în bună măsur curentul ostil din Belgrad. Ei bine, şi aci guvernul iugoslav a greşit. România a salutat ca un semn de consolidare a păcei lichidarea diferendului fiuman şi apropierea italo-jugoslavă. România doreşte o restabilire a raporturilor cordiale cu Italia. In acelaş timp însă credem că Iugoslavia nu poate avea nici motive, nici interesul de a prefera Italia Micei Antante şi nici pe acela de a exploata trecătoarele asperităţi italo-române. Guvernul italian a procedat, desigur, şi aci cu precipitarea cunoscută. Iugoslavia însă ar putea odată să regrete a fi cedat influenţelor italiene. In fine, guvernul iugoslav pare a fi vrut să întârzie printr’o aparentă mişcare de opinie publică încheierea acordului privitor la bisericile şi şcolile româneşti din vechea Serbie şi din Banat. E cel mai inavuabil dintre motive şi cel mai regretabil. Dacă statul iugoslav e în adevăr atât de dornic de dreptate pe cât afirmă ziarele din Belgrad, el nu poate refuza încheierea acestui aranjament. România nu-l va impune cu forţa. Dar trăinicia prieteniei dintre cele două state vecine va fi mereu ameninţată în lipsa lui. Şi nici în cazul acest vina nu va fi a noastră. Eugen F . Soţii i Guvernu şi criza de numera Titlul este poate rău pus, căci în materie financiară şi economică nu există o voinţă a cabinetului, ci numai voinţa d-lui Vintilă Brătianu. In această materie nimic nu se mişcă, decât din voia d-sale. D-sa este atotputernic şi nimeni nu poate nici să-l controleze, nici să-l combată. ...Iar tara merge cu o viteză crescânda, spre una din cele mai grave catastrofe economice! D. Vintilă Brătianu însă închide ochii, ca să nu vadă nimic și neagă și dezminte evidenta. Până când va putea face aceasta, se va vedea mai curând decât ar crede unii. Până atunci însă, mai urmărim odată, cea mai nouă argumentaţie pe care d. ministru de finanţe o inspiră oficiosului său „Viitorul“. Inşii ai faliment După această argumentaţie, „ziarele deprinse să apere reţetele financiare internaţionale“, sunt acelea cari vorbesc de criză de numerar, de dobânzi cămătăreşti pe cari oameni solvabili ar fi siliţi să le plătească şi de falimente „cari nu mai vin“. Chiar eri am citat raportul consiliului de administraţie al Uzinelor chimice române, în care se vorbeşte de criza de numerar şi de efectele, pe cari le are, în care se vorbeşte şi „de cauze prea bine cunoscute în legătură cu situaţia financiară“ care împiedică dezvoltarea economică a ţarei. „Dar falimentele anunţate, nu mai vin !“ — exclamă oficiosul d-lui ministru de finanţe. Noi voim să sperăm că nici nu vor veni, că adică nu vor ajunge în faţa justiţiei care să le declare în mod oficial. Dar să declare „Viitorul“ în numele guvernatorului Băncei Naţionale şi a directorilor ei, dacă cu mâna pe conştiinţă, pot afirma că operaţiunile de credit se mai lichidează în mod normal la scadenţă. Nu voim să spunem mai mult, fiindcă dacă credem că e necesar să se spue adevărul, ştim şi că el trebue spus în limite stricte, cari nu trebuesc depăşite, dacă răul ce ar decurge din aceasta, ar fi mai mare decât ce! care decurge din faptele nedesvăluite. Poate să vie însă ceasul când ar fi o datorie patriotică de a trece şi peste aceste limite. E în mâna dictatorului vieţei noastre economice ca să evite aceasta. Poate însă că ajunge ca să cităm acum pentru luminarea situaţiunei, declaraţia raportului Uzinelor chimice române, mai sus menţionat, prin care se aminteşte că băncile creditoare ale acestei întreprinderi au trebuit să consimtă nu numai „ca să nu reclame pentru moment cele 33 milioane pe care le aveau de primit“, ci au trebuit să-i pue noi credite la dispoziţie, pentru că altfel venea acea „mică întrerupere“ care ar fi „desfiinţat o întreprindere în care sunt investiţi peste 63 milioane lei. Cam îşi face statul datoria Dar „Viitorul“ El reflectă mai nu se opreşte aci, departe părerile d-lui ministru de finanţe şi spune că „statul şi-a făcut datoria“. „Acolo unde nu se cere un ajutor pentru a încuraja producţia ci pentru a face o speculă, adesea ilicită, e însă natural ca acest ajutor să nu se dea“. Foarte bine, de acord! Să nu se încurajeze specula, ci încă cea ilicită. Poate că în această privinţă, statul isi face datoria. Unde e vorba de negatiune, guvernul nostru e tare şi la post si-şi face mai mult decât datoria. Dar când nu-şi plăteşte datoriile pe care le-a contractat la întreprinderi industriale şi le pune pe acestea în cea mai mare încurcătură, tot datoria îşi face? Şi nu plăteşte pentru a împedica specula ilicită? Şi neplătind încurajează producţia ? O revenire la normal Cel mai nostim însă este cum conchide „Viitorul“. „Criza de azi — scrie el — este în realitate o revenire la normal“. Asta-i curată inconştientă. Să numeşti o stare de lucruri în care întreaga activitate economică stagnează, în care întreaga circulaţiune e paralizată, în care, repetăm, o dobândă de trei la sută pe lună e ceva normal, să numeşti o asemenea situaţiune, „o revenire la normal“ este inconştientă şi când o asemenea apreciere reflectă opiniile conducătorului vieţei noastre economice inconştienţa este pur şi simplu criminală. S. opoziţiei E singurul mijloc ce ne-a rămas când simţim că lucrurile merg mai rău ca oricând. Faţă de guvern am ajuns ca ăl popă care nu toca de două ori pentru o babă surdă, deşi noi totuşi i-am locat guvernului la urechi de nenumărate ori. Aviz dat opoziţiei. Insă într’un sens nou, şi anume: Odată şi-odată, fie prin unirea ei într’un bloc — lucru puţin probabil — fie prin căderea regimului liberal ca o pară putredă, opoziţia va veni la urmă. Prin care din grupările ei, e indiferent. Dar negrăbirea lucrului îi va fi funestă, şi noului guvern şi ţării, căci liberalii, după cum se arată clar acum, mai clar ca niciodată, vor lăsa o moştenire ca să n’o iei nici cu cleştele. Ştim cum stăm cu străinătatea, chiar cu unele din acele ţări care ne-au fost sau ne sânt aliate. In interior ruina creşte văzând cu ochii. Nici un început de refacere, ba poate începuturi de noui şi grave degringolade, lipsă de numerar, sporirea datoriilor statului către particulari, primejduirea industriei, părăgenirea agriculturii, căile de transport in declin necontenit, traiul scumpindu-se în nişte proporţiuni fantastice, chiar budgetul ameninţat, aşa nevolnic cum este Puteţi complecta tabloul mai departe, foarte lesne, căci cu toţii suferiţi. Iar ca încoronare stare de asediu, cenzură şi curţi marţiale în plină pace, lucru astăzi unic pe faţa civilizată a globului. Şi dacă situaţia asta mai continuă — şi din nefericire nu va putea continua decât tot în rău — ce va mai fi în stare să facă cel mai genial, mai activ şi mai cinstit guvern ce-ar succeda celui actual ? Presupunem chiar că opoziţia va forma un bloc naţional, că-şi va înzeci puterile, că va naşte din sânul ei capacităţi extraordinare, cum se întâmplă câteodată în vremuri de restrişte. Dar putea-vor ei drege atâta stricăciune? De venit la putere va veni. Insă nu e indiferent ci de-o extremă importanţă dacă vine mâine sau peste un an. Intre aceste două date, e o distanţă catastrofală I. T. ABONAMENTE IN TARA Pe un an 650 lei, Pe sase Suni 350 lei, Pe tren luni ISO» HOTE Inegalităţi ciudate Orice inegalitate în recompensarea muncii e revoltătoare. Dar, sunt unele inegalităţi cari n’au măcar acel uşurel sprijin al justificărilor sociale cu cari se susţin inichităţile ineluctabile... Bunăoară, citim cu surprindere tariful diurnelor fixate de Consiliul de miniştri pentru funcţionarii statului. Diurnă înseamnă suma ce se acordă unui funcţionar trimis cu o misiune afară din Capitală. Iată tariful: „Pentru personalul inferior de serviciu lei 75 pe zi. Pentru personalul de serviciu cu specialitate lei 100 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu până la 800 lei, lei 120 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu de la 801—1.300 lei, lei 150 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu de la 1.301—1.850 lei, lei 200 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu peste 1.850 lei, lei 250”, înţelegem ca un director de serviciu să aibă un salariu mai mare decât un copist. Dar nu pricepem de ce, pe drum, în misiune ordonată, un copist să mănânce o dată pe zi şi directorul de serviciu de două ori! Acest fel de inegalitate nu are nici o justificare. E pur şi simplu revoltător, — şi e şi ridicol! Soluţia nu e decât una singură: ca toţi funcţionarii statului trimişi în misiune să aibă o diurnă unică, şi anume atât cât se constată că e necesar unuia din funcţionarii cu salariul cel mai mare. ...Fiindcă, diurna înseamnă nu o recompensă de capacitate ori de vârstă, ci acoperirea cheltuelilor absolut indispensabile vieţii departe de cămin. Pentru atâta o egalitate, — trebue să fie — între funcţionarii statului, de toate gradele. D. Ch. Citiţi Adeverul Literar Fuziuni Se vorbejU’jw înţelegerea dintre cut în baza unui program nou, tn partidul naţional şi cel ţărănesc. I Care principiile democratice ale care era ca şi făcută, s'a izbit iarăşi de dificultăţi. • D. Goldiş ar vroi-o, d. Maniu nu. D. Maniu e şeful partidului naţional şi deci cuvântul d-sale e hotărîtor. Cel puţin e probabil că aşa este. De altfel d-sa are un argument peremptoriu care nu suferă replică. Succesiunea la guvern i-ar fi asigurată de suveran. Se înţelege că nu ne prestăm garanţi ai acestei versiuni. E destul că ea circulă pentru ca să îngăduie tot felul de reflexiuni. Noi am prefera ca versiunea să nu fie adevărată. Ca democraţi ne temem de efectele morale asupra vieţei publice, a făgăduelilor anticipate de succesiune la cârma statului. Asemenea făgădueli sunt totdeauna contrapartida unui do sau a unui des. In tot cazul ele slăbesc forţa opoziţiei şi nu întăresc situaţiunea guvernului pe care ea va fi chemată să-l dea. Un asemenea guvern nu e un guvern care s’a impus, ci finul care a fost adus la cârmă. Dacă înţelegerea întrepartidul naţional şi cel ţărănesc e deci iarăşi îndepărtată, se pare că cea dintre partidul naţionalist democrat al d-lui Iorga, şi cel al d-lui Argetoianu, e ca şi un fapt îndeplinit. Noi anunţasem că d. Iorga a făcut aluziune la înţelegerea dintre aceste două partide, spunând că cei cari vor veni în curând alături de partidul d-sale, vor veni cu drepturile şi meritele lor, dar adoptând programul partidului naţionalist democrat. „Neamul Românesc" ne lămureşte că am înţeles rău cuvintele d-lui Iorga. Programul naţionalistdemocrat nu ar fi sacru sânt In vederea unei fuziuni şi fuziunea nu s’ar face pe baza programului, ci pe cea a idealului partidului d-lui Iorga. Aceasta însemnează că acordul intre partidul naţionalist-democrat şi cel al d-lui Argetoianu, s’a fă-t celui dintâi au fost amestecate cu principiile celui de al doilea, în aşa proporţii, încât idealul partidului naţionalist-democrat rămâne întreg şi neatins. Când acest program va fi cunoscut şi numai atunci, se va putea judeca asupra nouii formaţiuni politice, dacă ea se va înfăptui până în cele din urmă cu adevărat.. Intre Drept si Forti de C. G. COSTA-FCim faima de ministru mână de fier. — ă poigne, — după expresia franceză, faimă care ii constitue şi pentru viitor un titlu pentru a reveni la putere,‘căci e agreat la Palat ca stârpitorul cel mai energic al socialismului şi comunismului. Această favoare a făcut pe alţii invidioşi, şi cei ce apoi au aruncat ide înoavă teroarea in socialişti ş, comunişti, î-au mers pe urme unii viitori d’a’i întrece. „ Sunt oare socialiştii şi comuniştii noştri terorizaţi şi desfiinţaţi .. . , . . .prin aceste prigoniri în mossă şi Chinurile astea el de buna lor periodice arestări a fruntaşilor voie şi le impun şi nimenea nu for ? poate să-i facă să renunţe la hotărî- ! Eu nu cred Nedreptatea, perse. reada se chinui. Zadarnice au ţi terorizarea şi chinurile fost îndemnurile tuturor, zadarmi- au. efecte de suprafaţâ, care se văd, ce planşetele şi rugări e mamelor, dar mai altele de fond care soţiilor copiilor car. sau dus să-i, nu S0 văd dar care izbucnesc vaza. Ei au declarat că mai bine, cândva neaşteptate, se lasă sa moară de foame decat jdeile pgreşite pPuteau fi efectiv să îndure din nou, — ca acum doi ■ ° K am, — lungi luni de zile închisoare presărate cu maltratări de tot felul, până la cele mai barbare. Ş’apoi nici acum doi ani nu au scăpat de închisoare decât tot prin greva foamei. Când s’a văzut că moartea unora, a celor mai fruntaşi dintre dânşii, va pune pe prigonitorii lor în faţa răspunderilor, aceştia au renunţat la procesul ce începuse, au închis mormanul de o sută şi atâtea dosare pline de scorniri şi minciuni unele mai neroade şi mai absurde ca altele, şi după atâtea luni de deţinere la secret le-au dat drumul arestaţilor. S’a văzut atunci clar de tot că înjghebarea acestui proces monstru nu fusese decât o manoperă politică a unui guvern care şi-a făcut un titlu de merit din stârpirea socialismului şi a comunismului prin terorizarea produsă de acest proces. Dar terorizarea trebue periodic reînoită; de aceea şi periodicele arestări, cea d’astă iarnă și cea d’acuipa. Motive de arestare s’a dovedit că în trecut n'au fost. Nici acum nu sunt. Dar a fost oare cineva până acum tras la răspundere și pedepsit pentru arestare ilegală? Nimenea, niciodată. Nici prin mintea cuiva n'a trecut asemenea gând. Iacă încurajarea ! De pe urma acelui proces, zis din Dealul Spirei, n’a rămas decât faima ministrului care îl înscenase, risipite şi înlocuite prin idei sănătoase, graţie propagandei unor oameni de seamă, apostoli şi propovăduitorii ei înşişi cari ar fi descins in rândurile acelora care n’auziseră decât propaganda socialistă şi comunistă. Aceasta nu s' făcut Ideile şi credinţele nu cedează însă intimidărei; ele nu cedează nici celor mai groaznice chinuri. Acestea mai mult le adâncesc în suflete şi le răspândesc în mulţime. Ideile înnăbuşite izbucnesc, fac explozii şi au îngrozitoare rezultate. Marile revoluţiuni au fostCitiţi continuare în pagina ll-ai D. C G. Costa-Foru, care în calitate de secretar general al „Ligii Drepturilor Omului", a redactat protestul cunoscut In chestia arestării comuniştilor ne trimete şi articolul ce urmează: In cazematele umede şi reci ale fortului Jilava oameni de diferite condiţiuni sociale, unii — se zice — cu avere, alţii muncitori de seamă, sau studenţi universitari, ziarişti, sau simplii muncitori manuali, zac în chinurile foamei şi ale setei, acum in săptămâna patimilor. NAZBATII Precizie Un distins agent literar din poliţia clubului liberal tine să explice că pentru bolşevicul Anatole Franco n’ar avea asprimele pe care le are pentru bolşevici în genere. Credere şi noi! Nu s’a îndoit nimeni de generozitatea literară a poliţiei liberate... ! Sfârşind această desluşire cerută de opinia publică a întregului univers, fruntaşul agent literar ţine să-şi afirme speranţa că, de-ar fi român, bolşevicul Anatole France n’ar scrie la ziarele democrate,nu adică la anumită presă.. Dar, fireşte! Anatole France ar fi de mult redactor al „Viitorului” și inspector al vânătorilor... de situație* Fix Chestia astfei Un prezident de consiliu Pe timpul vacanţei toţi miniştrii vor lipsi din Capitală, afară de d. general Văitoianu care va lua interimatul preşedinţiei Consiliului de miniştri. ZIARILI D. GENERAL VASTOIANU: Acum, domnilor colegi, să trecem la ordinea zilei; avem chestiuni importante și sper că le vom dezbate în toată liniștea. I Cronica socială fie B. I. SUBHIANU Opoziţia între Socialism şi Comunism Socialism şi Comu-D. Marcel Mauss, cunoscut de urnea apuseană ca unul din oamenii cei mai competenţi în literatura socialistă, vine şi îmbogăţeşte această literatură cu publicarea unui curs ţinut mai de mult de Durkheim despre Istoria Socialismului Până acum au fost publicate primele 4 secţiuni în „Revue de Métaphisique et de morale“ (1920 şi 1924). Ideile svârlite de regretatul sociolog francez sunt de o rară îineţă şi ingeniozitate. Vom analiza aiurea ceea ce nu se poate face pe larg într’un foileton de ziar. Aci, ne mulțumim să semnalăm o foarte o’* Uistracfiune pe care autorul o face, între nism. r .. Aceste două doctrine sunt de cele mai multe ori privite ca sinonime, sau în tot cazul, ca foarte asămănătoare. In realitate, spune Durkheim, ele sunt exact inverse. De bună samă, au şi ceva comun: o egală ostilitate faţă de Individualismul radical. Dar această trăsătură generală o împart cu atâtea alte doctrine filozofice, juridice, morale sau religioase! Iată însă ce le desparte. Mai întâi, Socialismul se distinge prin aceea că urmăreşte ataşarea unor anumite funcţiuni economice, la organele Statului. Aceasta nu însamnă subordonare (cum ar fi, să zicem, azi, „comercializarea“ din România).- Ba mai degrabă, spune Durkheim, Statul e acel care va trebui să decline, el va trebui să-şi piardă aproape toate caracterele sale politice pentru a deveni numai un punct central economic, un „sensorium communae“ al grupului. Dacă analizăm acum teoriile comuniste, găsim tocmai contrariul. In republica lui Platon, sau în Utopia lui Morus ,funcţiunile economice nu numai că nu se retaşază la Stat, la organele politice, dar dimpotrivă, se despart încă şi mai accentuat de cum fusese până atunci. Socialismul desconsideră funcţiunile politice, şi vrea să reducă toate fenomenele sociale la fenomene economice. Comunismul, dimpotrivă, consideră bogăţia ca un factor de demoralizare, şi ocupaţiile politice şi artistice ca singur înălţătoare. In ce priveşte socializarea, iarăşi contrast, Comuniştii, fără excepţie (Platon Zenon, Morus, Cantoanella, Primii Creştini, Sectele Carpocratiene, etc., etc.) vor socializarea Consumaţiei. Producţia rămâne lăsată, activităţii individuale, autonome, necontrolate. Pe când socialismul urmăreşte, tocmai contrariul. Fiecare e liber să consume cum îi place. Ceea ce este socializat şi controlat e numai producţiunea. Şi aceasta ne duce la o altă distincţiune importantă. Comunismul este acela care doreşte adevărata, integrala desfiinţare a proprietăţii private. Socializând consumaţia, se socializează rezultatele producţiunei, adică tocmai ceea ce, propriu zis, poate constitui obiectul veritabil al drepturilor de proprietate. Pe când la socialişti, proprietatea colectivă e mult mai parţială. Ea se referă numai la o minoritate de bunuri, la instrumentele de producţie, şi nu la toate, ci la instrumentele producţiei în mare. Şi la urma urmei nici nu e vorba aci de bunuri, ci mai mult de funcţiuni econoraice abstracte. Aceasta ne arată că socialismul nu a putut îi posibil decât în acel moment istoric când apare şi producţia în mare, pe când comunismul, care urmăreşte o idee esenţialmente morală, aceea a desfiinţării bogăţiei individuale, este de totdeauna, din toate timpurile. Unul porneşte din simţământul general de echitate. Cellalt din calcule de oportunitate, de utilitate, bazate nu pe Justiţie ci pe legea randamentului maxim cu minimum de mijloace. Ceea ce face că, în cazul chiar când socialismul ar ajunge la o deplină realizare, inegalităţile între oameni ar persista mai departe. Socialismul face ca fiecare să fie bogat potrivit utilităţii sociale a muncii sale. Dar utilităţile diverselor munci vor continua, întotdeauna, să fie inegale. In sfârşit, o ultimă deosebire. Dat fiind că socialismul presupune existenţa posibilităţilor de producție ur mare, deci o structură determinată a societăţii, această trăsătură explică nu numai apariția sa istorică (Citiți continuarea în pagina: R*1