Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)

1924-04-24 / nr. 12345

Anul XXXVII. No. 123452 im Bimninanw w imn rara r Lei exemplarul it străinătate *Adeverul E5?ff?33!î D-l Vintilă Brătianu lămurește prin ofi­ciosul lui, că „criza de azi este în realitate o revenire la normal”. ...Firește, c’o să rămâe „normală“ dacă d. Vintilă Brătianu se eternizează la mi­nisterul de finanţe! tSHOiTMl / AL.V. BELDIMAS 1688—1897 I CONST. MILLE 1867—1010 « _1 m fi Jugoslavia Faţă de atec­uri­le unanime mai mult decât violente şi mai mult decât insolente ale presei iugo­slave ne-am păstrat cu demnitate calmul. Nimic nu ne-ar fi fost mai uşor decât a răspunde la insulte prin insulte, la calomnii prin ca­lomnii. Ne cunoaştem doar­ ca nişte buni prieteni punctele vul­nerabile. Dar am socotit că în in­teresul menţinerii acestei strânse legături, care constitue una din garanţiile existenţei ambelor state şi ale păcii în Europa centrală, e mai bine să respingem scurt şi nu fără dispreţ atacurile nejuste şi intempestive, decât a porni la contra-atac. Aceeaşi a fost atitudi­nea celorlalte ziare româneşti. S-a administrat astfel presei iugoslave o lecţie de înţelepciune şi bună cuviinţă. In plus, oricare ar fi des­făşurarea viitoare a relaţiilor noa­stre cu regatul sârbo-croato-slo­­ven, nu presa română va fi aceea care să poarte vreo răspundere Ceea ce surprindea din prima clipă în ofensiva colectivă a zia­relor din Belgrad era motivul ar­tificial care-i servea ca justificare. Atacurile treceau cu mult dincolo de importanța unor diferende de frontieră, care, chiar temeinice să fi fost, nu erau de natură să pro­voace o asemenea explozie. Era sigur că motivele reale stăteau în altă parte, într’o nemulţumire mai profundă, într’un calcul poli­tic mai complex. Informaţii din bună sursă diplomatică aliată, confirmă această presupunere. Ele mai confirmă — şi nu poate fi în interesul nimănui a ascunde-o că atacurile presei­ erau susţinute de guvern. Cum ar fi putut fi alt­fel, din moment ce presa oficioasă însăşi participa la campanie? Motivele demonstraţiei sunt trei. Primul stă în faptul că Iugo­slavia vede cu îngrijorare şi ne­mulţumire ameliorarea progresi­vă a relaţiilor dintre noi şi Bulga­ria. Anumite manifestaţii de prie­tenie, cum a fost de curând vizita primarilor bulgari sau cum fusese cu câteva luni înainte sfinţirea bisericei româneşti din Sofia au fost considerate la Belgrad ca o Slăbire a poziţiei guvernului iu­­goslav faţă de Bulgaria. Neînce­tatele agitaţii din Macedonia, în­treţinute de acel insezisabil preşe­dinte al comitetului macedonean, Alexandroff, mai tare decât însuşi şeful guvernului bulgar, provoacă o continuă tensiune între Belgrad şi Sofia şi menţin o permanentă primejdie războinică. Văzând în aceste agitaţii o acţiune contrarie unei reale respectări a tratatului de la Neuilly şi considerând că Ro­mânia este interesată a apăra a­­lături de ea ordinea de lucruri creată prin acest tratat, Iugoslavia consideră apropierea româno-bul­­gară ca o primejduire a interese­lor sale legitime. Dacă în principiu guvernul iu­goslav poate avea dreptate, el gre­­feşte în fapt atribuind României intenţii politice pe care nu le are şi imputându-i o defecţiune faţă de îndatoririle solidarităţii aliate. Cine ar putea avea naivitatea să creadă că România e în stare să încurajeze la o politică bulgară de răsturnare a păcei stabilite la Neuilly? Interesul românesc în menţinerea echilibrului şi păcei balcanice este egal şi paralel cu al Iugoslaviei. Nici o dată România ni-ar putea tolera sau încuraja vreo provocare bulgară, nici o dată ea na va uite interesele mult mai îndepărtate ce o leagă de statul­­ H. S. şi nici legăturile create prin lupte comună. Nu e mai puţin adevărat însă că Iugoslavia nu poate pretinde Ro­mâniei ca să împărtăşească la a­­celaş diapazon toate enervările gu­vernului din Belgrad. România nu poate refu­za orice credit mo­ral guvernului bulgar, ea nu poate să nu dorească o normalizare a legăturilor ei cu Bulgaria. Sunt intenţii perfect compatibile cu o politică pacifică. Toate tratativele româno-bulgare nu au avut decât acest scop. Şi ce dovadă mai bună că o dată cu cele mai paşnice in­tenţii, România nu renunţă a pre­tinde cu fermitate executarea tra­tatului din Neuilly, decât faptul că tratativele privitoare la repara­­ţiuni nu au ajuns la capăt nici azi? In ce priveşte manifestaţii de prietenie ca aceea a vizitei prima­rilor bulgari, ele nu pot însemna o abatere dela politica dreaptă a României. Această politică a noastră s’a manifestat de altfel în chip lim­pede cu ocazia ultimei conferinţe a Micei Antante. Alături de Ceho­slovacia, România a asigurat gu­vernul din Belgrad de tot spriji­nul lui, dar l-a îndemnat la calm şi moderaţiune. Intre prieteni un asemenea demers nu trebue gre­şit înţeles. Dacă în dificila situa­ţie „ macedoneană statul S. H. S. are dreptul de a-şi apăra sigu­ranţa, integritatea şi liniştea, el are în acelaş timp datoria de a nu ceda nerăbdării sau irascibilităţii sale. Pacea balcanică nu poate fi apărată decât cu prudenţă. Şi dacă România vede mai bine aceste lu­cruri din perspectiva pe care o dă distanţa ea nu merită nici bănue­­lile, nici insultele amicilor de la Belgrad. Confraţii de acolo vor trebui să înţeleagă că nu prin in­timidări şi insolenţe patria lor îşi va asigura sprijinul nostru dura­bil, de care nu se poate dispensa Al doilea motiv al indispoziţiei iugoslave faţă de noi îl constitue incidentul cu Italia. Aşa cum de la Roma a pornit acţiunea defavora­bilă nouă asupra directoriului din Madrid, tot astfel influenţa italia­nă a determinat în bună m­ăsur curentul ostil din Belgrad. Ei bi­ne, şi­ aci guvernul iugoslav a gre­şit. România a salutat ca un semn de consolidare a păcei lichidarea diferendului fiuman şi apropie­rea italo-jugoslavă. România do­reşte o restabilire a raporturilor cordiale cu Italia. In acelaş timp însă credem că Iugoslavia nu poate avea nici motive, nici inte­resul de a prefera Italia Micei An­tante şi­ nici pe acela de a exploata trecătoarele asperităţi italo-româ­ne. Guvernul italian a proceda­t, de­sigur, şi aci cu precipitarea cunoscută. Iugoslavia însă ar pu­tea odată să regrete a fi cedat in­fluenţelor italiene. In fine, guvernul iugoslav pare a fi vrut să întârzie print­r’o apa­rentă mişcare de opinie publică încheierea acordului privitor la bisericile şi şcolile româneşti din vechea Serbie şi din Banat. E cel­ mai inavuabil dintre motive şi cel mai regretabil. Dacă statul iugo­slav e în adevăr atât de dornic de dreptate pe cât afirmă ziarele din Belgrad, el nu poate refuza în­cheierea acestui aranjament. Ro­mânia nu-l va impune cu forţa. Dar trăinicia prieteniei dintre cele două state vecine va fi mereu a­meninţată în lipsa lui. Şi nici în cazul acest vina nu va fi a noastră. Eugen F . Soţii ­i Guvernu şi criza de numera Titlul este poate rău pus, căci în materie financiară şi economică nu există o voinţă a cabinetului, ci nu­mai voinţa d-lui Vintilă Brătianu. In această materie nimic nu se miş­că, decât din voia d-sale. D-sa este atotputernic şi nimeni nu poate nici să-l controleze, nici să-l combată. ...Iar tara merge cu o viteză cres­cânda, spre una din cele mai grave catastrofe economice! D. Vintilă Brătianu însă închide ochii, ca să nu vadă nimic și neagă și dezminte evidenta. Până când va putea face aceasta, se va vedea mai curând decât ar crede unii. Pâ­nă atunci însă, mai urmărim odată, cea mai nouă argumentaţie pe care d. ministru de finanţe o inspiră ofi­ciosului său „Viitorul“. Inşii ai faliment După această argumentaţie, „zia­rele deprinse să apere reţetele fi­nanciare internaţionale“, sunt ace­lea cari vorbesc de criză de nume­rar, de dobânzi cămătăreşti pe cari oameni solvabili ar fi siliţi să le plă­tească şi de falimente „cari nu mai vin“. Ch­iar eri am citat raportul consi­liului de administraţie al Uzinelor chimice române, în care se vorbe­şte de criza de numerar şi de efec­tele, pe cari le are, în care se vor­beşte şi „de cauze prea bine cu­noscute în legătură cu situaţia fi­nanciară“ care împiedică dezvolta­rea economică a ţarei. „Dar falimentele anunţate, nu mai vin !“ — exclamă oficiosul d-lui ministru de finanţe. Noi voim să sperăm că nici nu vor veni, că a­­dică nu vor ajunge în faţa justiţiei care să le declare în mod oficial. Dar să declare „Viitorul“ în numele guvernatorului Băncei Naţionale şi a directorilor ei, dacă cu mâna pe conştiinţă, pot afirma că operaţiu­nile de credit se mai lichidează în mod normal la scadenţă. Nu voim să spunem mai mult, fiindcă dacă cre­dem că e necesar să se spue ade­vărul, ştim şi că el trebue spus în limite stricte, cari nu trebuesc de­păşite, dacă răul ce ar decurge din aceasta, ar fi mai mare decât ce! care decurge din faptele nedesvă­­luite. Poate să vie însă ceasul când ar fi o datorie patriotică de a trece şi peste aceste limite. E în mâna dictatorului vieţei noastre economi­ce ca să evite aceasta. Poate însă că ajunge ca să cităm acum pentru luminarea situaţiunei, declaraţia ra­portului Uzinelor chimice române, mai sus menţionat, prin care se a­­minteşte că băncile creditoare ale acestei întreprinderi au trebuit să consimtă nu numai „ca să nu re­clame pentru moment cele 33 mili­oane pe care le aveau de primit“, ci a­u trebuit să-i pue noi credite la dispoziţie, pentru că altfel venea a­­cea „mică întrerupere“ care ar fi „desfiinţat o întreprindere în care sunt investiţi peste 63 milioane lei. Cam îşi face statul datoria Dar „Viitorul“ El reflectă mai nu se opreşte aci, departe părerile d-lui ministru de finanţe şi spune că „statul şi-a făcut datoria“. „Acolo unde nu se cere un ajutor pentru a încuraja producţia ci pentru a face o speculă, adesea ilicită, e însă na­tural ca acest ajutor să nu se dea“. Foarte bine, de acord! Să nu se în­curajeze specula, ci încă cea ilicită. Poate că în această privinţă, statul isi face datoria. Unde e vorba de negatiune, guvernul nostru e tare şi la post si-şi face mai mult decât datoria. Dar când nu-şi plăteşte da­toriile pe care le-a contractat la în­treprinderi industriale şi le pune pe acestea în cea mai mare încurcă­tură, tot datoria îşi face? Şi nu plă­teşte pentru a împedica specula ili­cită? Şi neplătind încurajează pro­ducţia ? O revenire la normal Cel mai nostim însă este cum conchide „Viitorul“. „Criza de azi — scrie el — este în realitate o re­venire la normal“. Asta-i curată in­conştientă. Să numeşti o stare de lucruri în care întreaga activitate economică stagnează, în care întreaga circulaţiune e parali­zată, în care, repetăm, o do­bândă de trei la sută pe lună e ceva normal, să numeşti o asemenea si­­tuaţiune, „o revenire la normal“ este inconştientă şi când o aseme­nea apreciere reflectă opiniile con­ducătorului vieţei noastre economi­ce inconştienţa este pur şi simplu criminală. S. opoziţiei E singurul mijloc ce ne-a rămas când simţim că lucrurile merg mai rău ca oricând. Faţă de gu­vern am ajuns ca ăl popă care nu toca de două ori pentru o babă surdă, deşi noi totuşi i-am locat guvernului la urechi de nenumă­rate ori. Aviz dat opoziţiei. Insă într’un sens nou, şi anume: Odată şi-oda­tă, fie prin unirea ei într’un bloc — lucru puţin probabil — fie prin căderea regimului liberal ca o pară putredă, opoziţia va veni la urmă. Prin care din grupările ei, e indi­ferent. Dar negrăbirea lucrului îi va fi funestă, şi noului guvern şi ţării, căci liberalii, după cum se arată clar acum, mai clar ca niciodată, vor lăsa o moştenire ca să n’o iei nici cu cleştele. Ştim cum stăm cu străinătatea, chiar cu unele din acele ţări care ne-au fost sau ne sânt aliate. In interior ruina creşte văzând cu o­chii. Nici un început de refacere, ba poate începuturi de noui şi gra­ve degringolade, lipsă de numerar, sporirea datoriilor statului către particulari, primejduirea industri­ei, părăgenirea agriculturii, căile de transport in declin necontenit, traiul scumpindu-se în nişte pro­­porţiuni fantastice, chiar budgetul ameninţat, aşa nevolnic cum este Puteţi complecta tabloul mai de­parte, foarte lesne, căci cu toţii su­feriţi. Iar ca încoronare stare de ase­diu, cenzură şi curţi marţiale în plină pace, lucru astăzi unic pe faţa­ civilizată a glo­bului. Şi dacă situaţia asta mai conti­nuă — şi din nefericire nu va pu­tea continua decât tot în rău — ce va mai fi în stare să facă cel mai genial, mai activ şi mai cinstit gu­vern ce-ar succeda celui actual ? Presupunem chiar că opoziţia va forma un bloc naţional, că-şi va înzeci puterile, că va naşte din sâ­nul ei capacităţi extraordinare, cum se întâmplă câteodată în vre­muri de restrişte. Dar putea-vor ei drege atâta stricăciune? De venit la putere va veni. Insă nu e indiferent ci de-o extremă im­­portanţă dacă vine mâine sau pes­te un an. Intre aceste două date, e o dis­tanţă catastrofală I. T. ABONAMENTE IN TARA Pe un an 650 lei, Pe sase Suni 350 lei, Pe tren luni ISO­­» HOTE Inegalităţi ciudate Orice inegalitate în recompen­sarea muncii e revoltătoare. Dar, sunt unele inegalităţi cari n’au măcar acel uşurel sprijin al justi­ficărilor sociale cu cari se susţin ini­chităţile ineluctabile... Bunăoară, citim cu surprindere tariful diurnelor fixate de Consi­liul de miniştri pentru funcţio­­nar­ii statului. Diurnă înseamnă suma ce se acordă unui­ funcţio­nar trimis cu o misiune afară din Capitală. Iată tariful: „Pentru personalul inferior de serviciu lei 75 pe zi. Pentru personalul de serviciu cu specialitate lei 100 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu până la 800 lei, lei 120 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu de la 801—1.300 lei, lei 150 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu de la 1.301—1.850 lei, lei 200 pe zi. Pentru funcţionarii cu salariu peste 1.850 lei, lei 250”, înţelegem ca un director de serviciu să aibă un salariu mai mare decât un copist. Dar nu pri­cepem de ce, pe drum, în misiune ordonată, un copist să mănânce o dată pe zi şi directorul de serviciu de două ori! Acest fel de inegali­tate nu are nici­ o justificare. E pur şi simplu revoltător, — şi e şi ridicol! Soluţia nu e decât una singură: ca toţi funcţionarii statului trimişi în misiune să aibă o diurnă unică,­­ şi anume atât cât se constată că e necesar unuia din funcţionarii cu salariul cel mai mare. ...Fiindcă, diurna înseamnă nu o recompensă de capacitate ori de vârstă, ci acoperirea cheltuelilor absolut indispensabile vieţii de­parte de cămin. Pentru atâta o e­­galitate, — trebue să fie — între funcţionarii statului, de toate gra­dele. D. Ch. Citiţi Adeverul Literar Fuziuni Se vorbejU’jw înţelegerea dintre cut în baza unui program nou, tn partidul naţional şi cel ţărănesc. I Care principiile democratice ale care era ca şi făcută, s'a izbit iarăşi de dificultăţi. • D. Goldiş ar vroi-o, d. Maniu nu. D. Maniu e şeful partidului naţional şi deci cuvântul d-sale e hotărîtor. Cel puţin e probabil că aşa este. De altfel d-sa are un ar­gument peremptoriu care nu su­feră replică. Succesiunea la guvern i-ar fi asigurată de suveran. Se în­­ţelege că nu ne prestăm garanţi ai acestei versiuni. E destul că ea cir­culă pentru ca să îngăduie tot fe­lul de reflexiuni. Noi am prefera ca versiunea să nu fie adevărată. Ca democraţi ne temem de efec­tele morale asupra vieţei publice, a făgăduelilor anticipate de succe­siune la cârma statului. Asemenea făgădueli sunt totdeauna contra­partida unui do sau a unui des. In tot cazul ele slăbesc forţa opozi­ţiei şi nu întăresc situaţiunea gu­vernului pe care ea va fi chemată să-l dea. Un asemenea guvern nu e un guvern care s’a impus, ci fi­nul care a fost adus la cârmă. Dacă înţelegerea între­­partidul naţional şi cel ţărănesc e deci iarăşi îndepărtată, se pare că cea dintre partidul naţionalist demo­crat al d-lui Iorga, şi cel al d-lui Argetoianu, e ca şi un fapt înde­plinit. Noi anunţasem că d. Iorga a fă­cut aluziune la înţelegerea dintre aceste două partide, spunând că cei cari vor veni în curând alături de partidul d-sale, vor veni cu drepturile şi meritele lor, dar a­­doptând programul partidului na­ţionalist democrat. „Neamul Românesc" ne lămu­reşte că am înţeles rău cuvintele d-lui Iorga. Programul naţionalist­­democrat nu ar fi sacru sânt In ve­derea unei fuziuni şi fuziunea nu s’ar face pe baza programului, ci pe cea a idealului partidului d-lui Iorga. Aceasta însemnează că acordul intre partidul naţionalist-democrat­­ şi cel al d-lui Argetoianu, s’a fă-t celui dintâi au fost amestecate cu principiile celui de al doilea, în aşa proporţii, încât idealul parti­dului naţionalist-democrat rămâne întreg şi neatins. Când acest program va fi cu­noscut şi numai atunci, se va pu­tea judeca asupra nouii forma­ţiuni politice, dacă ea se va în­făptui până în cele din urmă cu adevărat.­­. Intre Drept si Forti de C. G. COSTA-FCim faima de ministru mână de fier. — ă poigne, — după expresia fran­ceză, faimă care ii constitue şi pentru viitor un titlu pentru a re­veni la putere,‘căci e agreat la Pa­lat ca stârpitorul cel mai energic al socialismului şi comunismului. Această favoare a făcut pe alţii invidioşi, şi cei ce apoi au aruncat ide î­noavă teroarea in­ socialişti ş, comunişti, î-au mers pe urm­e unii v­iitori d’a’i întrece. „ Sunt oare socialiştii şi comuniş­tii noştri terorizaţi şi­ desfiinţaţi .. . , . . .prin aceste prigoniri în mossă şi Chinurile astea el de buna lor periodice arestări a fruntaşilor voie şi le impun şi nimenea nu­­ for ? poate să-i facă să renunţe la hotărî- ! Eu nu cred Nedreptatea, perse. rea­da se chinui. Zadarnice au ţi terorizarea şi chinurile fost îndemnurile tuturor, zadarmi- au. efecte de suprafaţâ, care se văd, ce planşetele şi rugări e mamelor,­­ dar mai­­ altele de fond care soţiilor copiilor car. sau dus să-i, nu S0 văd dar car­e izbucnesc vaza. Ei au declarat că mai bine, cândva neaşteptate, se lasă sa moară de foame decat j­­deile pgreşite pPu­teau fi efectiv să îndure din nou, — ca acum doi ■ ° K am, — lungi luni de zile închisoa­re presărate cu maltratări de tot felul, până la cele mai barbare. Ş’apoi nici acum doi ani nu au scăpat de închisoare decât tot prin greva foamei. Când s’a văzut că moartea unora, a celor mai frun­taşi dintre dânşii, va pune pe pri­gonitorii lor în faţa răspunderilor, aceştia au renunţat la procesul ce începuse, au închis mormanul de o sută şi atâtea dosare pline de scorniri şi minciuni unele mai ne­­roade şi mai absurde ca altele, şi după atâtea luni de deţinere la se­cret le-au dat drumul arestaţilor. S’a văzut atunci clar de tot că înjghebarea acestui proces mons­tru nu fusese decât o manoperă politică a unui guvern care şi-a fă­cut un titlu de merit din stârpirea socialismului şi a comunismului prin terorizarea produsă de acest proces. Dar terorizarea trebue periodic reînoită; de aceea şi periodicele a­­restări, cea d’astă iarnă și cea d’a­­cuipa. Motive de arestare s’a dovedit că în trecut n'au fost. Nici acum nu sunt. Dar a fost oare cineva până acum tras la răspundere și pedep­sit pentru arestare ilegală? Nime­nea, niciodată. Nici prin mintea cuiva n'a tre­cut asemenea gând. Iacă încuraja­rea ! De pe urma acelui proces, zis din Dealul Spirei, n’a rămas decât fai­­ma ministrului care îl înscenase, risipite şi înlocuite prin idei sănă­­toase, graţie propagandei unor oa­meni de seamă, apostoli şi propo­văduitorii ei­ înşişi cari ar fi des­cins in rândurile acelora care n’auziseră decât propaganda socia­listă şi comunistă. Aceasta nu s'­ făcut Ideile şi credinţele nu cedează însă intimidărei; ele nu cedează nici celor mai groaznice chinuri. Acestea mai mult le adâncesc în suflete şi le răspândesc în mulţi­­me. Ideile înnăbuşite izbucnesc, fac explozii şi au îngrozitoare re­zultate. Marile revoluţiuni au fost­­Citiţi continuare în pagina ll-ai D. C G. Costa-Foru, care în ca­litate de secretar general al „Ligii Drepturilor Omului", a redactat protestul cunoscut In chestia ares­tării comuniştilor ne trim­ete şi ar­ticolul ce urmează: In cazematele umede şi reci ale fortului Jilava oameni de diferite condiţiuni sociale, unii — se zice — cu avere, alţii muncitori de sea­mă, sau studenţi universitari, zia­rişti, sau simplii muncitori ma­nuali, zac în chinurile foamei şi ale setei, acum in săptămâna pati­milor. NAZBATII Precizie Un distins agent literar din poli­ţia clubului liberal tine să explice că pentru bolşevicul Anatole Franco n’ar avea asprimele pe care le are pentru bolşevici în genere. Credere şi noi! Nu s’a îndoit nimeni de ge­nerozitatea literară a poliţiei libe­rate... ! Sfârşind această desluşire cerută de opinia publică a întregului uni­vers, fruntaşul agent literar ţine să-şi afirme speranţa că, de-ar fi român, bolşevicul Anatole France n’ar scrie la ziarele democrate,­­nu adică la anumită presă.. Dar, fireşte! Anatole France ar fi de mult redactor al „Viitorului” și inspector al vânătorilor... de si­tuație* Fix Chestia astf­ei Un prezident de consiliu Pe timpul vacanţei toţi miniştrii vor lipsi din Ca­pitală, afară de d. general Văitoianu care va lua in­terimatul preşedinţiei Consiliului de miniştri. ZIARILI D. GENERAL VASTOIANU: Acum, domnilor colegi, să trecem la ordinea zilei; avem chestiuni importante și sper că le vom dezbate în toată liniștea. I C­ronica socială fie B. I. SUBHIANU Opoziţia între Socialism şi Comunism Socialism şi Comu-D. Marcel Mauss, cunoscut de urnea apuseană ca unul din oame­nii cei mai competenţi în literatura socialistă, vine şi îmbogăţeşte a­­ceastă literatură cu publicarea unui curs ţinut mai de mult de Durkheim despre­ Istoria Socialismului Până acum au fost publicate primele 4 secţiuni în „Revue de Métaphisique et de morale“ (1920 şi 1924). Ideile svârlite de regretatul so­ciolog francez sunt de o rară îine­­ţă şi ingeniozitate. Vom analiza a­­iurea ceea ce nu se poate face pe larg într’un foileton de ziar. Aci, ne mulțumim să semnalăm o foarte o­­’* Uistracfiune pe care autorul o face, între nism. r .. Aceste două doctrine sunt de ce­le mai multe ori privite ca sinoni­me, sau în tot cazul, ca foarte asă­­mănătoare. In realitate, spune Durkheim, ele sunt exact inverse. De bună samă, au şi ceva comun: o egală ostilitate faţă de Individu­alismul radical. Dar această trăsă­tură generală o împart cu atâtea alte doctrine filozofice, juridice, mo­rale sau religioase! Iată însă ce le desparte. Mai întâi, Socialismul se distinge prin aceea că urmăreşte ataşarea unor anumite funcţiuni economice, la organele Statului. Aceasta nu în­­samnă subordonare (cum ar fi, să zicem, azi, „comercializarea“ din România).- Ba mai de­grabă, spune Durkheim, Statul e acel care va tre­bui să decline, el va trebui să-şi piardă aproape toate caracterele sale politice pentru a deveni numai un punct central economic, un „sen­­sorium communae“ al grupului. Dacă analizăm acum teoriile co­muniste, găsim tocmai contrariul. In republica lui Platon, sau în Uto­pia lui Morus ,funcţiunile economi­ce nu numai că nu se retaşază la Stat, la organele politice, dar dim­potrivă, se despart încă şi mai ac­centuat de cum fusese până atunci. Socialismul desconsideră funcţi­unile politice, şi vrea să reducă toa­te fenomenele sociale la fenomene economice. Comunismul, dimpotrivă, consideră bogăţia ca un factor de demoralizare, şi ocupaţiile politice şi artistice ca singur înălţătoare. In ce priveşte socializarea­, iarăşi contrast, Comuniştii, fără excepţie (Platon Zenon, Morus, Cantoanella, Primii Creştini, Sectele Carpocra­­tiene, etc., etc.) vor­ socializarea Consumaţiei. Producţia rămâne lă­sată, activităţii individuale, autono­me, necontrolate. Pe când socialis­mul urmăreşte, tocmai contrariul. Fie­care e liber să consume cum îi place. Ceea ce este socializat şi con­trolat e numai producţiunea. Şi aceasta ne duce la o altă dis­­tincţiune importantă. Comunismul este acela care doreşte adevărata, integrala desfiinţare a proprietăţii private. Socializând consumaţia, se socializează rezultatele producţiu­­nei, adică tocmai ceea ce, propriu zis, poate constitui obiectul verita­bil al drepturilor de proprietate. Pe când la socialişti, proprietatea colectivă e mult mai parţială. Ea se referă numai la o minoritate de bu­nuri, la instrumentele de produc­ţie, şi nu la toate, ci la instrumen­tele producţiei în mare. Şi la ur­ma urmei nici nu e vorba aci de bunuri, ci mai mult de funcţiuni e­­conoraice abstracte. Aceasta ne arată că socialismul nu a putut îi posibil decât în acel moment istoric când apare şi pro­­ducţia în mare, pe când comunis­mul, care urmăreşte o idee esenţial­­mente morală, aceea a desfiinţării bogăţiei individuale, este de tot­deauna, din toate timpurile. Unul­ porneşte din simţământul general de echitate. Cellalt din calcule de oportunitate, de utilitate, bazate nu pe Justiţie ci pe legea randamentu­lui maxim cu minimum de mijloace. Ceea ce face că, în cazul chiar când socialismul ar ajunge la o de­plină realizare, inegalităţile între oameni ar persista mai departe. Socialismul face ca fie­care să fie bogat potrivit utilităţii sociale a muncii sale. Dar utilităţile diverse­lor munci vor continua, întotdeau­na, să fie inegale. In sfârşit, o ultimă deosebire. Dat fiind că socialismul presupune exis­tenţa posibilităţilor de producție ur­ mare, deci o structură determinată a societăţii, această trăsătură expli­că nu numai apariția sa istorică (Citiți continuarea în pagina: R­*1

Next