Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)
1924-04-24 / nr. 92
Celor cari pleacă oaspeții cu a căror prezență s’a mîndrit țara noastră, pleacă. Ei au făcut mari silinți și jertfe ca să vie de atît de departe, ei și-au adus mai mult decit chiar marea lor știință, frumosul lor talent, prestigiul națiilor care mai de multa vreme decit noi lucrează în ogorul de nesfirșită rodnicie al științii. Ei au adus o recunoaștere. Au adus o prietenie. Au adus an îndemn. Ce li-am putut da noi a fost foarte puțin. Ospitalitatea nu este o datorie sacră, nu pare râu doar că n'am putut găsi o formă mai nouă, mai distinsă, o formă unică pentru dînșii. Contribuția noastră științifică nu ni-o exagerăm. Lucrăm cu puteri răslețe și suntem încă în perioada, așa de rea, a începuturilor. Ce a fost mai bun în ea li-am adus Apusenilor, o avem în mare parte tot de la dînșii. Va mai trece vreme până ce orice contribuție a noastra va represiuna și originalitatea noastră națională. Țara noastră e de la Dumnezeu, iar monumentele ei sînt de la strămoși. Și putem spune însă oaspeților cari pleacă un lucru: că înțelegem tot ce nu impune valoarea acestei țări și simțim toată glorioasa povară a acestei moșteniri. Niciodată mai mult decît în cursul acestui congres n’am simțit mai tare ca putem da mai mult. Dacă ar tăcea anumite strigăte ale ambiției desfrinate, dacă s’ar înăbuși măcar pentru formă anumite pretenții neîndreptățite, dacă s’ar găsi mijlocul de a uni putința de lucru a fiecăruia, netulburînd-o prin intrigile care otrăvesc și omoară, ce n’am putea face acolo unde suntem și așa cum sîntem. Ni-au dat exemplul disciplinei și solidarității cei cari pleacă. Să-l știm urma! W, Jorfs Venizelos propus pentru presidenția republicei grecești Athena, 21 (RADOR).— Fruntașii partidului venizelist au propus primului ministru, d. Papanastasiu ca să admită candidature d-lui Venizelos la presidenția republice*. A noua primăvară Abia acum, după ce a adunat cu răbdare datele, Institutul Carnegie publică o statistică amănunțită și cu garanții de precizie, a morților din marele războiu. De la 1 August 1914 pănă la 22 Noembre 1918 arhivele arată că fiecare zi a crestat un răbojul negru 8294 morți. Rusia a plătit acest tribut cu 5065 morți pe zi, Germania cu 1279, Franța cu 1058. In tot, bilanțul înscrie 12,996,571, cadavre de mult putrezite acum. Și nu mai puțini sint acei schilodiți. In primăvara aceasta, cînd soarele străluce cu atil de blîndă căldură pe cerul de mătase, mugurii au plesnit cu verdele lor crud și pajiștile se îmbie cu flori de tămtoase și albastre viorele, gîndul morților și gîndul orbilor e departe de noi ca de îngrijorarea pentru soarta lui Sirius. Sînt toate atît de departe. Sînt toate atît de uitate. Acum o săptămînă, undeva, pe unde se croise tranșee pentru eventualul disperat triunghiu al morții, am văzut un cimitir din acestea de războiu. O cruce mare la mijloc, încă în picioare. Celelalte înnegrite și mîncate de putreziciune. Pămîntul a început să se scufunde împrejmuirea de sîrmă ghimpată căzută Ci fiva vitei cari ronfeiau coiful fraged al erbei, ne priviră cu ochii uimiți și umezi, apoi plecară din nou botul in pajiștea hrănită din trupul morților. Și cerul de primăvară era atît de albastru, și căldura razelor atît de desmierdătoare. Ai fi crezut că înfricoșata ucidere s’a intîmplat cu sute și sute de ani in urmă. Pe coasta dealurilor plugurile tăiau brazde cu negrul lucios și gras in bătaia soarelui, lanurile griului de toamnă își revărsau verdele metalic, iar pe răzoare mijeau flori ca odinioară, flori ca întotdeauna. Socoteam acuma șase ani, că fiecare primăvară va fi o remușcare. Că nu vom mai îndrăzni să grăim, cu glas tare, să rîdem cum ne-a învățat copilăria, să iubim și să nu mai știm aurî, între noi și viață bănuiam că vor pluti întotdeauna umbrele lor.Dar iată că mugurii își desfac miezul umed, respirăm cu voluptate parfumul florilor și primăvara înmugurește încă odată în noi, încă odată în afară și înlâlniru. Și viața din nou își lărmuește hohotirea, și din nou sînt încleștări de brațe și striviri de buze supt cununa verde a pomilor, și din nou uri, și înavuțiri și pofte nesățioase, și exasperată desfrînare a nervilor, și chiar de beție , viața din plin și piasă frenetică din care nimic nu lipsește în afară de prezența umbrelor. Cine spunea că omenirea de după războiu se va opri să se stringă în sine, să mediteze și să se reculeagă? Cine spunea că morții vor fi între noi . Respiră crenguța de liliac. Străbate în voluptatea parfumului sorbit pănă ln adîncul plămînilor, o urmă de regret, o umbră de mustrare? Undeva, întrun cîmp cu îngrădirea de sîrmă ruptă, peste groapa unui prieten și unui frate, totuși, in ceasul acesta, un vițel, fumuriu ronțăie iarba crudă și copita i se afundă în fărmă, și țărina apasă pe pieptul prietenului și apasă pe pieptul fratelui. Cezar Petrescu Tîlcul atitudinilor extremiste In ziarul „Rijec“ (din 10 April) care apare la Zagreb s’a putut ceti următoarea informație: „In cursul audienței acordate d-lor Korowetz și Hrajnitza, regele Alexandru a arătat acestor doi deputați unele documente din care reiese că d. Rădici ar fi primit la Viena sume considerabile provenind din Rusia. S-a arătat și piese care formau chitanțe de primire a acestor bani ai Sovietelor și toate chitanțele purtînd semnătura autentică a d-lui Rădici. Această descoperire a produs o impresie foarte defavorabilă în cercurile grupului Rădici din Zagreb“. In organul partidului agrarian cehoslovac „Deutsche Landpost“ se anunță că „d. Rădici, iredentist croat, ar fi convocat la Viena un congres al minorităților oprimate din Europa centrală“. (Desigur că la acest congres pe Romîni îi va reprezenta Siegescu renegatul. D. Rădici este șeful partidului agrarian — cu tendințe republicane — din regatul iugoslav. Atitudinea acestui partid, attudine vrășmașă unității naționale a Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, a fost imprimată de d. Rădici, care în cadrul monarhiei habsburge era militantul ideii unui regat iugoslav. Acum se tălmăcește taina acestei transformări a extremistului republican. De altfel, în fața fiecărei atitudini extremiste nu trebuie să cauți izvorul fanatismului în cine știe ce misticism politic, ci undeva în firida unui depozit de bani. Cînd încetează izvorul cu fonduri, flacăra fanatismului pîlpie și se stînge, intranzigența neînduplecată face loc elasticității de convigeri, fanaticul coboară în piața publică și-și oferă capacitatea agitatoare oricui vrea s-o angajeze; fanatismul își schimba doar culoarea flacărei, în esență rămîne același (vezi cazul Tănase). Dar în afară de tîlcul moral pe care îl avem în cazul atitudinii extremiste a d-lui Rădici mai există o explicație politică. Rusia sovietică a pierdut credința într-o revoluție mondială, adică o universalizare a prăbușirii. Cum s’ar fi refăcut economia națională rusească, complect distrusă de regimul sovietic, printr’o revoluție comunistă izbucnind la toate neamurile pămîntului, nimeni dintre bolșevici nu a lămurit, fapt este că ani de zile nădejdile sovietice s'au agățat de fantoma revoluției mondiale. Astăzi nici un bolșevic nu mai crede în fantoma roșie. Aceiași incapacitate de a înțelege mecanismul economic — toți conducătorii sovietici au crescut și și-au dospit cugetarea într’o atmosferă de complectă negație — îi înpinge a întreține un partide extremist comuniste din alte țări, ci partide quasiburgheze, numai spre a da toată virulența elementelor de descompunere a oricărui Stat. Ultimii ani după războiu au dovedit solidaritatea economică a tuturor Statelor. O criză economică în Iugoslavia, în Romănia sau în Spania, de o pildă, are repercusiunii adinei în fiecare Stat. A considera că e o fericire, sau o impulsiune de bine nenorocirile vecinului este o eroare primejdioasă. Atunci te întrebi ce rost are sprijinul bănesc pe care Sovietele îl dau de o pildă lui Rădici pentru a întreține o continuă agitație nu numai în Iugoslavia ci în toată Europa centrală, ațîțînd minoritățile ? Intrucît s’ar întrema producția economică a Rusiei dacă ar izbucni, să zicem revoluție croată naționalistă, cu program burghez, la Zagreb. Pescuitori in apă turbure sînt bolșevicii ? Dar ce să pescuiască ? Negația stăpînitoare în Rusia își urmează impulsiile, noi însă trebuie să știm tălmăcirea oricărei atitudini extremiste, tot fondurile de la Moscova. Pamfi Șeicaru Urmările politicei sovietice In legătură cu declarațiile făcute în conferința anglo-rusă, „Le Temps“ scrie: „ Vorbind primului ministru britanic, care n’a protestat, d. Racowski a pretins că „tratatul de la Versailles și celelalte tratate conexe nu sunt numai opuse intereselor elementare ale tuturor națiunilor dar că aplicarea lor a pricinuit ruina vieții economice“. „Bolșevicul acesta vorbește de ruină ? Louis sulerit Gracchos?... D. Racovski a adăugat că toate frontierele trebuie revăzute și că Guvernul Sovietelor a dat exemplul reclamînd un plebiscit pentru Basarabia. Oricine poate ghici —* după discursul rostit de d. Lloyd George, — motivele politicei interne, care au împiedicat pe d. Macdonald să contazică pe reprezentantul Sovietelor. Dar d. Macdonald este un prieten sincer al păcii. Fie că e vorba de reparații sau de frontiere, de liniștea Franței, sau de Basarabia, primul ministru britanic va înțelege că Franța nu vrea sa lase să se aprindă focul in Europa“. „Daily Mail“, organul partidului conservator britanic, ocupîndu-se de politica exterioară a Sovietelor ruse și de alitudinea delegaților ruși la conferința anglo-rusă din Londra scrie: „Ei nu sînt la Londra decît ca să manevreze Guvernul brtanic. Ceiace ei caută, un împrumut, să ii permite sa atace România. E banul pe care îl vor el Intre timp, presa bolșevică rusă continuă cu violență campania contra României. După oficioase din Moscova, eșuarea conferinței de la Viena pe chestiunea Basarabiei, a avut ca urmare înjghebarea unui vast complot contra Rusiei. In „Isvestia” comisarul Steclow arată că Parisul a devenit acum centrul de unde se complotează contra Rusiei. în Capitala Franței se lucrează acum la aliarea unui mare număr de State burgheze și este probabil ca și Bulgaria lui Țancoff să treacă pe față în tabăra adversă Rusiei. iar în discursul său roșiu la Tiflis, Troțchi a afirmat că, în ce privește Basarabia este inexact că s-a opus unui războiu cu Romănia. Cu toate acestea, nu dorește să rupă legăturile cu ea. Poarta între Rusia și Romănia, a declarat el, poate fi deschisă, sau închisă. Actualmente situația este anormală, îndărătul României se află Polonia și Franța. li linii și unil Contra-revoluția în întinsurile Federației Republicelor Socialiste nu e numai o forță colectivă (monarhiști, sociali-revoluționari, menșevici, anarhiști) ci și o ideologie, care se contrapune ideologiei revoluționare. Pănă acum, Guvernul sovietic avea de luptat cu reacția fizică, înarmată cu puști sau cu stiletul în mină, astăzi ea are de combătut filozofia reacției, de multe ori mai puternică decît cea fizică. Reacția este inevitabilă — dovedesc învățații și filozofii ruși, și pe ei nimeni nu-i poate învinovăți că-s vînduți socialiștilor moderați, sau țariștilor legitimiști. Filosoful Berdiaev, profesor universitar, scrie: După zguduirile unei revoluții îndîrjite, reacția este neinlăturabilă, ea își are dreptatea sa ce străbate prin dezlănțuirile întunecate ale maselor omenești. Reacția poate să fie și creatoare, în ea se poate găsi și o mișcare internă autentică spre o viață nouă, spre noi valori. Reacția niciodată nu întoarce simplu spre viața veche. In fiecare reacție spirituală împotriva revoluției se desface ceva nou, necunoscut lumii vechi, se nasc gîndurile creatoare. Se naște lucrul al treilea, egal de deosebit și de ceia ce a fost în revoluție și de ceia ce a fost pănă la revoluție. In acest al treilea lucru se deschide ceva nou, ce n’a mai fost. Ciocnirea a două lumi, pe care au trăit-o, ascute conștiința, dă un sentiment nou de viață.” Pare că a existat ceva in lume pe care filosofia să nu-l fi explicat cu vădita tendință de a-1 justifica? Filosofia insă nu poate prevede formele reale și mărginite polito-sociale pănă la cari se va rostogoli reacția. Fapt e că ea a început prin acțiune și ideie. Această reacție o simte mai bine ca oricine acela, care este obiectivul reacției: regimul comunist. Filosoful-ziarist al acestui regim — Iuda Nahâmches — dă semnalele de alarmă. Și iată cum: Dar mai întăiu, cîteva cuvinte despre acest prea scump tovarăș. In timpul războiului mondial, pe la 1916, Iuda Nadâmches presimțind, — acești dragi tovarăși au o presimțire infailibilă, — că în Rusia are să se întîmple ceva, cere, prin ministerul de Interne, înnaintarea petiției sale spre „Milostiva și Augusta aprobare a Majestății Sale Imperiale”. In petiția sa, în 1916, din străinătate, Iuda Nahâmches cerea, ca din Iuda să se facă furie și din Nahâmches să devină Steclov. Iuda însă rămase Iuda pănă cînd începu revoluția. Primul Guvern revoluționar îi aprobă atît intrarea în țară — spre mai marea ei fericire — cît și prefacerea lui Iuda Nahâmches în Iurie Steclov. Jurnalist de profesie, intră în redacția Pravdei. Veniți odată la putere, bolșevicii făcură un fel de ministru al presei lor. Pentru acest post avea tot ce va cerea: putere, citate de Marx, impertinența originei, și un pseudonim rusesc Țoste atacurile îndreptate împotriva imperialismelor de toate felurile erau începute și desfășurate de I. Steclov. De șapte ani, milioane de oameni citesc numai ceia ce scrie tovarășul Steclov. Explicațiile fenomenologiei internaționale — politice și sociale — nu pot fi altele decît acelea pe care le dă el. Insfârșit e Napoleonul literar și filosof al Guvernului Sovietic. Presimțind că reacția, care în teorie e poate foarte și foarte dorită, dar care in realitate e monarhistă, intrasigentâ și grozav de răzbunătoare, Nahumches- Steclov in Izvestia din 26 Mart, strigă, făcindu-și curaj: „Monarhiștii contează pe ajutorul burgheziei mai multor State, cari au răsucit cu Federația Republicelor Sovietice și sunt interesate intr’o nouă intervenție activă împotriva ei. Socialrevoluționarii, menșevicii, constit-democrații nu prezintă o armată de atac. Burghezia mondială e decepționată asupra lor. Insă elementele reacției internaționale n’au pierdut încă,probabil, speranțele cu privire la emigrația monarhistă, cu atît mai mult, cu cît în timpul acestor doi ani din urmă, emigrația monarhistă a crescut, fără îndoială, in număr și în forță. O serie de elemente și grupări, cari pănă acum își ascundeau poziția lor monarhistă sau cari încă nu stătuseră pe ea, acuma au trecut deschis in tabăra monarhistă. Numărul colosal de foști cădeți (const.-democrați), de „octombriști” (constituționaliștii anului 1916), naționaliști, au trecut toți în rîndurile legiunilor monarhiste. Chiar elemente ca Alexinschi, Burțev, Bunin, Duprin, Șmeliov (scriitori ruși) lucrează împreună cu monarhiștii. Ce să mai spunem de armata lui Vranghel, care întotdeauna a fost monarhistă și-și ascundea numai steagurile din considerații diplomatice! Acum toți și-au descoperit fața și nu-și ascund năzuințele spre restaurarea regimului țarist. Emigrația monarhistă și-a căpătat un șef în persoana marelui duce Nicolae Nicolaevici și s-a consolidat în jurul lui. Centrul emigrației monarhiste e Parisul. In Franța s’au concentrat elementele gata să întrețină cu bani aventurile împotriva Sovietelor”. „ Istoria, natural, nu se repetă niciodată. Dar fiindcă tovarășii din aluatul lui Iuda Nahambes, prea au vrut — cine poate să spună de ce? — să adîncească și să lărgească „revoluția”, au lărgit-o și au adîncit-o pănă Intr’atitanicit spre necazul lor și spre surprinderea noastră va zvîcni in sus din adine și din larg — reacția cealaltă, cea albă, in persoana severă a lui Nicolae Nicolaevici. Și atunci în spinzurătorile monarhiștilor se vor legăna nu numai rudele, dar și „cuceririle” revoluției roșii. j G. M. Ivanov Un nou pod peste Dunăre Guvernul iugoslav a hotărît construirea unui mare pod peste Dunăre, care să lege Serbia cu Banatul sîrbesc. Acest pod, după planurile întocmite, se va construi aproape de Belgrad și va traversa Dunărea, pe malul opus, la Panciovo. Podul va avea două etaje: unul va servi traficului căilor ferate, iar al doilea pentru tramvai electric, drum de vehicule și pietoni. Linia ferată ce se va construi pe pod va fi dublă. După toate probabilitățile, construirea acestui pod, căruia i se acordă o mare importanță strategică și politică, va începe chiar în cursul acestui an. După Închiderea congresului de bizantinologie Idemml litiu ti 1.1 Misiii Profittnd de împrejurarea că Duminecă membrii congresului de studii bizantine au fost mai liberi, am rugat pe d. Henri Grégoire, profesor la Universitatea din Bruxeles și directorul ziarului „Le Flambeau“, să nu comunice cîte ceva din impresiile pe care le a oms cu prilejul acestui congres. Cu o amabilitate care e mai presus de orice elogiu, distinsul membru al delegației belgiene a răspuns la întrebările noastre după cum urmează : Un elogiu adus organizatorilor, presei și publicului din București — Ce credeți despre congresul de bizantinologie ? —Nu e pare prea tîrziu ca să mai vorbesc de el ? Iată șase zile de cînd ziarul dvs. publică cu exactitate dări de samă asupra acestui congres, admirabil organisat de către d. Iorga și de d. Marinescu, un secretar de congres ideal; cetitorii dvs. mai cer de bună samă și altceva pe lîngă ceia ce li-ați dat până acum. De altfel trebuie să li mulțămim acestor cetitori că au arătat atîta interes unor lucruri așa de austere; trebuie să mulțumim și presei zilnice că a consacrat așa de uruit joc unui eveniment științific. La toate ședințele noastre, la toate conferințele, publicai dvs. a asistat numeros și atent. Lucrul acesta merită să fie pus în lumină, căci el e suficient pentru a destrăma legenda absurdă despre ușurința românească, răspîndită de dușmanii dvs cari sînt și ai noștri. Anul trecut a avut loc la Bruxelles un mare congres istoric. Ei bine, voi lăsa la o parte orice mîndrie și voi spune că Bruxelles a fost departe de a acorda acestei mari adunări științifice interesul pe care Bucureștiul l-a arătat congresului său bizantin. Un întreit triumf —Științificește, ați rămas mulțămic de congresul din București ? —Științificește, congresul din București este un triumf. Un triumf personal pentru d. Iorga, acest uriaș al erudiției pe care noi, in glumă poate, dar cu atîta dreptate, îl numiam profesorul Titanescu, un triumf colectiv pentru știința românească, strălucit represintată la acest congres printr’o adevărată pleiadă; un triumf, în sfirșit, pentru ideie, pentru știința bizantină, a cărei unitate, varietate, bogăție și interes, au fost demonstrate în mod luminos, mai întăiu prin toate comunicările propriu zise, și apoi, sintetic, prin conferințele celor trei maieștri ai științei și ai clarității, d-nii Diehl, Collanet, Bitóer. De ce ft'au fost invitați Harmannl D vs., d-le profesor, care sunte fi patriot belgian și elev al Germanului Krumbacher, ce credeți despre recriminațiunile savanților germani cari au protestat, pare-se, contra „insuficienții caracterului internațional“ ai acestui congres? — Un congres în țara se aflau Kondakov și Sir Wiliam Ramsay, Puigi Cadafalch și Bailow, Diehl și Murko, Graindor și Vuno, — un congres în care croatul Mantuani vorbește limba germană, Marinescu spaniola, Millet greaca modernă, un asemenea congres este internațional în toată puterea cuvîntului. E drept că n’au fost poftite să trimeată delegați decît popoare care fac parte din Liga Națiunilor. Dar se poate spune că școala germană a fost de fapt represintată prin numeroși foști elevi ai seminarului bizantin de la München, cari sunt azi profesori în Cehoslovacia, în Iugoslavia și chiar în România și în Belgia. Absența Germanilor ne-a lipsit, ce-i dreptul, de cîteva comunicări filologice, dar din punct de vedere istoric și arheologic n’a rămas nimic de dorit. Ea personal — și cred că toți gîndesc ca mine — sînt pentru normalizarea raporturilor. Byzantion, noua revistă de studii bizantine, cu al cărei secretariat congresul sa a însărcinat ca mine și ps d. Graindor, va fi deschisă savanților din toata țerile, fără nici o deosebire. Suntem gata, in interesul științei, să colaborăm cu dușmanii noștri de ieri, rari, recunosinda și greșelile, ar grăbi momentul acestei apropieri. Colaborare, da. Da? ar fi fost, fără îndoială, prea devreme pentru a fraterniza. Căldura comunicativă a banchetelor n’ar fi putut să topească g’uiața. Și Romtnii ne spuneau : Non erat hic locus. O Academie este în același timp un salon; un congres este in același timp o sărbătoare de familie, mai ales cînd are loc în delicioasa Romănie. Un Institut de studii bizantine la București — Ce credeți despre Institutul de studii bizantine pe care vrea să-l creeze Guvernul român ? — E o adevărată lovitură de maestru. Prin acest Institut Bucureștiul devine una din capitalele studiilor bizantine: lui îi revine moștenirea institutului rus de la Constantinopol. Odată cu întâietatea, Bucureștiul vș răpi astfel Mirocenilor și... elevii. Fraternitatea româno-balcanică — Ce v'a frapat mai mult la acest congres ? — Fraternitatea romîno balcanică, atît de necesară pentru pacea lumii. Moștenitorii Bizanțului au încetat de a se certa, împărtâșindu-se din aceleași amintiri, din aceleași tradiții, ei ne-au dat imaginea unei înțelegeri depline. Cind e’a ajuns la arzătoarea chestiune a reședinței viitorului congres, Atena s’a retras curtenitor din fața Belgradului, și furăm astfel scutiți de a mai vota. Toți occidentalii, ca și mine, au fost foarte edificați prin acest gest... impresHle delegației belgiene — Ce impresie duce cu sine despre Romănia delegația belgiană ? Noi n’am văzut încă decît Bucureștiul, și aceasta pe fugă, între două ședințe. Dar cunoaștem acum mulți Romîni și cîteva Romînce, începînd — à tous seigneurs tout honneur — cu perechea, atît de distinsă prin spirit și prin grație—a Altețelor Lor Regale... Un singur puvlat va fi de ajuns, dar el trebuie luat în înțelesul lui cel tare, în înțelesul etimologic, orașul și locuitori lui ne-au fermecat. Nu vom avea nevoie de nici o ceremonie magică, de pildă ca bănuțul pe care l arunci în fîntînile Romei, pentru a fi siguri că vom mai veni aici. Și suntem rușinați, noi Belgienii, că am ignorat atîta vreme națiunea soră care formează cealaltă aripă a imensului front latin. Ne vom da silința să descriem, la reîntoarcerea noastră minunile ospitalitățile românești, grația primăvăratică a frumoasei dv. Capitale, pe care să vă ferească Dumnezeu de a o părăsi! Și sunt sigur că frăția dintre popoarele noastre se va întări în aurind într’o formă strălucit, cu ocazia vizitei Suveranilor României la Brisxelles. Vizita Suveranilor romîni în Belgia — N’au existat oarecare neînțelegeri între Belgia și Romănia ? Ce știți despre vizita Suveranilor noștri la Bruxelles ? — Cred că aici la dv. s’a format o legendă despre acest subiect. Innainte de a pleca din Bruxelles am avut prilejul să-l văd pe eminentul nostru ministru al Afacerilor Străine, d. Hymans. Mă dusesem în numele unui grup de studenți, să-l rog să primească presidenția de onoare a unei serbări comemorative pentru Lord Byron. Noi alesesem pentru această serbare, data de 10 Mai. Aflînd aceasta, Excelența sa exclamă : „Imposibil ! Aceasta e ziua fixată pentru vizita Suveranilor Romanici“. Vedeți deci, nici o urmă de ezitare la persoanele oficiale de la noi. Și d. ministru al Belgiei la București avea dreptate alaltäeri, cînd îmi spunea: „Vizita Suveranilor n’a fost nici un moment îndoelnică". Numai boala Regelui nostru, dînd naștere la oarecari îndoeli asupra datei fixate la început, a creat o impresie absolut falsă și a făcut să dea crezare unor zvonuri absurde. Interesele particulare, oricît de respectabile — pe care diplomația va găsi desigur mijloacele să le salvgardeze în măsura posibilului și a echitabilului — n’ar putea face să fie uitată, nici măcar o secundă, comunitatea intereselor politice și a sentimentelor latine,