Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-24 / nr. 92

Celor cari pleacă oaspeții cu a căror prezență s’a mîndrit țara noastră, pleacă. Ei au făcut mari silinți și jertfe ca să vie de atît de departe, ei și-au adus mai mult decit chiar marea lor știință, frumosul lor talent, prestigiul națiilor care mai de multa vreme decit noi lucrează în ogorul de nesfirșită rodnicie al științii. Ei au adus o recunoaștere. Au adus o pri­etenie. Au adus an îndemn. Ce li-am putut da noi a fost foarte puțin. Ospitalitatea nu este o datorie sacră, nu pare râu doar că n'am putut găsi o formă mai nouă, mai distinsă, o formă unică pen­tru dînșii. Contribuția noastră științifică nu ni-o exagerăm. Lucrăm cu puteri răslețe și suntem­ încă în perioada, așa de rea, a începu­turilor. Ce a fost mai bun în ea li-am adus Apusenilor, o avem în mare parte tot de la dînșii. Va mai trece vreme până ce orice contribuție a noastra va repre­siuna și originalitatea noastră na­țională. Țara noastră e de la Dum­nezeu, iar monumentele ei sînt de la strămoși. Și putem spune însă oaspeților cari pleacă un lucru: că înțele­gem tot ce nu impune valoarea acestei țări și simțim toată glo­rioasa povară a acestei moș­teniri. Niciodată mai mult decît în cursul acestui congres n’am sim­țit mai tare ca putem da mai mult. Dacă ar tăcea anumite stri­găte ale ambiției desfrinate, dacă s’ar înăbuși măcar pentru formă anumite pretenții neîndreptățite, dacă s’ar găsi mijlocul de a uni putința de lucru a fiecăruia, ne­­tulburînd-o prin intrigile care otrăvesc și omoară, ce n’am putea face acolo unde suntem­ și așa cum sîntem. Ni-au dat exemplul disciplinei și solidarității cei cari pleacă. Să-l știm urma! W, Jorfs Venizelos propus pentru pre­­sidenția republicei grecești Athena, 21 (RADOR).— Frun­tașii partidului venizelist au pro­pus primului ministru, d. Papa­­nastasiu ca să admită candidature d-lui Venizelos la presidenția republice*. A noua primăvară Abia acum, după ce a adunat cu răbdare datele, Institutul Carnegie publică o statistică amănunțită și cu garanții de precizie, a morților din marele războiu. De la 1 August 1914 pănă la 22 Noembre 1918 arhivele arată că fie­care zi a crestat un răbojul negru 8294 morți. Rusia a plătit acest tri­but cu 5065 morți pe zi, Germania cu 1279, Franța cu 1058. In tot, bi­lanțul înscrie 12,996,571, cadavre de mult putrezite acum. Și nu mai puțini sint acei schilodiți. In primăvara aceasta, cînd soarele străluce cu atil de blîndă căldură pe cerul de mătase, mugurii au ples­nit cu verdele lor crud și pajiștile se îmbie cu flori de tămt­oase și al­bastre viorele, gîndul morților și gîn­­dul orbilor e departe de noi ca de îngrijorarea pentru soarta lui Sirius. Sînt toate atît de departe. Sînt toate atît de uitate. Acum o săptămînă, unde­va, pe unde se croise tranșee pentru even­tualul disperat triunghiu al morții, am văzut un cimitir din acestea de războiu. O cruce mare la mijloc, încă în picioare. Celelalte înnegrite și mîncate de putreziciune. Pămîntul a început să se scufunde împrejmu­irea de s­î­r­m­ă ghimpată căzută Ci fi­va vitei cari ronfeiau coiful fra­ged al­­ er­bei, ne priviră cu ochii ui­­miți și umezi, apoi plecară din nou botul in pajiștea hrănită din trupul morților. Și cerul de primăvară era atît de albastru, și căldura razelor atît de desmierdătoare. Ai fi crezut că înfricoșata ucidere s’a intîmplat cu sute și sute de ani in urmă. Pe coasta dealurilor p­l­u­g­u­r­ile tăiau brazde cu negrul lucios și gras in bătaia soarelui, lanurile griului de toamnă își revărsau verdele metalic, iar pe răzoare mijeau flori ca odi­nioară, flori ca întotdeauna. Socoteam acuma șase ani, că fie­care primăvară va fi o remușcare. Că nu vom mai îndrăzni să grăim, cu glas tare, să rîdem cum ne-a în­vățat copilăria, să iubim și să nu mai știm a­urî, între noi și viață bă­­nuiam că vor pluti întotdeauna um­brele lor.­Dar iată că mugurii își desfac miezul umed, respirăm cu voluptate parfumul florilor și primăvara înmu­gurește încă odată în noi, încă o­­dată în afară și înlâlniru. Și viața din nou își lărmuește hohotirea, și din nou sînt încleștări de brațe și striviri de buze supt cununa verde a pomilor, și din nou uri, și înavuțiri și pofte nesățioase, și exasperată desfrînare a nervilor, și chiar de be­ție , viața din plin și piasă frenetică din care nimic nu lipsește în afară de prezența umbrelor. Cine spunea că omenirea de după războiu se va opri să se stringă în sine, să mediteze și să se reculeagă? Cine spunea că morții vor fi între noi . Respiră crenguța de liliac. Stră­bate în voluptatea parfumului sorbit pănă ln adîncul plămînilor, o urmă de regret, o umbră de mustrare? Undeva, întrun cîmp cu îngră­direa de sîrm­ă ruptă, peste groapa unui prieten și unui frate, totuși, in ceasul acesta, un vițel, fumuriu ron­țăie iarba crudă și copita i se afundă în fărm­ă, și țărina apasă pe pieptul prietenului și apasă pe pieptul fra­telui. Cezar Petrescu Tîlcul atitudinilor extremiste In ziarul „Rijec“ (din 10 April) care apare la Zagreb s’a putut ceti urmă­toarea informație: „In cursul audienței acordate d-lor Korow­etz și Hrajnitza, regele Ale­xandru a arătat acestor doi deputați unele documente din care reiese că d. Rădici ar fi primit la Viena sume con­siderabile provenind din Rusia. S-a arătat și piese care formau chitanțe de primire a acestor bani ai Soviete­lor și toate chitanțele purtînd semnă­tura autentică a d-lui Rădici. Această descoperire a produs o impresie foarte defavorabilă în cercurile grupului Ră­dici din Zagreb“. In organul partidului agrarian ceho­slovac „Deutsche Landpost“ se anun­ță că „d. Rădici, iredentist croat, ar fi convocat la Viena un congres al mi­norităților oprimate din Europa cen­trală“. (Desigur că la acest congres pe Romîni îi va reprezenta Siegescu renegatul.­ D. Rădici este șeful partidului agra­rian — cu tendințe republicane — din regatul iugoslav. Atitudinea aces­tui partid, at­tudine vrășmașă unității naționale a Sîrbilor, Croaților și Slo­venilor, a fost imprimată de d. Rădici, care în cadrul monarhiei habsburge era militantul ideii unui regat iugoslav. Acum se tălmăcește taina ac­estei transformări a extremistului republican. De altfel, în fața fiecărei atitudini extremiste nu trebuie să cauți izvorul fanatismului în cine știe ce misticism politic, ci undeva în firida unui depozit de bani. Cînd încetează izvorul cu fonduri, flacăra fanatismului pîlpie și se stînge, intranzigența neînduplecată face loc elasticității de conv­igeri, fanaticul coboară în piața publică și-și oferă capacitatea agitatoare oricui vrea s-o angajeze; fanatismul își schim­ba doar culoarea flacărei, în esență rămîne același (vezi cazul Tănase). Dar în afară de tîlcul moral pe care îl avem în cazul atitudinii extre­miste a d-lui Rădici mai există o expli­cație politică. Rusia sovietică a pierdut credința într-o revoluție mondială, adică o universalizare a pră­bușirii. Cum s’ar fi refăcut economia națională rusească, complect distrusă de regimul sovietic, printr’o revoluție comunistă izbucnind la toate neamu­rile pămîntului, nimeni dintre bolșevici nu a lămurit, fapt este că ani de zile nădejdile sovietice s'au agățat de fan­toma revoluției mondiale. Astăzi nici un bolșevic nu mai crede în fantoma roșie. Aceiași incapacitate de a înțe­lege mecanismul economic — toți conducătorii sovietici au crescut și și-au dospit cugetarea într’o atmosferă de complectă negație — îi înpinge a întreține un partide extremist comu­niste din alte țări, ci partide quasi­burgheze, numai spre a da toată viru­lența elementelor de descompunere a oricărui Stat. Ultimii ani după războiu au dovedit solidaritatea economică a tuturor Sta­telor. O criză economică în Iugosla­via, în Romănia sau în Spania, de o pildă, are repercusiunii adinei în fie­care Stat. A considera că e o fericire, sau o impulsiune de bine nenorocirile vecinului este o eroare primejdioasă. Atunci te întrebi ce rost are sprijinul bănesc pe care Sovietele îl dau de o pildă lui Rădici pentru a întreține o continuă agitație nu numai în Iugosla­via ci în toată Europa centrală, ațî­­țînd minoritățile ? Intru­cît s’ar între­ma producția economică a Rusiei dacă ar izbucni, să zicem revoluție croată naționalistă, cu program burghez, la Zagreb. Pescuitori in apă turbure sînt bol­șevicii ? Dar ce să pescuiască ? Ne­gația stăpînitoare în Rusia își urmează impulsiile, noi însă tre­buie să știm tăl­măcirea oricărei atitudini extremiste, tot fondurile de la Moscova. Pamfi Șeicaru Urmările politicei sovietice In legătură cu declarațiile făcute în conferința anglo-rusă, „Le Temps“ scrie: „ Vorbind primului ministru britanic, care n’a protestat, d. Racowski a pre­tins că „tratatul de la Versailles și celelalte tratate conexe nu sunt numai opuse intereselor elementare ale tu­turor națiunilor dar că aplicarea lor a pricinuit ruina vieții economice“. „Bolșevicul acesta vorbește de ruină ? Louis sulerit Gracchos?... D. Racovski a adăugat că toate frontie­rele trebuie revăzute și că Guvernul Sovietelor a dat exemplul reclamînd un plebiscit pentru Basarabia. Oricine poate ghici —* după discursul rostit de d. Lloyd George, — motivele po­liticei interne, care au împiedicat pe d. Macdonald să cont­azică pe repre­zentantul Sovietelor. Dar d. Macdo­nald este un prieten sincer al păcii. Fie că e vorba de reparații sau de frontiere, de liniștea Franței, sau de Basarabia, primul ministru britanic va înțelege că Franța nu vrea sa lase să se aprindă focul in Europa“. „Daily Mail“, organul partidului con­servator britanic, ocupîndu-se de po­litica exterioară a Sovietelor ruse și de alitudinea delegaților ruși la con­ferința anglo-rusă din Londra scrie: „Ei nu sînt la Londra de­cît ca să manevreze Guvernul br­tanic. Ceiace ei caută,­­ un împrumut, să ii permite sa atace România. E banul pe care îl vor el Intre timp, presa bolșevică rusă con­tinuă cu violență campania contra Ro­mâniei. După oficioase din Moscova, eșuarea conferinței de la Viena pe chestiunea Basarabiei, a avut ca ur­mare înjghebarea unui vast complot contra Rusiei. In „Isvestia” comisarul Steclow a­­rată că Parisul a devenit acum cen­trul de unde se complotează contra Rusiei. în Capitala Franței se lucrează acum la aliarea unui mare număr de State burgheze și este probabil ca și Bulgaria lui Țancoff să treacă pe față în tabăra adversă Rusiei. iar în discursul său roșiu­ la Tiflis, Troțchi a afirmat că, în ce privește Basarabia este inexact că s-a opus unui războiu cu Romănia. Cu toate acestea, nu dorește să rupă legăturile cu ea. Poarta între Rusia și Romănia, a declarat el, poate fi deschisă, sau închisă. Actualmente situația este a­­normală, îndărătul României se află Polonia și Franța. li linii și u­­nil Contra-revoluția în întinsurile Fede­rației Republicelor Socialiste nu e nu­mai o forță colectivă (monarhiști, so­­ciali-revoluționari, menșevici, anarhiști) ci și o ideologie, care se contrapune ideologiei revoluționare. Pănă acum, Guvernul sovietic avea de luptat cu reacția f­izică, înarmată cu puști sau cu stiletul în mină, astăzi ea are de com­bătut filozofia reacției, de multe ori mai puternică decît cea fizică. Reacția este inevitabilă — dovedesc învățații și filozofii ruși, și pe ei ni­meni nu-i poate învinovăți că-s vînduți socialiștilor moderați, sau țariștilor le­­gitimiști. Filosoful Berdiaev, profesor universitar, scrie: După zguduirile unei revoluții îndîr­­jite, reacția este neinlăturabilă, ea își are dreptatea sa ce străbate prin dez­lănțuirile întunecate ale maselor o­­menești. Reacția poate să fie și crea­toare, în ea se poate găsi și o miș­care internă autentică spre o viață nouă, spre noi valori. Reacția niciodată nu întoarce simplu spre viața veche. In fiecare reacție spirituală împotriva revoluției se desface ceva nou, ne­cunoscut lumii vechi, se nasc gîndu­­rile creatoare. Se naște lucrul al trei­lea, egal de deosebit și de ceia ce a fost în revoluție și de ceia ce a fost pănă la revoluție. In acest al treilea lucru se deschide ceva nou, ce n’a mai fost. Ciocnirea a două lumi, pe care au trăit-o, ascute conștiința, dă un sentiment nou de viață.” Pare că a existat ceva in lume pe care filosofia să nu-l fi explicat cu vădita tendință de a-1 justifica? Filosofia insă nu poate prevede formele reale și măr­ginit­e poli­t­o-sociale pănă la cari se va rostogoli reacția. Fapt e că ea a în­ceput­ prin acțiune și ideie. Această reacție o simte mai bine ca oricine acela, care este obiectivul reac­­­ției: regimul comunist. Filosoful-ziarist al acestui regim — Iuda Nahâmches — dă semnalele de alarmă. Și iată cum: Dar mai întăiu, cîteva cuvinte despre acest prea scump tovarăș. In timpul războiului mondial, pe la 1916, Iuda Nad­âmches presimțind, — acești dragi tovarăși au o presimțire infailibilă, — că în Rusia are să se în­­tîmple ceva, cere, prin ministerul de Interne, înnaintarea petiției sale spre „Milostiva și Augusta aprobare a Ma­­jestății Sale Imperiale”. In petiția sa, în 1916, din străinătate, Iuda Nah­âm­ches cerea, ca din Iuda să se facă fu­­rie și din Nahâmches să devină Steclov. Iuda însă rămase Iuda pănă cînd în­cepu revoluția. Primul Guvern revolu­ționar îi aprobă atît intrarea în țară — spre mai marea ei fericire — cît și prefacerea lui Iuda Nahâmches în Iurie Steclov. Jurnalist de profesie, intră în redacția Pravdei. Veniți odată la pu­tere, bolșevicii­­ făcură un fel de mi­nistru al presei lor. Pentru acest post avea tot ce va cerea: putere, citate de Marx, impertinența originei, și un pseu­donim rusesc Țoste atacurile îndrep­­tate împotriva imperialismelor de toate felurile erau începute și desfășurate de I. Steclov. De șapte ani, milioane de oameni citesc numai ceia ce scrie to­varășul Steclov. Explicațiile fenomeno­logiei internaționale — politice și so­ciale — nu pot fi altele decît acelea pe care le dă el. Insfârșit e Napoleo­nul literar și filosof al Guvernului So­vietic. Presimțind că reacția, care în teorie e poate foarte și foarte dorită, dar care in realitate e monarhistă,­ intrasigentâ și grozav de răzbunătoare, Nahumches- Steclov in Izvestia din 26 Mart, stri­gă, făcindu-și curaj: „Monarhiștii contează pe ajutorul burgheziei mai multor State, cari au răsucit cu Federația Republicelor So­vietice și sunt interesate intr’o nouă intervenție activă împotriva ei. Social­­revoluționarii, menșevicii, constit­-demo­crații nu prezintă o armată de atac. Burghezia mondială e decepționată a­­supra lor. Insă elementele reacției in­ternaționale n’au pierdut încă,probabil, speranțele cu privire la emigrația mo­narhistă, cu atît mai mult, cu cît în timpul acestor doi ani din urmă, emi­grația monarhistă a crescut, fără în­doială, in număr și în forță. O serie de elemente și grupări, cari pănă a­­cum își ascundeau poziția lor monar­histă sau cari încă nu stătuseră pe ea, acuma au trecut deschis in tabăra mo­narhistă. Numărul colosal de foști că­deți (const.-democrați), de „octom­­briști” (constituționaliștii anului 1916), naționaliști, au trecut toți în rîndurile legiunilor monarhiste. Chiar elemente ca Alexinschi, Burțev, Bunin, Duprin, Șmeliov (scriitori ruși) lucrează îm­preună cu monarhiștii. Ce să mai spu­nem de armata lui Vranghel, care în­totdeauna a fost monarhistă și-și as­cundea numai steagurile din conside­rații diplomatice! Acum toți și-au des­coperit fața și nu-și ascund năzuințele spre restaurarea regimului țarist. Emi­grația monarhistă și-a căpătat un șef în persoana marelui duce Nicolae Nico­­laevici și s-a consolidat în jurul lui. Centrul emigrației monarhiste e Pari­sul. In Franța s’au concentrat elemen­tele gata să întrețină cu bani aventu­rile împotriva Sovietelor”. „ Istoria, natural, nu se repetă nicio­dată. Dar fiindcă tovarășii din aluatul lui Iuda Nahamb­es, prea au vrut — cine poate să spună de ce? — să adînceas­­că și să lărgească „revoluția”, au lăr­git-o și au adîncit-o pănă Intr’atita­ni­cit spre necazul lor și spre surprinde­rea noastră va zvîcni in sus din a­­dine și din larg — reacția cealaltă, cea albă, in persoana severă a lui Nicolae Nicolaevici. Și atunci în spinzurătorile monarhiștilor se vor legăna nu numai rudele, dar și „cuceririle” revoluției roșii. j G. M. Ivanov Un nou pod peste Dunăre Guvernul iugoslav a hotărît con­struirea unui mare pod peste Dunăre, care să lege Serbia cu Banatul sîr­­besc. Acest pod, după planurile întoc­mite, se va construi aproape de Bel­grad și va traversa Dunărea, pe ma­lul opus, la Panciovo. Podul va avea două etaje: unul va servi traficului căilor ferate, iar al doilea pentru tramvai electric, drum de vehicule și pietoni. Linia ferată ce se va construi pe pod va fi dublă. După toate probabilitățile, construi­­rea acestui pod, căruia i se acordă o mare importanță strategică și poli­tică, va începe chiar în cursul ace­stui an. După Închiderea congresului de bizantinologie Id­emml litiu ti 1.1 Misiii Profittnd de împrejurarea că Du­minecă membrii congresului de studii bizantine au fost mai liberi, am ru­gat pe d. Henri Grégoire, profesor la Universitatea din Bruxeles și direc­torul ziarului „Le Flambeau“, să nu comunice cîte ceva din impresiile pe care le a om­­s cu prilejul acestui congres. Cu o amabilitate care e mai presus de orice elogiu, distinsul mem­bru al delegației belgiene a răspuns la întrebările noastre după cum ur­mează : Un elogiu adus organizatorilor, presei și publicului din București — Ce credeți despre congresul de bizantinologie ? —Nu e pare prea tîrziu ca să mai vorbesc de el ? Iată șase zile de cînd ziarul d­vs. publică cu exactitate dări de samă asupra acestui congres, ad­mirabil organisat de către d. Iorga și de d. Marinescu, un secretar de congres ideal; cetitorii d­vs. mai cer de bună samă și altceva pe lîngă ceia ce li-ați dat până acum. De altfel trebuie să li mulțămim acestor ceti­tori că au arătat atîta interes unor lucruri așa de austere; trebuie să mul­țumim­ și presei zilnice că a consa­crat așa de uruit joc unui eveniment științific. La toate ședințele noastre, la toate conferințele, publicai d­vs. a asistat numeros și atent. Lucrul a­­cesta merită să fie pus în lumină, căci el e suficient pentru a destrăma legenda absurdă despre ușurința ro­mânească, răspîndită de dușmanii d­vs cari sînt și ai noștri. Anul trecut a avut loc la Bruxelles un mare congres istoric. Ei bine, voi lăsa la o parte orice mîndrie și voi spune că Bruxelles a fost departe de a acorda acestei mari adunări știin­țifice interesul pe care Bucureștiul l-a arătat congresului său bizantin. Un întreit triumf —Științificește, ați rămas mulțămic de congresul din București ? —Științificește, congresul din Bu­curești este un triumf. Un triumf per­sonal pentru d. Iorga, acest uriaș al erudiției pe care noi, in glumă poate, dar cu atîta dreptate, îl numiam pro­fesorul Titanescu, un triumf colectiv pentru știința românească, strălucit represintată la acest congres printr’o adevărată pleiadă; un triumf, în sfir­­șit, pentru ideie, pentru știința bi­zanti­nă, a cărei unitate, varietate, bogăție și interes, au fost demons­trate în mod luminos, mai întăiu prin toate comunicările propriu zise, și a­poi, sintetic, prin conferințele celor trei maieștri ai științei și ai clarității, d-nii Diehl, Collanet, Bitó­er. De ce ft'au­ fost invitați Har­mann­­l D­ vs., d-le profesor, care sunte fi pa­triot belgian și elev al Germanului Krumbacher, ce credeți despre re­­criminațiunile savanților germani cari au protestat, pare-se, contra „insu­ficienții caracterului internațional“ ai acestui congres? — Un congres în țara se aflau Kon­dakov și Sir Wiliam Ramsay, Puig­i Cadafalch și B­ailow, Diehl și Murko, Graindor și Vun­o, —­ un con­gres în care croatul Mantuani vor­bește limba germană, Marinescu spa­niola, Millet greaca modernă, un ase­menea congres este internațional în toată puterea cuvîntului. E drept că n’au fost poftite să trimeată de­legați decît popoare care fac parte din Liga Națiunilor. Dar se poate spune că școala germană a fost de fapt represintată prin numeroși foști elevi ai seminarului bizantin de l­a München, cari sunt azi profesori în Cehoslovacia, în Iugoslavia și chiar în România și în Belgia. Absența Ger­manilor ne-a lipsit, ce-i dreptul, de cîteva comunicări filologice, dar din punct de vedere istoric și arheologic n’a rămas nimic de dorit. Ea perso­nal — și cred că toți gîndesc ca mine — sînt pentru normalizarea ra­­porturilor. Byzantion, noua revistă de studii bizantine, cu al cărei secreta­riat congresul sa­ a însărcinat ca mine și ps d. Graindor, va fi deschisă sa­vanților din toata țerile, fără nici o deosebire. Suntem gata, in interesul științei, să colaborăm cu dușmanii noștri de ieri,­­ rari, recunosinda și greșelile, ar grăbi momentul acestei apropieri. Colaborare, da. Da? ar fi fost, fără îndoială, prea de­vreme pentru a fraterniza. Căldura comu­nicativă a banchetelor n’ar fi putut să topească g’uiața. Și Romtnii ne spuneau : Non erat hic locus. O A­­cademie este în același timp un sa­lon; un congres este in același timp o sărbătoare de familie, mai ales cînd are loc în delicioasa Romănie. Un Institut de studii bizantine la București — Ce credeți despre Institutul de studii bizantine pe care vrea să-l creeze Guvernul român ? — E o adevărată lovitură de maes­tru. Prin acest Institut Bucureștiul devine una din capitalele studiilor bi­zantine: lui îi revine moștenirea in­stitutului rus de la Constantinopol. Odată cu întâietatea, Bucureștiul vș­ răpi astfel Miroc­enilor și... elevii. Fraternitatea româno-balcanică — Ce v'a frapat mai mult la acest congres ? — Fraternitatea romîno balcanică, atît de necesară pentru pacea lumii. Moștenitorii Bizanțului au încetat de a se certa, împărtâșindu-se din ace­leași amintiri, din aceleași tradiții, ei ne-au dat imaginea unei înțelegeri depline. Cind e’a ajuns la arzătoarea­ chestiune a reședinței viitorului con­gres, Atena s’a retras curtenitor din fața Belgradului, și furăm astfel scu­tiți de a mai vota. Toți occidentalii, ca și mine, au fost foarte edificați prin acest gest... impresHle delegației belgiene — Ce impresie duce cu sine des­pre Romănia delegația belgiană ? Noi n’am văzut încă decît Bucu­­reștiul, și aceasta pe fugă, între două ședințe. Dar cunoaștem acum mulți Romîni și cîteva Romînce, începînd — à tous seigneurs tout honneur — cu perechea, atît de distinsă prin spirit și prin grație—a Altețelor Lor Regale... Un singur puvlat va fi de ajuns, dar el trebuie luat în înțelesul lui cel tare, în înțelesul etimologic, orașul și locuitori lui ne-au fermecat. Nu vom avea nevoie de nici o ceremo­nie magică, de pildă ca bănuțul pe care l arunci în fîntînile Romei, pentru a fi siguri că vom mai veni aici. Și suntem rușinați, noi Belgienii, că am ignorat atîta vreme națiunea soră care formează cealaltă aripă a imen­sului front latin. Ne vom da silința să descriem, la reîntoarcerea noastră minunile ospitalitățile românești, gra­ția primăvăratică a frumoasei dv. Ca­pitale, pe care să vă ferească Dum­nezeu de a o părăsi! Și sunt sigur că frăția dintre popoarele noastre se va întări în aurind într’o formă strălu­cit, cu ocazia vizitei Suveranilor Ro­mâniei la Brisxelles. Vizita Suveranilor romîni în Belgia — N’au existat oarecare neînțe­legeri între Belgia și Romănia ? Ce știți despre vizita Suveranilor noștri la Bruxelles ? — Cred că aici la dv. s’a format o legendă despre acest subiect. In­­nainte de a pleca din Bruxelles am avut prilejul să-l văd pe eminentul nostru ministru al Afacerilor Străine, d. Hymans. Mă dusesem în numele unui grup de studenți, să-l rog să pri­mească presidenția de onoare a unei serbări comemorative pentru Lord Byron. Noi alesesem pentru această serbare, data de 10 Mai. Aflînd a­­ceasta, Excelența sa exclamă : „Im­posibil ! Aceasta e ziua fixată pentru vizita Suveranilor Romanici“. Vedeți deci, nici o urmă de ezitare la per­soanele oficiale de la noi. Și d. mi­nistru al Belgiei la București avea dreptate alaltäeri, cînd îmi spunea: „Vizita Suveranilor n’a fost nici un moment îndoelnică". Numai boala Re­gelui nostru, dînd naștere la oarecari îndoeli asupra datei fixate la început, a creat o impresie absolut falsă și a făcut să dea crezare unor zvonuri ab­surde. Interesele particulare, oricît de res­pectabile —­ pe care diplomația va găsi de­sigur mijloacele să le salv­gardeze în măsura posibilului și a e­­chitabilului — n’ar putea face să fie uitată, nici măcar o secundă, comu­nitatea intereselor politice și a sen­timentelor latine,

Next