Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1921 (Anul 2, nr. 6)
1921-01-02 / nr. 6
I ■S5S 2H ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC» E foarte, din vechiu cunoscut că1 omul e un amestec de viții și de pasiuni, de calități și de virtuți. Dar care au fost întâi ? După Biblie calitățile și virtuțile, astfel încât cartea sfântă ne duce la concluzia absolut stupefiantă că din așa de excelente ouă au eștt atât de ticăloși pui, ca pasiunile și viziile, deoarece acestea au venit mai târziu. Știința pare mai rezonabilă și mai consolatoare. Ea așează răul la obârșie încât avem măcar mângâierea de a putea crede un progres. Dar oricum ar fi, cred că, în ce privește viziile, ele ocupă astfel cele patru puncte cardinale ale firei noastre, în ordine descrescândă după simpatia ce le-o putem acorda, dacă viciile sunt în stare a ne smulge vreo simpatie : Prea-curvia (expresie luată din cărțile sfinte și pe care e păcat s’o perdem), deci prea-curvia, cartoforia, beția și stârcenia. In jurul acestor patru puncte , cardinale vine să se așeze toată roza,vânturilor soartei noastre de muritori plini de păcate. Despre sgârcenie am pentru astăzi de spus un fapt copiat de pe natură, despre sgârcenie care stă la fundul iadului defectelor noastre, despre acest viziu atât de aricios și respingător care n’are nici măcar o serioasă virtute precumpănitoare căci dărnicia e încă mai rară decât »gârcenia. * * * Eroina e coana Frosa:. Singura înfățișare grasă și rotunda în persoana d-sale e numele. Nu ,vă pare că „Frosa“ sună gras și rotund? încolo numai unghiuri, oase și sgârciuri. Fără pretenții, dar urmărind modelul cu ochiul de sus și până jos cât și de jur-împrejur, iată portretul fizic ai coanei Frosa: Cap mic rotund, păr rar, cafeniu, ius firul gros și neted, frunte joasă și largă încrețită înainte de vreme, nas subțire cu vârful ascuțit făcut parcă anume numai spre a da umbră, fără a sluji la altceva, ochi rotunzi căpri cu fire galbene și cu o vecnică ceață pe dânșii, gura larg răscroită cu buzele cât o muche de cuțit, vinete, și mobile și cu crețuri ca mărginite urnei pungi țărănești, bărbie n’are. Dinții însă minunați, mărunți, deși, tot de-o po1tirivă, albi, strălucitori. Pielea in genere, cât se vede și se vede foarte puțină, tăbăcită, vreau să zic fără culoare definită. Coana Frosa n’are ten nici de două parale și nu se drege numai fiindcă costă; altmintrele ar avea mare nevoe. Trupul, cu umeri, cu șolduri, cu talie, otova. Insă putinței, încât e lesne de hrănit cu te miri ce—spate’n dos, spate’n fată, nici o urmă vizibilă de maternitate. Dovadă cari cldîtiă fără copii, Mirare, mâna e mică, frumoasă, bine proporțională, încât dacă coana Frosa ar arăta-o manal pe ea peste un gard, un necunoscător al restului ar fi tentat să-l cadă în genunchi și să năzuiască în această mână extraordinară. * * * Dar firea coanei Frosa ? Ei, aci mă dau bătut. Noroc că nu scriu bucăți literare, că n’am pretenție ■ de artă ci numai în șir ,note veridice, căci în punctul acesta aș da de bucluc. Ca să analizezi firea coanei Frosa se cere condent nn glumă, trebue să te simți psiholog adânc și meșteșugar de ăl de unul la zece mii de duzini. Așadar noroc cu mi’s și deci tentația îmi lipsește prin urmare și șansa de a fi mai prejos de subiectul meu. Mă salvează însă faptul, singurul de care mă țin, faptul care va votai deja sine cu mare putere și va dovedi ori și cui că coana Frosa merită să fie cunoscută. Să vi-l povestesc în toată sublima și oribila lui simplitate. * * * Sgârcitul se aseamănă intru aceasta cu perfectul, altruist întrucât și unul și celălalt strâng necontenit averi fără de folos. Deosebirea sta numai in aceea că perfectului altruist nu-I simt de nici un folos averile deoarece le destină, altora, pe câtă vreme sgârcitul nu se bucură nici chiar el de dânsele. Sgârcenna e poate mai mult și mai rău decât un vizir, e o pură nebunie. • . Coana Frosa era și ea o demență. Bani, bijuterii, stofe, adesea lucruri de cea mai infimă valoare se grămădeau necontenit în lăzi, în dulapuri, în cutii, chiar prin unghere și locuri pe unde nu te așteptai să le găsești. Să îi pierii opiul la ușa ei. n’ar fi dat o surceluști de lemn, un bantic nichel, o nimica toată, și o cred capabilă să reziste la torturile cele mai rafinate ale inchiziției, până la moarte, decât să declare unde-și ține odoarele ce nu i sunt de nici o treabă și de nici o bucurie. Dar ne-am deprins cu această veche și destul de răspândită manie a sgârceniei încât ea nu ne mai mira și aproape nu ne mai interesează. Totuși coana Frosa a găsit într’o zi mijlocul să fie originală chiar in această învechită materie. Ti dăduse D-zcu un frate. De ce i-i dăduse, nici ea nu înțelegea, întrucât el era o ființă care nu se putea Închide in ladă, nici păstra sub stătea, nici trage vreun folos dein dânsa. Dimpotrivă. Ființa aceasta era numai prilej de necazuri și d pagube, bea, mânca, și când îi calea din an în Paști casa nu se putea și nu-i dea măcar o linguriță cu dulceață și un pahar de apă. O pot fi vârata pacoste pe capul ei. A voit însă soarta ca fratele să plece în iunie pe unde a rătăcit ani de-a rândul în cele din urmă sorise ei surorei lui că se reîntoarce, dar suferind, plin de necazuri, rut sărac totuși. Se vede că o fibră din inima coanei Frosa tot mai exista, și asigurarea că de sărăcie nu poate fi vorba, o făcu să-și aștepte cu oarecare plăcere și chiar emoție pe singura ființă de un sânge cu ea. In ziua sosire! făcu chiar masă în toată regula, cheltui câțiva fe! ca să-și cinstescă fratele cel crezut pierit. Sufrageria coanei Frosco văzu pentru întâia oară prezența unei farfurii cu cotlete, o adevărată minune ! ?i se puseră să ospăteze, ca uițică bunăvoință și ceva bucurie. Era o zi rară, unică pot zice, o zi când hidoasa sgârcenie se lasă a fi înduioșată și smulsă de 4 lei și 50 de bani, costul mesei ca toate ale sale. Dar Diavolul păzea. Pe când frate-său își trăsese pe farfurie una din cotlete, coana Frosa observă că el o luase din întâmplare pe cea mai mare din cele patru și se cutremură din fundamente. Și pe când musafirul întoarse un moment capul într’o parte, gazda făptui actul cel mai inutil chiar pentru ur zgârcit, economisi chiar ceea ce nu durează, se bucură la ceva care nu se putea strânge nici la ladă, nici la dulap, nici în pod, nici sub saltea, nicieri, ceva care nu-l mărea cu nimic comoara și prin aceasta săvârși un act de originală zgârcenie pe care nu-l veți găsi în nici un autor, nici măcar în Molibre și pe care nu cred să-l mai fi auzit cineva vreodată; cu iuțeala fulgerului schimbă cotieta de pe farfuria lui frate-său, punându-l la loc, fără ca el să fi prins de veste, pe cea mai mică dintre toate. Iar ea nici nu gustă din ele că nu era deprinsă. I. Teokoplîsoc Povestiri adevărate Despre sgârcenie Rondelul Clavirului Clavirul marmoră ’ri suspine Un vis al lui Schumann sah lună Un fică"at ritmurile Pline De sprită ce-aleargă nebună. Pe degete albe și fine Pe gănduri ce vor să aptină, Clavirul marmoră V* suspine Un vis albă Schumann sah smiit „ Tiros face ăn versuri cunună Ca roze, ca crbtt si verbine. Dar viata in tara-mi adună Durere si doua mine. Clavirul marmoră *n suspine*. At. Sohescu Soaks lecturile lui Tolstoi Se întâmplă te fteratura, ceea ce se te petrece și te viață. Pretutindeni cari peste afurisita gloată, care mișună prin toate părțile și murdărește totul, ca muștele în timpul verei. De aci vine și puhoiul de cărți proaste, acest belșug de neghină, care înghite semânța sănătoasă. Aceste cârti fură omului timpul, banul si atenția pe care ar întrebuința-o cu folos pentru operele alese, ce urmăresc un scop cinstit. Omenirea ar trebui să-și întrebuințeze existenta e scurtă și atât de sgârcât măsurată, cercetând pe maeștrii din toate vremurile și de toate naționalitățile, pe artiștii de geniu care se ridică întocmai ca niște turnuri deasupra maselor, perpetuând nume încununate de o glorie nemuritoare. Numai acești scriitori sunt în stare să te învețe ceva și să-ți dea ei educație. Nu vom citi niciodată prea puține cărți proaste și nu vom ajunge niciodată să citim destule bune. Schopenhauer Faor Gil Stea, lreind peste cuprinsuri frământate de fartonă Ochii ecrcetători fn noaptea când nu- nici o stea pe ecrând-călăuzind prin ceața înserării fără lână la Nădejde depărtată a cotardului stingher. Câte brațe înspre tine din a palorilor spanio Se întind — și câte glasuri din adâncile vâltori un blăstemul desnădejdii și al groazei fără nume Rapeoaera sălbatec șî te chiamă ancori .* • Când în îalia clocotindă grea se sbaciamă taîazal Și arlând se svârcolește către întunecate zări. Peste apa dînaltă echemând șî-a rupt zăgazul Steaua ta liniștitoare tremură în depărtări Ca o candelă plăpândă care moare șî în pic Chemî rătăcitoarea navă ca an licărit în port Pe rame plutitoare razată mai întârzie Blândă, ca o mângăere peste pleoapa anul mort.... Din oceanele durerii, arși de lacrămi se ridică Șî așteaptă ochii celor ce se tângue 'n zadar, Bînecuvântata’ți geană de lumină, ca despică Negările și adâncai nopților fără hotar Mabia Pană “ . €> dc.clca.arci.'ț'IL«» irul -------- ■ —------- ” SCHIȚA DIN RASBOI .— Să vie aici caporalul Frunză ! zise, înecându-se de mânie Căpitanul, comandantul companiei. . — Sa-1 chem prin telefon sau să trimet un agent de legătură? întrebă sublocotenentul Petrescu. -- Cum o fi, numai să vină mai repede. Sublocotenentul strigă iute „plutonul 3“ și dădu ordin ca „într’o clipă să vie caporalul Frunză la postul de comandă al compăni. Abia răsuflând, caporalul Frunză prin șanțul venea dinspre tranșee, intră în bordeiul căpitanului, fără să mai bată la ușe. — Să,... trăiți dom’...le căpitan ! — Acum să vine ?, îi taie vorba căpitanul. Păi......cum’adie...mai, domi.Ie căpitan. — Tu ești din plutonul 3. Da ? — Da, să trăiți! — Cum a fost cu sergentul Manui eseu V — Păi, dom’le căpitan, eu... Ce eu ?.. Să-mriT dai o declarație ! — Nu eu domir căpitan.... ci... — Ce vrei să zici, căci ? întreabă scurt căpitanul. — Da, domic căpitan, că el singur s'a dus, zise încet caporalul Frunză. — El, atunci dă-mi declarație, așa cum "știi, ca fost! — Dom’le căpitan... mai bine s-o spui, că de scris... acolea și cu... . ~ la, să scrie domnul sublocotenent ,și tu să-T spul. Și caporalul Frunză începu : ^ — Păi dom’le căpitan, să vedeți: Era pe la ceasurile patru, patru jumătate. Noi stăm toți în tranșee, adică don’ sergent Marin, don’ sergent Matei, bietul răposații și mai erau vreo câțiva soldați din grupa 2... Din una din alta veni, vorba ..că cine e mai curajos ?“, când bietul don’sergent Manolescu zice . ..Știți cevai măi ?... De când mă muncește pe mine gândul de Neamțul ăla mort, de lângă brațele“... Trebue să fie ofițer. Noi de colo: „Da ce vrei să-l faci ?“ Eh „ia, o să mă duc astă seară, că e întuneric și luna răsare târziu și o să-l aduc aici... Trebue, să aflăm multe din buzunarele hit... Noi: „ia vezi ți de treabă omulle, că te omoară și ei pe tine ? Nu știi că au un post de observație aci, în nasul nostru ?“ El de loc: „Mă duc și mă duc“... Așa, văzând că nu se înțelege cu noi, a plecat la secția lui. Cum să înoptă grai bine mă pomenesc iar cu el. —Frunză !... Ai grije, să mă aperi cu focuri, dacă o fi ceva ! Ce era să-i fac ? — De ce n’am venit să-mi spui mie ?, întrerupe căpitanul furios. — De dom’le căpitan, dacă nu maiî chemat domniavoastră !?... Cum era să părăsesc poziția fără ordin. ...Și-apoi nici bietul don’sergent nu m’a lăsat... Zicea să facă o... „suprinză“. ...— Și așa... și-a luat arma după gât, vreo cinci granate în buzunar și-l văzui pe brânci... Se tara ca imn cârpe... Ca să vedeți, c’a avut el o toacă de cap.... Nu știu de unde luase o sfoară lungă. Zicea, c’o să-i fie greu să-i ia ’n spinare el pe neamț—că era departe — și ei numai o să-l lege bine cu sfoara și după ce l’o lega,... noi să tragem căzi tranșee. — Dar de unde vedeațî voi când să trageți ? Parcă spuneai că era întuneric, întrebă căpitanul Păi, ne spusese el, că după ce l’o lega, o să sgâlție sfoara, semn să tragem noi... Și-a sgâlțâit-o. Trage noi odată cu putere.... Când colo ce să vezi? Din tranșeele Nemților, o lumină s’a îndreptat spre don’ sergent și, i’a luminat ca ziua. El s’a trântit jos. Lumina mai luare pe el... Ei se scoală să fugă... Deodată o ploae de gloanțe începu după el și cât era de mare, îl văzurăm lungit la pământ. Încetaseră focurile, dar lumina nu se lăsa, căuta mereu. Atunci, tragem și noi spre locul de unde venea lumina și... tac. S'a stins ! Acum se potolise totul și ne gândeam toți ce să mai facem, când auzirăm niște fâșii turi. " Toți odată : „Cine e ? Cine e ?", dar în loc de răspuns primirăm focuri... Trăgeau ci, trăgeam noi din tranșee, trăgeau și cei din posturile înaintate. Dar noi... Răsărea luna ,și începu să se lumineze locul.... Vedeam bine de tot, mai ales că încetaseră focurile. Șase nemți trecuseră dincoace de gătelile lor. Jr— că ei fraților! strigai eu și Sim’n! N’ama mișcat unul. Lângă viul fag, don’se zycut era cu fața în jos și cu capul spre noi Ca prto minune îl Văzurăm, că se scoală și-o ia la fugă spre noi, împleticindu-se. Din f*nșec Nemții „doc, poc“ după el și-l dau iar jos. El se scoală și răcnește odată: „Doamne, Doamne“... șî dă năvala în rațelile noastre, și aici a rămas mort pe rațele cu spatele spre Nemți. — De aci cum era să-l luăm numai decât?!... Ați văzut și dumneavoastră ce lună era.... Noroc că pe la patru s’a ’nourat și l’am tras șî pe el și pe Neamț, iar acum zac unul lângă altul, fără să-și zică o vorbă. " Atâta știu ! IOAN GaROFOIU Jîlflul Pilii unui ofițer român fiascova, 29 Martie 1917 Săptămâna Mare, săptămâna Patimilor. Pentru noi săptămâna foamei. Starea noastră de foame permanentă, cronică, a fost preschimbată în cursul acestei săptămâni a patimilor într’o stare de foame acută, chinuitoare. Note fivmele, pe cari nu mai am puterea să le aștern în carnet decât printr’o neînchipuită sforțare a voinței, se întorc mereu, mereu, la aceeași tânguire. Uneori mi-e silă de mine însumi. Dar eu pot face împotriva acestei senzații care a întunecat în finta mea orice alte simțim!nte ? Cum să scap de obsesiunea foamei, când o simt activă în toate fibrele, când o văd rânjind pe toate fețele scheletelor ambulante cari colindă tabăra cu mișcări de automat ? In zilele acestea, când printre rândurile ziarelor bulgărești nerăbdarea prizonierilor descifrează numai știri bune de pe câmpurile de bătae, sufletul nostru ar avea motive temeinice să tresalte și să se bucure. Dar aripele întinse sunt frânte de greutatea trupului ținut în noroiu de preocupări materiale. Avânturile înfiripate pier sugrumate de chinurile foamei. Astăzi nu ni s’a dat nimic de mâncare. Nici măcar jumătatea de pâine de 300 de grame. Eri, jumătate pâine și câteva linguri de apă fiartă în care pluteau două, trei firicele de praz vechiu șî bălos, lichid cald, fără grăsime, fără nici o valoare nutrititivă, șî pe care bucătariiî leH turna în Hghene cu gesturi batjocoritoare. Cu o zi mai înainte, drept orice nutriment pi s’au împărțit câte trei căpățâni de usturoiu! Iar astăzi nimic. Zadarnic dăm târcoale în jurul bucătărei: vetrele sunt stinse, coșurile’s fără fum, iar catârul care aduce apa pentru cazane paște liniștit pe costișa de după vâlcea. Nădejdea ne-a rămas la pâine. Dar căruța în curs se aduce de obiceiti panica "din oraș, stă neclintită în fața magaziei de provizii. Căința aceasta e obiectul unei asențiuni deosebite din parte-ne. Mereu se învârtesc captivii în jurul ei, ca și cum ar nădăjdui că privirile lor împorătoare o vor face în cele din urmă să pornească singură în oraș, ca să aducă pâinea cea mult așteptată. Ofițerii din baracă sunt ținuți din cinci în ciflci minute în curent cu cele ce se petrec la magazia de provizii. Oricine intră în baracă e întrebat: — Tot n’a plecat căruța ? Și răspunsul e același. — N’a plecat. Deodată se răspândește în lagăr un svon eludat Astăzi pâinea se va aduce cu o căruță a regimentului din oraș. Cine a pus svonul I circulație ? Nimeni nu poate ști. Dar toți îl cred. S’a născut așa dintrio supoziție, dintr'o dorință nebunească, și acum a luat forma precisă a unui fapt sigur. Și toți sunt încredințați că așa va fi. Pândim acum sosirea căruței. In fața cantinei e un dud din vârful căruia se poate vedea un crâmpeiu man ridicat din șoseaua ce vine din oraș. Un ofițer s’a cățărat în dud și așteaptă să vadă apărând pe șosea căruța binecuvântată, Stă acățat de o creangă, cu ochii țintă. In jurul dudului, câteva zeci de ofițeri stau muți, în chinurile așteptărei, ai ocúi în observator. Când acesta obosește, se dă jos și focul i 1 ia altul, dintre cel mai în putere. Alți prizonieri s’au strâns lângă poarta de sârmă ghimpată, pe unde e să între căruța. S’au trântit pe iarbă și așteaptă. Vor cel puțin să fie mai aproape și să vadă pâinea ca un minut mai devreme. Dar căruța nu mai vine... In starea de înfometare grozavă în care ne găsim, reducerea sau lipsa firimiturilor obișnuite provoacă adevărate crize. Unii au amețeli continui. Cei mai mulți zac culcați în baracă, ferindu-se de a face mișcări, ca să nu cheltuiască energie. Alții colindă tabăra cu înfrigurare, hotărâți parcă să lupte, să nu se lase. Privirile lor iscoditoare scotocesc în toate părțile. De-ar avea de unde, ar fura, de-ar avea cui cere, ar cerși. Am văzut un sublocotenent alegând din gunoiu sâmburi de corcodușe aruncați acolo într-o zi când aceste fructe ne-au fost servite fierte în apă. L’am văzut apoi așezându-se de o parte, spărgând sâmburii mâncând miezul cu poftă. Am rășiut pe altul strângând tot din gunoiu cozi de ceapă aruncate dela bucătăria gărzei. Dar am văzut ceva și mai grozav . Am văzut pe un macedonean, pe care foamea îl redusese la cea mai complectă animalitate, coborând râpa din dosul latrinei și alegând din murdărie boabe de fasole nedigerate . Unii ofițeri au cules din iarba săracă și călcată în picioare a cuprinsului taberei firicele de ștevie sau urzici, le-au fiert în aspă fănici un adaos și le-au mâncat cu lăcomie. Dar ștevia și urzeile s’au sfârșit și ele. La cantină se găsește ciorbă de fasole de post, dar ei sunt prea numeroși aceia cari mai pot să-și îngădue cheltuiala acestei mâncări de lux. Ee au sosit de la Kirdjali o ..sută cincizeci de ofițeri trimiși să înlocuiască pe cei mutați la Sliven. Ne revedem cu drag camarazii cu cari am împărtășit suferințele torturilor din munții Rodopi. Dintre ofițerii superiori n’a venit nici unul. Deși au făcut două zile de drum ,greu pe jos, nici lor nu i se dă nimic de mâncare. S’au speriat de halul în care ne-au găsit. Seara se lasă grea și posomorâtă. Observatorii de la dud și de la poartă au pierdut orice nădejde și s’au strâns triști în baracă. St au lungit pe pătură și ascult în silă convorbirile din juru-mî. Discuții aprinse, apostrofări, izbucniri de mâinie. Omul flămând e răutăcios. Un gest, o vorbă îl irita. Toate le ia în nume de rău. Certuri se iscă din te miri ce, vorbe tari zboară dela unul în altul Deodată, pe la ceasurile soapte seara, cineva strigă din ușor bară ccî : — Delegații la pâine! Toată lumea sare în picioare. Să te păcăleală? Glumă de prost gust ? N’are a face. Toți dau buzna afară ca să se încredințeze singuri. Nu, nu e păcăleală. Pâinea a sosit în adevăr, câte o jumătate: împărțirea se face cu înfrigurare. Pâinea e smulsă de flămânzi din manile delegaților grupelor. Serioși, tăcuți, fiecare se duce la locul lui șî îmbucă împăcat. Certurile au încetat ca prin farmec, irascibilitatea s’a topit. Sătul, captivii au redevenit buni, iar pacea și frăția s’a coborât iar în baracă. A înoptat de tot. In baraca scufundată în întuneric e liniște deplina, întreruptă doar de hăpăiturile câte unuia care-șî prelungește deliciile mâncare!. Iosif? Nădejde Zamfir, băiatul lui Bulbuc, plugar din Malul Spart, avea mare tragere de inimă pentru carte, dar nu voia s’audă de oraș. De aia când i-a spus învățătorul că-l va trimite la seminarul din București, l’a prins o adevărată groază ca și când i-ar fi spus că-l trimite în închisoare. Nici tatul, nici mama lui Zamfir nu s’au bucurat de loc la vestea asta. Nu s’au bucurat e drept, da nici nu s’a putut împotrivi. Cui să se împotrivească ? Boierului, primarului și domnului învățător? Dacă toți voiau să facă popă din băiatul lui Bulbuc, putea oare Bulbuc să-și țină băiatul la oî sau în porci ? Mult ajutor l-ar fi adus Zamfir, dar ce să-l faci dacă vreau boierii. — ii-l dau! — a Încuviințat Bulbuc. Dar vili dau gol, cum s’a născut Nu-l dau nici o țoală». Că n’am de unde. Țoale d-a dat, de prisos, boierul. Și așa într’o zi ploioasă de Septembrie, micul Zamfir se înfățișă la Seminar, adus de mână de chiar d-l învățător. Băiatul ișî rotunji ochii cu spaimă când văzu camerele mari, prea încăpătoare, cu băncile cari miroseau a văpsea preoaspătă, cu pardoseala lustruită ca oglinda -i lunecoasă ca ghiața. Peste tot locul mirosea a acut „leline", și Zamfir avu închipuirea că-l adusese într’un spital, șî că, dintr’un moment într’altul, trebue să vie doctorul să-I opereze la inimă unde simțea o durere ascuțită. Cum nu era învățat să mănânce cu furculița și cu cuțitul, la masă, au râs toți copiii de stângăcia lui Dar băiatul de țăran a răbdat batjocura fără să plângă și nici n’a clipit din ochi, când pedagogul a amenințat că-l va pedepsi dacă „nu va avea o conduită frumoasă în timpul mesei“. A răbdat cum rabdă oricare țăran, întărit în nădejdea, că prin carte va ajunge să se răzbune odată de tot * ce a suferit, ®, * ® a * « ® ®. A doua zi ,chiar după intrarea îu Bulbuc în școală, profesorul de istorie î’a pus, ca și pe ceilalți elevi, să scrie în caiet tot ce știa el despre luptele lui Mihai Viteazul- Zamfir Bulbuc, care cunoștea, pe degete, luptele lui Mihai, se așternu pe scris. Când tocmai să iscălească, din nebăgare de seamă atinse călimara care se restturnă. O pată mare viorie se întinse pe pagina scrisă și înecă toată armata cu care Mihai Viteazul răpuse, la Călugăreni, pe faimosul general Sinan Pașa. înmărmurit de nenorocirea asta, se repezi cu sugativa să salveze ce mai era de salvat Dar cerneala murdărise totul, și chiar venirea în ajutor a gumei de șters, nu aduse nici un folos. Zamfir Bulbuc, tremurând și cu lacrime în ochi, și-a pus caetul pe catedră, sub ochii profesorului. Domnul de istorie îi făcu așa de rău pata cea violetă, încât aftacă înfuriat, caetul de pe catedră: — Cum vii în fața profesorului cu așa murdărie ? Cum te chiamă? Să te însemn eu cum trebue! Elevul putu spune: — Zamfir Bulbuc!... — Bulbuc! Trebue să îîî de la țară... de unde ești ? —— De la Malul Spart î—suspină copilul. Cu un zâmbet acru, profesorul urmă: — Și când ai venit de la Malul Spart, peste care apă ai trecut ? — Peste Olt, domnule profesor ! — Mai bine te înecai în Olt, de cât ajungeai aci!... Cine te-a mai trimis și pe tine la învățătură !... Trebuia să rămâi la porci sau Ia oî!... Cioban, băiete... Nu popă ! Toată clasa răsună de râsetele ascuțite ale copiilor. Bulbuc vru să spună ceva, dar îi înăbuși plânsul. In noaptea cela, Zamfir se svârcoli mult până ce adormi, așa î necăjiră sughițurile de plâns. Visă satul, cu biserica și cu bórdeiul părintesc... Se plimbă fără grijă pe imașul scăldat în soare... Văzu braniștea mănăstirească, la umbra căreia se odihneau vitele sătule. Când se apropie de ele, îl priviră cu blândețe ca pe un prieten bun care se întorcea de departe. Bulbuc mângâie grumazul alb al unei vaci pe care o știa năsâlnică și se mira acum că se lasă la mângâiit... Deodată un bou plăvan se ridică și o în rasna spre lanul de ovăz care se leagănă în bătaia caldă a soarelui. Bulbuc apucă repede un ciomag și se repezi pe urma vitei, de frică să nu facă stricăciuni în lanul boieresc... În fuga lui, se împletici și căzu. Când se trezi ora ud de nădușeală Un dor de sat îl prinse așa de tare, ca-î veni să se îmbrace în fugă, să se strecoare tiptil printre cei adormtî, să iasă în curte, să sară gardul și să o ia la picior în lungul stradelor adormte. Iși închipuia că dacă va zăbovi încă puțin în dormitorul străin, are să se înăbușe. „Ma bine te înecai în Olt,decât veneai aci la învățătură !“ Vorbele astea ale profesorului cu barbă sură, nu’i mai eșeau din suflet. Acum se întreba: „Dacă nu’s bun de nimic, dece m’a mai adus domnu învățător ?“ Cu o mișcare hoțesca se sculă din pat și începu sa se îmbrace. In clipa ce ia lucranul gardistului răsună între zidurile caselor înalte. Bulbuc sări repede în pat și își trase pătura peste cap. Inima-i batea cu putere ca și când semnalul dădea de veste că lui școlar vrea să fugă din școală. Dar lui«fpi din dormitor, îl Ursu și pe el Un gând o lumină mintea: „Dumnecă, dacă ne dă drumul în mrai, nu mă mai întorc la școală!“ A doua zi dimineață intră mai puțin îngrijorat în clasă. Nu-î maî păsa acum dacă îi va veni cumva gust profesorului să-l batjocorească. Nădăjduia că mai avea puțin de răbdat și că peste câteva zile, va fi departe de școală și de oraș. Se va vedea afară, în câmp, tăvălindu-se în iarbă cu alți băeți din sat Deodată, tresări. Profesorul izbise cu linia în catedră- Era foarte Romulțumit . Scosese două rânduri de elevi la tablă și nici unul nu fusese în stare să dezlege o problemă, de altfel nu tocmai ușoară. Bulbuc se uită repede la cele câteva numere scrise pe tablă. Socoti puțin în gând, și inima-! veni la când se încredința c’a înțeles desrigarea-Profesorul mai chemă încă un rând de elev!. Tot rămaseră mag în fața numerelor albe cari nu sponeau nimic. Necăjit, domnul de aritmetică învălui într’o privire cnmtii pe toți elevii din clasă . — Care din voi știe? Să iasă hi tablă. < Nimeni nu se mișcă dela locul lui Bulbuc dacă văzu asta, se ridică ■năși hotărât înspre tablă. Cu vclul limpede arătă cum trebue făc deslegarea:’Când începu să facă socotelile, izbea cu așa putere în tablă, încât sărea fărămfturi albe din creta pe care o ținea strâns în mână. Profesorul se uită la el încântat șî case băiatul isprăvi de socotit, îl chemă să se apropie de catedră. — Foarte bine băietel, Ctea M chiamă ? — Zamfir Bulbuc ! — Ești de la țară ? — Da, domnule !.„ Sunt dels Sfetul Spart de peste Olt. ” Profesorul se ridică testetesne și bătu pe umăr t — „O să ajungi departe dacă fii fii de învățătură-Și întorcându-se către ce! O fii clasă .. . — Vedeți ... Băiat de țăran și vag întrecut pe toți... Să luat! rildS De Ia el! în noaptea cola, Bulbuc ras mai visă satul șî îmasul de vite, pentru el adormi gândind la vorbele profesorului de matematică: „O să ajungi departe dacă fei de învățătură“. Când veni Dumineca, materi băeții se cerură în oraș.Bulbuc însă rămase în școală să-și învețe lecțiile toate. Astăzi Zamfir Bulbuc e un om Învățat Deși e bătrân, totuși, când e vorba de școală, nu poate uita pata de cerneală, și se înfiorează în gândul că din pricina ei era să se întoarcă la Malul Spart, să pască oîk sau porcii. At. Cazat* at? Toti. Bulandra idelor de rasă și -m> de Cei înzestrați cu mai puțin de pricepere în teatru, văd la el numai mănușile și impecabila dungă de la pantaloni. Ceilalți, însă, văd sufletul care se transpune de la un erou la altul, cărora le împrumută, când trebue, mănuși, care le merg... ca o mănușe Și pantaloni la cari nu se bălăbane genunchii, ca limba unui clopot în neastâmpăr. Actorul, care joacă azi pe „Marchizul de Priola“ și mâine pe „Prometeu“ sau pe Mircea Florini din „ăiajenul“, are o intuiție scenică, rară, la noi. Talentul lui dramatic variat, d j o vioară pe care virtuosul Tony Bulandra știe să cânte cu o singură coardă, când plângem lacrimile lui Armand Duval și cu toate coardele deodată, când vrea să dea rezonanța din sufletul eroilor lui Porto-Riche și Henry Bataille. Tony Bulandra mare și directorul de teatru, care și-a tras răbojul în evoluția teatrului românesc și mai e și directorul de scenă, ale cărui realizări technice îl pun alături de cei mai iscusiți regizori. Cel mai puțin cabotin dintre toți actorii noștrii, nu vorbește de rău pe nimeni, și — mare calitate, — se bucură de succesele altora. Îmbrățișează cu căldură pe toți care au vrut să-l dărâme cu o zi mai înainte și, în viața de toate zilele, uni copil, — un copil cuminte — cu fotografia căruia sub căpătâi, adorm atâtea femei și atâtea fete ce-și leagănă visele în popdți amintind, lăsată de o representatație cu Bulandra Hassi . Pata de cerneală de AL. CAZABAU NUVELĂ — La vitrina Libranei Ai. Cazaban, Un om supărător, roman. Ed t- Pavel Surit-Dominic, Revolta SI Răstigniri, poezii* Socec-L. Tolstoi, Idiiv're și Povestiri, traduse de Nicolae D. M had Socec-