Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1921 (Anul 2, nr. 17)

1921-03-20 / nr. 17

Tairas Șeveiii­o Geniul Ukrainei și poetul «Io cel mai mare (9 Martie 1814 — 18 Martie 1881) La 10 Martie Ukrain­a a sprSsfe­­­rit a 60-a aniversara a mortei marelui său poet Taras Șevcenko. Pentru u­krainieni, Șevcenko nu este numai poetul ci și profesorul, ge­niul național și în fine martirul pen­tru libertatea poporului- De aceea nu­­ este de mirare că aniversarea lui să fie o sărbătoare națională ukrainiană. Venerațiunea pentru Șevcenko nu are margini în Ukrai­­na. Acolo nu există om care să nu cumească versurile lui pe de rost, nu se află colibă unde să nu se gă­sească operele marelui poet, pre­cum și portretul lui împodobit cu flori. Taras Șevcenko s-a născut in ca­sa unui sărac rob- Soarta a fost vitregă cu viitorul poet. La vârsta de 10 ani el a rămas orfan, singur în lumea largă- Primele noțiuni de învățământ tânărul Șevcenko le-a primit de la un cântăreț bisericesc și de la un zugrav. Dar ce puteau da înțeleptului tânăr acești profesori ignoranți și veșnic beți? El a fugit de la el, și ca să nu moară de foame s’a angajat ca cioban al satului și mai târziu ca muncitor la un țăran La vârsta de 14 ani, stăpânul că­­ruiei îî aparținea Șevcenko îl luă ca servitor pe lângă casă. Remarcând capacitățile servitorului său și lo­cuind la Petrograd, îl dete pe Șev­­cenko (care avea atunci 18 ani) să învețe­ pictura decorativă, crezând că astfel va profita mai mult de pe urma hi.­In capitală Șevcenko se întâlni cu compatrioți de ai lui, oameni instruiți, vestiți artiști pictorii Biu­­­dow și Venetianov și poetul Ju­­kovsky. Aceștia interesându-se foarte mult de capacitățile lui Șev­­cenko în pictură, i-au răscumpărat libertatea ajutându-i ca să urmeze academia de pictură. Se credea, că acum la vârsta de 24 ani, soarta il va favoriza. La început Șevcenko, dându-se­­ din toată inima artei sale căci fiind liber putea spera să-și varsa visul împlinit — nu a remarcat schim­barea ce se operase în spiritul său. Inima sensibilă a tânărului artist nu se putea împăca cu realitatea,­­ci în templul cul­turei îi­ veni în înaintea ochilor anii trecuți în ro­bie. Se gândește la milioanele de frați d­e-ai săi, robi în lanțuri, ve­de nenorocirea lor, aude plânsul lor. Durerea sufletului său Șevcenko vrea s’o aștearnă pe­ hârtie. Și aci se dezvoltă veritabila vocațiune a lui și adevăratul său talent. Fiind în Academie Șevcenko scris multe versuri pe care le-a a reunit într’un volum,­ dându-i numi­rea de „Cobzar“ și o mare operă, poema „Haidarm­achi“. După terminarea studiilor acade­mice, Șevcenko s-a reîntors în U­­kraina pentru a lucra în mijlocul fraților săi. La Kiev sl ocupa un­ post pe lân­gă Comisiunea Arheologică- Greaua situație a Ukrainei l'a obligat să’șî îndrepte acțiunea în altă direcție: «liberarea țărei natale- Cu partici­parea sa s’a întemeiat societatea se­cretă „Confreria Kiril și Metodie“ având ca scop principal eliberarea Ukrinei de sub jugul moscovit. După­ o ședere de doi ani la Kiev, Șevcenko a fost arestat și transpor­tat la Petrograd. Guvernul rus a­­arzând pe Șevcenko de a fi luat parte la Confreria secretă și de a fi compus versuri revoluționare, îl deportă în stepele Orenburgului, ca simplu soldat, pe toată viața­­, cu interdicție severă de a scrie sau de a picta­ zece ani se chinui Șevcenko In fr­eest greu exil. Abia in 1857 a fost amnestiat de Țarul Alexandru al II-lea. Deși liber Șevcenko până la moarte a fost supraveghiat de poli­ție. După ex. Șevcenko mai avu fe­ricirea de a se reîntoarce în draga lui Ukraina- El care plecase în floa­rea vietei, s’a reîntors din exil albit­­bătrân, cu trupul și inima zdrobite. Acest mare martir a murit, pen­tru libertatea și idealurile înalte u­­manitare, departe de țara sa, în țară străină, la Petrograd-Din 47 ani ai vieței lui postul a trăit liber numai 6 ani și jumătate. S’a născut și a murit în robie. Ca pictor, Șevcenko, deși îl plă­cea pictura a dat un număr limitat de opere, căci veritabila lui voca­tive erau versurile. Șevcenko în pictură a atins toate genurile-Cu toate condițiinle defavorabile ale vieței, Șevcenko a scris m­ulte poezii originale. Era cu adevărat un poet cu voința lui D-zeu- Pu­terea cuvântului lui străbate în toa­te colțurile patriei sale. Sentimen­tele sale se zbat ca lava, inima lui caldă se revoltă în privința nedrep­tate! vieței. Mintea lui pare că ar vrea să atingă cerul, să se ridice deasupra realităței aspre, răsfățân­­du-se în visuri. Avântul poeziei sale ar vrea să aducă unirea și frumusețea pa păm­ânt- Dar inima poetului suferea de elanurile fante­ziei lui, care îl îndepărtau de la tristețile și mulțumirile milioanelor de­ t­­ani ai săi. El cîoria, cel pu­­tin sa­ti, alături de cei pe care îi iu­bea. Era fericit când se contopea cu ei pentru a le reînvia prin poosiile sale frumusețea și armonia. Pe lângă subiectul lor profund o­­perele lui Șevcenko au și forme artistice extraordinare- Peresin sud este o muzică fermecătoare de care este așa de bogat poporul Ukrainian; este floarea mirositoare a Întinse­lor steri ale Ukrainei. * * # • * • D­­A. Cu­ privieß la Taras Șevcenco, #oee­! tim nemerit *ă adăugăm îndieree*­ mi­­nunatului studiu al lui Dobrozeanu­- Gh­erea apărut în Almanachul socialist din 1894 în care se ocupa 4u acest „täran-iobag“ cântăreț al Ucrainei­. Studiul lui Gherea a fost tradus și te franțuzește te revista „J/Bre­ndu­­velle“ comentat cu e­ bogft de ziarele franceze.­ Cuvintele ce au devenit basale: „el a nutrit, dar o pereile lui vor trăi vecinie între oameni“, aceste cu­vinte pentru puțini, pentru foarte putini pot fi zise cu atâta dreptate ca pentru Șevcenko­ Faptul că el a fost un mare patriot, face să fie caziț și admirat de clasele avute, iar faptul că a vărsat cele mai fierbinți lacrimi pentru poporul mun­ci­tor, pentru cei mici și săraci. Il face să fie iubit de aceștia din ur­mă. La aniversarea mortei lui în Rusia pe ascuns, în Gailiția pe față, se fac întruniri și se țin discursuri. Ziua nașterii și a morții lui Șevcen­­co, au devenit naționale. Mi-aduc a­­minte cum pe vremea mea, într’un grup de studenți ruși s’a făcut, în glumă, următoarea definiție a stu­denților ucrainieni: studentul ucrai­­nian e un om care citește pe Șev­­cenco-și plânge- Eu singur, în tine­­rețele mele, am văzut următoarea scenă înduioșătoare: Intr’un sat pierdut în stepele Ucrainei, într’o colibă țărănească, un bă­tan din ca de 15 ani citea o carte strajnic de mâzgălită: era ,,Catarina“ lui Șev­­cenco- La masă, rezemat pe coate, stetea tata și asculta cu seriozitate și evlavie, iar pe laviță stetea ma­rina și-șî ștergea lacrămile. Când merge cu vaporul pe largul râu u­isainian Dnipru, mai jos de orașul Canev, pe malul Dnipndw, vezi o movilă cu o cruce de lemn. Când trece vaporul în dreptul mo­vilei publicul de pe punte își desco­peră capul, cei credincioși își fac cruce. Dacă vei întreba ce înseam­nă această ceremonie, ți se va­ răs­punde nu fără o privire de bănuială (adică ce D-zeu? nici atâta nu știi?) ci tâc! <6 îșigTtipăf pravednul sfântul, dreptul)­ Taras Șevcenco, în multe poezii și, verbal, «- a rugat pe prieteni săi ca să-l îngroape In o­movaä de pe malul Dniprului, râu larg, iute și puternic, ce a fost atât de iubit și atât de cântat de nefe­ricitul poet. Șevcenco a voit ca ba­lconul Dnipru, trecând pe lângă mormântul lui, să-i apună poveștile câte odată vesele, dar mai des în­grozitoare ale poporului său­ Să nu plângă, și după moarte ca și când nu s-ar fi plâns destul în viață. Și de atunci bătrânul Dnipru, ducând a pete su] când limpezi, când tulburi, te Marea Neagrfi, și tot cântă ma­relui și nefearcitaka poet, îi tot cân­tă, și tot plânge și îi tot spune- Și povestește poetului bătrânul Dnipru că pe lum­ea asta totul se preface și se schimbă, și după cum e, bă­trânul Dnipru, trece cu alte ape pe lângă mormântul poetului, tot așa totul curge și se schimbă $1 cu fie­care clipă se naște și se încheagă altă viață. Se mai spune că dela moartea lu­i multe s’au schimbat, că poporul lui s’a liberat din iobăgie, dar că a căzut­ în altă robie, în alte dureri și suferințe, te alte lanțuri din cari însă se va libera mai ușor Și-i mai spune, bătrânul Dnipru, du­când apele lui ba limpezi, ba tul­buri in Marea Neagră, că poporul muncitor din toată lumea civilizată începe să deschidă ochii de-a bine- 3ea, că începe să priceapă *d ce 'e și ce treb­ue să fie, că din apus suflă un vânt din ce ie ce mai puternic, un vânt de deșteptare, de reînviere, de prefacere a întocmirilor obștești, că popoarele muncitoare încep să-și întindă mânile peste granițe și în­tr’un gând și suflet să lucreze pen­­­tru desroîirea lor desăvârșită și dori pentru fericirea Iu­mei întrebi. $t va veni vremea, când bătrânul Dnipru, ducând în Marea­ Neagră a­­pele lui, sunând din valuri, va stri­ga nemângâiatului poet: scoală, fra­te Taras, m­auzi? nu vezi că rămân­tul e în sărbătoare, că ceea ce ați visat voi, tu și cel dela Golgota și aceea ce a murit tânguitoare ,în bu­ruieni, sub un gard și a­tâtea mii al­ții, n’atîzi, nu vezi că visul vostru s’a îndeplinit și că paceea, iubrea și adevărata frăție domnesc intra oa­meni? Și atunci din Golgota, din mormântul poetului ca și din miile de morminte ale celor buni și drepți, se va înălța un cânt, un imn sfânt care pare că dintr’o orgă imensă va psalmodia deasupra Sumei întregi cântul de bâmbeî, și din acest cânt curat, limpede, duios, vor răsări cu­vintele: „fiți fericiți voi oameni și popoare și nu ne iritați pe noi, pe cei care prin durer­e, prin suferin­țele, prin cel mai curat sânge din sângele nostru, v’aim pregătit izbân­da voastră“­Și popoarele te­ vor irita. G. Dobrossasti-Ghuba*. 1894 BUNICUL Floare albă de cireș, Floricică dalbă, Bate vântul — tu te scuturi, Albind ca un roi de fluturi Peste vechiu­­l bordeei, impletindu-l slabă. Las' să-și scuture livada Florile iubirii, Fulgii fluturând să-și cearnă Alba vieții mele iarnă, Troenindu-mi­n sopadol Rece­ a amintirii... Fast-am­ fost și eu odată, Flori de primăvară, Un voinic și aveam o fină, Ca o floare din grădină — Aveam un odor de fată, Ca o căprioară... Părea șina mea —­ crăiasă, Eu — fecior de crai , Eram doi cu scumpa dragă Fericiți in lumea ’ntreagă. Și-mi părea palat-borăenul, Și pământul-rai...­­ Hei!.. e mult de-atund, nepoate, Vreme e ne-atună!... Era Dunărea-șuviță, Emu munții-moviliță, Și lupoaicele tărcate 1-alăptau pe prunci !... Lume nouă odrăslită —•* Ramură din ramuri: Ca salcina din poene — Feți-frumoși și Cosânzene. Din bordeiu-mi râsăriră Prin un sat de neamuri... Dar... cu foc se’ncime sarea Și s’m dus pe rânduri Toți la lupta cu dușmană . Și s’au irosit sărmanii Cum s’ar scuturase floarea. Pulbere pe vânturi... Și-au stâns viața, bi snspimu­l Gârbovele mume .* Rând­ pe­ rând... s’au stâns cu toții.. Și feciorii... și nepoții... Mai rămas-am eu de chinuri — Huhurez in lume... Am rămas... povară vieții, Ca un trunchi sub cer... , Numai tu, orfanul tatei, Mi-ai rămas în sânul gloatei Mângâi­ere­ bătrâneții, K­eamului străjer !.. Să crești nou, pa­n codru Aradul, Și voinic­ stejar , Tu pământul sfânt, să-l aperi — Șoim fulgerător să scape, Și de-a lungul și de-a latul Țării la­ hotar!... Și la piepht-i blând- brmbul hști strânge vlăstarul Tremurând în brațe slabe... Iar din ochii, stânși cad boabe —! Harul sfânt stropind pământul Cu mărgăritarul... Ies BerameAs după un tablou de Lipețchi, proprie­tatea șefului mit tinei diplomatice ucrainiene la Bu­­ur­ești. păsărească'’ e propagata, de oamenii,’ i­are scriu cu ușurința. . Al doilea principiu stabilit de dân­șii era, că nu scriem pentru ca să ne dom­ pe fața cugetările, ci pentru ca să le reproducem in mintea a­­celora, la care ne adresăm, adică să-i facem pe aceștia să gândească cei ace voim noi. Urmează, că avem să al­egemn totdeauna vorbele, de care în­ mintea lor se leagă gândul ce avem în vedere și să întrebuin­­ță­m și să așe­zăm toate vorbele ast­fel alese potrivit cu deprinderile lor. Când ne adresăm dar la toți Romă ,m­i­i bune sunt numai vorbele și formele gramaticale, cu care suu­t deprinși toți Românii ori cel puțin cei mai mulți dintre dânșii. Biscuțiunea se urma spre a se du­mini unul pe altul, care anume din­tre vorbe și dintre formele gramati­cale sunt de felul acesta. Citiseră amândoi — pot să zic —­­tot ceea ce până atunci fusese scris în românește, iar Eminescu îndeo­sebi mai trăise atât în Moldova și n Muntenia, cât și în Bucovina și în Ardeal, încât cunoștea limba po­porul­ui ca nimeni — poate — din­tre contimporanii săi; discuțiunile se întețiau deci încât uitau câte­odată c& e timpul să meargă la masă, iar alte dăți Îi prindea noap­tea stând de vorbi. Eu dedeam pe timpul acela lec­țiuni de limba română la școala normală a societății pentru învăță­tura poporului român. Mă bucu­ram deci că,­­ascultând, pot să mă prepar pentru lecțimile ce aveam Să dau.­­ Cu atât mai vârtos se bucurau ei înșiși, căci, deprinzându-și a cum­păni fiecare vorbă mai nainte de a o fi pus pe hârtie, nu-și îndrumau ci­titorii spre limbă păsărească. Se­ mai bucurau și alții, căci era tim­pul, când T. Maiorescu introdusese studiul limbii române în școlile se­cundare, când Iremia Circa, Mihail Străjanu, I. Manliu, Olimpianu și alții își scriseseră manuala de gra­matică și foarte mulți își aveau gân­dul îndreptat spre castumile discu­tate de cei doi redactori ai ziarului „Timpul", care la seratele literare ale „Junimii", deși cei mai tineri dintre cei de față, aveau multă au­toritate tocmai pentru că erau bine dumiriți nu numai ca scriitori, cl și ca critici literari. E o parte din Istoria poporu­lui român, asupra căreia arunc câ­teva raze de lumină prin aceste mănunte. E­­nvederat, că ei nu erau oameni, care se opresc la forme ci scurtează și cele ce se aflau în dosul formelor, și multă lumină s'ar revărsa asu­pra timpului, în care au trăit dân­șii, dacă ar mai fi cineva ’n stare să spună, cum îi judecau el pe oa­menii de din pregiurul lor. Deo­camdată ar se oftrși o faptă vrednică, de toată lauda cel ce-ar lua asu­pra sa sarcina de a ne dumeri, dacă scriitorii ce­ au urmat după dânșii sunt ori nu mai presus de dânșii în ceea ce privește limba. IOAT­ ShAVIOl (Raproimetre) Ssu Unicăh OlrDfiÄ DacÖ era Umbrit de bolțile luxuriante El dormita’n superba dimineață... Iar brațele-i, Crescute­ din verdeață, Se întindeau asemeni unor plante. O pată însorită era zarea Cu jocuri de lumini proteiforme... Și în tăcerea caldă și masivă Ce copleșea tufișele enorme, Se auzea cum fierbe seva'n ramuri grele., El dormita... Prin drepte crengi, ca prin zăbrele Se strecurau șăgalnicele raze, Punctând cu foc bronzatele lui El dormita­di 'n preajma lui, copacii, Aprinși de iarbăda dogoare, Ca niște gravi și montruoșî fakiri Incrementau în soare... El dormita... Și’n liniștea înmărmurită Lumina fecunda tăcerea infinită. Și el deschise ochii... Tristă și imensă, Domnia în jurul lui Singurătatea... El îșî roti priviri muiate 'n vise Și căută avid făptura ce ’i zâmbise In somnul de-adineauri... Dar, zadarnic, Pretutindeni, Lumina fecunda tăcerea Infinită, Și-atunci, Un lung suspin, Un duetor și cald, asemeni unei flăcări, ȚAșul de sub ghirlandele de ramuri, Și cerul toi, Pulverizat de ritmice căderi de raze, Și preajma cu răsuflurile-­ lente — Și zările Incandescente Ca niște guri imense de cuptoare Și soarele incendiată mască — Se 'nflorară-atunci prelung De cea dintâi durere omenească, VxBcmxtr Moncovici coapse. ,ADEVERUL LITERAR și ARTISTIC* Casa egoistulu­ i vS3 și azi, cu aceiași ochi, cu aceleași gânduri, cu cari am vă­zut-o altă­­ dată, când—prima oară și cea­ din urmă — am intrat înă­untru. Egoistul, stăpânul de a­­tunci, meditează astăzi, în suprem repaos, asupra vieții lui petrecute în desfătări. Cei ce locuesc azi în casa aceea sunt poate oameni cari nu au moștenit decât imobilul, nu și egoismul fostului stăpân. Pentru mine unul, însă, în dosul ușilor ei totdeauna zăvorâte plutește acelaș duh al despărțirii de oameni și al zeificării personale. Casa fu clădită odinioară de e­­goist N’a avut, în vremea aceea, prea mult loc, ori a căutat anume colțul acesta, fiindcă s-a mulțumit să-șî ridice vara la încrucișarea a două străzi și dea dreptul în tro­­tuar. A căutat, însă, să se despă­gubească de lipsa curții și­ a gră­dinii, clădind în coasta casei o te­rasă. Aci în timpul verii, crește din glastre și din ghiveciuri o în­treagă oază de flori și de arbuști. Iar pe o cherestea ușoară de bețe se cațără niște curpeni de viță săl­batică. Ferestrele odăilor de sus se deschid deasupra acestei grădini improvizate. Această casă are aceiași înfăți­șare neprimitoare și rece ca toate casele mari, dea dreptul clădite în stradă și cu spatele acoperit și tăi­nuit de alte case. Ușile de la intra­re sunt duble, masive și ferecate. Incuetoarea este sistem „Yale“ admirabil sistem care pe mine mă umilește și mă înfricoșează, tot­deauna. Admirabil sistem, menit, să dea curaj nevoiașilor, săracilor, cerșetorilor, cari vin să solicite u­manitatea noastră! M’am încercat să-mi închipuesc ușile casei Egoistului, sărind din incuetoarea lor „Yale", și dând drumul cuiva, care iese «fără, cu mâinile pline de milostenii, pen­tru câțiva săraci de pe trotuar... Grea încercare! Ferestrele cari dau în stradă sunt prea obișnite ca să crezi că acei ce locuesc în folosul lor pot să mai aibă gri­ja ne­voilor și a mizeriei de pe stradă. Ctitorul acestei case a dus cu el în mormânt renuroele și zgomo­tul unei deosebite destrăbălări, u­­nei anumite destrăbălări. Era om care nu îngăduia nopților nici somn, nici reculegere, nici casti­tate. Trecuse prin câteva căsăto­rii, și când Tarn cunoscut ea avea obrajii de pergament, iar în bar­­bișonul rar începeau să se arate fire albe-galbene. Avusese o inte­ligență strălucită. Patriarhul par­tidului în care se înscrisese ime­diat după bacalaureat îl iubea ca pe un fecior «1 Ius și-l trimisese la Paris să-șî ia diplomele necesare unu­­ viitor ministru. N’a pierdut. vremea. A uimit pe Francezi cu istețimea lui și s’a înapoiat în scumpa­ o țară romă­nească, unde l’au copleșit și s’au înecat favorurile, ministerele, vi­nurile și femeile — indigene și străine. Subt zidul care sprijină tera­sa casei lui, privesc și azi o por­tiță de fier, care în zilele Egoistu­lui fusese croită și pusă acolo, cu scopuri speciale. Cunoștințele lui trebuiau primite, după împreju­­­rări, prin această portiță lătural­nică și discretă. Intr’o zi, peste care aui trecut de atunci foarte multe zile, am intrat in această casă și am stat la masă, cu stăpânul. Era ministru. Cei doi musafiri cari mai erau cu noi își așteptau ministeriatul. Firește, era o întâmplare absurdă. Se puteau să scoată din mine — chiar cu bunăvoință — acești oameni de­votați realității și doctrinelor po­zitive ? Amfitrionul, sagace cunoscător­i de oameni, după câteva minute de convorbire cu mine privea cu­rios pe cel ce mă adusese, voind pare că să-l întrebe: — Ce vreai să­ fac cu acest vizionar ? Totuși a­­cest egoist avea oarecare curtenie pe care uneori voia să o risipească și gratuit. Oricât de inutil și de inofensiv, un poet este totuși o o­­glindă în care imaginea ta —­ a­­ma­bilă ad-hoc — poate să învieze într’o zi Am stat în jurul mesei deosebit de albe, în mijlocul unei sufrage­­r­i îmbrăcate până sus în lemnă­rie mată și severă. Lucuri multe și scumpe umpleau toată casa, dar fără ostentație și fără cacofonie. Pe masa albă și rotundă, ca tăiată într’un nămete, ardeau cristalele,­­argintăria și inima pasionată a lu­nii' vin ruginiu, mai bătrân decât mine. Ușile se deschideau și se în­chideau încet și zgomotul, aerul și servitorii cari pătrundeau se învăluiau deocamdată în faldurii unor perdele grele ca apoi să ne sosească aproape nesimțiți. Stridența, patima, convingerile tari (căci încolo amfitrionul era un sceptic) le păstra pentru nopți­le sale de Sardanapal burghez. Și-a dus-o astfel, destule nopți­ Dar toată deșteptăciunea lui și toa­te darurile cu cari era într’adevăr înzestrat s’au risipit și s’au ticălo­șit în această viață josnic mate­rialistă pe care o duce plutocrația românească. Orî de câte ori trec pe lângă casa lui nu pot să nu mă întreb: Cine pomenește cu recunoștință, nume­le acestui egoist ? Care sărac, care orfan, care bătrân își mângâie azi amarul vieții, binecuvântând a­mintirea acestui atotputernic din țara românească? Unde este azi­lul, unde școala, unde este bursa care poartă numele acestui fost ministru, înghițitor de milioane? Portița de fier, ascunsă în zid, îmi pare azi tragică, în felul unei uși de criptă și mai mult decât a­­tâta. Ei , dacă am putea să deschi­dem această portiță (nu ca să a­­jungem­ ca odinioară în sera, în alcova și pe­­ blănile de urs alb ale epicureului, plecat în eterna călă­torie) ci ca să întrebăm despre pe­ri­peții­le acestei călătorii, am afla SCHIȚA de GALA GALACTION multe lucruri interesante, pentru urmașii și emulii Egoistului. Nu pentru urmașii lui propriu­­ziși, fiindcă n’a avut nici unul. Casa aceasta și bogățiile din ea, pivnița plină cu vinuri, cămările înțesate cu conserve delicate, lada de fier, cu teancuri de diplome și de bani, erau numai pentru su­fletul singuraticului egoist. Și într’o’toamnă, moșia lui de câteva mii de pogoane s’a întrecut în fertilitate. Lasă grâul și porum­bul cari s’au făcut berechet, toc­mai când samsari străini veneau și dădeau prețuri îndoite. Lasă grădinile de zarzavat și de pomi... Dar, via, stupii, vacile de Șintera, heleșteul cu pești uriași !... Cum o să care el atât belșug în această casă din București, înadins îngu­stă și dosită, ca pentru un becher cu insomnie? Și atunci Egoistul s’a găsit. In greaua împrejurare în care, el a găsit acel bogat, din Evanghelie, norocos stăpân de moșie: „Unui om bogat i-a rodit moșia cu belșug. Ci el cugeta în sine și zicea: Ce voi face că n’am unde să adun roadele mele? Dar și-a zis: Aceasta voi face: Dărâma-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate co­durile mele și bunătățile mele. Și voi spune sufletului meu: Suflete ai multe bunătăți, puse spre mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!“ (Luca 12: 16—19). Și acest egoist Începea poate să regrete, ca și cel de demult, că e neîncăpătoare casa și să proecteze alta, cu grădină, cu pivnițe mai mari, cu cel are și cu șopron de automobil... Dar, întocmai, ca în Evanghelie, grija lui i-a fost ridicată, deodată cu sufletul legat pământului și idolatriei personale: „— Nebune! In această noapte, cere-vor de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor mai fi?“. Când trec, deci, pe lângă Casa Egoistului și a urmașilor lui și a emulilor lui, o pornire neînvinsă și ironică mă face să răzbat­ă gândul, dincolo de bariera celor văzute, dincolo de portița de fier — și întreb : „Și cele ce-ai pregă­tit ale cui vor mai fi?“ G. Gaoad­ow vizită la Francis Jammes de B. FUNDOIANU­ O, Jammes! ta maison ressemble k ton visage. Du-te 1a Orth­ez. Ii recunoști lesne casa — și-l poți recunoaște lesne pe Jammes, după casa lui. Versurile lui Charles Guérin sunt martore. Casa­ e desigur spoită cu var, cu un cerdac larg,­ în care cresc în coajă de olane, toate florile din provincie. In spate, sunt hamba­rele. In curie, o să­ întâlnești toate neamurile de găini, de la hulubul alb, la picățelele pichetei. Simpli­citatea lui ,Tammes, face din toate animalele fermei, un fel de gos­podărie vastă, prelungită din su­fletul lui. Pe fereastră, ghicești înăuntru un salon de țară, cu mo­bilă veche.’ Pe un fotoliu moale, o fecioară albă și poetul îi strânge genunchii curați, în brațe. Ii de­clamă : d’Ellébeuse, școlara vechilor pen­sionate. Jammes îî spune : ște umbre umede și s’au strecu­rat în fotolii, lângă măsura în care dorm albumele cu fotografii uitate. Jammes îî știe pe amândoi morți. Dar nu se miră, își trage fotoliul lângă ei — între Samari și Eugenia. Sufletul lui e pur ca un cântec. Ar vorbi și tace. As­culta tăcerea: calendar și pe ultima filă, comună și parcă uzată, citești data: 8 Iulie, Sfânta Virginia. O mână , scris cu cerneală spălăcită și tremurată — un vers — rpar multe : Jammes. Porcul acesta spintecat care guiță agonia, îl sperie. Poeții­ i-a pus o mână pe umeri, o mână îl sărută lung și ascuns sub­ greoaia lui pălărie, din paie de orez, mo­ștenită de la bunicul din Anzii… Și-i spune, aproape în șoaptă: Tu sera nu® dans Ie salon aux viellies eboses. Nu le­ apropia și nu le sgâria tă­cerea cu o vorbi. In fotoliu, e Al­maide d’Etrem­ont, sau e Clara Viens, vîens, ma chére Clara d’Ellébeuse — Aimons-nous encore si tu exlstes. în celălalt fotoliu e Samain — poetul originar din Flandra, dar parizianul autor al volumului: Au Jardin de L’infante. Jammes părăsește genunchii frumoasei Clara d’Ellebeuse, care a murit de mult. Se apropie de Samain. Tu as solf? VoloI de Feau du pufta bleue et du vin. Ma mér® va descendre et te dire s Samaln.i. ©t ma chtenne appuyer son museau sur ta main Mama lui Jammes vine, ușoară și bătrână, până lângă geam. Ia un gherghef în poală și se așeza la fereastră mai aproape de sine. Jammes îi face semn cu degetul lui Samaii, să o privească : EHe coud îe linge blanp prés des capuóines, QuI font penser â Mademoiselle Linné, C’est la mér© dpuce aüx cheveux gris dönt tu ©s né. Samain nu se întoarce și nu­­ că cineva a pus în el o lumină el zâmbește. Fotoliul e gol — și par­ 1 un surâs. Jammes înțelege: Ta mort ne change rlen, L’ombre que tu almals, oO tu vlvals, oG tu souffrals, oú tu chantais, e’es nous qui la qulttons, et c’est toi qul la garde. Cineva bate în ușă ■— sau un suflu nou a intrat în salon. E ceva proaspăt de dimineață deși e a­­murg și Septembre. Tăcerea. Ci­neva bate în ușă și Eugénie de Guérin, a intrat. Ține de mână pe Maurice de Guérin, autorul „Cen­taurului“, pe care frații Gon­­court, îl puneau mai presus de Sallamba. Au intrat moale, ca un­ O, Eugenie, O, Maurice, vous étes lâ! La matinéé mouillée est îourde de Iüas, Que ne sui-Je avec vous dans cef autre Cayla! Și se face iar tăcere. Câteodată, în Orthez, vine din Paris, plin cu tolbă verbală și cu zgomotul orașului, Francis Vielle- Griffin. Jammes îl duce lângă pietrișul în care ciocănește pâ­râul. Ii arată bucațele de argint. Se plimbă în toamna lungă — ca o apă și lină și galbenă. Aici e vița mâncată de var. Aici târgul — bătrânul târg — care e plin de trandafiri. Pe­ aici, prin fund, co­piii de altădată, se jucau printre plantele aduse din moșii străine ?î părinții explicau virtutea fructe­lor și obârșia lor: cet arbre-cl Vient du Japon ou füt votre viei! oncle. 11 l’aporta tout petit, tout petit Avec des feullles grandes comma l’ongle. Vielle-Griffin e obosit. Pe drum ,Vielle simte că descojește parei întâlnesc măgarii cu urechile de tot ce e străin, când Jamme* mari, ca două frunze de sfeclă.’după ce-i arată cu mâneca:, l’âne si doux merchant 1© long des houx îi povestește simplu că dorința lui­­ cu cei este să meargă în rai cu măgarii, I qul porterent au flancs des oorbellles, d© ceux tralnant des voîtures do saltimbanques, ou de voîtures de plumeaux ©t de fer-blanc, de ceux qui ont aux dos des bldons bossuós, des ânesses plolnes comme des outres, au pas cassés de ceux ă qul Ton met de petit pantalons a cause des plaîes bleues et sulntantos que font les mouches entétées qu! s’y groupent ©n ronds. Ajunși acasă, Jammes îi arată. Iată lucrurile și iată sufletul le­ ț, gospodăria și-i arată casa: [Dacă te uiți în fund ] y a une armoire A perne lufsante.­­] In perete 11 y a aussi un coupou en bois. Je ne sais pourquoi 11 n’a pas de voix. Și în aceiași odaie, dacă mirosul­­­­ui care s’au zbârcit, privește ț­e de poame conservate sau de gu­l NI y a aussl un vleux buffet, qul sent la clre, la confiture Sa vlande, Ie paln et Ies polres müres. In perete, mai e un calendar. E Septembre. II ghicești după lumi­na oblică din geamuri, care deco­lorează sufrageria. N’a mai rupt nimeni, de multă vreme, filele din C’est aujourd hus la folte de Virginie, până s’a oprit o clipă — a plâns pacă — și a reluat: tu est morte est -tu vis, o iha petite amle, amle de Bernardln, ce vieux sculpteur de esmnes. Ai paria că e scrisul lui Jammes. Când Vielle-Griffin s’a ridicat să plece, un guitar a împușcat liniș­tea. Griffin se uită nedumerit la blândă, ca o mână: on ne trouve pas Ia paix que nous chercHons Car Basile toujours saignera Ies cochons, et leurs crls aigus et horribles s’entendront Vielle-Griffin pleacă. James cor­ duce cu pipa în gură, cu pipa îl neagră ca sânul unei femei afri­cane. Se pleacă puțin spre Griffin. Vléllé-Crlffln, c’est alnsl que l’on est poâte. B. Foirooajura Ú

Next