Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1922 (Anul 3, nr. 93-96)

1922-09-03 / nr. 93

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC** I încă din 1874, Maiorescu l-a chemat pe Eminescu din Berlin, să ocupe catedra de istoria filozofiei la Universitatea din Iași, împrejurări intime, au oprit pe Eminescu să devie profesor universitar, totuși marele poet și gânditor a adu­nat un material bogat, fie din prelegerile profesorilor săi : Düh­ring, Zeller, Helmholtz, Du Bois Reymond, Ihering și Zimmer­man, fie din cetirile personale : Kant, Schopenhauer, Descartes, Spinoza și Leibnitz. In acest articol voi face un scurt rezumat a primei prele­gerii, destinată deschiderea cursului de istoria filozofiei la Iași. Pentru a înțelege gândirea eminesciană, trebue să ne co­borâm la emoția poetică ce a călăuzit acea gândire. Eminescu n’a fost plăzmuit pentru a creza o concepție nouă despre lume, în felul marilor filozofi doctrinari. Intr’o scrisoare adresată lui Maiorescu spunea :­­„Disprețuiesc profesorii de filozofie cari cugetă pentru „dorința de a cugeta, care privesc misterile viei­ii cu ochii de „savanți, cari vorbesc de pe catedrele lor cu emfază și pedan­­­tism, în fine care uită în genialitatea lor iluzorie, că lumea tre­­­bue simțită, iar nu cercetată. Mă opun clar ideii kantiane, că „prin simțuri nu poți cugeta nimic, din potrivă, ele stimu­­lează gândirea filozofică spre acel misticism poetic și metafi­zic, despre care însuși Kant a afirmat , de când a cugetat sau ,m­ai bine a meditat rațiunea omenească, nu s’a putut lipsi de „metafizică, deși n’a putut încă de reprezinte până acum lă­­­m­urit îndestul de toate părțile străine ei. Ideia unei aseme­­n­ea științe este tot așa de veche, ca și rațiunea speculativă a „oamenilor, și care om nu speculează fie’n mod scolastic, „fie ’n mod vulgar ? „Deci, o ezitare filozofică, la cel mai profund și mai pre­cis teoretician“. Eminescu de la început a căutat să facă o expunere ge­nerală a sistemului filozofic a lui Descartes. Ideile lui se pot rezuma în aceste cuvinte : autoritatea ju­decatei,­ deosebirea ce o face între corp-suflet și creațiunea continua. Prin cea dintâi, spune Eminescu, întemeiază filozofia mo­dernă, prin a doua spiritualismul modern, iar a treia e funda­mentul școalei carteziene. Cari sunt bazele acestei școli ? A nu primi niciodată un lucru cu adevărat până ce nu te vei convinge limpede și des­lușii, fără îndoială, că părțile pe cari le-ai disecat prin ana­liză, formează cunoașterea cea adevărată a lucrului cercetat. Pentru Descartes temelia filozofiei este îndoiala, căutând să subordoneze acestui principiu, o metodă de cercetare li­beră, amănunțită, neîncătușată de nici o înclinare, ne pri­mind decât o singură autoritate : judecata sa. Afară de ea nu vrea să cunoască nimic. După ce alungă tot, după ce se în­­doește de tot, îi rămâne ceva de care nu se mai poate îndoi, principiul , cuget, deci sunt, exist. Iată fundamentul speculațiunei moderne, sprijinit prin îndepărtarea oricărei autorități, afară de judecata însăși. A­­ceastă judecată nu a rămas izolată, zice Eminescu, ci din ea s’au putut formula alte trei judecăți: a) Adevărat este nu­mai ceia ce vedem noi limpede și lămurit, b) Să nu primim un lucru când i-am uitat cauzele, c) Să nu ne neredem în noi până nu suntem siguri că am judecat bine. Atât de mult a dovedit Descartes deosebirea hotărâtă­­ dintre corp și suflet, afirmă Eminescu, încât pentru urmașii lui existența corpului a ajuns o întrebare, iar corpul, era sufle­tul, a ajuns ceva îndoelnic. Spiritul se deosebește de corp prin legile sale. Corpul e o substanță de întindere, sufletul e substanță de gândire. Descoperind adevărul, Cogito, ergo sum, Descartes a fost muncit de ideea de a nu găsi și metoda corespunzătoare, pentru a-l afla ori­unde și ori­când acest adevăr cules din haosul uni­versului, cu scopul de a’l utiliza în noi cercetări. O importanță deosebită, spune Eminescu, are în filozofia descartiană existența lui Dumnezeu. Ideia de D-zeu este i­­deia desăvârșire­, pornită nu de la mine, ci de la El, autorul fiintei mele. Admițând chiar neexistența, totuși noi vom tre­bui să avem ideia despre El, pentru a împăca perfecțiunea Sa cu existența greșitei în om. Greșelile provin din pricina nepotrivirei dintre voință și inteligentă- Voința grăbește afirmările fără a se fi pătruns de evidența lor, luând în colaborare și inteligenta, pentru a ajunge la un rezultat metafizic că amândouă sunt în noi re­prezentantul lui Dumnezeu. Toate sistemele filozofice, zice Eminescu, prezintă astfel de contradicțiuni. Să ne amintim de monadele lui Leibnitz în care se re­flectă o lume proprie, unică și invizibilă. Reușita acestei perfec­țiuni depinde și de reușita monadelor. Cu toate că­a­ se a­­propie una de alta aceste monade, totuși sunt unele mai per­fecte cari sunt alese pentru oglindirea acelei lumi invizibile. Forța și percepția acestor monade fără Întindere, ne duc la concluzia că D-zeu este o monadă superioară, care dă naș­tere celorlalte monade inferioare, unde e reprezentat și omul; teoria aceasta filozofică mi-se pare o contradicție, nu-i de mi­rare căci chiar sistemul kantian este lipsit de revelații. încercarea de a afirma că libertatea morală este un pro­dus al realitatei numerale, față de existența care impresio­nează simțurile noastre, având controlul subiectivitate!, că­pătăm forma, dar ni se ascunde veșnic fondul, încât zice Emi­nescu, numenul fiind deasupra cunoștinței, întunecă argu­mentarea. Descartes a știut să scape spiritul omenesc de aceste în­chipuiri filozofice, îndrumându-l spre căile sale naturale. Sis­temul său este unit și totalizat, încât verificarea se poate face din orice parte. Totuși, Eminescu a făcut o rezervă. Din „Discursul asupra metodei“, alege părți care îl interesează, justificând aceasta prin sistemul însuși, care cuprinde în el o independență de gândire, care se poate preta oricărui comentar. Poetul-filozof se oprește la chestiunea metodei în filozofie. Descartes a avut norocul să se găsească încă din tine­rețe pe oarecare drumuri cari l’au condus la păreri și la principii din care a înjghebat o metodă. Am lucrat, zice dânsul, în chipul următor : „La început am căutat să greesc principiile generate sau min „a tot ceiace este sau poate să fie în lume, socotind de creator „numai pe Dumnezeu. „După aceia, am căutat care sunt cele dintâi și cele mai „ușor de cunoscut urmări ale acestor cauze; am ajuns, mi-se „pare la cunoașterea cerului, a astrelor, a pământului, și chiar „a apei, a aerului, a focului de pe pământ și a altor lucruri, mai „obicinuite și mai simple și deci mai ușor de cunoscut. „Apoi am vrut să caut alte lucruri mai speciale. Dar am­­ găsit așa de multe și atât de felurite, încât am crezut că nu „e cu putință omului, ca să deosebească corpurile cari se „găsesc pe pământ, cu formele și însușirile lor deosebite, de „o mulțime de alte corpuri pe cari ar putea D-zeu să­ le puc pe „pământ, dacă ar vrea.” 1) Punând chestiunea metodei în filozofie, Descartes i-a su­gerat lui Eminescu următoarele idei : Intuiția sensibilă și raționamentul logic sunt elemente pri­mordiale pentru descoperirea adevărului. Descartes a justifi­cat prin metoda sa, valoarea raționamentului asupra adevărului filozofic. Mi-e mi-se pare, afirmă Eminescu, că știința prezentă trebue, pusă în concordanță cu știința viitoare, armonizând păr­țile în vederea unui progres, sau cum spunea Descartes : „Gândul meu nu este să­ învăț pe alții metoda pe care fiecare trebue s’o urmeze în filozofie pentru a-și călăuzi bine jude­cata, ci numai să arăt cum am încercat eu s’o călăuzesc pe a mea.” 2) Să revin la ideile lui Eminescu. In problema teoriei cu­noaștere! la cei vechi găsim o distincție între valoarea de cunoaștere a simțurilor și a inteligenței, unele fiind conside­rate ca un mijloc imperfect, iar altele ca un mijloc ce su­rprinde adevărurile absolute. Nu găsim nici un comentar, nici o ana­liză distinctiv în mod intuitiv, nu găsim o justificare a acestei gradări, ierarhii, în cea ce privește mijloacele noastre de cu­noaștere. In Eraclid, Socrate, Platon și Aristotel, găsim un criteriu, o tendință de a stabili cum aflăm­­ adevăratele mijloace de a le găsi, niciodată însă nu se pune întrebarea dacă le putem găsi. De aceia suntem nevoiți a plasa începuturile acestei dis­­cuțiuni în epoca modernă. Primul îl ocupă Descartes, numit de Schopenhauer părin­tele filozofiei­­ moderne. Intr’un pasaj Descartes face afirmația : ne tot întrebăm ce e D-zeu, cari simt fundamentele morale, căutând să­ le prindem în noțiunea realităței cele mai înalte, și nu ne întrebăm dacă suntem în stare a le concepe, și să supunem la analiză mijloacele noastre de cunoaștere. Totuși, cu toată cunoștința ce a avut Descartes despre analiză a Plie­rilor de cunoaștere, n’a executat programul el însuși. Când e vorba să cunoști care e criteriul de cunoaștere a realităților obiective, adaugă Eminescu, după gânditorul francez ar fi cla­ritatea și evidența.­­ Claritatea și evidența sunt lucruri exacte. Apoi tocmai teo­ria cunoaștere­ trebue să supună analizei, lucrurile clare, de­oarece lucrurile obscure nu-s primite de nimeni. Teoria cu­noașterei caută să supună analizei mijloacele primejdioase nouă, pentru a ne da seama dacă cu ele putem constata adevărul. Tocmai­­ claritatea și evidența sunt acele mijloace primej­dioase, care îți dau iluzia că noțiunea e exactă și obiectivă. Intervenind teoria cunoașterei, aflăm dacă nu se ascunde o prejudecată sub forma clarităței, căci claritatea nu e un criteriu sigur, e un semn al siguranței numai pentru adevă­rurile imanente, iar nu pentru obiectivitatea noțiunilor privi­toare la valoarea neatârnată de noi. Și tocmai aceasta urmărește teoria cunoașterei, căci cla­ritatea și evidența au fost creiate numai pentru stabilirea no­țiunilor exacte ce atârnă de subiectivitatea noastră. E drept că Descartes, zice Eminescu, atinge încă un punct serios în teoria cunoașterei, anume despre limitele cunoașterei. Amintind că mintea omenească e limitată și e cu nepu­tință să oglindească cu fidelitate adevărurile obiective. Șl Descartes punând o limită cunoștinței noastre, nu ne in­dică unde se oprește acea limită. Dar oricine care s’a avântat pe firul cunoștințelor sale și-a dat seama de existența acelei limite. Locke în „încercări asu­pra inteligenței omenești“, își propune să realizeze progra­mul lui Descartes, încercând să analizeze, să disece cu­noașterea pentru a-și putea da seama de puterile sale, de obiectul cunoașterei și de limitele ei. Poate că Locke a ajuns să se ocupe de această chestie stimulat de Descartes, cu toate că tradiția ne contrazice. To­tuși și Locke ea și Descartes s’au întrebat : Cu mijloacele noastre putem deslega problema ce e D-zeu ? întrebarea aceasta, spune Eminescu, m’a făcut să mă gân­desc la scepticismul filozofic și­­ cel metodologic, de care s-au servit mulți gânditori pentru a face stabiliri sigure și precise. Orice filozof nedogmatic, începe cu acest principiu, care îl con­duce instinctiv la puterea cunoașterei. Această metodă a fost aplicată și de Descartes, care în­cepuse a se îndoi de tot înainte de a fi stabilit ceva. .Continuat de Hume și Kant, scepticismul așa­dar e un mijloc primordial de a înlătura prejudecățile și a face stabiliri întemeiate. Nu e vorba despre scepticismul metodologic, ci despre cel filozofic principal, care tăgăduește definitiv puterea cunoaștere­. Care e sistemul de argumentare a lui Descartes,?, îndoiala, iată un adevăr material. Dar adevărurile mate­riale care însumează în ele îndoiala, au nevoe de cugetare. Că eu cuget, chiar actul îndoelei nu poate prezenta nici o îndoială, căci dacă e cert că­ mă îndoesc, e cert că și cuget. Atunci ? Răspunsul nu poate fi decât că actul îndoilei nu-1 face decât cugetarea. E o argumentare, adaugă Eminescu, de care s’a servit fi­lozofia modernă ca să clădească tot, după ce nimicise tot Numai din cugetare nu poți deduce existența unei noțiuni, căci marele avânt al matemacilor și al științelor naturale, sprijină concluzia descartiană, că adevărurile superioare sunt făcute de rațiune fără ajutorul simțirtor. Elevul său Spinoza îl complectează, adăugând că adevă­rurile superioare absolute se stabilesc numai cu mintea, sco­­țându-se anumite definiții pentru lucrurile definite, stabilim­' 11 mm» !&O, de mai mat, du-se astfel noi adevăruri în mod matematic, fără controlul experienței. O obiecțiune ce s’ar aduce ontologismului, ar fi că rațiunea n­u poate singură stabili decât numai ce-i posibil, nu ce-i real, căci realitatea implică experiență, pentru a dovedi că adevărurile materiale există ori nu. „Mai înmoaie Doamne căldurile, că ne prăpădești de tot, îngână Nenea Vasile Runcu cu ochii închiși pe jumă­tate, blegi și înăbușiți, duși spre cerul albastru fără pic de nor, din care se scurg razele de căldură tot mai aprinse și mai dogoritoare. De sub pălăria de pâslă neagră, stropii de nădușală se gonesc unii pe alții, alunecând pe obraji în jos, într-un șuvoiu repede și subțire, oprindu-se tocmai sub bărbia fă­cută acum roșie-stacojie, de ștersăturile repetate ale ba­tistei. Obosit, de abia î­și mai mișcă picioarele pe trotua­rul încins ca de jar, care prin unele părți s-a înmuiat așa de tare, încât îți intră tocul ghetei în el, ca într’un noroiu cleios și bătătărit mai mult timp. De la biurou și pâ­nă acasă, tocmai în mahalaua Duzilor, vesta albă în­cheiată până sus, își descheie treptat, treptat, nasturii de sidef, ca niște porți binecuvântate, prin cari se strecoară la câte o cotitură de drum, bătaia repede de vânt rece și alinătoare adevărat de suferinți. Atunci bietul venea Bunul, cum îi zic băieții la biurou, se oprește mai încet, deschide iute și cei din urmă nasturi, iar pe când batista trece ca o sfârleaz­ă pe sub bărbie, pe sub ochi, pe capu­l chel, oprindu-se sub cămașa pe la subțiori, de unde ese ca înmuiată în apă, ochii i se închid mici de tot, gura i se deschide cu o poftă nespusă, cât poate de mare, pa­­r­că ar vrea să tragă în piept toată unda de vânt: — Aha!... Dă Doamne, dă!... Și stă așa, până când bătaia răcoritoare, sorbită de atâtea guri însetate, se pre­face din nou într’o dogoare de foc. Ei! Doamne, Doamne! puțin mai ține fericirea, șop­tește Nenea Bunul cu un oftat adânc, pornind-o iar cu pasul lui mărunt, aproape lipindu-se de garduri, pe unde din loc în loc, umbra crăcilor verzi, crescute peste uluci, se lățește pe trotuar ca de cărbune, sub lumina strălu­citoare a soarelui..­. Ce bine ar fi acum la munte!... Colo, sub umbra brazilor, să stai culcat pe iarba verde ca de mătase, iar în vale râul limpede și răcoritor, să te adoarmă cu gâlgâitul lui.... — Eu- dar nu este dat nouă­, ăstora care muncim ca robii pentru o bucată de pâine, să sorbim din plăcerile banului.... Căci ce putem face noi azi cu șase sute de lei pe lună, șapte guri, cinci copii, neavastă-mea și eu?... Numai pâine goală să mâncăm pe săturate în fiecare zi O altă întâmpinare a empiriștilor, e critica pe care o fac ideilor înăscute. Eminescu susține, ca și Descartes,că ideile înăscute care vin de la experiență, sunt apriorice. Poetul-filozof se întreabă cum Descartes a confundat su­fletul ,cu conștiința, ne­voind să admită mai mult în suflet decât ceiace e în conștiință, care e extensivă cu întreaga viață sufletească, fie potențială, fie actuală. Insă dacă admitem putința de existență a unui suflet in­conștient, cu dispoziții care nu intră în conștiință, critica ce i s’au adus de Leibnitz și Locke nu mai are putere. Confundând nativitatea cu a prioritatea prin găsirea unei auto-iluzii, nu poți ajunge la fixarea unui punct de plecare a tuturor adevărurilor. Dar să­­ revenim la Descartes. Ultima chestiune ce-l preocu­pă pe Eminescu este analiza sufletului marelui filozof: „Nu „pot­ înțelege un lucru până mai întâi nu l’ai simțit, cu toate „că e sigur că ideile de D-zeu și de suflet n’au existat niciodată „în simțuri. Am spus că sufletul nu poate fi scos din vre-o „însușire a materiei, ca celelalte lucruri, dar că trebue neapărat „să fie creiat. Și dacă el ar locui în corpul omenesc ca un ma­­­rinar pe corabia sa, n’ar putea să facă altceva decât cel mult „să fie legat și unit mai strâns cu corpul, pentru a avea ace­leași sentimente și aceleași dorin­ți ca noi, formând astfel „un adevărat om.” 3) Acest fragment, înd­ee Eminescu, m’a făcut să reflectez la distincția ce trebue să facem între filozofie și spiritul flozo­­fic. Filozofia prin sistemele sale variază de la cugetător, la cu­getător, după dispoziția fiecăruia. Spiritul filozofic însă este unic, căutând să se exteriorizeze în sistem, formele cari nu pot reprezenta în totul sufletul filozofului, se divizează ra­țional ca la Descartes, în fragmente­­ masive, pe cari urmașii vor încerca să le șlefuiască până la perfecționare, aducând noi creațiuni analitice, apropiindu-se din ce în ce de culmile adevărului filozofic. * * * Acum după ce cunoaștem expunerea lui Eminescu, re­dată într’un rezumat ce a căutat să urmeze ideile resfirate pe marginea manuscrisului traducere! „Discursul asupra Meto­dei” a lui Descartes, ar trebui să-l complectez cu vederile mele critice. Acest lucru nu-l pot face acum, pentru următoarele motive : Eminescu a studiat mult la Viena și Berlin, adunând un material bogat, care din nefericire încă nu este publicat. Paginile aceste rezumate sunt o infimă parte din cultul care a rămas. Eminescu studia prin­ comparație. Manuscrisele Academiei Române și acele din colecția mea, sunt pline cu însemnări și note culese din timpul stu­diilor universitare, când mintea lui de cugetător își punea în­trebări de tot felul. Vom găsi în notițile despre Kant, răspunsuri în legătură cu filozofia lui Descartes, Spinoza, și chiar a lui Leibnitz. Vom găsi o minunată argumentare critică făcută empirismului și a priorismului kantian. Nici Montaigne, nici Rousseau, nu sunt lăsați fără adno­tări și comentarii. Gândirea filozofică franceză îi era tot așa de bine cunoscută ca și cea germană. O cetise în original, căci limba o cunoștea la perfecție, dovadă sunt traducerile nepu­blicate încă, din Musset, „Nopțile“, V. Hugo „Orientalele“ etc. In fine o critică serioasă se va putea închega numai când „întregul material“ va fi publicat Atunci, judecându-se valoarea lui, se vor putea scoate concluzii științifice, fixându-i un loc și’n gândirea filozofică românească. Octav Minar și aproape nu ne ajunge. Dar numai pâine goală trebue la o gloată ca a mea, d-le Șef? Da, da, d-tale îți spui, d-le Șef, dumneatale care porți ghete de lac și haine negre și la birou, pe cari eu nu le-am mai văzut pe mine, poate de când am fost ginere. Dumneatale domnule Șef, care mi­rosi a parfum tocmai din capătul sălii, când vii diminea­ța la slujbă — așa de sclivisit, pare că atunci ești scos din cutie­... Dar să nu crezi că din pricina asta am ură pe dumneata. Nu, d-le șef — mie îmi place mult, când te văd așa de frumos și așa de­­ tânăr. Căci și eu am suflet și un suflet poate mult mai generos și mai cinstit decât a­cetora îmbrăcați în haine negre... Că ale mele îmi sunt peticite și roase, așa de roase, încât de multe ori roșesc eu singur când din întâmplare le văd aproape verzi în geamul stră­lucitor al vr’unei vitrine... Că în locul ghetelor de lac am pe ostea cu zeci de petice, iar cu talpa piciorului de câte ori nu merg pe pământ... Nu d-le șef, nu-mi pare rău din pri­cina asta ci alta-i... Și uite acum, să mă erți că ți-o spun, dar n’o mai pot ține în mine, e atât amar de vreme de când mă arde. — Prea îți bați joc de sărăcia noastră — să mă crezi — prea îți râzi de noi. Păi, nu mă uit eu; când mă chemi să-mi dai vr’o hârtie de scris, te uiți întâi la mine de sus până jos, așa, cu surâsul acela de batjocorit în colțul gurii, ca pe urmă să-ți pivotești din nou ochii, sau pe cravata mea joasă, sau pe vârful ghetelor, din care de multe ori se vede ciorapul cârpit și el... Și mai întorci o foaie și iar te uiți la mine; și iar îmi spui ceva și din nou râsul batjocoritor care-mi sfredelește inima, s’arată pe buze tot mai răutăcios și mai îndârjit. Plec capul și tac. Ruptura ghetelor pare că-mi joacă sub ochi, iar haina joasă prin coate, simt cum mă arde și cum îmi dă fiorii urei ce se ridică ca o nebunie, de la inimă, cuprinzându-mi mintea. O clipă nu mai văd nimic și atunci aș izbi fără milă, fără să mă uit cum, ca sub izbitura mea râsul batjocoritor din colțul buzelor, să în­cremenească pentru totdeauna.... Păi, gândește-te d-nule șef, la toată viața și la tinerețea mea, cum au trecut.... Două­zeci de ani, auzi bine, d-le șef, douăzeci de ani aci mi-am petrecut. Când stau de multe ori și mă gândsc cum mi-a trecut mie viața, mă apucă așa o scârbă, că în clipele acele aș da­u oricui fără nici o pă­rere de rău... Eram tânăr când am început și vedeam și eu lumea altfel. Munceam cu toată râvna tinereții, în timp ce planurile de viitor veneau nespus de limpezi și de frumoase în nevi­novăția celor douăzeci de ani. De multe ori când aproape adormeam pe masa mea de lucru, deasupra vrafurior de hârtii, mi se părea că o voce tainică, ceva din sufletul meu tânăr, mă îndemna me­reu înainte, la o muncă tot mai îndârjită, căci odată și odată, îmi șoptea glasul îndrumător, ai să ajungi și tu la ținta dorită.... Și cum credeam bietul de mine!... 'Afară' era primăvară. Prin fereastra deschisă a odăii, o cracă de vișin săracă ca și viața mea, înflorită numai cu câteva flori albe și pipernicite, intra până aproape de mine par’că să-mi vestească că a sosit iar primăvara... Săracă floare, vorbeam eu atunci, mângâindu-i petalele albe. Aci n’ai nici soare, nici lumină și nici hrană, ca să crești fru­moasă și mirositoare, cum cresc altele pe plaiurile întinse, iar umbra frunzelor tale, nu poate să adăpostească ca cele­lalte, din an în an, tot mai mulți călători. Aci pe un petec de pământ, agățându-te de ziduri, te înalți în sus, încet, încet, ca ajungând până la fereastra mea, să-mi aduci odată cu mirosul tău, bucuria tinereții, ce tresaltă’n orice suflet la venirea primăverii. Și sufletu-mi simte așa de bine frumusețile primăverii !... Jos, pe stradă, femeile frumoase se plimbă în rochii subțiri, cu râsurile lor cristaline ce ajung, par’că tot mai limpezi, sus în odăița mea. Le urmăresc cu ochii dornici, până când nu se mai zăresc și atunci, tu, săracă floare, numai tu, vezi lacrimi în ochii mei. De câte ori n’am plâns acolo sus, în odăița mică, cu capul ascuns în rafturile de registre, sărăcia și nefericirea tinereței mele; iar dacă ațineam o clipă, vocea tainică începu din nou să-mi șop­tească, fii bărbat și muncește mereu, Bunule, căci odată sufletul tău cinstit va fi răsplătit așa cum trebuie, iar craca de vișin va crește mare și inimoasă ca să te poată­ adumbrii cu mii de flori.... Tresăream atunci ca la o po­runcă, și luând craca de vișin, o îndoiam ușor în afară, pe lângă perete, cu forile în bătaia lunei, închideam apoi fe­reastra și, în urmă, aplecat pe foile albe, lucram până când literile începeau să se înșire, tot mai mici și mai ne­deslușite, iar zorile să-mi aducă iarăși înaintea ochilor, flo­rile de vișin colorate în roșu. Sufletul meu cinstit! Acum să-ți spun drept, domnule șef, mi-e ciudă că l’am mai avut. La ce mi-a folosit? Cum s’a uscat floarea albă de vișin, tot așa mi s’a uscat și mie sufletul. Floarea de vișin tot mai albă din an, în an, tot mai sfioasă, răsărea la geamul meu, până când într’o primăvară, dacă nu auzeam jos pe stradă râsurile cristaline ale femeilor, nu puteam pricepe că a sosit iar zilele frumoase ale tinereții, fără floarea mea de vișin. Cum n’a1 putut ea trăi fără lumină dela soare, tot așa și sufletul meu, netresărind la nici-o bucurie, la nici o mângâere de alinare, care te face să mai uiți o clipă din povara grea a vieței, a început bietul pare că să nu mai fie al meu, iar glasul tainic care mă îndeamnă și acum la muncă, să-l simt din ce în ce mai strein... ’Acum la ce-ași mai munci? Glasul cel îndemnător știu că a fost o min­ciună, căci altfel firele albe de păr, nu m’ar fi găsit cu mai multe necazuri și suferinți decât atunci, iar florile de vișin ar fi înflorit cu miile ca să-mi adumbrească bătrâ­nețea, sub umbra lor plină de miros... Poate acum vezi, domnule șef, că nu am ură pe dumneata, din pricină că ești tânăr și frumos... Eu îmi plâng mai mult viața mea pierdută. * * n Aici Nenea Bunul Se opri puțin, își trecu din nou batista pe față, șoptindu-și: — Da, de câte ori n’am jura? chiar, că am să i le spun în față, și tot nu i le-am spus. Și apoi.... cine ar mai asculta de ele ? ?... Și ce folos ași mai avea eu?... Azi ei nu vor să știe că n’au copiii pâine ca să se sature, dar de viața mea, cine ar mai sta să asculte?... Oftând adânc și iubindu-și pașii, nimeni nu putu să vadă două lacrimi mari și limpezi, izvorâte din adâncul sufletului, ce se furișară repezi în jos și pe cari doar Nenea Bunul le simți arzânde, ca de jar, sub ochii lui secați de suferinți. PAGINI PENTRU „ISTORIA FILOZOFIEI ROMÂNEȘTI" Eminescu despre Descartes de OCTAV MLN AR Menea, Bunul 21 Tra­d. de Emin­escu. 3) Trad. d? Emtescu.

Next