Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1922 (Anul 3, nr. 98-101)

1922-10-08 / nr. 98

ADNOTĂRI ESTET­IGO­ GR­A­MI­ATIC­ALE Cuvântul boale.­­ Lumina răcoroasă­­ a lui „Numulean glas de durere“­­f ------------­­ ­ BOALELE nu sunt numai una din formele pluralului substantivului femenin boală, ci sunt și pluralul neutrului boal, adică a lui voal (franțuzescul voile, latinescul velum). Și întâlnim forma boale, cu înțelesul de voaluri, (voale), în „Pricini de amor“ ale lui Barbu Parii Mumuleanu, autorul broșurilor: „Bust de poezii, adică stihuri, acum întâi alcătuite în limba românească, 1822“, „Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțumirii străinilor ce au dărăpănat-o“ (Buda, 1825) și „(la) Galacterurl" (București, 1825). In „Pricini de amor“, B. P. Mumuleanu își exprimă ur­mătorul deziderat: De-ar fi prin putință Să-mi schimb a mea ființă, M'aș face-o lipscănie Să vânz galanterie Și mărfuri delicate La orice dame, toate. Vrând să târguiască La mine să privească Și eu la ele toate. La cele delicate. Și orișice le-ar place îndată m'aș preface. Și cercei și inele Ca să mă poarte ele,­­Și horbote pe poale Și în capete boale Să mă ia să mă poarte Cu bună râvnă toate. Și mai vârtos portreturi Că m'ar purta la piepturi. Labialele b și v se înlocuesc nu arareori una pe alta. O vedem aceasta în numirile celor trei luni ale toamnei și în a celei dintâi dintre lunile iernii cari se scriu când cu b, când cu v. Mai ales în epoca slovelor (nu a literelor), buche și vede își făceau servicii reciproce. Vremea lui Mu­muleanu era vremea alfavitei care se străduia să devie alfabet. S’ar putea ca sus amintitele boale să fie și o malițiozi­tate a autorului „stilurilor bahicești“, care avea din când în când fantazia lui zburdată, și care știa nu numai să pic­­leze și să fie „compătimaș“, dar și să audă „vinul bâj­bâind“. Poate vroiai să arate că minereștile voale sunt adevă­rate boala; și puterea morbidică a acelora, poetul a expri­­­mat-o printr'un echivoc. Cine vrea să înlăture echivocul și crede că forma, boala, ca un plural al substantivului boal, merită a fi păstrată, trebue s‘o dezdiftongheze pilind o tremă pe o ori un accent grav pe a, sau și unul și altul din semnele acestea izolante. * „LUMINA’ RACOROASA“. "Astfel caracterizează Mu­muleanu limpezimea selenară. Și el se îndreaptă spre Lună — această „dulce, lină însuflețire“ — cu una din următoarele pohtici sau dorințe: Fii într’una, totdeauna Nu tot crește și scădea Fii în­ veac tot cu ’ntregime Noaptea toat’ a te vedea. In această strofă, Barbu Paris Mumuleanu apare dacă nu ca un potrivnic al fazelor Lunii, în orice caz nu ca un învoitor al acestora. Poetul dorește să vadă nummai Luna plină, acestui satelit să-i dea toată luarea-aminte pe care, din când în când, o răpesc stihurilor sale celelalte Stihii. Și el caută să stârnească gelozia Selenei în imensa ri­valitate de luminozități care se chiamă cerul înstelat. Stăpânește tu seninul, depărtează orice nor Planetelor celorlalte Fii­le ’mpotrivitor. Pre Venirea cea frumoasă. Ce cu Joi toți o slăvim, Pre Saturn, Mercur și toate Mai puțin să le privim. Dacă dorința lui Barbu Paris Mumuleanu ar fi fost îndeplinita, acuma 105 ani noi am fi avut o perturbare dacă nu în toate constelațiunile, în tot cazul într’o parte a sistemului solar atingătoare de plantetuța noastră. Multe din cele susținute de Copernic în „De revolutionibus or­­bium coelestium“ ar fi trebuit amendate (cu însemnarea : „bune și adevărate până’n anul dela Hristos 1817“); iar la acele pe cari Știința le-a infirmat în operele lui Hesiod, am fi fost nevoiți să adăugăm (cu mențiunea: „Se abrogă“) până și împărțirea anului în luni, făcută tocmai pe te­meiul fazelor Lunii. La marii interpreți ai clarului-de-lună, am fi găsit poa­te și mai departe imaginile : un punct pe i­­ â propus de luna lui Alfred de Musset cea de deasupra clopotniței), glob de aur la Bolintineanu, vatră de jăratic la Eminescu, frun­te de poet la Coșbuc, medalion scump de femee (cu pri­vire la luna care atârnă albă peste tranșeele lui Demos­­tene Botez). Dar fără secerea subțire în creștere și în descreștere n'am fi avut comparația didactică următoare : Ca o virgulă de aur. Printre puncte de briliant. Și m­ai ales am fi fost lipsiți de sublimul strigăt pe ca­­re-l scoate Ruth în Beez­endormi al lui Victor Hugo : Quel Dieu, quel moissonneur de l'é temel été. Avait. en s'en allant. négli-gemmmt jeté Cette faucílle d'or dans le champ des étoiles? Și fără de acest strigăt, literatura mondială ar fi fost în pagubă; după cum (în lipsa semicercurilor și semidis­­curilor pe care le înfățișează Luna în unele faze) tezaurul expresiilor idiomatice ar fi fost păgubit de următoarea construcție : avoir un quart de lune dans sa tête, care în românește s’ar tâlmaci prin­­ a fi într’o ureche. BARBU LAZ­ARE­AN­U P. S. Cât pe ce să avem o nouă traducere din Dante. Pe­ lângă aceea încercată de Heliade-Rădulescu, pe lângă acele izbutite de N. Gane și George Coșbuc, pe lângă tălmăcirea în proză a Manei P. Chița, noua traducere ar fi fost binevenită și ne-am fi resemnat s-o cetim chiar și în nenorocita publicație care se chiamă „Victoria,revista tuturor românilor“. Dar traducerea de acum a Infernului e făcută de d. I. Al. George care rimează, luncă cu încă, cuminte cu simte, merge cu alege, cată cu faptă, bine cu asprime, și care rimează apoi cu apoi ! Apoi, ne lăsăm și noi păgubași ! »ATRtfERUL LITERAR ȘI ARTÎSTÎCt* »rw Din literatura cl Cântec pe apa Li-Tai-Po De abanos e barca mea Și ’n Iade flautu-mi sculptat, Iar clapele-i sunt ferecate Cu aurul cel mai curat. Și vin!... Cum seva curățește De pete haina-mi de mătase, Asemeni vinii mi șterge ’n suflet Atâtea pete ’ntunecoase... Urcior de aur, vin spumos, O barca sprintenă pe apă Și inima unei amante. Mai mult, — doar numa ’n rai să ’ncapi M­inciuni liciți da LEONID­ANDRÉ 2. V (Traducere din rusește) — Minți! Știu­ că minți! — De ce strigi? Vrei să ne audă cineva? Și acum minția, deoarece eu nu strigam, ci vorbeam înce­tișor de tot, ținând-o de mână, în­ vreme ce acest cuvânt veninos „minciuna“ suera ca un șarpe mic­— Te iubesc, — continuă ea­ — și tu trebue să mă crezi. Oare nici asta nu te poate încredința? Și mă sărută. Iasă când vrui s’o îmbrățișez și s’o strâng în brațe, dispăru. Se strecură prin coridorul pe ju­mătate lu­minat, iar eu porni din nou după ea, acolo unde se sfârșia pe­trecerea veselă. Pe unde să fi fost? Ea îmi zisese să vin acolo și eu am venit și am văzut cum toată noaptea se învârteau perechile în dans. Nimeni nu se apropia de mine și nimeni nu­ mi vorbia. Străin tuturor, „ședeam într’un colț, lângă muzi­canți. Drept spre mine era îndreptată deschizătura Instrumen­tului mare, de aramă și de acolo răcniau cineva, ca un închis, iar din două în două, minute râdea dârz și bâdârănos: ho-ho-ho-Din când în când se apropia de mine un nouraș alb și par­fumat. Era ea. Nu știu cum se pricepea ea să mă desmerde fără ca cineva să bage de seamă, dar pentru o clipă umărul ei se alipia de Umărul meu, pentru o clipă vedeam, deși cu ochii lăsați în jos, gâtuit alb și svelt în tăietura hainei albe. Și când îmi ridicam ochii, vedeam profilul ei, atât de alb, atât de sever și nobil cum e profilul unui înger îngândurat deasupra mor­mântului vreunui om uitat. II vedeam și ochii. Erau mari, în­setați de lumină, frumoși și liniștiți. Pupila era neagră și Încinsă de iris albastru, și oricât m’aș fi uitat în ea, ea rămânea tot așa de neagră, de adâncă și de nepătrunsă.­ Poate că eu mă uitam în ea așa de scurt, mai scurt ca o bătaie de inimă, însă niciodată nu înțelegeam atât de adânc și de înfricoșător ce în­semnează nemărginirea! Simțeam cu spaimă și durere că toată viața mea trecea în ochii ei, ca o rază subțire. De multe ori eu deveneam străin pentru mine însumi, pugtiit și amuțit — ca un mort. Atunci ea pleca de lângă mine, luând cu dânsa viața mea și dansa din nou cu cineva de statură înaltă, un om îngâmfat și frumos. Prinsei fiecare amănunt al lui în parte, forma ghetei lui, lărgimea umerilor ridicați, clătinarea ritmică a unei șuvițe de păr,­­ iar el, cu privirea nepăsătoare, fără să mă vadă, pă­rea că mă strivește de perete. Când începură, să stingă lumânările, eu mă apropiai de ea și­ I zisei. — E timpul să mergem. Am să te duc până acasă. Ea se miră. — Nu se poate! Eu merg cu­ el, — și arătă la omul înalt și frumos, care nici nu se uita la noi. Ducându-mă într’o ca­meră mare și goală, mă sărută. — Minți. — Îl șoptii cu încetișor de tot. — O să ne vedem astăzi. Trebue să vii la mine, —O răs­punsa ea. De cealaltă parte a coperișurilor înalte, când mă duceam acasă, se uita la mine dimineața verde și geroasă. In toată, strada eram numai noi amândoi: birjarul și eu. El ședea pe capră, pare că făcut în două, cu fața ascunsă, iar înapoia lui ședeam eu, tot așa frânt în două, a­scunzându-mi fața până la ochi. Birjarul își avea gândurile lui, îmi aveau și eu pe ale mele, iar acolo, de cealaltă parte a zidurilor groase dormeau mii de oameni și acești oameni își av­eau și ei visurile și gân­durile lor. Eu mă gândeam la ea, mă gândeam că minte, mă gândeam la moarte și mi se părea că aceste ziduri luminate de zorii dimineții văzură, moartea mea și de aceea ’s atât de reci și drepți. Nu știu la ce se gândea birjarul. Nu știu la ce visau cei ascunși de ziduri. Insă nici ei nu știau la ce mă gândesc eu și la ce visez eu! Treceam prin uliți drepte și lungi, iar dimineața se înălța din partea cealaltă a acoperișurilor și totul din prejur era ne­mișcat și alb. Un nor rece și parfumat se apropia de mine, și Cineva ascuns în el răcnea în râs, drept la urechea mea: ho­­ho-ho. NI­u Mințise. N’a venit și­ am așteptat’o degisaba. Din cerul plum­buriu se cobora semntatunerecul cenușiu, neted și încremenit. Și nu băga­ de seamă că amurgul se prefăcuse în seară și seara deveni noapte, crezând că totul e noapte lungă­. Umblam încot și încolo tot cu pașii aceia monotoni și măsurați — pașii aș­teptărilor fără de sfârșit. Nu mă­ apropiam de casa înaltă în care trăia iubita mea, nici de ușa de sticlă galbenă sub strașina de fier, ci tot cu pașii aceia măsurați mergeam pe partea din față,—mergeam, încoace și încolo. Mergând înainte nu-mi luam ochiul de la ușa de sticlă, și iar întorcându-mă deseori mă opream și ’mi întorceam capul, în vreme ce zăpada mă izbea în față cu acele sale de ger. Și erau atât de lungi aceste ace as­cuțite și reci, încât pătrundeau până la inimă și­ o înțepau cu chinul și mânia așteptării neputincioase. Din nordul luminos vântul rece sbura în voie către apusul întunecos, se juca șue­­rând pe acoperișurile înghețate și năpustindu-se de acolo, îmi tăia fața cu fulgii de zăpadă mici și ascuțiți și iubea mărunt în geamurile felinarelor goale, unde se stribulea d­e frig văpaia galbenă, singuratecă și tremurătoare. Și mi se făcea milă, de flacăra singuratecă, vie numai în timpul nopții și mă gândeam că viața ei se­ va stinge în strada aceasta, iar eu voi fi plecat, și numai fulgii de zăpadă vor zbura în spațiul pustiu, iar fla­căra galbenă va tremura mereu și mereu se va stm­butli în sin­gurătate și în frig. O așteptam, însă ea nu venea. Și mi se părea c­ă flacăra singuratică și eu, semănăm unul cu altul și numai felinarul meu nu era deșert. Pe drumul ce-i măsurăm cu pași, se arătau din când în când oameni. Apăreau neauziți înapoia mea, mari și întunecoși, treceau pe lângă mine, ca niște vedenii cenușii, dispăreau într’o clipă în urma colțului ascuțit al clădirii albe. Și din nou răsăreau din colț alții, care se alăturau de mine și se stingeau încet în spațiul cenușiu, plin de zăpadă, ce se mișcă fără zgomot, înveliți, fără forme deslușite, tăcuți, ©i semănau unii cu alții, semănau și cu mine și mi se părea că zmcimi de oameni trec înainte și înapoi, la fel ca și mine, așteaptă, în­ghețați și tăcuți ca și mine și se gândesc la ceva de-al lor, mis­terios și trist. O așteptam însă ea nu­ venea. Nu știa de ce nu strigam și nu plângeam de durere, nu știu de ce râdeam și mă bucuram Și-mi strângeam degetele, ca și cum ar fi fost ghiare și ca și cum țineam în ele lucrul acela mic și veninos, ce sâsâe ca un șarpe: minciuna! Ea se svârcolea în mâinile mele și-mi miu­șca inima și de veninul ei mi se învârtea capul. Totul era o min­ciună. Dispăruse granița între viitor și prezent, între prezent și trecut. Dispăruse granița între timpul acela, când încă nu trăiam și acela când am început să trăiesc și mi se părea că trăisem întotdeauna sau că nu trăisem niciodată. Și întotdea­una, când încă nu trăiam și când începusem să­ trăesc, deasupra mea stăpânea dânsa, și-mi părea ciudat să mă gândesc, că ea are corp și că­ existența ei are început și sfârșit. Pentru mine, n’avea nume, și veșnic ea era aceea care minte, aceea care veșnic te face să aștepți și niciodată, nu vine. Și, nu știu de ce, râ­deam și acele ascuțite se înfigeau în inima mea și cineva ne­văzut și închis isbucnea în hohote de râs drept la urechea mea: ho-ho-ho. Deschizându-mi ochii, văzul ferestrele luminate la clădirea înaltă și ele îmi șopteau în limba lor vânătă și roșie . — Te. a înșelat, în clipele acestea, când tu rătăcești singu­ratec, aștepți și suferi, ca, atât de frumoasă,­ atât de vie și atât de mincinoasă, petrece vremea aici și ascultă tot ce-i murmură opul cel înalt și frumos, care ,te disprețuește. Dacă năvălești aci și o omori, vei face un bine, deoarece vei fi omorât însăși minciuna-Iar eu îmi strângeam și mai tare miâina în care se găsea cuțitul, și, râzând, răspundeam. — Da, o voiu omorî. Insă ferestrele se uitau cu milă la mine și adăugau cu tristețe: — Niciodată nu o vei omori. Niciodată, de­oarece arma din mâna ta e tot o minciună ca și sărutările ei. Dispărură de mult umbrele fără graiu ale celor ce așteptau, și în spațiul rece rămăses­eu singur cu văpăile singuratice ale focului. In apropiere, pe turnul bisericii, ceasornicul începu să bată, și sunetul trist și metalic tremura și plângea, împrăștiin­­dui-se în văzduh și topindu-se în mulțimea fulgilor de zăpadă, ce se învârteau în zbor nebun, începui să număr loviturile și să râd: erau cincisprezece lovituri. Turnul era vechiul și ceasornicul era dărăpănat și, deși arăta vremea exact, totuși loviturile gu­mau neregulat și erau­ atât de nenumărate, încât bătrânul clo­potar se cățăra sus și cu mâna oprea ciocănașul care iubea. Pentru cine mințeau aceste sunete tremurânde, triste și îmbă­trânite, prinse și înăbușite de besna de ghiață? Era atât de mizerabilă și absurdă această minciună netrebuincioasă ! Cu cel din urmă sunet mincinos al ceasornicului, răsună ușa de sticlă și pe trepte se coborî cineva, înalt­ ,­ văzul numai spi­nara, însă îl recunoscui, fiindcă erî îl văzusem, și era îngâmfat și disprețuitor. N­ recunoscui și mersul, și acela care acuma era mai ușor și mai mândru decât era. De multe ori mă îndepăr­tam și eu tot așa deja această ușă: așa merg bărbații, pe care nu de mult Îi sărutaseră buzele înșelătoare ale femeei. III O amenințai, îl cerul, scrâșnind din dinți, să­ mî vorbească: — Spune-mî adevărul! Și cu fața rece ca zăpada, cu sprâncenele ridicate de uimire, sub cari tot atât de rece și tainic lucea pupila neagră,, ea mă întreba: Crezi tu că te înșel ? Știa câ nu pot dovedi minciuna ei și că toate chinurile" înspăimântătoare ale minții mele pot fi risipite cu un singur împrejur era tot beznă, adâncă, nem­ișcată, tăcută și sclipia cuvânt­ul ei, cu un singur cuvânt mincinos. Așteptai cuvântul acesta și el se desprinse din gura ei, strălucitor în culorile ade­vărului și întunecos în adâncul lui. — Te iubesc. Nu sunt oare, toată a ta? Eram departe de oraș și în ferestrele întunecoase se răs­­frângea câmpul de zăpadă. Deasupra lui se întindea bestia și cu lumina lui tainică, cu fața mortului în întunerec. Ardea o singură lumânare în camera spațioasă și încălzită și pe văpada roșie se răsfr­ungea lumina palidă, a câmpului mort­. Oricât ar fi de înspăimântător adevărul, eu totuși vreau să-l știu. Poate voiu muri af­lându-l, însă prefer să fiu mort, decât să nu știu adevărul. In sărutările și îmbrățișările taie eu simt minciuna. Spune-mi adevărul și voiu pleca pentru totdea­una de la tine, — îl vorbeam eu. Tăcea, și privirea ei rece și ispititoare pătrundea la adâncul ființei mele, îmi străpungea sufletul și-l examina cu­ o curiositate străpungătoare. Și deodată strigai: — Răspunde sau te voiu omorî! — Omoară,mă­ răspunse ea liniștită. Viața e atât de plic­tisitoare. Numai să nui crezi că cu amenințări vei afla adevărul. Mă lăsal în genunchi­ și strângeam mâinile, plângând, o rugam să se îndure, o rugam sa-mi spună adevărul. — Sărmanul! — zise ea, punându-și mâna pe părul meu. Sărmanul! — Indură-te,—o rugam eu. O, cum aș vrea să știu adevărul! Și mă uitam la fruntea ei curată și gândeam că adevărul e acolo, dincolo de această latură subțire. Voiam, ca nebunul, să sparg craniul ca să văd adevărul. Iar aici, de cealaltă parte a pieptului alb, se bate inima — și tot așa nebunește voiam să­ sfâșie pieptul și măcar odată să văd o inimă de om, des­­velită. Și flacăra ascuțită a lumânării ce se sfârșia, ardea ne­mișcat, iar pereții se topeau în întuneric și era atât de trist, atât de pustiu și atât de urât ! — Sărmanul, — repetă ea. — Sărmanul! Flacăra galbenă se svârcoli, căzu și se făcu vânătă. După aceea se stinse iar pe noi ne­cuprinse bestia. Nu-i vedeam nici fața, nici ochii, mâinile ei îmi țineau capul și în starea aceasta eu nu mai simțeam minciuna. Cu ochii închiși, nu mai mă gân­deam la nimic, nu trăiam, ci mă lăsam cotropit de sensația mâinilor ei și ea îmi pă­rea că e adevărul. Și în întunerecul din prejur, șoapta ei răsuna încetișor, plin de teamă și neobișnuit. — Imbrățișeazâ,mă. Mie frică. Și din nou se întărea liniștea și din nou răsuna murmurul ei ușor și pite de spaimă: — Vrei să­ știi adevărul, — cum vrei, dacă nici eu­ nu-l știu! Oare eu nu vreau să-l știu? Apără-mă- O, ce frică mi­e! îmi deschisei ochii. întunerecul palid al camerei fugi în­spăimântat dela ferestrele toarte, se ghemuia lângă pereți și se ascundea prin unghere,­­ iar prin fereastră la noi se uita ceva mare, alb și lugubru. Se părea că, ochii stinși al cuiva ne caută și ne cuprind cu privirea lor de ghiață. Tremurând, ne alipeam unul de altul, și ea murmura: — O, ce frică mi-e! IV O omorîi. O omorîi, și pe când trupul ei se răcea, veștejit și nemișcat lângă fereastră, înapoia căreia lucea câmpul mort, eu îmi pusei piciorul pe ea și începi să râd. Râsul meu nu era râs de nebun, o­­nul Râdeamu, pentru că pieptul meu răsufla regulat și ușor și înăuntrul lui era vesel, liniștit și pustiu, în vreme ce din el căzuse viermele, care îi rodea. Aplecându-mă, mă uitai în ochii ei morți. Mari și însetați de lumină, ei răma­seră deschiși și semănau cu ochii unei păpuși de ceară — așa de mari și de întunecos.­­i­ pipăiam cu degetele, îi închideam și-i deschideam, și nu-mi era frică, pentru că în pupila neagră și nepătrunsă nu mai trăia acel demon al minciunii și al încloc­­iitor, care mi-a supt sângele atâta vreme și cu atâta sete. Când mă, legară, eu râdeam și oamenilor ce mă legară părul înfricoșător și sălbatec. Unii întorceau­ privirea de la mine cu scârbă și se dădeau în lături, alții se năpusteau asupra mea dea dreptini, cu amenințări și cu ocări pe limbă; însă când la ochii lor se țintuia privirea mea luminoasă și veselă, fețele lor îngălbeneau și picioarele lor înțepeneau pe loc. — E nebun­, — spuneau eî și mi sie părea că cuvântul acesta Îl potolește, pentru că ajută ca taina să fie înțeleasă: cum, eu, iubind, mi-aș fi putut omorî iubita — și să râd. Și numai unul — gras, cu obrajii plini de sânge și vesel, mă numi cu alt nume, și «acest nume mă izbi în suflet și­ mă întunecă lumina din ochii mei. — Bietul om! — zise el cu jale și fără răutate, pentru că el era gras și vesel. — Bietul om! — N’am nevoe! — strigai eu. — N’am nevoe să­-mi zici așa! Nu știu de ce mă năpustii asupra lui. Firește, nu vroiam nici să-i omor, nici să-l ating, însă toți acești oameni speriați, văzând în mine pe nebunul și pe criminalul, se speriară și mai mult și începură să strige atât de tare, încât mie-mi veni să­ râd din nou. Când mă scoaser­ă din camera unde zăcea cadavrul, eu repetai cu glas tare și cu stăruință, uitându-mă la omul cei grași și vesel. — Sunt fericit! O, cât sunt de fericit! Și aceasta era adevărul ! Odinioară, când eram copil,”­­ äziți toti’o menagerie o pan­teră, care toți impresiona mult imaginația și pentru mult timp îmi tulbură gândurile. Ea nu semăna cu celelalte fiare, care dormitau toată ziua și cu răutate se uitau­ la vizitatori. Ea mer­gea din colț în colț, pe una și aceeași linie, cu o regularitate matematică și tarforcându-se fiecare dată, pe un loc, atingea fiecare dată cu șoldul aurit unul și acelaș drug al gratiilor. Capul er ascuțit și rapace era lăsat în jos, iar ochii se uitau drept înainte. In fața cușcii unde era băgată, zile întregi se în­­ghiesuia mulțimea, vorbea, făcea zgomot, iar ea mergea necon­tenit și ochii ei niciodată nu se îndreptară către privitori. Pu­ține dintre persoanele din mulțime zâmbeau, cei mai mulți se uitau cu seriozitate, chiar posomorâți, la acest viu tablou al îngândurării fără de ieșire și suspinând se îndepărtau. Inde­­părtându-se, se uitau încă odată la ea, nedumeriți, ca și cum ar fi căutat să descopere «ceva comun între ei — oameni liberi — și această fiară închisă. Și când în urmă, când eram în vârstă,,, oamenii și cărțiie începură să-mi vorbească de veșnicie, eu îmi amintii de panteră și mi se pă­ru că eu aflasem ce e veșnicia și chinurile ei. Intr’o asemenea panteră mă preschimbai în cușca mea de piatră. Mergeam și mă gândeam. Mergeam pe o singură linie, de peurmezișul cuscii mele, din­ colț în colț și pe o linie scurtă mergeau și gândurile mele, atât de grele, încât, mi se părea că port pe umeri nu un cap, ci lumea întreagă. Această lume consta dintr’un singur cuvânt, însă ce mare, ce chinuitor și sinistru era cuvântul acesta: Minciuna! Și, din nou, știerfinil, eșia târându-se din toate colțurile și si încingea împrejurul gâtului meu, și acum nu era ca u­n șarpe mic, ci se întrupă într’un șarpe mare, sclipitor și crâncen. Și mă mușca și mă sugruma cu inelele lui de fier, iar când înoepeam să strig de durere, din gura mea deschisă eșta acelaș strigăt respingător ca flueratul de șarpe, ca și cum tot pieptul meu­ mișuna de jivine: — Minciună! Mergeam și gândeam, și în fața ochilor mei, asfaltul ce­nușiu și deted al pardoselei se preistau tarrto besute­lepu$ieji străvezie- Picioarele nu mai simțeau apropierea de piatră și i se părea că zbor în înălțimea nemărginită deasupra norilor a ceții. Când din pieptul meu zvâcnea­ gemătul șucrător,­­ acolo, de jos, din această, fașe rărită și nepătrunsă cu ochii,­­ desfășura încet răsunetul înspăimântător. In chipul acesta,­­ și cum ar fi străbătut mii de ani, se stingea încet și surd,­­ fiecare fărâmiță a norului. înțelegeam că acolo, jos, el fluer ca vântul care a doborît copacii, însă, în urechea mea ei o trundea ca o șoaptă sinistră și scurtă. — Minciuna! Această șoaptă perversă mă arunca în furie. Eu iubeam­­ piciorul îm­ piatră și strigam: — Nu există minciuna! Eu am omorît mâneruria! Și dinadins mă­ întorceam în lături, deoarece știam că < tari va răspunde. Și ea răspundea agale, din adâncul prâpasti fără fund. — Minciună! Și cum vedeți, amarnic m’am­ înșelat. Am omorît femee minciuna însă deveni nemuritoare. Nul omortțî femeile, pâi­cănici cu rugăminți, cu chinuiri și cui foc nu vrați fi zm­uli ad­vărul din sufletul ei! Așa gândeam eu și mergeam de peurmezișul cu sciî, di colț în colț-VI Ca în tub­ere c și ce înspăimântător e acolo, unde a luat dans adevărul și minciuna. Insă eui voia merge acolo. O voiu ajute chiar lângă tronul lui Satan, voiul cădea la genunchi, voiai i bucni în hohote de plâns, și-l voia striga: — Spune-mi adevărul! Dumnezeule ! Dar și aceasta e minciună. Acolo e besnă, ace e pustietatea veacurilor și a nemărginirii, iar­ el nu­ e acolo nu e nicăirî. Minciuna însă a rămas. Ea e nemuritoare. Eu simt la fiecare atom al văzduhului și când respir, ea pătrata flucrând în pieptul meu și-l sfâșie, o, cum o­ sfâșie! Ce nebunie e să fii om și să cauți adevărul! Ce dureros —­ Scăpați-mă! Scăpați-mă! G. M­­. Ivanov * Nuferii Li-Tai-Po­ t apa limpede ca de argint Și sub lumina lunei maestoase Par valurile niște peștișori, Sbătându-se ’ntr’o plasă de mătase­ Vâslind încet, cu barca mea ușoară Alunec singuratic, în neștire, Singurătatea nopții mă ’nfioară Și ’mi strecură în inimă, mâhnire. Sub clarul lunei... mii și mii de nuferi Cu flori ca pietre scumpe ’n strălucire. Cu vâslele ’i des mier­d și ei murmură De-aș crede că’și vorbesc de fericire. S’apleacă lin în gesturi de iubire —■ Și cum privesc la ei cu ’nsuflețire Resimt o dulce mângâere ’n suflet Și simt tristețea toată cum dispare Topindu-se ca umbra trecătoare. re apa Thu-Fu Ușor plutește barca mea pe apă, — Văd umbra ei prin valurile clare, Pe cer — tăcuții călători — trec norii, Eu văd și ceru ’n apa curgătoare. Iar când un nor ușor și fin ca gândul S’abate pe sub luna argintie, — Admir sub mine-o priveliște rară Cum numa’n basme s’ar putea să fie.. Pe cer aș crede că 'mi plutește barca, iar norii ’mi par prieteni mai de-aproape­­ Și tot privind, îmi trece­ un gând prin­ minte Așa ca ceru ’n fundu­ acestei ape Fermecătorul chip al dragii mele Se oglindește ’n inima-mi arzinte... N­e recunoscătoare. Wart-Tsi Din flautu-mi de abanos Eu ți-am cântat duios, iubito, Cântări țesute din durere, — Tu ruga mea n'ai auzit-o... Și frumusețea ta cerească Am proslăvit­ o ’n poezie, Dar ai rămas ca stânca, rece, Iar dorul meu plângea ’n pustie, Le-ai aruncat pe toate ’n apă, Și poezie și cântare, Acum ți-am cumpărat o perlă Ca cerul seara la culoare. Și-ți voiu aduce ’n dar safirul Ca semn de ’naltă adorare, — O, de-aș zări măcar un zâmbet Pe fața ta nepăsătoare!... George A. Petre

Next