Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1922 (Anul 3, nr. 102-105)

1922-11-05 / nr. 102

p« „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ E o carte ’de 41­8 pagini, format­ mare, care a fost publi­cată de „Academia Română" încă ’n timpul anului 1919 și e pusă ’n vânzare cu prefiri de 20 lei. E o scriere muncită cu toată inima și cu multă pricepere, pe care totî cei ce în ori­și­ce fel iau parte la viața, comună pot s’o citească cu mare folos atât pentru dânșii, cât și pentru țară. Teamă-mi-e, că cu toate aceste numai puțini o vor fi citit pân’ acum, și de aceea mă simt îndemnat să fac o scurtă dare de seamă despre cele cuprinse’n ea. Vorbind despre CULTURĂ „ca armă de luptă și ca factor al evoluției", autorii zice la pag. 27 : „Cultura unui popor face parte din firea sa ; ea este NAȚIONALĂ, în opoziție cu știința, care, urmărind adevărul, unul și acela­ și pretutindeni — este u­­niversală". Vorbind despre cultura țăranului român , deosebi, el re­produce la pag. 152 dintr’o altă carte a sa (Pescăria și pescui­rii) următoarele : poporul nostru a avut și el o viață a­n­proprie, specifică și originală, astfel cum a moștenit-o de la strămoșii săi și cum și-a modificat-o potrivit cu condițiile de viață specifde ale țârii,­ in care a locuit. El a avut — după regiuni — modul său special de a-și face locuința, de a se mobila și de a-și organiza gospodăria, portul său original, instrumentele sale de muncă pentru toate ramurile de activitate și toate meseriile sale, maxi­mele și proverbele sale cu povățu­ri înțelepte, de care se con­ducea in viață, in zilele de veselie, ca și’n cele de’ntristare, principale sale de dreptate și omenie, medicina sa etc. și o ’n­­treagă viată intelectuală și artistică, care ori nu era scrisă, se transmitea din tată ’n fiu ca un tezaur cultural propriu al acestui popor. Toate aceste dispar cu o repeziciune uimitoare cu cât cultura modernă scrisă, — pe care o adoptăm deocam­dată mai mult În formele ei decât în fond, — se răspândește mai repede, cu cât obiceiurile moderne se întind, cu cât pro­dusele industriei egalizatoare năvălesc mai tare. Cine va studia, va găsi în poporul nostru, — pe care, în superficialitatea ce caracterizează timpurile de astăzi, — ne-am deprins a-l considera atât de lipsit de cultură, — o adevărată­­ comoară de cunoștințe în toate ramurile de activitate, învățate de la strămoși și de la popoarele, cu care a venit în contact, și perfecționate printr-o experiență de secole, făcute în concor­danță cu condiținile speciale ale fără noastre. El va vedea că poporul nostru a avut și­­ specialiștii săi în toate direcțiunile, care din nenorocire dispar prea de timpuriu biruiți de așa zisa cultură modernă și care au păstrat tradițiile fie­cărei ramine de activitate. El va găsi în toate meseriile noțiuni precise, instrumente de lucru, deși grosolane, bazate pe același principiu ca și cele moderne și o nomenclatură foarte bogată petru ori­ce specialitate. Acolo, unde noi, cei cu cultură modernă, introdu­cem în mod cu totul inutil, cu toptanul, sub numele de termini iechniiri, tot felul de vorbe străine, pocindu-ne limba, poporul nostru posedă o ’ntreagă terminologie de cuvinte adevărat ro­­mâne și, frumoase și bine nimerite. Așa zisa sărăcie a limbii noastre există numai pentru cei de sus, care t­u cunosc; popo­rul însă are o limbă cu mu­t mai bogată decât alte popoare,­­cu care poți să-ți exprimi cele mai fine nuanțe ale cugetării ',și’n care găsești chiar în abundență nume pentru­ ce obiect și noțiune dorești." Aceste sunt adevăruri ne ’m­doroase, pe care nu are să le piardă din vedere cei ce iau parte la viața noastră comună, căci, mai zice autorul la pag. 154 : .Această veche cultură, care de veacuri a străbătut în sângele poporului nostru și’e perfect asmilatä, trebue să ser­vească de bază nouei culturi: una trebue să fe continuarea celeilalte, iar nu distrug­ătoarea ei." Mai lămurit iese aceasta la iveală pe pag. 57, unde auto­rul, vorbind despre statul național, zice : „Numai viața națională bazată pe o cultură proprie înaltă pe un popor și-i dă tăria să-și afirme dreptul la existență—prin modul, cum își împlinește misiunea superioar­ă față de omenire și să-și aper­e statul, ori-și-cât de mic ar­e­d, în lupta pentru­­ viață și progres." Cu alte cuvinte, popoare lipsite de pietate către părinți și ,străbuni, care se leapădă de tradițiunile culturale și nu duc mai departe lucrarea pornită de cei ce au trăit mai ’nalte, nu sunt nici vrednice, nici destoinice de a trăi. Acesta e spiritul, în care e scrisă cartea de către un om deprins a ’ntemeia tot ceea ce spune ’n fața celor deprinși cu i ,superficialitatea ce caracterizează timpurile de astăzi". Mai ’nainte de a vorbi despre e voluțiunea poporu­lui ro­mânesc îndeosebi d. Antipa își dumirește cititorii (Partea I,­­pag. 9-78) în ceea ce privește „evoluțimnea omenirii și fac­torii, de care depindea­m a.“ Una din concluziunile, la care ajunge, e formulată ’n ur­mătoarele : Viața naționala într’un stat propriu este o condiție indis­pensabilă pentru­ ca un popor să poată scoate din firea sa maxi­­­­mii de energie vitală și de activitate civ­izatorie de care orga­nismul său este capabil. Forma optimă de organizare pentru un popor e deci statul național constituit în limitele teritoriuului ocupat de acel popor." „Statele eterogene, compuse din po­pore mai mici ori din fragmente de popoare, care conviețuiesc pe același teritoriu, insă bazate pe respectarea reciprocă a vieții lor naționale, cum sunt statele federative sau confederatiunile de state, repre­zenta forma optimă de organizare pentru a asigura viața și propășirea materială și națională a acestor popoare." Vorbind despre firea poporului român, autorul face cons­tatarea, că în regat 82 la sută, iar în­­ provinciile românești­ din fosta Ungarie chiar 87,8 la sută diin întreaga poporațiun­e sunt săteni. „Suntem deci o națiune de țărani, — urmează el, — con­servativă prin firea nostră, aici tocmai stă garanția viitorului nostru". Cât pentru constituțiunea fizică, el constata că înainte de război în vechiul regat coeficientul mortalității era: 25.3 la sută, din care jumătate cocii până la 5 ani, adică o cifră, în­ care din toată Europa nu suntem întrecuți decât de Rusia, unde la 1910 era 31,4 la sută. .Astfel fiind, —­ continuă autorul, — vedem clar, că și astăzi, sub auspicile civilizației cu totul superficiale, in care se răsfață orașele, kt țară continuă cel mai crud, regim al sefertiimii naturale: aceasta în adevăr alege numai pe cei mai r­obuști pentru a conserva și perpetua neamul, dar, dacă va mai continua, ținăndu-se seamă și de nonele pericole pro­duse tocmai de această civilizație, va sfârși prin a nu mai avea de unde alege. Cu toarte aceste puterea de reproducțiune a poporului ro­mân e destul de însemnată. „Coeficientul natalității, care în regat e de 39.9 la sută, e întrecut numai de Rusia (47 la sută) și de Bulgaria (40.3 iu­ud), iar creșterea poporațiunii (excedentul nașterilor asupra moților) care e de 13.9 la sută e printre cele dintâi dintre­­ viate țările Europei. C­u deosebire interesante sunt amănuntele, pe care autorul ți le dă în ceea ce privește puterea de adaptațiune, inr digeo­­te * voluta, gream și sântul !Pentru dană său de a observa,­­*■ ni se spune între al­tele, — e suficient să spun, că naturalistul Hacquet, care a stu­diat pe la 1794 flora munților Moldovei, unde a descoperit plan­ta, pe care el a numit-o Aconitum Moldavian, a scris că nu cunoaște un popor, care să fie mai bun botanist ca poporul român, care cunoaște perfect toate plantele țării sale cu toate catitățile lor medicinale. De altfel aceasta trebue să fie o cali­­tate moștenită încă de la Daci, căci Dioscondes încă admira aceste cunoștințe ale Traciei și citează o serie de nume de plante în limba lor, care s’au păstrat și azi în limba noastră." Vorbind despre starea culturală a poporului român, au­torul zice între altele pe pag. 131­­ ,sistemul guvernării țării prin partidele politice ca ,or­­ganizări puternică" și „disciplină de partid" — bazate mai mult pe comunitate de interese decât de idei și aspirațiuni, — a con­dus la politicianism, adică la acea recrescanță urâtă a celei mai multe îndeletniciri a unui popor, care este viermele cel mai periculos, care roade la rădăcina organismului nostru social și care a transformat instituțiunile statului intri o puter­nică mașină de exploatare a țării pentru scopuri așa zise ,po­litice" și în realitate personale." „Poporul nostru a produs în adevăr destule capete politice remarcabile — înzestrate cu inteligența, talentul și toate cali­­ățile necesare, — politicianismul însă le distruge sistematic și nu le lasă să-și dobândească prestigiul și influența necesară." * Din aceste câteva citate poate ori-și-cine să-și facă o idee clară despre felul, în care autorul vede lucrurile și știe să ni le înfățișeze. Puține mai am să adaug. Vorbind despre stările economice ale țării, autorul face (pag. 203) între altele constatarea că la 1913 erau în țară 90.026 hectare vii cultivate, din care după războiu au rămas 86.000. Mai sunt și 78.000 hectare livezi de pruni. înainte de războiu statul român lua al șaptelea loc între statele Europei cu o producție mijlocie de 1.500.000 hectolitri, iar noul stat ro­mân va ocupa al patrulea joc în Europa. Dar, urmează: „Un cunoscut specialist (Scfat, Weinbau und Kellerwirt­schaft in Rumänien 1918), viticultor de la Rin, scrie despre rodul viilor noastre: „Rar am văzut într’o țară un rod atât de minunat și de bogat ca aci în România. Un tablou, care rea­mintește pământii făgăduinței, pe profeții fosna și Killeb. Stru­gurii atârnă durdulii, dulci ca mierea, minunați ca formă, mă­rime și calitate." „Tot el arată însă și cât de puțin știm și să ne folosim de această bogăție naturală atât de mare... In lipsă de cunoș­tințe podgoreanul român perde în câteva minute tot câștigul muncii sale din întregul an, prin gospodăria afară din cale primitivă a pivniței și zăcătorior sale. Din această cauză ies atâtea vinuri stricate, oțetite, mucegăite etc. (adese­ori câte 15 la snă). Vorbind despre producțiunea agricolă, autorul constată, că pământul României e cel mai mănos din Europa, apoi ne prezintă următorul tablou comparativ în ceea ce privește me­dia recoltei de grâu în chintale metrice pe hectar în timpul de la 1911 până la 1915 : 1. Danemarca 31,6. 2) Belgia 25,3.­­ 3) Olanda 25,2. 4) Anglia 21,3. 5) Suedia 21,0. 6) Germania 21,7. 7) Austria 13,9. 8) Franța 13,5. 9) Ungaria 13,4. 10) România 11,5. Ceea ce dovedește, că munca omenească, fiind săvârșită cu pricepere și cu bună rânduială, e mai mănoasă decât pă­mântul. „Chiar față de provinciile alipite, — zice d. Antipa, — pro­ducția medie la hectar în vechiul regat , cu mult inferioară fiind întrecută cu peste 50 la sută de fostele provincii austro-um­­gare; Banatul o întrece chiar cu peste 65 la sută și chiar Ma­ramureșul, unde carnațiile din neî sunt cu mult mai grele pen­tru culturile agricole, tot are o producție medie la hectar cu vre-o 15 la sută mai mare. Singură Basarabia se apropie de vechiul regat, intrecându-l totuși cu vre-o 5 la sută." Pe fiecare pagină ne spune autorul asemenea lucruri, pe care toti au cuvinte de a dori să le știe și numai puțini au mul­țumirea de a le ști. Nu mi-ar ședea cu toate acestea bine, dacă ași încheia ‘aceia­stă scurtă dare de seamă fără ca să fac o ob­servațuune în ceea ce privește limba, în care e scrisă cartea. D. dr. Gr. Antipa, stărue cu multă hotărâre asupra adevă­rului, că noi, cei cari în viață, avem să ducem mai departe lucrarea pornită de părinții și bunii noștri. Urma deci să nu se folosească de așa zise neelogisme și pentru reproducerea u­­nor cugetări, pe care părinții și bunii noștri le exprimau prin vorbe vechi, de care se folosesc și azi toți Românii. IO­AN SLAVICI '4^1 LECTURI „Problemele evoluției poporului român de Dr. GR. ANTIPA Membru al „Academiei Române** Călătorul Noapte. Cerul este acoperit de nori negri, nori de fur­tună cu ploae. Câteva picături de apă stropește pământul ars și un miros de împrospătare năvălește din toate un­ghiurile... apoi... â O ploae torențială rupe tăcerea nopții, iar frica de ne­cunoscut găzduește în sufletele rătăciților prin întuneric. Tunetele își Îngână cântecul lor, clocotitul iadului. Ful­gere albastre și trăznețele înfricoșătoare sfâșie întunericul necunoscutului și — aproa­pe sau departe — auzi plezni­­turi din bici de foc. Copacii își troznesc încheieturie, iar fructele și frun­zele, lor —­ în chipul cum sunt amestecate cu noroiul drumului , par interesante fosile din era secundară. Deodată __ în scânteerea unui fulger, — zăresc în sus, pe șosea, mișcându-se o mogâldeață ; e un călător ud lioar­­că, ce abia își târăște pasul. Mereu ’nainte. Nici nu încearcă să se oprească... pă­șește încăpățânat, iar ochii și’l înfige departe, spre două lumini, muribunde în ceața întunericului. Luminile ii sunt singura ținta : s’ajungă mai degrabă spre­ a se adăposti de vremea rea. Un trăznet, însă prăvale în calea drumețului un stejar, căci puterea e unealta — mânată de un capriciu nebu­nesc — în contra năzuinții spre mai bine. Călătorul nostru sare peste obstacol, cu greu, — dar îl sare, iar pasul lui se înfige mai departe —­ în calea spre lumină. Și alte trăznete­, alți stejari prăvăliți in calea sa... ace­iași piedică trecută de zeci și sute de­­ ori... ochii însă, îi ține înfspțî în luminile muribunde în ceața întunericului. Nimic nu’l poate întoarce sau opri în drum, căci călătorul nu’e altul decât Voința, iar luminile sunt templul gândirii imaculate. GH. CRISTESCU :—­ ­ÜW—­­— J- «UA Răspuns unor răspunsuri de D. I. SUCHIANU Articolul nostru intitulat „Falsa recunoaștere", apărut în numărul penultim al acestei reviste, a avut darul și onoarea de a suscita printre cititori o atitudine activă și, dacă se poate spune, „creatoare“. Mai multe scrisori ne-au parvenit, în cari ni se indicau și alte explicațiuni ale fenomenului analizat în articol. Aceste manifestări m’au măgulit foarte mult Ele erau o d­ovadă, nu că subiectul a fost bine tratat, dar că a fost bine ales. Și aceasta, pentru mine, este de ajuns. Dar faptul că există persoane cari să fi făcut efortul foarte anevoios (o știu din experiență) de a lua condeiul în hatârul „falsei recunoașteri", mă face să cred că mai există și alții cari, deși nu scriu, poate au și ei părerile lor cu privire la a­­ceastă mică problemă de psih­ologie De aceea, mă simt obligat de a da în vileag noile explica­­țiuni ce ni se aduc, și de a le cerceta temeiul. Falsa recunoaștere este, o reamintim, o iluziune a memo­riei de recunoaștere, cunoscută în limbagiul curent sub nu­mele de impresiune de deja văzut al unui lucru pe care este cu neputință să-l mai fi văzut până atunci. Explicațiunea pe care o vedeam este următoarea : Paramnezia (acesta e numele său oficial) are loc atunci când două situa­ti­unii seamănă între ele prin ceva, dar nu putem descoperi prin ce anume. O asemănare este identificarea par­țială a unuia din elemente, comun ambelor situații. In cazul no­stru noi nu reușim a găsi care anume este elementul comun. După o căutare infructuoasă, obosiți, sfârșim prin a conferi caracterul de: Identic tuturor părților celor două situațiuni, Paramnezia este deci o identificare totală acolo unde nu tre­buia decât una parțială. Această explicațiune a noastră nu exclude pe Cdle a­duse de alții. Psih­ologia este o disciplină prea începătoare ca se amuze o dărâmă, cu exclusivismul și rigoarea cu care știin­ță țele exacte reduc explicațiunile la una singu­ră. Dacă am enunțat câteva din felurile cum alți psih­ologi tălmăcesc fenomenul este pentru că toate explicațiunile ni se par plauzibile. Afară de aceasta nimic nu împiedică ca paramnezia să poată fi provocată de pricini multiple; astfel, nu e imposibil ca toate explicațiunile să fie deopotrivă de justificare. Ceea ce însă reproșăm noi tuturor acestor explicațiuni, este că se sprijină, la rândul lor, pe fenomene psih­ologice mai delicate, mai puțin clare, mai greu de controlat și chiar de a­­nalizat. Astfel, gândirea fără imagini, dubla personalitate, sen­timentul prezentului și al trecutului, pe cari se bazează cele­­l­alte explicațiuni, sunt noțiuni ce se pot mânui mult mai greu decât mecanismul clar și precis al indentificării, (totale si par­țiale) Apoi aceasta din urmă are avantagiul de a se dispensa de noțiunea vagă, periculoasă si prea ușor de speculat a In­conștientului. Pentru toate aceste motive, am prezentat-o publicului ca pe cea mai îndreptățită dintre altele, îndreptățite, într’o măsu­ră oarecare, și ele. Să vedem însă pe cele noi. Faptul că le reproducem va însemna, ipso facto, că sunt plauzibile. Rămâne să cercetăm dacă fenomenele psih­­ice pe cari se sprijină sunt comode sau din potrivă, anevoioase de manipulat științificește. Mai târziu, teoria unui domn Stelian Dumitriu, care ne scrie că paramnezia este o boală, oare­cum, a caracterului. Cu multă fineță obbervă d-sa că neurastenia poate prezenta două forme principale. Una este „mania asemănării“, alta „mania deosebirii“, cum le numește autorul. Prima constă în a vedea, cu blazare că nimic nu e­r­ou sub soare, că roata lumii se în­vârtește în joc, exasperant de monoton și dela fel cu ea însăși. Cealaltă este tocmai nebunia contrară, pricinuită tot din pier­derea Interesului pentru lucruri, dar manifestată altfel, prin pierderea legăturei dintre lucruri. Atunci, fiecare moment su­fletesc va apărea ca ceva izolat, răzleț, fără continuitate cu tre­cutul, fără promisiuni pentru viior. Paramnezia apare la categoria întâia de neurastenici, unde pierderea interesului pentru viață te face să constați, cu exas­perare, că totul este la fel cu toate. Paramnezia este fenome­nul premergător acestei stări. Ea ese o reacțiune a organismu­lui, care luptă împotriva acestei manii adormitoare de a ase­măna toate câte există. Paramnezia se manifestă printr’o impresiune de deja văzut ? E drept. Darr ceea ce trebue subli­niat mai cu seamă, este sentimentul de mirare care o însoțe­ște. Acesta este original. Acesta ne vestește că suntem pe fruntaria, interesantă întru toate, dintre normal și patologic. Sentimentul de deja văzut, fără mirare, îl întâlnim și la „mania asemănărilor". Ceea ce însă constitue partea specifică pa­­ramneziei este mirarea de a încerca o asemenea impresiune de deja văzut, este luciditatea care va rămâne și cu care luptăm împotriva iluziei care tinde să ne copleșească. Param­nezia este deci o luptă împotriva nebuniei născânde. Formula­rea sa mai exactă ar fi: sentimentul de mirare în fața impre­­siunei de deja văzut. Iată o explicațiune pe cât de originală, pe atât de elegantă. Ea face apel la o serie de observațiuni necontestate din psi­h­ologia patologiei iar ideea de a da un caracter de luptă pa­­nammaziei este dintre cele mai ingenioase. Totuși, ne g­răbim a spune că, o preferăm pe a noastră. In­­tr’adevăr, teoria d-lui Stelian Duimitriu face să intervie noțiu­nile de temperament, caracter, neurastenie, prag între normal și patologie, noțiuni delicate și neexplorate încă așa de com­plect cum au fost fenomenele de identificare. O altă ipoteză mi-o dă d-na Thereza Bally, care ne scrie că, după părerea d-sale, i se pare plauzibilă explicațiunea pe care a auzit-o de la tatăl său, și care poate fi formulată astfel : Impresiunile se imprimă în materia nervoasă în momentul primirii lor și răm­ân așa până ce găsesc ocaziunea de a se reproduce, reflecându-se ca razele într’o oglindă. . Aceste „engrame“ cum se numesc în psih­o-phiziologie, se pot transmite hereditar, așa că un individ poate asemăna o si­­tuațiune pe care el, personal, o cunoaște pentru întâia oară, dar pe care o asemuește cu una care este conținută într-o en­­gramă moștenită de la strămoșii lui, cari, ei, au încercat-o. Explicațiunea are avantajul de­ a fi clară și simplă. Inconvenientul însă constă în apariția ideei de hereditate sufletesacă, cea mai controversată și mai misterioasă dintre toate noțiunile psih­ologiei. Afară de aceasta, presupune admis principiul sediilor cra­niene a faptelor sufletești, ceea ce este departe de a fi accep­tat de toți (poate nici măcar de majoritatea) psih­ologilor con­temporani. Pentru toate aceste motive, rămânem la for­mularea pe care o propuneam în articolul nostru anterior. Ne rămâne însă să mulțumim autorilor acestor scrisori. Ele dovedesc că problemele mai înalte pot preocupa în mod mai activ pe cetățenii țării noastre. In plus, ele riscă să aducă lumină nouă în chestiune. In sfârșit, pe mine personal mă mă­gulesc, dovedindu-me că subiectul ales merită acest lucru. D. I. SUCHIANU P. S. — Un domn I. Biberi ne scrie că nu Împărtășește ex­plicaț­iu­nea noastră, deoarece „o situațiune poate fi destul de­­ complexă pentru ca o identificare numai a unuia din elemente cu un alt element al unei situațiuni trecute să nu producă im­­presiunea deja văzutului”. Sunt de acord. Dar în ipoteza noastră nu e vorba de o i­dentificare parțială. Tocmai pentru că nu suntem în stare să o facem pe aceasta, suntem nevoiți să facem una totală. D. I. £ aj: HAIM RUIMER Psihodor și nebunul (Din „Călătoriile lui Psihodor, filosof cinic“) Un om trecu prin oraș. Părea că nu vede nimic. Alerga cu mâinile 'n sus, strigând : „O mamă, tu tată-mi ești!‘‘ Copiii se țineau după el cu sudălmi. — Cine-i omul acesta ? întrebă Psihodor pe unul din cei ce râdeau. — Un smintit neprimejdios, i se răspunse. Il cheamă Fi­­lothanatos. Pare a nu ști nimic din cele omenești, nici că mai simt oameni în jurul lui. Și umblă repetind vorbele ridicole ce le-ai auzit, sau altele asemenea. Psihodor plecă gânditor. Căută înțelesul cuvintelor ne­­bunului. N­ întâlni iar. Se opri în fața lui să-i zise : — Omule, locuitorii din țara aceasta te cred nebun. Ești pentru dânșii, un străin din altă lume. Spune-mi numele țării din care vii, dacă are vreunul. Țara mea nu are nume pentru tine. — Privește-mă, stărui Psihodor, înainte de a mă respinge. Nu sunt din orașul acesta. Am călătorit mult ca să mă ins­­truesc și aș fi poate vrednic să te ascult Filothanatos întrebă : — Cum ai călătorit ? Cu picioarele ? — Cu picioarele, zise Psihodor. ’Atunci, nebunul izbucni într’un hohot disprețuitor și porunci. — Lasă-mă: Dar filosoful, luându-l de braț : — Cred că am văzut și pământuri unde nu picioarele m’au dus. Celălalt zombi. Se uită la omul care-I vorbia, cu o atenție devenită simpatie. Și zise : — Ascultă: N’am răspuns niciodată nimănui. Ție însu­ți voiu răspunde. Căci, privindu-te mai bine, văd că suntem gemeni. Psihodor repetă cu mirare : — Suntem gemeni! ?­ Da, lămuri celălalt, vom muri în aceeaș zi. — Vom muri în care zi ? Filothanatos șr zăitit pe gânduri. Se uită la Psihodor, desc­chise buzele. Se mai uită la el, dădu din cap și tăcu. In sfârșit grăi. — Pari să ai sufletul voinic. Dar sunt și slăbiciuni ce se ascund. De ai fi într’adevăr în stare să suporți o cunoștință ca aceasta, am credința că ai ști și fără mine. Așadar, ca nu cumva să te strivesc cu o sarcină prea grea, nu-ți răs­pund la întrebare. Un lucru doar vei afla : ceea ce ei numesc moarte e o naștere mai deplină. Ne pregătim pentru o viață nouă ; aceea pe care o trăim acum e o sărmană viață de foetus. Ne aflăm în pântecele mamei noastre, pământul. Psihodor observă : — Nu ne aflăm în pământ Ne aflăm pe pământ Nebunul se strâmbă disprețuitor. Dădu din umeri. Zise: — Neghiob ! Și plecă de zor. * A doua zi cei doi oameni se’ntâlniră din întâmplare într’o mahala a orașului. Filothanatos se apropie de cinic cu un zâmbet de îngăduință : — Ești și astăzi ca și ieri omul obiecțiunilor deșarte, limba vrăjmașe și ușuratecă, mintea ce se ingâmfează că nu înțelege ? — îmi pare c’am înțeles, răspunse Psihodor. Căci min­tea prinde mai târziu decât urechea. Tu strigi mamă, tu tată-mi ești“. Fiindcă, precum tatăl tău a zvârlit în întu­nericul vieții foetale, sămânța a ceea ce eștii, așijderea mama ta a zvârlit în întunericul vieții pământești sămânța a ceea ce vei fi. Tu mergi cu fața întoarsă spre cele viitoare, iar pe mama ta de azi, tu o numești tatăl tău de acuș. Căci zărești ceasul apropiat ce te va desprinde din pământ și din atmos­fera ce-l înconjoară, ca să-ți iei zborul către o viață mai lu­minoasă și mai liberă. — Da, zise Filothanatos. O mamă, tu tată-mi ești. Iată tu, pământ ce mă porti, îmi ești mamă. Iar tu, Moarte, ești femeea ce moșește și pe care nerăbdarea mea o cheamă. Neștiutor, am plâns, vai­ la ultima mea naștere. Dar viitoarea mea agonie, oricât ar fi de dureroasă pentru trupul meu, va deschide minții mele atâtea zări de lumină și de făgăduinți, că mă voiu bucura. — Și după ce moartea, chinuindu-ți trupul și veselin­­du-ți sufletul, te va fi desprins de pe pământ, trăi-vei atunci viața cea adevărată? Filothanatos râse disprețuitor : — Călătorule repede ostenit, tu iei drept cămin cel din­­tâiu han întâlnit în cale. Află că nu e cămin pentru tine »și că dealungul drumului pe care calci sunt numai hanuri. O, fi­losof de rând, amețit de greoaia beție a absolutului! Află că absolutul nu e decât suma relativelor și că lăcașul tău cel veșnic e făcut din întregul cerc de hanuri Cum ar putea să existe o viață adevărată, și ce ar fi atunci celelalte vieți ? Trăiesc și astăzi, am trăit ori, dintotdeauna. Iată-mă pe țărmul unui mâine ceva mai bogat și ceva mai liber, între­văd o culme de unde-mi zâmbește ceva mai multă lumină. Din naltul ei, privirea-mi va îmbrățișa o priveliște mai largă; o nouă chemare mai blândă și mai puternică va da nădejdi sufletului meu. Și atunci poate viea spune: „O, planetă pă­mânt, tu pe care odinioară te numiam mamă, eu știu acum că ești tatăl meu“. — Ești clar sigur că părăsești pământul. Aș fi crezut mai curând că — la fel cu zilele care compun ceea ce obișnuit se chiamă o viață — destinele se repetă multă vreme aproape asemănătoare. — Ai dreptate. Dar zilele cele scurte ale iernii se în­dreaptă, printre lacrimi, către zilele zâmbitoare ale primă­verii, către zilele cele largi și frumos cuvântătoare ale verii. Peste ore ce seamănă ’ntre ele ca surorile, copilul devine fecior, apoi bărbat. Simt în mine un amestec ciudat de jale și bucurie , mă frământă întreg îngrijorarea aceea profetică, ce’n zorii lui Aprilie înfierbântă seva copacilor iar în zorii nudității pe aceea a adolescenților. Că presimt altceva decât pământul, e că m’apropii într’adevăr de altceva. Ce lucruri nespus de stranii și adânc dorite îmi promite orizontul ! O­­chii-mi văd, ochii minții mele văd, îți spui. Ce văd, nu aș pu­tea spune. O făgăduială neînfiripată mă chiamă și în răstim­puri mi-e frică de zâmbetul ei nehotărît. Ceea ce-i dragostea pentru fecioara ce n’a iubit încă și nu știe ce-i iubirea , dar care a zărit în depărtare pe acel ce curând va fi toată bu­curia ei. Oh, ceea ce văd e mult prea nou. Nu seamănă cu nimic din ce cunoști. Tu știi că vorbele aseamănă ce e mai puțin cunoscut cu ce-i știut mai bine, dar cele ce văd eu nu le pot numi. Și ce n’are nume, nu are statornicie. Statornicia e o eroare datorită cuvintelor, care, neschimbându-se, cred a spune lucruri ce nu se schimbă. Cuvintelor, voi sunteți veșnice minciuni. Iată pentru ce, chiar de aș putea, nu te-aș numi, o nespusă taină, o frumusețe nestatornică și imprecisă ca însăși viața sau cu lumina ce freamătă în copac la bătaia vântului. Filothanatos părăsi pe cinic, începu iar s’alerge, cu mâi­­nile’n sus, strigând: „O mamă, tu tată-mi ești!“ Curând o ceată de copii se ținea după el batjocorin­du-i. Negustori pântecoși cu nevestele lor ieșiau în prag să privească cu sărmanii lor ochi ce cred că văd si sa râdă cu gurile lor larg deschise. Căci aeda c fericit care se simte voinic alăturea de un bolnav și mândru trece un nebun. c de cumințenia sa atunci când Afradas da & r

Next