Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1922 (Anul 3, nr. 106-110)

1922-12-03 / nr. 106

ADSVERSSK LITERAR ȘI ARTISTIC" StA> tilíuit „Inel » trad?u­cere î­n Skalespörcfe’'1 3-­ N. Iorga 1 publicat în Revista „Flacăra”, din 8 Aprilie a. •• *† articol iau critici, care începe cu următoarele rânduri. ..Bunele traduceri după marie opere literare ale ea, strei­­nfi­­ăți mai înaintate, servesc, mai mult chiar decât producțiile originale, pentru a fixa rostul unui­­ popor in mișcarea cultu­rală a omenirei**« Aceste cuvinte ale Invitatului nostru poli-l­totie­ni­g*sî »probarea oamenilor cunoscători. Mai este Imii și o altă lăture a cestiunei: înrâurirea acestor bune traduceri asupra literaturei unui popor, pe care o rodesc si o stimulene si la privința asta poetul Octavian Cega spune: „Ar fi o fericire să vedem pe plata noastra literarii marile opere streine, nu ediții românești. Aceasta este cu atât mai necesar cu cât o literatură, după părerea mea, nu poate pretinde ci a ajuns la un nivel de matură desvoltare, cât o treme — in fruntea lucrărilor ei te termi­na figurează și 9 dati traducere­a operelor lui Shakespeare. Acest adevăr rezultă mai ales din istoria Influenței profunde a lui Shakespeare asupra literaturii germane, la puternică sa operă „Shakespeare și spiritul german" de Friedrich Gundolf 1"» acesta descrie covârșitoarea influență, a „creatorului devenit om al vieții însăși”, asupra bărbaților cari au determinat evoluția­­ spiritului german, și forțele pe care le-a deșteptat si in scrisul uman dela pătrunderea să in Germania (pe la sfârșitul seco­ul 16), până­­ la epoca romanticismului. Se înțelege că este vorba de traduceri bane, adlet versiunile sare redau pe Shakespeare în operă poetică. Mai toate popoarele culte au asemenea tălmăciri și mai ales in Germanie, de când cu traducerea măiastră a lui Schlegel, Shakespeare a ajuns un poet național german. Până și in vecina Serbia a apărut de curând o versiune datorită lui Svatislav Stevanovici, din Othello și Hamlet, despre care, ziarul „The Times Literary Supplement”, zice că e întemeiată pe o mai largă cunoștință a criticismului și a doctrinei shakespeariana. La noi până acuma Shakespeare a fost puțin tradus, șî d. Iorga, în suspomenitul său articol, osândește cu toptanul aceste traduceri, (cuprinzând șî pe cele făcute după originalul englez și în forma originalului), și apoi zice: „Satul fără câini care a fost pâni azi România literară suntem câțiva cari am hotărât și-l prefacem în ce era pe vremea unei critice serioase și pline de răspunderi”, și, începând numai­decât a-șî îndeplini această menire de pază a satului literar, scarmină cu strășnicie și fără cruțare traducerea d-lui G. Topârceanu a „Visului unei nopți de vară” de curând apă­rută. Și asprimea criticei este, în bună parte, meritată (afară­­ de cazurile când d. Iorga cere o tălmăcire literală, la locul celei (literare), căci d-nu Topârceanu, neștiind englezește tra­duce după alte traduceri, și traduce tn proză! Opera poetică — arta — înseamnă intuiția expresivă, în ea imaginea, simbolul, sau, cum s’a zis până acum, conținutul (fondul) și conținătorul (forma) sunt într’o unitate originară, într’o sinteză a priori, închegându-se în aceeași clipă în fantezia creatoare a artistului. Bunul traducător dar, a căruia tălmăcire este și ea o operă de artă, trebue să redea, în echivalente, această „intuiție expresivă”. Cum am zis în „Introducerea ge­nerală la Operele alese ale lui Shakespeare” 2), versul nu este numai „un strai de purpură și aur”, după vorba lui Emi­­ne­scu, o haină de sărbătoare aruncată pe umerii poeziei, ci alcâtuește o unitate organică cu forma internă. De aceea tăl­măcirii,­ in proză ale unui op poetic ii răpesc o parte din chiar ființa lui”. Și Benedetto Croce 3­­ixice. Dați iei unei poezii metrul, ritmul și cuvintele ei, nu rămâne, cum cred unii, în­ afară de aceasta, gândirea poetică, ci nu rămâne nimic. Poezia este născută cu acele cuvinte, cu acel ritm și acel metru”. * Pe lângă aceasta d- î V. Topârceanu, neștiind englezește, face cum o dovedește d.­­ Iorga, și grave greșeli de fond, în­cât te întrebi de ce acest scriitor de talent a crezut de cuviință să se riște pe un asemenea tărâim strein de d-sa, când ti zâmbesc laurii în alte­­ m­uturi ale literaturii române 4‘). Deși nu fac parte din cei „câți­va” chemați de crainicul d. Iorga la prefacerea „satului fără câini”, cred ci, fiind Un Interes suprem în joc, sunt și eu, îndrituit a intra în arenă, cu competința pe care mi-o dă ocupația intimă și îndelungată cu opera marelui poet englez. Pe scena Teatrului nostru Național se lăsăe de vre-o trei­zeci de ani, o piesă care poartă titlul de „Hamlet” și pretinde a fi de Shakespeare. In realitate este o stropșire a acestei nemuritoare drame. Nefiind tipărită, nu o putem analiza, și trebue să o lisăm în plata Direcției Generale, până când va veni vremea a se reabilita bietul Hamlet (). Citesc că se joacă acuma, tot la Teatrul Național, o altă tragedie a lui Shakespeare, și anume „Macbeth”, tradusă de doamna Miller-Vergin. N’am găsit-o în librării, și poate nici nu e încă tipărită, și deci nu pot judeca valoarea ei. Am însă în fața mea o altă tălmăcire, făcută de aceea o doamnă. Este aceea a Regelui Lear. Lucrarea a fost tipărită, la 1911, în Biblioteca Teatrului Național, a fost jucată (cum­ se spune pe copertă) pentru întâia oară la 9 Noembrie 1910, și de atunci în mai multe ori, chiar în stagiunea trecută. Este clar o piesă de repertoriu. De ea voi să vorbesc aici. Este o traducere în proză, deci cu «ti. păcat originar.. Nu voi repeta ce am zis mai sus în privința asta, nici nu voi vorbi de banalitatea acestei proze. Să vedem cum­ tratează fondul, bine­înțeles pe cât am putut spicui în fuga cititului, împărțirea în acte și scene a traducerii doamnei M. V. diferă de ceea ce se face în celelalte ediții ce le cunosc, și de aceea a Ediției Globe. Voi cita dar și după ediția Globe, pentru ca cititorul care ar dor o cercetare proprie a originalului englez, să se poată orienta. In actul I, Scena V (Globe, Scena II) Se zice: Generil: Timpul cel mai bun al lui . . . (punctele se găsesc în volum) teafăr na final mult, de aceea trebue să ne gătim de a răbda dela bătrânețea, lui, nu numai nesocotința unei firi părăginite, dar și încăpățânarea nestăpânită pe care o aduce această vârstă șubredă și mânioasă”. Ce înseamnă acele puncte? La cine se referi adjectivul teafăr? La Lear sau la timpul? Cine va ținut mult? De unde a răsărit, nesocotința unei firi de mult părăginite? Textul zice: In vremea lui cea mai bună și mai sănătoasă (sound, viguroasă) el (adică Lear) a fost prea iute­­rash, pripit), de aceea trebue să ne așteptăm de la bătrânețea lui nu numai la cusururile unei stări de mult înrădăcinate (the­ im­perfections of a long engraff­ed condition), ci la toanele în­dărătnice. (unruly waywardness) ce le aduc cu »ine anii (sau 1 * 3­4­5­­ tot­­»in eliuhisa in forma, original, în românește vârsta Infirmi și mohorâtă (c­oleric ou înseamnă aic mânios, d morocănos, posac). In Tabloul II, Scena II (Actul I, Scena II Globe) doamna M. V. pune pe Edmund să grăiască așa:­­ „De ce să fiu eu chinuit din pricina obiceiului?„ Bastarzi? Josnici? Josnici, noi care ne alegem cu o fire mai tdzavând decât încape la zămislirea celor mulți netrebnici, născuți jumă­tate prin somn?" Aici, „the plague of custom“ însemnează: urgia dolinei, iar base «‘are Înțelesul de josnic, ci de nelegiuit„ iar restul sună «șa: , Noi care Primim mai multă vlagă și vigoare De cât se cheltuește într'un pat t Plictisitor, și sarbăd și­ obosit. Pentru un trib întreg de gugumani Zămisliți între dormit și veghie? . . Va să zică nu e vorba nici de „celor mulți netrebnici , nici de „născuți jumătate prin (?) somn ! In Tabloul III, Scena III, (Actul I, Scena IV, Globe) Kent zice „ . „Meseria mea e... de a nu mă teme de judecată . Și mai departe: „Pot să stric o poveste ciudată povestind-o,­­dar să repet scurt un răspuns scurt . , „ Or în text se zice contrariul: „a mă teme de jud­ecata , (to fear judgment), și: „să stric o istorie bună povestind-o. șî să predau pe șleau (blund­y) o solie simplă . Tot acolo întâlnim următorul dialog: „Lear: fți mulțumesc, omule, tu mă slujești bine șî pricepi să 'mi fii drag. Kent. Hai boerule... De vrei să-ți iei încă odată măsura hoitului, rămâi. Lear. Acum, nu, să-ți mulțumesc încă, vrednici slugi. Tu -ți știi datoria”. Iată textul: .­­ . . Lear. Iți mulțumesc, prietene, tu mă slujești, și te voi bent. Fiuidle, domnule (sir, de unde dar „boerul ?). Dacă vrei să-ți măsor, încă odată mojica ta lungime (your lubber s­length, lubber-mojic.) Nu este clar vorba de hoitul unui om în viață. Tot acolo, în Scena III (adică IV-a): Bufonul. Să-i dau o leafă. Adevărul e un cățel ce trebue să se ascundă sub pat. Chiar luând monopolul nebuniei tot mi-ar șterpeli ei câte o fărămitură... După ce tai oul, în două și­­ mănânci, cele două jumătăți de coajă... De când ți-ai făcut din fiică mamă, căci când le-ai dat varga în mână și ți-ai întors singur spatele (1) Textul: , Măscăriciul. Să-l tocmesc și eu­­ let me hire him tooK Adevărul e un câine care trebue băgat în coteț (Kennel)... De-aș avea monopolul nebuniei ele ar avea o parte într­ânsul (part­in­it)... După ce voi fi tăiat oul la mijloc și-oi mânca miezul, cele două coroane ale oului. Nu coji! Numai așa se pricepe jocul de cuvinte al Măscăriciului, care zice întâi lui Lear: „Dă-mi un ou, unchiule, și-ți voiu da două coroane (adică cele dăruite fiicelor lui). Și Lear întrebând: Ce fel de două coroane vor fi? Măscăriciul dă pomenitul răspuns. ^ # Apoi măscăriciul zice, căci când le-ai dat varga, Și ți-ai lăsat jos nădragii, etc. , % Ce noimă are) dar traducere ® d-noi M. Vi. ,*-ai întors singur spatele?!" ^ . In Scena IV Bufonul zice, introducerea d-nei M. V.: Ce, n'are nevoe măgarul să vadă când trage căruța pe cal? Măgarul să tragă căruța pe cal? Curioasă­­ nevoe a măgarului! — In text se zice însă: Nu poate un măgar să pasă când carul trage calul? In Scena V (adică tot a IV-a), doamna M. V.­ traduce: Lear. Vultur afurisit, minți! O, vină cu mult mai mică! Mi-a scurs din inimă toată iubirea și m'a umplut de venin. Nimicește într'ansa puterea de a naște, și din săntura-i îngrijită (!) nici­când să nu se nască prunc!” „Rănile fară leac ale blestemului părintesc, să sfâșie fiecare bucățică din tine! In original se zice: „O tu, măruntă vină . » • Mi ai smuls din inimă iubirea toată. Și fierea mi-ai sporit. Usucă ’n ea organele înmulțirii. Și nici­odată să nu vlăstărească Din trupu’i dad un prunc ca s’o cinstească! Rănile Fără leac ale părintescului blestem Răzbească ‘n toate simțurile tale!” Comparați! Din „trup degenerat” (derogate) d-na M. V. face trup îngrijit, din organele înmulțirii, puterea de a naște, și în loc de blestemul părintesc să răzbească în simțuri, (a father’s curse pierce every sense about thee! ea face acest blestem să sfâșie fiecare bucățică! Tot­­ acolo, după doamna M. V. Ducele Albany ar zice: Ori­câtă dragoste ți-aș arăta, Gonent, nu pot totuși fi părtași, pe când în text zice „să fiu părtinitor (parțial)! Dar, până și epigramele înțepătoare și cântecele Măscăriciului, versuri rimate, ale textului, d-na M. V. se redă într’o proză banală, răpindu-le efectul, caracterul și frumusețea lor. Așa d-sa traduce următorul cântec al Măscăriciului astfel: (Actul I, Tabloul III): Iestimp (sici) s’au prostit nebunii Și învățații s’au prostit, N’au cum să-și poartă știința, Căci toți s’au maimuțărit. Frumos cântec! Dar de ce d-na M. V. traduce pe wise­mea oameni înțelepți, cuminți, prin învățați, ci­i minți, prin știință, șî șterge astfel antiteza între cuminție și prostie, care e tot rostul cântecului? încă una, și cea din urmă, Doamna M. V. traduce astfel versurile Măscăriciului din Tabloul IV, Scena V (Globe Actul II, Scena IV): „Cine te urmează cătând câștig Numai de formă că (sic!) te urmează își ia bocceaua cum cade ploaia >•* Și un viscol, singur pe drum te lasă. Dar eu rămân. Nebunul stă, * ... Cumintele să plece. Cel prost nebun e dacă fuge. Nebunul însă nu e un prost”, își ia bocceaua? Cuvântul pack nu însemnează aici a lua bocceaua”, ci „a șterge”, a fugi, și Măscăriciul vroind să facă o deosebire între oamenii de treabă și cinstiți, care se ascund sub chipul Măscăriciului, și cei ticăloși, și fățarnici, cari umblă fără căciula cu clopoței, mereu cu aluzie la fiicele­­ trădătoare ale bietului Lerr, zices­­ * : " -Cel ce doar de câștig se ține Și de stăpân nu-i pasă. ..­.-­O șterge-atunci când ploaia vine, Și ’n vijelii te lasă. Dar eu, nebunul, stau aici, Cumintelui fuga-i place. Mișei (Knaves) cari fug sunt Măscărici. Măscăriciul mișel nu se face” Dar aș putea urma la infinit. Cred însă că e destul. Adaug numai că în traducerea aceasta lipsesc o mulțime de versuri și scene întregi. Doamna M. V. pare că a avut în vedere și textul original. Dar cunoștința ei — limbei originalului, — este vădit super­ficială. Zicând „limba originalului" nu înțeleg însă limba mo­dernă engleză. Poți să o știi perfect și să nu poți traduce pe Shakespeare, ba, cum bine zice renumitul englicist. Profesorul Leo Kellner, în Vocabularul său Shakespearian, „este pentru înțelegerea lui Shakespeare un mare rău, că noi toți ne apropiem de el pornind de la engleza modernă. Dacă s’ar putea învăța un număr de angliciști ca să ajungă la Shakespeare, fără nici o cunoștință a englezei moderne, trecând prin Langland, Chaucer, Gower, Lydgate, ei ar explica de­sigur sute de pasaje mai bine de­cât s’a făcut până azi". Un traducător al lui Shakespeare trebue dar să studieze de aproape, cu migăloasă răbdare Semasiologie, limbei, înțelesul graiului epocei Elizabetane, care este cel întrebuințat de Shakespeare și care diferă esențial de cel modern. Pentru aceasta nu se cere, de bună seamă să facă singur aceste cercetări, ci să­­ consulte dicționarele speciale, glosarele și studiile numeroase, făcute de alții, pentru interpretarea textului. Și înarmat cu­­ aceste cunoștințe numai va putea reda, în limba sa pe care­­ trebue să o stăpânească în chip suveran din punctul de vedere­­ literar și în bogățiile sale lexice, o traducere bună, dacă — bine­înțeles, — pe lângă aceasta va poseda și „darul împăr­­tă irii”, cum zice Vlahuță, talentul de a reda echivalentele sau adecvatele intuiției expresive a poetului­­ Adolphe Stern . 1) Berlin 1922. 4) Cari vor apare la editura „Cultura Națională“ începând acum cu Stumlet și Macbeth. 3) Elemente de critică. 4)­­ Topârceanu a răspuns d-lui Iorga în „Viața Românea­scă”. Vor reveni asupra acestei polemici. 5) E nădejde că aceasta se va intâ­mpla în curând, căci Aca­demia Română a publicat un concurs pentru traducerea ia! . Fragment Bujorul­­ău Ce 'tui sta f>e plan, in glastră, Strânses'-atâta flacără 'n culoare, Încât, in colțul prăfuit de inserare, Părea că văd zvâcnind iubirea noastră In noaptea asta am intrat ușor Să ’mi culc înfriguratele priviri Pe puful tremurindelor petale —* Ia noaptea asta am mirat din nou La floarea ta — Dar iată, stol de roșii foi Se prăvăliseră din înălțimea glastrei peste clape Ca­­nsângerate pene de vultur, pe ape... De ce-am rămas înspăimântat De noaptea grămădită in fereastră. De ce-am rămas, de ce-am­ rămas in Prag, Fixând cu ochii umezi lujerul din glastră?.., Bina a. Bilgen, Aug. 102S, Virgiliu M­­­osco­viei sar (Feciorul Iui Nenea Tache Vameșul) Pop« Nicrila» ,« în ."Adormirea Maichii Precista", murise. BSchetul mahalalei își da cu ideia că moartea s­a’ar fi tras... diși „rangul“ ce îl căpătase de la Mitropolie de a sluji într’o biserică mai cu­rază : „Sfântul Spiridon”". S’au dus un cârd la „cantilene", în deal, să-l ceară înapoi pentru păcătoși, dar le-au întors călugării înapoi până ce nu trecuseră nici ganngul cetății. Popa dedat cu enoriașii, cu dascălul și cu altarul lui, s’a mâhnit la despărțire și d'așa onoare, a căzut bolnav, într’un timp a venit un archimandrit și i-a dăruit din partea Mitropoliei o bederniță, drept plată pentru devotamentul ară­tat bi­sericei. Dar nici gând de întremat, Bed­ern­țța a pus-o Mari Preoteasa la iconostas iar popa a căzut mai adânc în boală. Au mai dat mahalalele plouate și dezamăgite, o raită pe la mănăstirea Mitropoliei, s’au jelit prin ganguri, prin anvoane și biurouri, dar nădejde de adus popa îndărăt, nici pomeneală. Pentru că popa Nicolae mai era și duhovnic cu leafă pe la spitalele Eforiei, babele au mai bătut și pragurile Cantacuzi­­niștilor, dar și aci, au rămas cu jalba­șul pe sub boccele și popa a rămas tot unde era orinduit de sus. De la un timp boala intinzându-se, nu mai slujea, trăgea ! Trăgea sft moară și nici moartea nu l-ar fi scos din cap dragostea și îndurerarea pentru mahalaua Flămânda — mahalaua lui de târavnic pe unde s'a jucat și a popit! Adusese Mitropolia, la Sf­intu­l Spi­ridon și pe popa Stellian de la Slobozia și pe Tingirică din Tabaci și pe Bâlbâitu din Șelari să-i ție loco până s’ar mai fi întremat, dar cum zicea Popa Nicolae „cazania", hala] de așa cazanie, căci nu se dovedea popă pe fața pământului care să o spue așa. Se cutremura trapeza, se mișca din loc epitaful din altar, incremneau babele cu fruntea pe papură. Astfel că nu mai era chip de urnit popa Nicolae de la Sfântul Spiridon, iar la Adormirea Maichii Precista, pentru că acum, băbeta din mahalalele de acolo se făcea luntre și punte la Mitropolie ca să se lase in pace, așa halul de popă ! Ca logosul ținut după le­­turghie? Cine răcnea mai cu durere și mai cu credință ca popa Nicolae de la ..Adormirea Maichii Precista", spre norodul făcut una de smerenie, cu pardoseala bisericii ! Era o mândrețe de te cutremura, acum pe podul Beilicului, chibzuise ea Mitro­polia, înțeleaptă de ea, de ce atârnase popii Nicolae, bedernița de gât, la fel cu a potropopului din Lu­caci, lustruită, înnocată toată în argint, în mijloc cu ,.Invierea lui Lazăr" și cu patimele Domnului Krista", de jur în prejur, zâmbind îndurerate printre razele Sfântului medalion, și pe care, sărbătoritul o dăruise... iconostasului, nefiind „voinic“ de ea! Boleșnița înainta. Popa Nicolae trăgea de-a binelea! Nădejde să-l mai aibă vre-o bise­rică, nu mai era! Aci, la Adormirea Maichii Precista, n­u mai era duhovnic, dincolo, tn Sfântul Spiridon nu se mai cutremura anvonul de cizania cazaniei! Mami Preoteasa tânjea în pridvorul odăititor ministerului, îngropate până ln st­rășină în măture’ele cari nu mai îngălbe­neau, și printre spicele cărora, scânteiau olanele rânduite ale învelișului. Citamîi peste citanii, rugăciuni peste rugăciuni, acatiste peste acatiste, es toți popi! din Suhurtri ®, ba pânS șî cu vicaru In cap! Nimic, nici o deslegare. Boala se întețea, nădej­­dile scădeau și pentru evlaviei! Sfântului Spiridon ca și pent­ru propisiu­l A­dorm­ir­ei Maichii Precista! Și Dumnezeu _ drăguțul de ei — îiu se milostivia, prea cântăreau greu păcatele și aia unora ca și ale altora! ca să-și mai aplece ochii pe pământ ( A tot nădăjduit lumea, să mai aibă pe­­ x>j»a la locul lui cât a nădăjduit până ce într’un timp, a scăpat stăpânirea de milo­geală și Dumnezeu de acatiste, l’a luat la el, lăsând de râpă pe Mari Preoteasa printre măturelele ei veșnic verzi și zâm­bitoare, și printre găinile ei încălțate. „Cultele" a trimis Albastru un alt popă, tot cu preoteasa Iui, iar la Sfântu­l Spi­rti­ridon a lăsat asi loc pe Stelian din Leon-Vodă, care sărea din cele douăsprezece evanghelii din Joia mare, șease. In biserica din Podul­ Beilicului, nu mai tremura de acum, drapelul ocolirii, înfășurat, după tejgheaua cu prescuri la cea anul togosului"* d* după slujba, iar un anvonul Adormii Maichii Precista", păcă­­toșii se îngrămădeau sub patrafirul noului duhovnic, cu în­doială, așteptând des lega­rea spovedaniei, popii Nicolae din ceruri. Tricu­l­ie, „mâna dreaptă” a popii Nicolae, scos dintr’o vreme din grații­e celui dispărut, da târcul odăiților omului cel nou, lăudându-și isonul, meșteșugul stingerii mucurilor, și grija clicilor bisericii. Lache a pus o vorbă „bună“ și Trică­­l­ie a rămas tot omu bisericii Dar preocuparea duhovnicului cel nou, era aceia a continuării Încrederii lăsată in sufletele ma­halagiilor, de preotul decorat cu „Bedem­ia Sfântului Laiur De aceia, propovfzduirea nu a întârziat, căci Beutaș, băiatul chirigiului din ulița lui Mălăeru, aicist in stranii, s’a și înfățișați cu căldărușa „zinichiului“ in pridvorul popii, bătând cărămizile văruite alb, din tindă, cu bocancele lui lemnoase, reci și trainica. Atunci s’a cunoscut cu mahalalele, cu uliciorile și cu toate co­cioabele, presărate din poalele lui ,Budișteanu“ până sns păpurișul Fi­aretului, schimbând sachismete, bătând pilde și luând taci­iruri pe la toate ușile înfundăturilor, preocnnindu-și cuvioșia, propovăduind milostenia și pitind în gluirea „CIN« CIUHI" în care se coclise sărăcia și răbdarea. Bon­tuș purta semeț căldărușa, pentru voluptatea de a te trista adânc haimanalele care ar fi făcut pe din două cu­­*apa, mulțumindu-se cu Inișoara lui puțină dar neprihănită, luând povețe din spusele duhovnicului lăsate pe la prispele pe unde își plimbase pâiză tuful îmbrobodit cu fuioare de busuioc, și din care picurau bob­ițe sfinte de alarm­ă argintie și trudindu-se să nu­ nemulțumească pe omul altarului­ . Și astfel se Înfiripase dulceag, pe nesimțite, mireasa unor* vremuri de sfințenie și de cinste, de reculegere și de curățenia sufletească, aduse într’ascunzi de duhovnicul cel nou, cu idei și cu isprăvi noi, și cari se dep­rindeau gingaș și înduioșător, din prelegerile, din binecuvântarea și din patrafirul său stropit cu aur, și la poalele cărui« se rostogoleau pătrunse, capete re­ligioase și suflete curate. In atmosfera de purificare, adusă­ de omul cel nou și sfânt, tn altarul bisericei regenerată, și la care contribuia până și Bontaș cel fidel care tremura de foame lângă căldurușa plină, fără să bage mâna in ea, dar care sperise mahalalele un „...pui de viol", solfenind o gogoașa, dar având un schimb ,­libret la Casa de l cernu mie", am simțit și nn­ trăit cel d’ântăi fior sincer al noțiunei „CREDINȚEI“ pome­­nită de mama din fașă până la arșice, rara mă ademenise va ® dar care acum se alcătuia straniu din spusele duhovnicului cu idei noi, din cinstea lui Bontaș care adormea lângă discul bisericii fără să se atingă de o firfirică, din spovedania pe care am dat-o cerului prin harul represintantului lui Krist la șoapte ani, în amvonul bisericei „Adormirea Maichii Precista’!" La acea vreme, farmecul tirturor sburd­ălniciilor, cu care bătătorisem șoapte vacanții mari. Maidanul Dulapului, Podu Caliții și măgurele Filaretului, a pălit subit sub patrafirul preo­­tului-confesor, patrafirul cald și straniu parfumat, parfumul sfânt al anaforei, al microdeniilor și a odoarelor divinei mese din mijlocul altarului — patrafirul care îmi înfășură capul Inhibat de drăcii, cu galorii­ lui de a­ur veșnic rece și înfri­coșător, și sub care am învățat cu sufletul la gură și cu genele in­­terămate, să „cred" să ajut și să stimez! Patrafirul a plămădit un mir­tea mea nehotărită, no­­­țiunea omeniei, a cinstei și a respectului, apropiindu-m­ă prim preot, de Krist și de Dumnezeu, trim­ițându-mi cugetul spre slava lor, fapta cu porunca lor, viața cu eternitate! Prin gestul lor am înțeles că Dumnezeu a înlocuit pe Krist cu puterea duhovnicească Investind pe preotul pământesc cu ea, pentru ishovirea omenirei și nu ași fi socotit mai groaznică insultă pentru ceruri ca îndoiala, în sipusa, în fapta și In­VESLEGA­ 11EA" Iul 1 Atunci rătăcirea și îndoiala și-a luat shornl din minta, lăsându-mi cumințenia, smerenia și „C­­EDINȚA". * La vecernia din preziua Botezului Domnului și al întregei omeniri, sărbătoarea credinței suverane și a creștinismului sub­im, bătrâna și plina de taine .­,BOBOTEAZĂ” a tocat la toaca de fier! Mama s’a tachinat adânc spre capul sfântului Ton Încremenit pe tipsia care fulgera in rama de pluș a iconos­tasului, s’a închinat In delung, a oftat, a vorbit singură, ș’apoi a încremenit așa!... . Când toaca ?i-a încetat tânguirea, mama sa trezit din to­ropeala ei de sfințenie și mi a făcut semn sa mă apropii. Apoi, cuprinsă ca de o sugrumare misterioasă, mi-a șoptit: — .dn-te la părinte’e duhovnic, și spune-i să mă erte, diî i le­­tura din asta. Inchină-te și tu, roagă-te lui Dumnesau să măi văd prijUă și vezi... să dai popii banii, ca-l întreb!...“ Mi-a întins in urmă, o "’’»»cură de la­­ Uliță Penciu du Cavafi — cap «­ făinarul gel-beget al neanului, o Înmâna« care semăna cu obrajii și cu palmele ei de sfântă, trei gologani mari, cu biserici pe amândouă fețele și un pomelnic pentru „vii". Catapeteazma fulgera printre văspăi. Cu leturghia am trimis la rândul meu, pe bala bisericii, iar eu am încremenit în anveni așteptând „eșirea". Tămâetoreasa a pierit în văpâile altarului, strecurâind, gârbovă și silnică ofranda mamei, prim ușile ..Împărătești". Apoi s’a înălțat, mai anevoios ca dm. ploconirea ce a făcut popii tri ușe, s'a închinat adânc și din obișnuință, a sărutat icoana de la mir și s'a întors pe târg­ul ei moi și calzi , ghemuindu-se lângă teancul de prescuri. Și părinitele-duhovnic încheind privigherea cu A­chim și Ana a trecut spre tijgheaua prescurăresei. Din umbra amvonului unde înmărmurisem de grozăvia patimelor și nedreptăților sfântului Ion Botez fitorul prohodite de cel re tafâ­șeasc gologanii și leturguia mantei, duhovnicul cel nou, trimis­ de „Curte", cu idei și FAPTE noi, a ridicat ceva din giubeaua lui macabră și fără de fund; mopârdonia s’a înălțat și s’a întins apoi spre buza tejghelil­­orr» P­ imnul popii a picat ceva In gurguiul de prescuri. ..prescurii marini . La rândul ei, vflnzătoarea de anaforă a apărat ceva în palma întemeietorului credinței mec". In aceiași palmă din care a picat în tejghea, oboliul mamei către cel sacrificat de Salomeia, apoi giubeaua s’a făcut una cu popa și popa, una cu noaptea. Ani de-arăndul am cerut liturghiile mamei. Și «recunoțind eu de atunci rugăciunile împărtășaniei cu i baba din amvon, am renunțat la „CI­EDINTA", ducând o­­franda Botezătorului tn... tejgheaua rahagiului din poarta te­sericei „AltUl iMIREA MAICHII PI­ECISTA’*. > ■' ' SĂRMANUL KLOPȘTOGE

Next