Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1923 (Anul 4, nr. 148-151)

1923-10-07 / nr. 148

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" STRĂINĂ ANTON CEHOV Din literatura rusească O­­X&m&d'vs.fuiriD... In compartimentul pentru fumători al trenului personal care mergea de la Petersburg la Moscova se afla tânărul locotenent Kl imov. In fața lui stetea un domn în vârstă, ras ca un marinar, desigur un finez sau suede cu stare, care nu înceta de a-și suge pipa și de a repeta cu un veșnic refren. — A! ești ofițeri... Am și eu un frate ofițer. Dar el e marinar... E marinar și servește în Cronstadt... Dar de ce te duci la Moscova? Am garnizoana acolo. — A! ești însurat? — Nu, locuesc cu o mătușe și cu sora mea. — Și fratele meu este ofițer... Marinar... Dar el e în­surat, are soție și trei copii. Finezul se miră de toate, râdea ca un idiot la orice, scotea într’una strigăte de exclamare și nu lăsa luleaua din colțul gurii. Klimov, care nu se simțea tocmai bine, răspun­dea cu greutate la întrebările lui și-l ura din tot sufletul. Se gândia cu câtă plăcere i-ar smulge pipa din gură, i-ar arunca-o sub bancă și l-ar trimite în brânci, pe finez în alt vagon. — Ce oameni mândri finezii ăștia... întocmai ca grecii! se gândia în sine. Oameni cu totul de prisos, nu sunt buni la nimic, oameni murdari! Fac numai umbră pământului. Pentru ce mai încurcă lumea? Și gândindu-se la Finezi și la Greci îi apucă ca o greață în tot corpul. Ca să se răzbune pe aceștia, vor să se gân­dească la Franțuji și la Italieni, dar evacuarea acestor po­poare nu aduse în gândul lui decât amintiri de orgii, de fe­mei goale și de tablouri cu vederi din străinătate, aseme­nea cu acele atârnate în camera mătușei sale, deasupra sofalei. , n­­­­­­ici In adevăr, ofițerul nu se simțea bine. Brațele și picioa­rele se părea că nu pot sta pe banca pe care de altfel o o­­cupa singur, gura îi era uscată și lipicioasă. O ceață grea îi învăluia capul. Se părea că gândirile lui se agitau nu numai in cap, dar și în afară de craniu, între canapelele compartimentului și oamenii cufundați în obscuritatea nopții. In amețeala lui, auzia ca în vis, mormăitul vocilor, zgomotul roților, lovi­turile ușilor. Semnalul clopotului, fluerăturile șefului de tren, graba călătorilor pe peroane, toate făceau un zgomot mai asurzător ca altădată. Timpul se scurgea repede, pe nesim­țite și i­ se părea lui Klimov că trenul se opria la fiecare minut, la fiecare stație și că pe peron se aud voci metalice strigând: — Poșta gata? ! — Gata! se părea că omul pentru încălzitul vagoanelor intră de o sută de ori și că privește într’una termometrul, că se făcea într’una încrucișare de trenuri și că treceau peste poduri. Zgomotul, fluerăturile trenului, fiietul, fumul de tu­tun, toate acestea, amestecate cu gesturile amenințătoare ale unor chipuri confuze,"de forma și caracterul cărora omul sănătos nu poate să-și dea seama, făceau ca Klimov să se afle în prada unui vis urât nesuferit. Chinuit de o neliniște îngrozitoare, își ridica dânsul capul ca de plumb, privea lampa în lumina căreia se schimbase umbre și pete fugitive și-i venia să ceară apă, dar limba de abia i­ se mișca în gură și deabia izbutia să răspundă la întrebările Finezului. Locotenentul se căzuia să se întindă mai bine și să a­­doarmă. Dar era cu neputință. Fiiezul care ațipea din când în când, se trezia îndată, își aprindea din nou pipa, se în­torcea spre Klimov, începea din nou să scoată strigăte de mirare, apoi ațipi din nou. Locotenentul nu izbutia să-și așeze picioarele pe canapea și fără încetare imagini ame­nințătoare îi treceau pe dinaintea ochilor. La Spirova se coborâ să bea apă. Văzu oameni mulți la masă și graba acestora, ca să mănânce. „Cum pot să mănânce!” se gândi, căznindu-se să nu simtă mirosul fripturilor și să nu vadă gurile care meste­cau. Aceste două lucruri îi provocau un desgust neînchi­puit. O frumoasă doamnă vorbia cu glas ridicat cu un ofițer cu chipiu roșu. Surâzătoare ea lăsă să i­ se vadă frumoșii dinți albi, surâsul ei, dinții săi albi și toată ființa doamnei făcură asupra lui Klimov o impresie de repulsiune, puter­nică la fel cu cea a mirosului cărnii, și al costițelor fripte. Nu reușia să-și imagineze cum stătea militarul lângă doam­nă și-i privea chipul surâzător și sănătos. Când, după ea bău apă, se întoarse în vagon, m­ietul era aci și fuma. Pipa lui gemea și zmorcăia ca niște galoși sparți pe o zi di ploaie. — A!... făcu el cu mutră mirată. Ce stație avem? — Nu știu, răspunse Klimov, așezându-se pe bancă și ținând gura închisă, ca să nu respire fumul de tutun. — Când sosești la Tver? — Nu știu. Scuză-mă, nu... nu pot să răspund, sunt bolnav. Am răcit astăzi. Fiiezul își scutură pipa de marginea ferestrei și începu să vorbească de fratele său, marinarul. Klimov nu-l mai auzea și se gândia cu dor la patul lui moale, confortabil, la o carafă de apă cu ghiață, la sora sa Katia, care știa așa de bine să te legene, să te adoarmă, și să-ți dea apă cu dragoste. Surâse chiar când se gândi la ordonanța lui, Pavel, pe care și-l închipui scoțându-i cișmele grele și pu­­nându-i apă pe măsuța de noapte. I se părea, că ar fi de a­­ju­ns ca să se culce în patul lui și să bea apă, pentru ca toată indispoziția să facă loc unui somn adânc și reparator. — Poșta e gata? întrebă în depărtare o voce surdă. — Gata! răspunse o voce de bas, aproape de ușă. Era a doua sau a treia stafie după Spirova. Timpul cur­gea repede, în salturi și i-se părea lui Klimov că strigătele semnalele, opririle nu vor înceta niciodată. De disperare, își înfundă fața în colțul canapelei, își luă capul între mâini și începu să se gândească din nou la sora sa Katia și la Pavel, ordonanța. Dar sora sa și Pavel se topiră în imagini cețoase, ii întoarseră spatele și dispă­rură. Răsuflarea-i arzătoare întoarsă de pielea canapelei în­călzi sa­u lui Klimov; picioarele îi erau așezate rău; frigul îi pătrundea în spate. Dar cu toate că acestea îl făceau să sufere, nu se putea hotărâ să se miște: o greutate de neîn­vins, ca acela care te ține pironit într-un vis rău, îi pătrun­dea puțin câte puțin și-i lega mâinile și picioarele. Când se hotărâ să-și ridice capul, în vagon era lumină. Călătorii își puneau mantiile lor de blană și se mișcau încoace și’ncolo, trenul se oprise. Hamalii, cu șorțurile albe și cu plăcile lor se grăbiau pe lângă călători și le luau baga­jele. Klimov își puse mantaua și, mașinal,­ luându-se după ceilalți călători, coborâ din vagon. I-se părea, că nu mai merge el, ci că în locul lui merge un altul, un străin... Avea impresia, că odată cu el, din va­gon ieșiseră fierbințeala lui, setea lui și acele chipuri ame­­nințătoare care nu-l lăsaseră să doarmă toată noaptea, își luă mașinal bagajul și chemă un birjar. Acesta îi ceru o rublă și un sfert, ca să-l ducă în strada Povarscaia. Klimov nu se tocmi și fără să zică nimic, supus, se a­­șeză în sanie, înțelegea încă diferența dintre cifre, dar pen­tru el banii nu mai aveau nici o valoare. Acasă îl întâmpinară mătușa și sora sa, o tânără fată de opt­spre­zece ani.. Katia avea în mâini un caiet și un creion, și Klimov își aminti că ea prepară un examen de institutoare. . Fără să răspundă la întrebări și complimente, înăbu­­șindu-se de căldură, Klimov se plimbă fără scop prin toate camerele și, a ajuns lângă patul lui, se culcă. Mintea lui era ocupată de finet, de chipiul roșu al ofițerului, de doamna cu dinți albi, de fripturile din restaurantul gării, de imagi­nile fugitive din vagon. Nu mai știa unde se află și nu mai au­zia vocile îngrijate ale celor din casă. Când își reveni, se văzu în pat, desbrăcat, văzu o carafă de apă și pe Pavel alături. Dar chiar aci în patul lui, Kli­mov nu se simți mai răcorit, mai­ dispus, mai în voe. Ca și înainte nu putea să-și așeze picioarele și brațele, limba i­ se lipsa de cerul gurii și auzia într’una zgomotul făcut de lu­leaua miietului Lângă pat, lovind ordonanța cu spetele său larg, se plimba un medic corpolent, cu barba neagră. „Nu-i nimic, tinere, nu-i nimic!” mormăia doctorul... Per­fect, perfect!... Așe­.” V. .>■" Doctorul îi zicea lui Klimov tinere; în loc să-i zică: „așa” zicea „așe” și în loc să zică: „bun” zicea: „bon”. — Bon, bon, bon, făcea el, așe, așe!... Perfect, tinere!... Nu trebuie să-ți pierzi curajul. Felul repede și neglijent de a vorbi al doctorului, fat a­sa mare și ocrotitorul său „tinere” îl plictiseau pe Klimov. — „Pentru ce îmi zici, tinere?” gema el.—„Ce înseamnă familiaritatea asta?­la dracu!” Dar se înspăimântă singur de propria-i voce. Era așa de slabă, de mică, și fluerătoare, că-i era peste putință să o recunoască ca a lui. — „Perfect, perfect”, mormăi doctorul fără să se fi sim­ți câtuși de puțin ofensat”, „nu trebue să te superi... Bon, bon, bon...” . Timpul trecea acasă tot așa de repede ca și în vagon. In camera de culcat lumina zilei nu făcea decât să urmeze imediat după întunerecul nopții. Lui Klimov i­ se părea că doctorul stă fără încetare lângă patul lui. Fără încetare au­zia pe acesta cum vorbea „bon, bon, bon”. Prin cameră era o defilare neîntreruptă de persoane. Era aci Pavel, finezul, căpitanul secundant Iaroșevici, sergentul Major Maximenco, militarul cu chipiul roșu, doamna cu dinții albi, doctorul... Toți discutau, gesticulau, fumau, mâncau. Odată ziua, K1I­­i­mov văzu lângă patul său pe preotul regimentului, pärin­tele Alexandru, îmbrăcat cu epitrafirul și cu crucea în mână. Mormăia ceva, cu o atitudine așa de serioasă, cum Klimov nu-l văzuse niciodată. • ■ ■;;; Locotenentul Iși aduse aminte că părintele Alexandru,­­un mod afectuos de a vorbi, rtudia „b­aci” pe toți ofițerii c­­atolici și voind a-i descreți un mom­ent fruntea, îi strigă: — „Părinte Alexandre, știi că in timpul răscoalei, Ha­cul Iaroșevici a furat lemne. Dar părintele Alexandru, om de spirit și vesel, departe de a râde, deveni și mai serios și făcu semnul crucii deasupra lui Klimov. Noaptea, înlocuindu-se una pe altă,­fără zgomot, rămân în cameră două umbre. Erau mătușa și sora lui Klimov Sora îngenuchia și se ruga; se închina înaintea icoanei, și pe perete umbra ei se închină și ea, astfel, că dou­ă umbre se rugau lui Dumnezeu. Tot timpul boalei, Klimov, a fost obsedat de mirosul frip­turilor și de pipa m­iezului, dar odată simți un miros pătrun­zător de tămâie. De desgust se întoarse sbătându-se în pat și ’ncepu să strige: — Tămâie!... luați tămâia! Dar nimeni nu răspunse. Se auzia numai ca și cum un­deva cântau niște preoți cu voce înceată și ca și cum mai multă lume s’ar fi scoborît pe scări. Când Klimov își reluă cunoștința nu era nimeni în cameră la el. Soarele de dimineață strălucia în ferestre prin perdelele trase și o lumină tremurătoare, fină­ și grațioasă, cu raze iuți și pătrunzătoare se juca pe carafă. Klimov auzi un zgomot de roți, semn că pe stradă nu mai era zăpadă. Privi lumina, mobilierul din cameră așa de cunoscut, ușa și deodată în­cepu să râdă. Pieptul și tot trupul îi fură sguduite de un surâs dulce, fericit, îmbătător de suflete. O senzație de fericire infinită și de bucurie animalică, asemenea aceleia pe care a trebuit să o încerce primul om când a văzut întâi lumea și năvăli toată ființa dela cap până la picioare. Klimov dori cu pasiune să aibă pe cineva lângă el, să simtă cum lumea se mișcă, vorbește în jurul lui. Corpul lui stătea întins cu țeapăn în pat, numai brațele i se mișcau. Dar nu lua aminte la aceasta: atenția sa era absorbită de lucruri neînsemnate Se bucura de răsuflarea lui, de râsul său; se bucura, că ex­istă o carafă, un tavan, lumină, panglici la perdele. Lumea lui Dumnezeu, chiar atât de mică pe cât putea fi într’o ca­meră de culoare îi părea variată, măreață, grandioasă. Când veni doctorul, locotenentul se gândi: „Ce lucru frumos și medicină! Ce doctor bun și simpatic! Cât de buni, și intere­sanți sunt oamenii în general!” — Bon, bon, bon, făcu doctorul. Perfect, perfect... Acum suntem vindecați. Așe, așe!... Klimov asculta și râdea vesel, își aduce aminte de finez de doamna cu dinții albi, de fripturile din gară și dori să mănânce și să fumeze. — Doctore, zise el, comandă să mi se dea o felie de pâine de secară cu sare... și niște sardele. Doctorul nu se învoi. Pavel nu ascultă de ordinul stăpâ­nului său și nu se duse să aducă pâine; locotenentul se răz­vrăti și plânse ca un copil capricios. — „Copilul mic!” făcu doctorul râzând. „Mama, do, do, do, do!...” Klimov începu și el să râdă și îndată ce doctorul plecă adormi adânc. Se trezi cu aceiaș bucurie și cu acelaș sen­timent de fericire. Mătușa era­ lângă patul lui. — A, mica mea tanti­ strigă el cu veselie, ce-am avut așadar? Căzu greu bolnavă cea singură fată Lui Ghiura, stăpânul cetății Smedievo. Ii zice pe nume frumoasa Marie. Boiește sărmana ani șeapte de zile Nici moare, nici poate viața să-și scape, Nu doarme, nici poate un graiu să vorbească, Ci tremură ’ntr’una ca frunza pădurei. Iar tatușo Ghiura mulți bani cheltuește, Chemând de prin lume pe vraci și pe doftori, Din Beci chiar aduce­ din Țara Nemțească, Ș’aduce din Țara Maghiarilor mândri, Ci leac nu găsește nici unul din doctori, Și fata rămase așa cum fusese,­­ In boală și chinuri muncindu-se, biata. Și Ghiura se scoală într’o dimineață Era ’n dimineața Duminicei sfinte Se spală pe față, la Domnul se roagă, Dar sus de pe dealuri, din vârful Godomin, O voce răsună și astfel îi vorbește: „Ascultă-mă Ghiura, stăpân în Smedrevo, „Pe capul lui ta­tu căzuse blestemul, „Blestem că trădase pe Țar la Cosova, „Din tată trecut-a blestemul pe capu-ți, „Căzu și pe fată și trece la neamuri, „De-aceia și fata-ți de boală-i trudită. „Ci­hai te gătește de drum și plecare, „Gătește pe fata-ți cea singură, scumpă, „Ș’o a suta cătane să iai după tine, „Ca pază să nu dai de oastea turcească, „Să nu-ți facă Turcii vr’un rău și rușine. „Și du-te de grabă la câmpul Coșovei, „Dincolo de apa cea rece­ a Dremiței, „La locul ce-i zice „pustiul David­a“. „Acolo trăește cel stareț Ianiche, „Ce ’ntr’una postește, la Domnul se roagă, „Și du-te la dânsul, că-ți vindecă fata.” Iar Ghiura își face o cruce smerită. Și se pregătește de drum și plecare. De drum pregătește pe Maria-i bolnavă. Și cheamă și strânge o sulă cătane. Așa mi­ se duce la câmpul Cosovei, La locul ce-i zice „pustiul David­a”. Acolo găsește pe pustnicul stareț. Cun părul și barba albite ca neaua. Pe băț se sprijină bătrânul Ianiche. Se ’nchină la Domnul și plânge cu lacrimi. Când mântuie ruga cel stareț Ianiche. O carte deschide din vechi oe-i lăsată. Citește și lacrimi din ochi­i tot varsă. „Tu Sârbule Ghiura, stăpân în Smedrevo. „Pe capul lui tat-to rămas-a blestemul, „Blestem că trădase pe Țar la Cosova. „Din tată pe capu-ți blestemul căzut-o. „De-aceia bolește și suferă fiica-ți. „Cu grea pocăință și cu spovedanii, „De boală și chinuri se vindecă fata.” Și plânge voivodul cu lacrimi amare. Și vremea-și petrece în grea pocăință. Și se spovedește la pustnicul stareț. Și leac își găsește, se vindecă fata, Și e mai frumoasă de cum ea fusese. Se scoală, vorbește, la Domnul se ’nchină. Iar Ghiura din punga-i o mie de galbeni și scoase și dete bătrânului stareț. Dar pustnicul sfântul astfel îi grăește: „Nu vreau dela oameni avere și aur, „Ci Dumnezeu sfântul aș vrea să-mi plătească „In lumea cealaltă, atunci când voi merge.” Iar Ghiuro pe dată îi cheamă pe meșteri. Biserică sfântă zidește ’n pustie. Ca loc de ’nchinare lui stareț Ianiche. Apoi mi se ’ntoărce 'n cetatea Smedievo. Acestea când află vizirul Chioprului, își strânge de grapă puternică oaste. Din Liapi și Latinii trei mii el adună, Flăcăi ce trecuse în legea turcească. La Scopia cea veche, la râul Vardarul.! — Febră tifoidă. — O! dar acum sunt bine, foarte bine! Unde e Katia? — Nu e acasă... A ești desigur... pentru examen, făcând acestea, bătrâna mătușă a lui Klimov coborî capul asupra ciorapului pe care îl împletia. Buzele îi tremurară și în­torcându-se isbucni deodată în lacrimi. Biruită de disperare, uitând recomandările doctorului ea murmură: — Ah! Katia, Katia! Ea nu mai e îngerul nostru!... Ea s’a dus!... Scăpă ciorapul și se plecă să-l ridice. In mișcarea pe care o făcu boneta îi căzu de pe cap. Privindu-i părul alb și neînțelegând nimic din ce-i spunea, Klimov se temu deo­dată pentru Katia și întrebă: — Unde e Katia, tanti?... Bătrâna mătușă, care nu se mai gândia la Klimov, stă­pânită în întregime de disperarea ei, zise: — A contractat febră tifoidă și... și acum e moartă! Am înmormântat-o alaltă ori. Această noutate, așa de stranie și de neașteptată, căzu ca un bloc de piatră în cunoștința lui Klimov. Dar ca și cum nu ar fi fost nici oribilă, nici stranie, ea nu putu ni­mici veselia de animal care stăpânia pe tânărul locotenent convalescent. Plânse, surâse și curând începu să se plângă că nu i se dă să mănânce. Deabia după o săptămână, când îmbrăcat în haina de cameră, sprijinit de Pavel, se apropie de fereastră pentru a privi cerul tulbure și primăvăratec, în timp ce în apro­piere se auzia uruitul roților unei căruțe, deabia atunci inima i se strânse de durere, începu să plângă cu fruntea reze­mată de pervazul ferestrei. — Cât sunt de nenorocit! murmură el. Dumnezeule, cât sunt de nenorocit! Și bucuria lui făcu joc tristeței de fiecare zi și unui sen­timent de pierdere ireparabtt. Și îl și pe hoge cel mare *n 3îyantirx. Și oastel vizirul astfel îi vorbește: „Eu prinsei de veste și-mi spune și lumea, Că Ghiura stăpânul Smedrevei venit-a.­­ La câmpul Coșovei, la locul Devid­a, Acolo zidit-a biserică mare Unui Ianichie, un negru călugăr, Ca loc de ’nchinare și de rugăciune. Și ’n juru-i pe Vlahii îi cheamă și ’nvață, C’ar fi ci­ că bine să piară cu toții. Dar legea creștină să n’o părăsească. Pe Turci ocărâște și rău îi blestemă,­ Pe noi ce trecurăm la legea turcească, Și spune că iadul pe noi toți ne-așteaptă.” Și iarăși grăește și zice vizirul: „Ci haide-ți, tovarăși, de-ajută norocul, Ce prindem pe Ghiura, stăpânul Smedrevei, Mă jur eu că pielea-i de viu îi voi scoate, In chinuri și caznă pieri-va de mâna-mi, Turci-voi oștenii, o sută cătane, De stau împotrivă, sbura-le voi capul. Biserica mare o fac în geamie, Il prind pe Ianiche, pe negrul călugăr. Și ochii-i din frunte îi scot cu­­cuțitul. Și brațele-i două le taiu pân’ la umeri, Apoi îl asvârlu pe stâncile sterpe, Să știe ce pate pe Turci când blestemă.“ Dar nu zice Turcul „dă, Doamne, s’ajută!” Se bizue numai pe-a oastei putere. Ci silă, putere-i la Domnul din ceruri, La Domnul ce nu vrea s’ajute pe-acela, Ce crucea nu-și face ca bun pravoslavnic. Trei degete strânse, cum crucea se face. Vizirul Chiuprului pornește pe drumuri. Străbate Clisaxa din lacul Capcanic, Și trece Sitnița cu apa cea rece. Și calcă cu oastea-i prin râul Dremița. Dar când vru vizirul cu oastea-i să intre, să-șî facă Cea rugă turcească ’n biserica sfântă, Un vânt se ridică din sfânta clădire. Turbează nebună întreaga-i oștire. Turbează și caii de subt călăreții Și fug nebunatici în­­ verdea pădure. Vizirul când vede că e ’n strâmtoare, Din calu-i turbatul descalică iute, Pe jos mi-se duce la sfânta clădire Și astfel îi vorbește lui stareț Ianiche: „Mă rog eu la tine, bătrâne călugăr, „In legea-ți creștină te roagă la Domnul „Să-mi scape oștirea, s’o cruțe Prea Sfântul, „Fac danie mare și daruri bogate: „De jur împrejurul bisericei sfinte „Zidi-voi cu bani-mi clădire măreață.“ Bătrânul călugăr la Domnul se roagă, Oștirea turcească se vindecă ’ndată. Așterne­ acum Pașa chilimu-i în țărnă, Aproape de poarta bisericei sfinte, Și ’n legea-i turcească la Domnul se roagă. Apoi îmi aduce o sută de meșteri. Clădiră cei meșteri o casă măreață, Intr’ânsa să șcadă bătrânul călugăr. De­ aceia se spune și se povestește Că Ghiura clădit-a biserica Devici, Iar Pașa Chiupruli conacul și casa. Și vreme prea multă la mijloc nu trece Ș’adoarme ’n ved­e bătrânul Ianiche, Iar Domnul din ceruri în sfânt îl preface.­­ Acolo merg astăzi bolnavi, necăjiții. Se `nchină la Domnul, se roagă de sfântul. Bolnavi merg acolo, vin zdraveni cu toții. Ci slavă la Domnul și Sfânta Fecioară Și slavă la stareț, Ianichie sfântul. Tradusă din originalul sârbesc He N. BAT­ZĂRI­A NOTĂ. — Este interesant de relevat și vrednic de o cer­cetare mai amănunțită faptul că cele mai multe biserici și mă­năstiri istorice despre cari se vorbește în literatura populară sâr­bească, poartă numele de biserici și mănăstiri vlahe (românești). Tot Români sunt numiți egumenii, călugării, precum și apără­­torii acestor lăcașuri sfinte împotriva Turcilor. Dealtfel, despre starețul lanichie e vorba și în alte legende populare sârbești, unde e arătat tot ca Român. In legenda de mai sus se vorbește de Liapi și Latini. Liapii sunt un trib albanez de la Sudul Albaniei, iar prin denu­mirea de Latini se înțeleg Albanezii catolici. ’Q ‘N­ m­imi siFigS © ewBgS Legendă populară sârbeaesă Literatura chineză Lotusul alb din mănăstirea Tang-lin — După Pe­ Kiu­t — Apa, la zăgazul nordic din Tang-lin își vădește fundu'n frângeri de senin; lotuși albi de ape clare își anină sute de boboci din care torc lumină și, cu boarea’n care, veseli, se îngână, vântu tot parfumu’n depărtări le mână. Sem­nul de argint, polenu­l sparge’n două, curb, un spic de diamant clipește rouă și rubinele ce'n soare fierb splendoare, când le văd cu ochiul meu de lut, mă doare... Lotușii, zadarnic sunt atât de roși și atâta îngerește de frumoși, înfloresc fără sfârșit o vară ’ntreagă și chiar toamnei dau miresme să aleagă. Noaptea, pe când bonzii dorm și toate tac, pe furiș, un gând m’apropie de lac, vreau o singură sămânță dintr’un lan, să o duc departe ’n lunca din Ciang-ngan Dar mă 'ntorc... Ce e curat degeaba sameni, niciodată nu 'ncolțește între oameni.'... Petru Strihari.

Next