Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)

1923-11-04 / nr. 152

«ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" Prin Germania de azi de DEM. THEODORESCU IMPRESII DE CĂLĂTORIE­­ III :­ Izt Berlin Știam din ziare, deci, că în Berlin sunt mișcări revo­luționare sângeroase, că s’au declarat greve diferite și că circulația e în mare parte împiedecată. Am intrat în prima gară a Berlinului cu emoția și curiozitatea pe cari mi le creea ceea ce învățasem sau îmi închipuisem eu că e o revoluție... Impovorat de impresiile, dureroase ca niște răni fizice, pe cari le adunasem în cele opt ceasuri cât străbătusem cumplitul regat al foametei disciplinate și al exasperării rânduite din Prusia orientală, aveam motive mai tari să exagerez cu închipuirea ceea ce mi se părea firesc să găsesc în Berlin. Un popor întreg de sta­fii înfometate năpustindu-se zănatic, fără să știe pe cine urmărește, împotriva unor persecuții și a unor injustiții ce nu sălășluesc nicăiri... Și, poporul acesta înebunit de suferința atroce de a asista la propria-i desființare prin cea mai degradatoare dintre suplicii: putrefacțiunea foa­metei,­­ repezindu-se în neștire asupra nălucilor ce is­­vorăsc acum tocmai din ceea ce făcea odinioară ușurința și mulțămirea vieții, perfectul utilaj al civilizației mate­riale germane! O revoluție mai smintită, mai aspră ca oricare alta, fiindcă n’are obiective și, deci, n’are putința coordonării violențelor fatale... Aveam viziunea de infern a Berlinului distrus în spasmurile unui popor care ia cu ei, murind, tot ce a dat lumii și binelui omenesc!... Nu prea mă încânta, firește, gândul că sosesc acolo în asemenea circumstanțe. Dar, curiozitatea profesională de a fi martorul un­ui spectacol fără asemănare în istoria noroadelor, isbutea să-m­­i isgonească grijile, temerile și regretele... Mi se părea numai ciudat că o țară în revoluție, n’a pierdut nimic din promptitudinea ordinei ei interne. Tre­nurile circulau cu precizia cunoscută. Persoanele erau tot atât de curate ca de obicei. Mulțimea din gări păstra aceiași regulă inalterabilă... Și, dintr’o gară în alta ale Berlinului privirea noastră caută tot mai plină de acea sadică lăcomie a spectacolului, revoluția care isbucnise. Trenuri multe intră odată cu al nostru. Plecăm grabnic întovărășiți de altele în dreapta și’n Stânga. Pe peroane funcționari puțini și cari nu strigă... Doar câte’un semn... Trenurile pornesc și vin, după ceasornic, e firesc, ca sub o impulsiune de reglementare interplanetară, ineluctabilă, care se produce fără intervenția voinții și gustului oa­menilor... ...E revoluție! Descind în gara Friederichstrasse, în inima însăși a Berlinului. Nesfârșita stradă se întinde înainte­ de ca o coardă uriașe, în perpetuă vibrare. Un urlet interminabil, în care se topesc gemete și chipu­ri de triumf, o fremă­­tare de adâncuri turburate, un zumzet de mașini ascunse și prezente pretutindeni, pe sus, în pământ, la fiecare pas, în aer că și în oameni. — e orchestra formidabila, de oteturi lovite și de piepturi cari răsuflă din greu, a Berlinului. Căci, ceea ce copleșește călătorul, în primul lui contact cu metropola germană, e zgomotul. Berlinul urlă, pocnește, țipă, fluerfi, dârdâie, —­e simfonia deplin realizată a grabei $1 a efortului. Niciodată tttl-ț! dai sea­ma ca înaintea unei astfel de iad al auzului, cât de justă e lamentația celui care a văzut în progresul omenesc doar o creștere de sporiiot și o micșorare de sensibilitate. Dar, nu văd revoluția... Mulțimea care se înghesuie dealungul trotoarelor strălucitoare, e grăbită dar calmă. Pavajul e tot atât de îngrijit, de măturat și de spălat. Ici colo câte un lucrător, doi, insistă discret, fără să între­rupă circulația, ca să dreagă vr’o mică spărtură a asfal­tului care se întinde pur, ca o masă de plumb proaspăt tăiat, sub cortegiul nesfârșit al automobilelor, autobuze­lor și tramvaielor. Invebăm pe cineva la hotel: — Sunt mișcări revoluționare în Berlin? Ni se răspunde: — Da, așa am citit și eu în ziare. Acesta e adevărul ciudat și batjocoritor: toată lu­mea a luat cunoștință de revoluție din gazete. încolo, ni­meni n’a văzut și n’a simțit-o... Toți își văd de treabă, cu pumnii încleștați, e drept, dar cu acelaș devotament credincios în sarcina ce le e încredințată. Faptul că nu mănâncă decât odată la 2 zile, nu face pe mecanic să-și conducă locomotiva fără aten­ție. Lipsa pâinii în cele mai multe case, n’ar putea în­demna pe berlinfez să vadă cu nepăsare cum i se îngău­­rește trotuarul în fața casei. Grija aceasta pentru înfipli­nirea unor îndatoriri elementare, se confundă cu viața cu fiziologia însăși a omului. Cum nu-și poate înceta res­­pirația fiindcă e necăjit, nu înțelege să-­și nesocotească rosturile demnității lui omenești pentru că n’are ce mân­ca. Așa se explică cum în Berlinul acesta în carie, fără figură de stil, lumea moare de foame, nu s’a schimbat ni­mic din matematica lui ordine, — nimic nu s’a pierdut din splendida, scânteietoarea lui curățenie. * * * Sute de cerșetori se înșiruesc ca o gardă de oroare dealungul palatelor aliniate și dichisite ca un front de splendoare și de iremediabilă provocațiune. Sunt teme cari cerșesc jelind în scâncete prelungi, sunt copii cari cu trupurile strâmbate de nehrănire, cu gurile largi de o lăcomie stupidă, întind mâinile și sărută piatra caldarâ­mului pentru a-ți mulțumi de milioanele ridicole ce le arunci în poală. Sunt și bărbați în toată firea, cei mai mulți îmbrăcați încă în haina militară, — unii au și „Cru­cea de fier“—cari ațin calea trecătorilor și, morfolind dis­cursuri sau cântând din instrumente improvizate, le im­ploră mila. Și, pe dinaintea acestor jalnici cântăreți, cari ca niște profeți ai deșertăciunii, plâng la toate colțurile de drum nestatornicia puterii și a norocului, — trec, în tmpo de orchestră, șirurile ordonate ca o trupă de pa­radă, ale automobilelor bogate, cu domni surâzători și cocoane mândre. E împreunarea, e conviețuirea neadmi­sibilă și revoltătoare, între răsfățul bunei stări a unora și scâncetul mizeriei celor mai mulți! Căci, în Berlinul unde copiii nu mai pot crește — când parvin să nu moa­ră — luând înfățișarea unor apocaliptice moluște, fără chip și fără carne, în Berlinul unde femeile nemâncate le­șină in stradă așteptând ore întregi, la rând, să obțină cele câteva grame ,se margarină la cari au dreptul,­­ se construesc grabnic noul palate, se repară și reîmpodo­­besc cele vechi. E un amestec neînchipuit, dar foarte ex­plicabil, de suferință și bogăție, de jale și desfătare. A fost la fel întotdeauna: marile crize cari ruinează popoarele sunt și sursele unei lesnicioase și avide îm­bogățiri pentru cei ce știu să vâneze împrejurările. Și niciodată bogăția nu e mai feroce și mai insolentă ca in­trim asemenea înconjur de mizerie. Suferința din jurul celui avut e pare că excitantul lui cel mai voluptuos. Căci, niciodată, credem, n’a fost în capitala germa­nă un avânt de lux, de risipă, de petrecere, ca acum, când cei m­ai mulți plâng și blestemă... Marile restaurante, cabereturile, diversele locuri de petrecere scumpă, sunt în fiecare seară plină de o lume avidă de veselie. Se cântă, se râde, se dansează. Noap­tea, când marile masse ale flămânzilor și cerșetorilor a­­corm, când decorul splendid nu mai e pătat cu inopor­tunele lor aspecte și lamentații, Berlinul cel fericit, scă­pat pare că trecător de o obsesie înspăimântătoare, se sa­tură pătimaș, cu violență, cu nebunie, cu nesaț, de o exas­perată bucurie... Locul cerșetorilor e luat acum, noap­­ea, de alți tipi, tot atât de i­nsistenți, cari pălăuresc în­­tr’una. Pe străzile frecventate, la fiecare zece pași, e un Individ care, de îndată ce te aproprii, începe să-ți comu­nice discret: — Vă pot duce într’o casă unde se petrece miracu­­os... Sunt douăzeci de femei absolut goale! Și fiecare,­ îți repetă invitația aproape în aceiași ter­meni, schimbând doar numerarul respectiv. * * * Ai putea împărți acum o zi­­ de Berlin, astfel: dimi­neața e vremea negustorilor de valută, după amiază e a cerșetorilor, seara e cea a fetelor drăguțe, iar noaptea a petrecerilor ferice... Acestea sunt elementele sociale cari îți apar, după cele patru subdiviziuni ale zilei, mai accentuat și mai caracterizant. Negustorii de valută... Dar, toată lumea cumpără dolari! La tot pasul, oriunde, e cineva care te întreabă: — Vreți să schimbați dolari? Și dansul acestui târg nesfârșit și pasionat, e uluitor. Cursul se schimbă de la un ceas la altul. Și fiecare zi înseamnă matematic o nouă scădere; singura surpriză n’o mai poate da decât pro­porția scăderii. Ei bine, nici o experiență nu isbutește să ne învețe suficient pentru ca cursul de a doua zi să nu ie o surpriză! Căderea mărcii, oricât de stabilită ar fi... cataracta ei iremediabilă, parvine să întreacă chiar soco­telile cele mai pesimiste. Nimeni nu ajunge să-și imagi­neze cât de mult poate să scadă marcă dela amiază j­ână seara... Când am ajuns eu în Berlin dolarul era cotat 2 milioane de mărci. In zece zile el era la 12 milioane. Prăbușirea aceasta e într’o serie geometrică de rație me­reu crescută... Nici un fel de calcul nu e cu putință. Sa­­lariile lucrătorilor se fixau la început, săptămânal. Acum, se stabilesc în fiecare zi, ba chiar de două ori pe zi. Cei mai nefericiți sunt, însă, funcționarii. Pentru străin, viața e o continuă luptă: întrecerea dintre scumpete și căde­rea mărcii. E o cursă în care, oricât de vertiginoasă e marca, iese mereu învingătoare s CU Hiperea. Comerțul acesta de valută care dă Berlinului aspec­tul unei uriașe burse,­accentuiază încă cu un spor de ne­răbdare și nesiguranță, viața bizară și paradoxală a tre­pidantului oraș. Și, ducându-te la masă — cu auzul încărcat de jocul ridicol al numărătorilor fantastice, te ferești să mănânci pe terasa restaurantului, fiindcă, dealungul gardului de­licat și înflorit care separă șirul meselor de trotuar, se adună un front persecutor de oameni scofâlciți, cu gurile căscate și umede, cari sunt nesățioși să vadă cum mă­nâncă alții... In fata unor astfel de martori, d­­e rușine și ți-e frică să duci la gură lingura. E decretarea publică a imoralității de a mânca. Dar, mai am de spus despre Berlin. DEM. THEODORESCU Gântec de leagăn Nani, nani, Sânul ofilit al mamii N’a putut să’ți dea belșugul... A plecat din greu la muncă Munca fabricei vrăjmașe. A secat ducându-și jugul. Culcă-te doar cu puținul Ce ți-am strâns cu greu pe astăzi... Necăjit, începi din leagăn de te’nvață cu destina. Ce ni-e hărăzit de Dreptul cărui ne rugăm cu teamă Nu mai plânge... Nani, nani, Somnu­ odihnitor te chem­. E târziu copilul mamii Și-a adormit de mult uzina Și sirena nu mai țipă obosite stau și ele, să răsufle acum o clipă. Pentru lupta grea în care mâine’n zori din nou Să’și adune din cuprinsul liniștit puteri de Prin îngustul geam cu o rază Iți surâde blânda lună... Dormi și tu... și ca și ele Din odihna nopții adună Vlaga brațelor ce mâine Vor trudi din greu să strângă Prețul codrului de pâine Legănat la sânul mamii Dormi... e-atâta pace afară... Dupe o zi de iad învinsă De trudelnica povară însăși viața firii’i stinsă.. Nani, Nani... se­ aruncă, muncă. PAUL CONSTANT I Veden clîari C surpați zzzzzz Culmi șl plaiuri de SOAÍM SLAVICI Excursiunile făcute in culmile mai înalte ori dealungul poienelor sunt fără îndoială cele mai plăcute, dar aceasta nu numai pentru că excursiuniie se bucură de vederi lărgi, var­­riate și­­­ d­in amănunte, ci și pentru că, făcându-le, el trece p­­­ăstori mai mult ori mai puțin sălbatice, fie dintr’o vale în alta. Pe culmile munților vegetațiunea se deo­sebește apoi de cea din văi și florile nu numai au culori mai vii, ci se deosebesc de cele din vale și printr’un miros mai penetrant. Ne mai încântă și lumina din culmile munților, lărgimea cea mare și aerul curat, pe care-1 respirăm cu un­­­el de nesațiu și’n care viețuirea nu­ e cu deosebire plăcută încât facem mișcări multe și grele fără ca să obosim ca prin adâncimile văilor ori pe șes, întregul organism se’nvioară, încât se adeverește zicătoarea, că o ascensiune bine făcută lungește cu câți­va ani viața In timpul unei epidemii de tușă măgărească, de care mu­­riau mulți copii la București, am plecat cu unul dintre copiii mei, o fetiță de abia doi ani și jumătate, la Sinaia și de acolo am urcat în Vârful cu Dor și­ am coborit la Peștera Ialo­­miței, unde am stat o zi, apoi am coborit spre Moroieni. Când era să trecem din poienile luminoase în pădurea de brad, copilul a început să plângă văitându-se, că vrea să rămâie la munte, și numai după multe ademeniri am reușit cu mare greutate să-l ducem mai departe, îmi închipuiam că copilul stăruie să rămâie la munte pentru că’n timpul celor trei zile petrecute în poieni scăpase de chinuitoarea tușă măgărească. Câți­va ani în urmă am făcut însă de la Bușteni o excursiune, în care luasem cu mine un copil de vre-o patru ani. Când am sosit la marginea poie­nilor largi și luminoase, copilul a căzut într’un fel de extaz și n’am putut să ne întoarcem decât după ce i-am făgăduit că mâine dimineață vom veni cai și vom petrece ziua în­treagă acolo. Am și făcut-o aceasta și copilul, o fetiță, a făcut urcând și coborând un drum de peste zece ceasuri fără ca să obosească. Mi s’a întâmplat însă și că un om de vre-o patru­zeci și cinci de ani, pe care l’am întâlnit pe la Babele din poiana Caraimanului, a fost coborât pe targă la Bușteni. Pentru ca să urci în culpiile munților nu e destul numai să fii bun de picioare, ci trebuie să mai ai și inimă, precum și plămâni ce țin la tăvăleală. Destoinicia aceasta se câștigă prin deprindere mai mult ori mai puțin stăruitoare. In culmile munților excursiunile s­e fac mai ales in tim­pul verii. Cele mai potrivite su­nt însă cele făcute în luna iunie când plantele de munte sunt în floare. Cea mai despre apus dintre culmile mai inalte ale Car­­paților de la Răsărit se află în munții așa ziși Apuseni sau Aurari. E Bihorul sau muntele mare, din care izvorăsc Crișurile, Someșul mic și Arieșul. Eu am plecat dimineața de la Hălmagiu, am urcat pe drumul, pe care trec Moții cu ciuberele încărcate pe cai, și am sosit în curând după amiază­zi in culmea muntelui Găina, care stă’n legătură cu Bihorul cam cu Omul cu Caraimanul. Poienele de pe Găina nu sunt largi, dar de pe ele se deschid vederi atât spre valea Arieșului și spre munții A­­brudului, cât și peste văile Crișurilor, mai ales spre a celui Alb, până spre șesul cel mare al Țării Ungurești. La întoarcere am luat alt drum­ pe care seara, după vara zece, am sosit la Acina, din jos de Hălmagiu. Culme fără ’ndoială mai înaltă e Cindrelul in munții Si­­biiului, din care izvorăște de o parte Țibinul, iar de alta Lotrul. In culmea Cindrelului se află un așa zis Iezer cu apă limpede, adânc și destul de întins. Poienele sunt largi și acoperite de iarbă deasă. In culmea Cindrelului pleacă de la Gura­ Rîului trei deo­sebite drumuri, toat­e trei cu deosebire încântătoare. Unul din aceste drumuri pleacă din sat și urcă printre li­vezi, fânețe și pășuni pe rîu la deal. Coastele de la dreapta și de la stânga sunt acoperite cu păduri, în care e din ce în ce mai mult brad. Abia mai spre fundul văii, unde e nu­mai brădet, locul se strâmtează și drumul urcă repede prin valea din ce în ce mai sălbatică. Al doilea drum e croit deasupra plaiului de la dreapta rîului e bine întreținut și urcă încetul cu încetul la început printre rariști și fânețe, iar în urmă printre păduri de brad îngrijite pare c’ar fi parc de lux. Luând drumul acesta, am sosit tocmai pe înserate la marginea despre poieni, a pă­durii, unde ne-am căutat un loc mai adăpostit, în care am petrecut noaptea. Ziua următoare am văzut răsărirea soarelui din culme, ne-am plimbat pe poieni și împrejurul iezerului, ne-am bu­curat de vederile largi, dar nu atât de mărețe ca cele din munții Vrancei, apoi ne-am întors pe drumul de pe plaiul de la stânga rîului. In acest încă mai plăcut, drum, deși era în luna lui August, am găsit, ca în munții Apuseni, în­tinse lanuri de grâu încă nesecerate, în mijlocul pădurilor de brad. Aceasta , e cea mai puțin obositoare dintre excursiunile ce-am făcut în munți, ar putea să fie făcută chiar­­ și în cupea cu geamuri. Mai obositoare și mai puțin bogată î n variațiuni e excur­­siunea făcută de la Racovița spre culmea muntelui Suru, de unde se deschid vederi peste valea Oltului și spre munții Sibiiului. Eu am­ făcut excursiunea tot în două zile. Știu însă și oameni care au urcat și au și coborât în aceeași zi. Mi 'a pare însă excursiunea prea obositoare. In acelaș timp "el grăbit perde multe —• cum perde cel ce vizitează o expo­­zițiune in grabă mare. Din culmea Surului pornește de a lungul plaiului un drum spre Negoiul și de acolo până în Trecătoarea Brani­­u iar de acolo pest­e culmile Bucegilor. — N’am ajuns să f­ac drumul acesta. Oameni cari l’au făcut, îmi spun însă,­­ că es­te mai presus de toate cele ce pot să fie văzute în Carpații noștri. Nicăeri însă în Carpații aceștia nu pot să fie și nici nu sunt făcute excursiuni atât de multe și în acelaș timp și plăcute ca în Bucegi. . Cele mai însemnate dintre culmile Bucegilor sunt Fur­­­nica, Vârful cu Doa, Pentru­ a-i Jepii, Caraimanul, și Omul Fiecare din aceste culmi are farmecele sale deosebite. Tot așa drumurile, care duc în culmi, au și ele fie­care farmecele sale. Din Sinaia urcă un drum peste Furnica și Vârful cu Dor, iar altul peste Stâna Regală, und­e urcă și din Poiana Țapului un drum. Iar alt drum urcă din Poiana Țapului pi la Urlătoare, unde e drum și din Bușteni Din Bușteni mai urcă două drumuri, unul pe valea­ Jepii. Dintre Jepi și Caraiman, iar altul peste Poiana Coștilei pe valea Corbului, amândouă bogate’n frumusețe, cel de pe va­lea Jepii însă pe ici, pe colo și primejdios. Plecând des de dimineață pe timp frumos pe ori­și­care din aceste drumuri, urcarea și coborârea în aceeași zi e cu putință și dacă la întoarcere luăm alt drum. De două zile e nevoie numai dacă excursiunea se’ntinde până la peș­tera Ialomiței ori dealungul plaiului spre trecătoarea Bra­­nului. Din culmile Bucegilor se deschid vederi largi atât spre valea Prahoviței, cât și spre valea Ialomiței, spre Țara Bâr­­sei spre Țara Oltului și peste munții de la stânga Prahovei. Când aerul e limpede, vederea străbate până la București. Cele mai încântătoare sunt vederile spre Țara Bârsei, nici aceste nu sunt însă de o­potrivă cu cele de pe valea Mol­­­dovii ori din munții Vrancei. Excursiuni mai puțin obositoare și tot plăcute pot să fie făcute fie de la Comarnic pe plaiu la deal, de la Zamora, de Bușteni pe valea Fetei, de la Azuga și de la Predeal în poienile largi și cu deosebire limpezi ale munților de la stân­ga Prahovei. E ’avederat, că oameni și mai ales tineri mai plăpânzi n’au să facă excursiuni în munți decât în timpul lunilor căl­duroase, fiind pe deplin sănătoși și după ce au făcut pregă­tirile cuvenite prin excursiuni mai ușoare prin strâmtori și trecători. îndeosebi excursiunile școlare prin împrejurimi au să fie făcute la începutul anului școlar. Făcându-le, școlarii se apro­­pie sufletește atât unii de alții, cât și cu toții de învățătorul­ lor, care în timpul preumblărilor nu e mai presus de dânșii, ci tovarășul lor. In timpu­l excursiunilor școlare învățătorul iși cunoaște elevii mai ușor și mai bine de­cât în ori­și­ce alte împre­jurări. Școlarii mai mari, care sunt deprinși cu drumuri mai lungi și mai grele, pot dar să facă și la începutul anului șco­lar excursiuni mai întinse.­­­ Cei de la București, bunăoară, au să înceapă făcând preumblări pe la mărginile orașului, care celor mai mulți dintre absolvenții liceelor din București le sunt necunoscute. Adunându-se la fabrica de tutun de la Belvedere, excur­sioniștii fac o plimbare pe străzile locuințelor ieftine clădite pentru muncitorii de la fabrică, apoi pleacă spre Cotroceni, trec de acolo peste Calea Rahovei la gara Filaret și mai de­parte la cimi­tirul Belu, de unde se întorc spre parcul Carol acasă. A doua plimbare cu mult mai interesantă o încep la cimitirul Belu, merg spre Văcărești, trec dealungul șoselei la Popești, iar de acolo se coboară în lunca Dâmboviței și se întorc pe la Dudești în oraș. Pentru a treia plimbare se adună la Șosele, de unde ies la Băneasa, iar de acolo se duc la Tei unde vizitează mor­mintele Ghiculeștilor, apoi se întorc pe la câmpul Moșilor acasă. A patra excursiune o încep la capul căii Moșilor, trec pe strada Colentinei la mănăstirea Plumbuita și de acolo apuc spre Mărcuța, de unde se întorc pe șoseaua Mihaiu- Vodă Viteazul în dreptul Dudeștilor. Cei ce au făcut preumblările aceste sunt pregătiți spre a face excursiuni la mănăstirea Cernica, la Pasărea, la Cio­­rogârla, la Jilava și de acolo la Copăcenii de pe Argeș, la Bragadiru ori la Chitila. Munții n’au însă să-i urce decât cei ce au făcut și ex­cursiuni pe la poalele munților. Chiar și cei de la Cluj, de la­ Brad, de la Sibiiu ori de la Brașov au să facă excursiuni mai prin apropiere mai înainte de a se avânta spre culmile munților. — ii ! ........■ mii chmgiip»...ii..o. IOAN SLAVICI S­arlbarli Poporul — pâlcuri — prinde sa se adune sub strajă de stejari, pe o poiană. Dospită 'n plămădiri de buruiană, se ’nnalța către zei o rugăciune. Mu­țimea, cruda, vr­ea o jertfă d­e: sâ ardă o ființa omenească, ca ’n duhul ei înaripat sa nască o lume liberata din sclavie. Din trunchiuri și din vreascuri se *nfiripa un rug — un soclu statui de-o clipă — Druidul însă, ca sa cruțe­ un chin, aruncă 'n vâlvătăi un manechin. Poporul, orb de fastul policrom, iși strânge lacom bucuria *n gușă. Când oamenii vor moartea unui om, zeii se mulțumesc cu o viata de păpușă... PETRE STRIHHN

Next