Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1924 (Anul 5, nr. 182-186)

1924-06-01 / nr. 182

țssr STÄDEVEWu­rt STII­fÄ1S^I^AlTT:3TlC" ;SS Ia hurale înaintau ai noștrii, trăgând din mers, trăgând mecanicește. Gloanțele vâjâiau la urechi și din față și din spate, pădurea se cutremura de zgomot, o ploaie de crăci rupte, tocate de gloanțe, de frunze smulse, cădeau și goarna, fâșii-fâșii, domina împușcăturile. Obuze încep să cadă, ri­dicând pe locul exploziilor, ca și când în pământ, sub noi, ar fi fost tunurile vrăjmașe, vulcan de sgură, geizere de pământ. Un mesteacăn este decapitat și capul atârnă jalnic peste trupul alb rămas în picioare; un brad lovit la rădăcină, e aruncat, scuipat în văzduh cu pământ negru și trupuri ciopârțite. Dușmanul ocolea stânga noastră, spre a ne învălui. Atunci, fără sat recunosc un singur soldat din al mei, reintra in luptă, îndreptând focurile. Nemții se apropie. Din rândurile lor, o rachetă, șarpe de foc, splendid colorat, se înnalță și artileria scurtează tirul. Mai spre stânga, la spatele meu, două mitraliere pârâie și frontul nostru se lărgește spre vest. Regimentul 6 Vânători, foarte brav, foarte disciplinat, intrase în foc oprind învăluirea. Coman­dantul mitralierelor, un locotenent de vânători, este extra­ordinar cu curaj și sânge rece. Bărbos, cu ochelari, face minuni cu cele două biete mitraliere ale lui. Se schimbă continuu din loc, secerând când ici, când colo, iar când mitralierele lui râpâiau cu ritm regulat, răspunzând mi­tralierelor germane, ofițerul se ducea la soldați, îi îndemna. Singur în picioare, se plimba în fața oamenilor, învârtind în mână, ca un baston, o sabie nemțească găsită pe câmp. Amenință pe unul, îndeamnă pe toți prin curajul său, iar fuge la mitra­lere, mai schimbând poziția. Recunosc în vt­eazul cu ochelari și barbă roșcată pe fostul meu elev Gărcescu, și de la dânsul prind din nou curaj de acțiune, strâng oa­menii, împingându-i pe linia de foc. Noi împușcături se aud mai la stânga și mai­­ spre sud. Nu știm, în lipsa cul­pabilă de știri, în care am fost lăsați tot timpul, dacă sunt trupele noastre sau Nemții. O rachetă și focul viu ce-l deschid, ne arată că dușmanul încerca iar o ocolire. Lărgim linia trăgătorilor, companiile sunt amestecate, regimentul 6 vânători, cu 6 Mihaiu Viteazul. Greutatea mare este să miști oamenii din locul unde s’au culcat în trăgători. Aceeași oameni cari, ca niște lei în strigătele de „Pe ei bă!" au fugit la atac, nu se­­ mai mișcă odată ce, culcați, au găsit în fața lor un tufiș, o tufă de iarbă­ mai înaltă, un­­ mușuroiu de furnici, unde, fiindcă nu mai văd dușmanul, se cred la adăpost. Maiorul Iacobini, din vânători, și el­­ în picioare,-sare­ de la om la om, oprind fugarii, cu amenințări de revolver, făcând să înnainteze lașii. Un soldat, cu capul după un mușuroiu de furnici, paralizat de frică, nu vrea să înnainteze chiar când maiorul îi pune revolverul la tâmplă. Cu un gest de descurajare, ofițerul îl lasă dar soldatul e lovit chiar atunci, prin mușuroiu, de un glonț drept în creștet. Atunci numai alți soldați, cari și ei s-au crezut adăpostiți de o casă de furnici, se ridică și fac un ultim salt lângă tovarășii de pe linia trăgătorilor. Pe când maiorul, cu mâna la ochi, privea mișcările dușmanului, un glonte în inimă îl culcă la pământ. Strig: „Săracul” și în aceeaș clipă simt o durere groaznică la picior, ca și cum mi s’ar fi tăiat dintr’o dată, toată laba, și cad leșinat. Când, încet, mi-am revenit în fire, știu că am strigat „maman”, că, plecat spre mine, ținându-mi mâna, era lo­cotenentul Gărcescu. Când am deschis ochii, s’a întors la mitralierele lui. Caporalul Petrescu și alt soldat din com­pania mea, mă descălțaseră și-mi făceau un pansament cu pachetul meu individual. Atunci o grijă mă cuprinse, violent, poruncitor, să nu cad prizonier. In coate și genunchi, aju­tat de cei doi soldați ai mei, nevoind să mă opresc o clipă, m’am târît spre cuibul de răniți. In îngrozitorul meu drum, după o muche de deal, am trecut lângă un întreg pluton stând liniștit, ferit de gloanțe, oamenii făcându-și țigări. Indignarea îmi dădu puterea să insult pe sublocotenent, rezervistul P., să svârle tabachera unui gradat și să tri­mită oamenii la datorie. M’am mai târît câteva sute de metri, pierzând mult sânge, cuprins de groaza de a­­ nu avea puterea să scap. Mânați de­sigur de aceiaș groază de a cădea prizonieri, mulți, pare că din fiece colț, se târau mu­tilați, printre morți, agățându-se de copaci, silindu-se să se scoale și căzând copleșiți. Lângă un soldat ucis era o bicicletă. M’am rugat să fiu urcat pe dânsa și astfel, cu piciorul găurit în gleznă, întins pe ghidon, sprijinit de cei doi soldați devotați, am putut ajunge la cuibul de ră­niți. Un infirmier din batalionul meu, Caruso, mi-a strâns bandajul, oprind hemoragia cu două monede de nichel și așchii de lemn, și pe o targă m’au dus la postul de prim­­ajutor, unde, în bătaia tunului, doctorul Constantinescu și Haret, doi bravi, își făceau cumplita datorie. De aci, cu targa,­­ brancardierii m’au dus spre ambulanță, dincolo de tunuri, urcând dealul pe care îl cobora tocmai în hurale, în fruntea companiei sale, locotenentul Milicescu, slab, oacheș, cu o lopată Linemann în mână, ținută în dreptul frumo­șilor săi ochi negri, într’un cochet gest de ferire. In greoaia masivă trăsură de ambulanță, zece răniți mai norocoși fuseseră strânși de pe imensitatea câmpului de luptă. Mi se făcu un loc și ambulanța, hodorogită, di­formă, porni, chinuindu-ne groaznic, pe drum bolovănos de munte. Cu fața crispată, răniții, cu mâna ținută miros pe partea mutilată a trupului lor, se sileau să-și țină trupul nemișcat la hopuri și doar capetele oamenilor să bălăbăneau cu mersul ambulanței. Mirosul de sânge și iod, în cutiuța în­cinsă de soare, în care eram înghesuiți, îți dădea grețuri; gemetele erau înnăbușite de huruitura roților și zbârnâitul geamurilor. In colțul din stânga, un soldat, lovit în limbă, pe când striga :„Hura!”, ne arăta, halucinat, gura-­i plină­­ de sânge închegat și baie. Drumul urca și cobora con­­tinuu, trupurile sângerânde se ciocneau când spre față, și când­­ spre fundul trăsurei fără arcuri. La un vad, peste pie­troaie, ambulanța s’a răsturnat în apă, căzând unii peste alții’tot­ pachetul, urlător de mutilați. Seara ’ ne-au coborît pentru o noapte, într’o casă ță­rănească plină de răniți, culcați pe jos, lipiți unii de alții. M’au întins pe un pat de scânduri, lângă un sublocotenent grav rănit în abdomen, fiul amira­u­­ui Bă’escu. In fața noastră, soldatul cu limba smulsă, scotea, din gura-i larg deschisă, un urlet gutural, lugubru, fără sfârșit. In noaptea aceea, sub lumina galbenă a unei lămpi de petrol, ce proecta în siluete uriașe, negre, jucătoare, pe pe­retele alb, umbra celor palizi ca moartea, în odaia aceasta spital, concentrând toată oroarea măcelului comandat, vuind de vaietele înnăbușite ale celor cari, clănțănind din dinți, cereau să oprească sângele picurând din cârpe cleioase, ale celor cari, de’irând, gesticulau urlând, ori, într’o imo­bilitate cadaverică, erau și mai îngrozitori, am priceput toată grozăvia războiului. H. STAHL. (Din manuscrisul volumului „Spion”, premiat de „Cartea Românească”). i = Reînvierea Aprilie e pe sfârșite. Din noaptea caldă și liniștită, adieri parfumate se ridică de pretutindeni, îmbălsămând văzduhul. Dintr’un colț al camerii lumina slabă a unei lămpi cu abat­­joul, caută zadarnic să se lupte cu întunericul des de afară, care intră în valuri pe fereastra deschisă. Lampa, pusă pe un mic secretar cu sertarul deschis, pune reflexul mătăsii violete a abat­ jourului pe figura slăbită a unei femei, căreia nu i se poate da nici o vârstă. Mâinile lungi, fine, de o albeață ireală, abia umbrite de violetul luminii, se odihnesc obosite pe mătasea biroului. Corpul, acoperit de un vest­mânt negru, e complect pierdut în întunerec. S-ar crede că un sculptor capricios a agățat de veacuri capul acela in spațiu și a uitat să se mai întoarcă să-l ia. De-atunci sărmanul cap sortit uitării, își îndeplinește osânda. Una din mâini se mișcă încet și se ridică să ilusție fruntea. Mâneca largă alunecă spre cot și din caliciul ei sumbru, răsare tija albă și fragedă a brațului gol. Cealaltă mână se ridică par­că cu părere de rău și cu vârful dege­­tilor subțiri și fine, transparente sub iritarea mai violentă a umbrei colorate, trage un pachețel mic din sertarul des­chis și îl pune pe birou. Scrisori mici, bilete citite și recitite de mii de ori, neînlănțuite prin nici o legătură, se risipesc s­ub mâna leneșă, care încearcă să se reție. Rămâne cu una între degete, și o­­chii mari și triști, cu priviri ciudate și îndepărtate, prind a se însufleți. Deși luată la întâmplare, de la prima vorbă rândurile scumpe îi revin în minte și, închizând ochii, lasă amintirea să le rostească: „N’ai venit er­, My! Ce răutăcioasă ești! Nu știi că nu trăesc când nu te văd și când nu ești în apropierea mea? De ce îmi răpești bucuria vieții? Știu, încrezătoare în puterea ta, vrei să devii o mică tirană. Dar nu, nu se poate, prea ești bună și prea te iubesc mult, ca să nu-ți fie milă de mine! Te aștept și mâine la aceiași oră, cum te voi aș­tepta în fiecare zi, până ce mi se vor sfârși toate. Până nu m­e ipsă este așa de mult! Dă-mi voe să vin să te văd as­tăzi, să-ți las urme adânci pe mâinile tale atât de fine și de albe! Mi-e dor de buzele tale subțiri, de gura ta dezamă­gită, care se trezește la viață sub sărutările mele, mi-e dor de tine, toată!” Scrisoarea cade cu un sunet sec dintre cele două degete înțepenite în mișcarea dintâiu, cari apucă asta, tot la în­tâmplare : „Buna mea My! Nu te-ai supărat că n’am putut veni. O întâmplare plicticoasă m’a reținut de a fi lângă tine, așa cum ași fi dorit și cum ași dori să fiu o viață întreagă. Nu știu cum ași putea să-ți spun, ca să nu te supăr, că nici azi nu voi putea veni, tot din aceiași cauză. Tu ești bună și cred că ai să pricepi că neputința în care mă aflu de a te vedea, mă face cel mai nefericit dintre oameni...” Firul amintirii se rupse brusc, ochii se deschiseră mari și priviră lacom scrisoarea. Peste rândurile mincinoase, scrise cu o slovă mică și deasă, indignarea ei scrisese cu litere mari: „Vorbe, Vorbe, Vorbe!...” Apucă febrilă o altă scrisoare, o deschise și citi cere­moniosul titlu: „Stimată Doamnă” — Drumul obișnuit al dragostei, gândi ea, începe cu: „Stimată Doamnă”, continuă cu „Scumpă Doamnă”, apoi cu cele mai drăgălașe vorbe pe care le poate inventa creerul unui îndrăgostit, ca să sfârșească lamentabil: fără scumpă, fără stimată, fără nimic!... cu uitarea!... Vrând să mai retrăească clipele crezute fericite, des­chise o alta. In mijlocul unei foi mari a­pă, era numai o singură vorbă, scrisă apăsat de o mână înfrigurată, care își pusese toată ființa în vorba aceia: „My!...” Din nou hârtia rămâne nemișcată între degete și ochii își trag pleoapele obosite, își amintește bine de una din în­tâlnirile lor, când se iubiseră mai mult și mai puternic decât oricând. Ambele lor ființe se contopise până la com­pleta uitare de sine, până la rătăcirea supremă. Plecat de lângă ea, cu capul în foc și sufletul și mintea pline de 'r -gl- Drumuri limpezi Voiu reveni într’o amiază asemeni Aceleia în care am plecat odată. Crâmpee albe de văzduh vor flutura în mâini de arbori. Batiste bucuroase de sosirea mea lung așteptată. Mărunte tufe ’n prag de drum se vor înghesui­ Sa'mi vadă bucuria ’napoerii mai de aproape. Crângul: herghelie de mâlizi fragezi, va sburda Și voiu auzi sub coline nechezând, — înveselite, ape... Atunci tu pe poteca-o s’ apari, Cu limpezi miresme pe umeri, pe cap cu beteală de soare; Toate în preajmă vor încremeni — pe când Dintre stâncile sufletului meu vor sbucni dureroase isvoare • 00 Degetele tale prin părul meu se vor cuibări. Pasări luminoase ce și-au regăsit caldul frunziș. Și-ai sâ’mi cauți atunci sub pleoape, prelung. Cărările în cari amintirea ta mi-a fost luminiș... Buzele taie — or voi să spună — a lor mele ce vă O lacrimă va sclipi și nu voi ști dac’a ta sau amea e. Căci vom tremura și ne vom înlântui așa Ca două frunze de ferigă peste-o fugă de părac... Virgiliu Moscovici ginea ei dragă, chinuit de proaspetele aduceri aminte și dorind nebun să se mai retrăiască, intrase în primul local și scrisese numele ei drag, pe care îl repetase de mii de ori până atunci I­ trimisese ca un strigăt desnădăjduit și implo­­rător, ca singurul crez care îi susținea viața, ca pe dătă­torul de fericiri. Gura, cu buzele subțiri, se strânse mai tare, un gemet surd și înăbușit sperie tăcerea camerei și mâna prinse a se mișca mai repede, amestecând vraful de scrisori. Frazele se desprind clare dintr’una mai recentă: „... nu te-am iubit niciodată. Dacă am căutat atâția ani să mă amețesc cu dragostea asta, a fost ca s’o uit pe ea, singura pe care am iubit-o și pe care o iubesc și acum. Căutam să-mi cruț noi dureri, fiindcă prea suferisem mult din cauza indiferenței ei. Acum s’a întors iar spre mine și nădăjduiesc că sunt în pragul fericirei...” — Cavalerul des Grieux­ șopti ca disprețuitor, arun­când scrisoarea. * * * Azi era oarecum liniștită. După neînchipuite sbuciumări sufletești, ajunsese la liniștea asta înghețată, pe care o ca­pată marii credincioși, când sunt în preajma morții, își a­­mintește însă de complecta năruire ce se produsese în sufletul ei, în clipa când primise scrisoarea. Nu-și explica răutatea asta feroce din partea aceluia, căruia îi închinase toate gân­durile ei și îi făcuse prețiosul dar al întregei sale ființe. Rândurile acelea îi sdruncinase echilibrul în care trăise până atunci. Dacă nu sfârșise cu viața, era nu din poltronerie, ci din oboseală, corpul cu mișcările înghețate, refuză să urmeze ordinele unui creer, care părea paralizat. Afară de asta își zicea că dacă numai Minciuna a stă­pânit la facerea lumii, cu ce drept i-ar rupe ea firul, curmân­­du-și viața?! De atunci urma să trăiască în mica ei lume intimă păzind cu grije porțile zăvorite ale sufletului, ca să nu mai intre „barbarii”, cari i-au secătuit toată lumea visurilor și credințelor ei. ||! ^ Degetele obosite ridicară ultima scrisoare: ! ^Iartă-mă, My, iartă-mă! Eram nebun în ziua aceia , am știut ce scriu! Am suferit din cauza ta, și am vrut să te fac să suferi infinit mai mult. Tot ce am scris acolo erau minciuni. J Mi s’a părut că vrei să mă ’ndepărtezi și am vrut să mă răzbun. Nu crede nimic! Am fost un nebun, care și-a jucat fericirea. Ai milă de mine! Primește-mă ca și a!tă dată. Stau năuc în fața ușii tale închise și mă tem să nu fac vre-o nebunie. Nu mai cer nimic. Numai dă-mi voe să trăesc iar din viața ta, în atmosfera aceia blândă, care mi-a încălzit cei mai frumoși ani ai tinereții mele. Tu ai luat tot frumosul și seninul din viața mea. Nu iubesc pe nimeni decâ pe tine. Iartă-mi nebunia! Mă voiu face mic, mic de­­cot, numai primește-mă la picioarele tale. Iartă-mă Mă!” — Minciuni!... Să nu comită vreo nebunie!... ca și cum cavalerul des Grieux ar fi capabil de un asemenea gest! sueră^ ea printre dinți, apoi aruncă scrisorile una peste alta în sertarul deschis și îl închise încet, ca și cum cea mai mică mișcare o obosea. De la această scrisoare primise încă multe altele, pline, probabil, cu protestări de dragoste mincinoasă, pe care i le înapoiase fără să le deschidă. Capul dispăru de sub irizarea violentă, care se coborî dealungul rochiei până la centura largă cu bucle prețioase, ce prinseră să strălucească în mi de lumini, apoi se stin­seră brusc. Pași înceți, amorțiți de grosimea covorului, se Nu-mi scrie Nu-mi scriei Azi sunt abătut și trist, Pământul tot îmi pare-o sihăstrie, Un rai pustiut o cruce fără Christ, Nu-mi scriei Nu-mi scriei Cui nu poate să mai bea Nu’i arăta cum curge-o apă vie, Un scris e­ adesea o ispită grea. Nu-mi scriei Nu-mi scrie! Brațele mi se resfrâng, In neputința lor să te reție. Și nu mai știu de am doi ochi să plâng. Nu-mi sene ! Nu-mi scrie! Dar privește ’n asfințit, Și vezi ce ’nsângerat el. Par’că știe Că mă ’nspâimânt să-mi zic că ne-am iubit. Nu-mi scrie! Mai 924 G. Pallady ------- -------- * |’~—-----------------------­ Romanță Creangă înflorită de zăpadă, suflet proaspăt, vestitor a iarnă, fulgii tăi pe fruntea mea să cadă, creangă, crenguliță de zăpadă­. Poate tu priveai de mult la mine și-ai bătut cu degetele’n geamuri­ nu știam că fericirea vine, deși ea privea de mult la mine. Poate iară, când băteai la geamuri, nu gândeai c’o să tresar în umbră, c’o să simt în inimă răcoarea degetelor ce’mi bateau la geamuri. Dar când ochii mei striviră’n gene tortul sclipitor al razei tale, grațioasă te-ai plecat alene, tremurându-mi proaspătă subt gene. "Aș întinde mâna $i mi-e frică să nu-ți scutur stele din podoabă, frumusețea nu se mai ridică; a venit din ceruri și mi-e frică. Dar de simți că ai înflorit in tarziu să-mi întinzi o binecuvântare, lasă-ți șoapta fragedă să-mi cearnă peste gânduri floarea ei de iarnă. MARCEL ROMANESCU îndreptată spre fereastră, își rezemă brațele de lemnul rece și lăsă gândurile să sboare departe, dincolo de hotarele ce-i țărmureau privirile. — O viață întreagă trăită degeaba, gândi ea cu amă­răciune. A fost crezată să fie iubită și a fost iubită poate mai mult decât oricare altă femeie. Toți acei cari au iubit-o, au iubit-o numai pentru ei, niciunul pentru ea, și nimeni n’a fost în stare să-i alunge înfiorătoarea senzație de singu­rătate din suflet. Acum, spre apusul tinereții, venise el, cu tinerețea lui triumfătoare, cu vorbele lui calde și dragi și cu sinceritatea și curățenia unui sentiment, neprihănit. A crezut în el, și pentru prima oară, părăsită de senzația singurătății, i s-a dat orbește, fără să mai oprească nimic pentru ea. Peste câțiva ani a văzut că și el a fost ca și cei­lalți. O iubise tot în egoist, pentru plăcerea lui personală.. Atunci, obosită de a mai lupta, s’a îndepărtat și s’a închis, cu inima cernită și sufletul pustiu, în casa mare și rece, în care își înmormântase toate visurile. N’o mai vedea nimeni și era o minune că în noaptea a­­ceasta caldă de April, silueta ei fină și înaltă se profila în cadrul ferestrei. De jur împrejur, pustiu și iar pustiu. Dincolo de zidul împrejmuitor al frumoasei sale grădini, domnește recea împărăție a singurătății și a tăcerei. Strămoșii ei, boeri credincioși, avuseseră ideia să zidească o biserică chiar în preajma casei boerești. Vecinătatea a­­ceasta, departe de a-i încălzi sufletul, o făcea să simtă și mai mult zădărnicia oricărei străduințe omenești.­­ In noaptea aceasta liniștită, îmbătată de mirosul pu­ternic al boschetelor de liliac, care se înălța spre cer în cădelnițe nevăzute, părea mai liniștită și căuta să scruteze massa întunecoasă a bisericii, ca să zărească vreo lumină. Biserica stătea încremenită, cu toate ferestrele oblonite de­ întunerecul nopții. Cerul, de un albastru închis, acoperit cu o profuziune de stele părea că dobândise o maestate deo­sebită și aștepta solemn înfăptuirea unei misiuni. Orașul, în care murise orice zgomot, părea adormit de veacuri. Din liniștea parfumată a grădinii, i se păru că o voce dulce se înalță spre ea, implorându-i eroarea. In sufletul ei, peste care iarna nădejdilor frânte își cernuse înghețul, simți tre­sărind fiorul dătător de viață al primăverii. In grădina­ intimă a gândurilor ei, simțea încolțind frunze fragede printre cele uscate și flori proaspete pe lângă cele vește­jite. N’ar fi avut decât să ,facă un semn, sau să zică’ o vorbă, ca totul să reînvie și să se încălzească iar la căldura binefăcătoare a dragostei. Dar nu! Ar fi să reînceapă o viață de minciuni, cu care nu se putea împăca mândria ficei ei. Prefera chiar viața searbădă și tristă ln care ve­geta, oricărui compromis, care ar fi întunecat luminoasele aduceri aminte. Se vede că la căpătâiul leagănului nu-i zâmbise norocul. Dotată cu frumoase aptitudini pentru pic­tură, nu isbutise să treacă dincolo de scârbăda mediocritate. Își judeca viața sentimentală și artistică în acelaș fel: nici într’una, nici în cealaltă, nu-și putuse exterioriza visele ei de fericire și de frumos. Neputința aceasta de a se realiza­ îi stăvilise viața și o adusese la completa detașare de azi. O lumină pâlpâindă se zări la ușa bisericii și aproape în acelaș timp, clopotul Mitropoliei sparse liniștea înțepe­nită a văzduhului Zeci de glasuri de bronz prinseră a cânta pe diferite tonuri bucuria învierei lui Christos. Un svon nelămurit însufleți nemișcarea și trezi la viață tot co­­prinsul. Glasurile clopotelor, din ce în ce mai vesele, glorificau fericirea de a trăi. Orașul vuia de zgomot și de mișcare. In­ curtea bisericii se deslușea massa imensă de credincioși, care se îndesea din ce în ce mai mult. Preotul, în odăjdii scumpe, albe­ ca primăvară sfintei sărbători, e și din bi­serică urmat de o parte din credincioși, cari intraseră „să primească lumină!” Intr’o clipă toate lumânările se aprin­seră și, la lumina lor nesigură, se zăreau figurile obosite de munca ultimelor zile, transfigurate însă de fiorul divin al nopții sfinte. De la fereastra deschisă se auzea lămurit și frumos vocea clară a preotului, care citea profunda și înălțătoarea evan­ghelie a învierii. Deodată un strigăt de bucurie se înălță deasupra gri­jilor vieții: „Christos a înviat!” Vocile vesele ale corului îl repetară de nenumărate ori. O vioiciune ciudată cuprinse întreaga fire. Corpul amorțit de la fereastră prinse a se mișca și din ochii triști începură a curge lacrimi de li­­­­niște și nădejde. Armonia divină a clopotelor îndumnezeia văzduhul. Credința purificase sufletele și înseninase lumea. Aceiași credință se cobori caldă în sufletul stingher de la fereastra deschisă, și, plecându-i genunchii slabului ei în­veliș trupesc îi dete nădejdea reînvierei. Nu mai era deci singură, acum când învățase să creadă! Când se sculă de jos și se uită pe fereastra deschisă, se simți ușoară și liniștită, ca în clipa când venise pe lume. Tot trecutul ei se îngropase în taina neagră a întunericului nopții. In curtea bisericii nu mai era nimeni. Spre răsărit o geană trandafirie anunța învierea sfintei dimineți. Mirosul amărui al florilor primăvăratice amețea văzduhul. Un înger îndrăgostit de lumină, își mai plimba încă trâmbița de aur pe sub bolta cerească. Ecoul, din ce în ce mai slab și mai îndepărtat, se stinse ușor la porțile raiului. Dimineața se născu clară și luminoasă, călcând în pi­cioarele ei întunerecul nopții și al necredinței și preaslăvind­ minunea Reînvierei! VifLIDA VBIQNI

Next