Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1924 (Anul 5, nr. 196-199)

1924-09-07 / nr. 196

e^sHTSf^mm,t * -1 .........***** „ADEVSRtn. tTTERA* ARTíSTÍtí* Treaz însă nu era niciodată. — Intr’o noapte au trebuit să-l oprească oamenii, avea de gând să cucerească Buco­vina! !Ce? zicea: Când a pune pe Ivan la sanie și când a porni, nici oaste nu-i trebue! Cutreeră hotarul, scoate toți stâlpii și-i duce pe unde au fost ei odată! Au trebuit să-l împiedice oamenii sărind asupra calului, căci părintele, dintr’un salt, se ridicase pe zarea dealului și pornise spre țara iernaților prin hârtoape, la intâmplare”. ! Dar, veți zice d-tră, păturii stăpânitoare îi rămâne ro­m­antismsl, — flacăra albastră a mlaștinei, făgăduitoare de comori ascunse TM — Da, se face astăzi mult romantism, mai ales in Germania. Dar felul acesta de literatură cere și el un avânt al imaginației, — de care burghezia nu mai e in «tare». Romantismul de azi e strâmbătura unui neputincios; scriitorul simulează nebunia de la 1800, dar in realitate, vai­ e groaznic de lucid TM Mu­­ . ~ Singur lucrătorul manual a rămas sănătos și poate trăi cinstit In sufletul său neatacat, iubirea părintească, dra­­­gostea, gelozia, prietenia, curajul, lealitatea, mândria, genero­zitatea, și toate celelalte vechi requizite literare, au rămas întregi — valută forte, nebatjocorită de degringolada inflației sentimentale. i i > Cetiți pe Codin al lui Istrati.. Cu ce mână de maistru în­cadrează autorul intr’o scumpă ramă clasică scene din mar­halaua hamalilor­ apași din portul Brăilei!... Cine cunoaște Badalanul din Galați, știe despre ce e vorba... Te gândești fără voe la Murillo, care zugrăvind niște vagabonzi pă­­­­ricioși, a creat capodopere pentru eternitate... Prin noble­ță" Inimii sale, prin măestria stilului său, — fluid, luminos și ales, — prin pitoreștile scene de vânătoare din sălbătăcia mlaștinilor Dunării, autorul reușește să împrumute o tragică măreție, să înalțe până la epopee, viața de trib sălbatic a apașilor de mahala... Codin e un uriaș, de felul uriașilor, atât de mulți, ai lui Sadoveanu; nu lasă o brută inconști­entă, ca haiducul Cosma Răcoare, care se tocmește pentru bani, să răpească pe o hangioaică frumoasă și s-o predea unui arendaș grec — fapt pe care-l cântă autorul, acompa­­niându-se din țyră, ori ca Moșul, pe care-l înnalță în slava serului, c’a furat nevasta altuia și a ucis „țigan peste țigan” ca să nu fie prins... Nu. E vorba despre un om bun și milos, drept și onest, curagios, recunoscător și devotat până la sacrificiu — și însetat de o prietenie ideală... Și totuși se face de trei ori vinovat de omucidere, stă zeci de ani la ocnă și moare ucis în chip groaznic de propria lui mamă. De ce?... Fiindcă simțimi vecinie omenești, ca prietenia, ge­lozia, dorința de dreaptă răsbunare, de pedepsire a trădării perfide, sau la dânsul proporțiuni titanice, ca la șefii răsboi­­nici din vremea năvălirii barbarilor.... La lucrătorul a­­pusean, onest și cultivat, sentimentele sunt întregi, dar mo­derate de civilizație și stăpânite de rațiune, pe când perso­­nagiile povestirilor lui Istrati, pe deoparte, și cele din lite­ratura burgheză apuseană, pe de altă parte, stau la cele două poluri: ici clocotul titanic al sentimentelor și pasiunilor, dincolo pustiul blazării desăvârșite.M Compatriotul nostru este lupa care mărește și concentrează stările de suflet ale proletariatului apusean, de aceia a fost selectati) Sunt anume plante, pe cari le sameni, nu atât pentru valoarea lor proprie, cât pentru faptul că îngrașe pămân­tul, m’am întrebat, dacă între cei ce-au îngrășat câmpul literar din care trebuia să răsară Istrati, nu-i și Sadoveanu.. Am fost întotdeauna stăpânit de gândul, că opera acestuia deși în sine, are puțină valoare ,ar fi însă o minunată, te­melie, ca să clădești pe dânsa altceva... Diferențiarea proletariatului Să nu vă închipuiți însă, că Istrati își idealizează clasa. El știe că omul primitiv e departe de a fi bun, că într'o pri­vință, e chiar inferior animalului. Câinele trăește bine cu to­varășul din aceiași curte; niciodată nu-l va ataca; numai asupra câinelui străin, care trece liniștit pe stradă, sare să-l sfâșie. (Poate știți d-tră de ce?!...) Omul însă nu-i sigur nici de prieteni. Intre egoiștii săi tovarăși, cari cred orbește în dreptul celui mai tare și sunt, ca oamenii primitivi, răs­­boinici din instinct. Codin ne apare ca o fire de elită, stăpânită de idea de dreptate. Omenirea e atât de veche, încât în orice clasă socială, diferențiarea morală dintre In­divizi e mare. Unul are caracter de stăpân generos, altul, caracter de sclav laș... Prin forța sa fizică și prin nobleță su­fletului său, Codin se impune ca stăpân tovarășilor săi, cum s’ar fi impus ca rege unui trib sălbatic... Istrati ne face să pricepem, că nedreptățile sociale de azi sunt niște nimicuri, față de cele cari s’ar petrece, dacă ordinea publică ar fi desființată- Oamenii ar începe să se ucidă între ei (cum fac hamalii descriși de Istrati) din simpla dorință de a-și descărca energia și de a vedea care din ei e tmail tare... Numai proletariatul organizat, care s’a ridicat la în­­nălțimea culturii, câtă a reușit s-o creeze până acum o­­menirea In sudoarea frunții și­ cu jertfe de sânge; și care-i gata să preia asupră-și conducerea mai departe a acestei culturi — numai el e superior clasei burgheze... Diferenția­­rea claselor, despotismul, robia, iobăgia, salariatul — to­tul a fost necesar ca să ridice pe om din starea de dobitoc. Istrati disprețuește plebea amorfă — acel Lumpenproletariat care in Apus umple rândurile partidului comunist... Prin gura lui, am impresia că vorbește muncitorimea calificată — clasa reprezentativă a momentului de față.... „... Așa fiind, sunt convins că indivizii sunt compuși: o elită dintr’o materie superioară, din mediocri, și din masa robilor, materie brută. Cum n’am reușit nici­odată să fac dintr’un rob un om liber la cuget, am pierdut orice poftă de propagandă. ...Cu mine nimeni n’a avut nevoe să piardă o noapte ca să mă convingă să iubesc arta, amiciția, ori să fiu un revoltat împotriva nedreptății. Cred că e un adevăr științific, nu numai că școala nu poate fabrica re­voltați, amici și iubitori de artă, dar că nu poate să facă nici măcar un meseriaș Indemânatec dintr’un neghiob. Venim Pe lume cum suntem. Să-și îndure, deci, fiecare pielea pe care i-a dat-o mă ia. Să mi se erte aci lipsa de modestie, dar eu n’am avut profesor. Dacă sunt cum sunt, nu e nici grație mie, nici grație altora, ci Întâmplării. De ce, de pildă, eu nu știu să fac un calcul, nici să desenez un cocoș, nici să buchinesc o notă muzicală, ceia­ ce pot să facă atâția proști -deși nu sunt un prost? „Cât privește arta, ea este pentru elită un fel de ra­dium, arde prin ea însă­și. Pentru gloată ea e o foaie de țigan: când suflă, arde tăciunele, când se oprește, tăciu­nele se stinge. Dacă n’ar fi așa, milioanele de dobitoace cari aplaudă prin teatre la fiecare seară, de­și rup palmele, ar deveni mai drepți și mai buni a doua zi. Or, acolo aude nu e bunătate și justiție, nu există artă, ori­cât mi s’a spus că sunt absurd judecând astfel”. Teoria lui Istrati e și falsă, și... reacționară. Aptitudinile noastre sunt numai în foarte mică parte rezultatul hazar­dului combinațiunii germenilor, iar în cea mai mare parte, produsul împrejurărilor în cari au trăit ascendenții noștri. De unde rezultă, că nici folosul educației nu-i de lepădat... Când în popor‘apare un om de geniu, e mai mult de­cât probabil că nu-i de acolo, ci căzut de unde­va de sus!­... Ori­cum ar fi insă, se pare că societatea socialistă va trebui să fie seamă încă multă vreme de neegalitatea aptitu­dinilor, nu numai la întrebuințarea oamenilor, ei și la răs­plătirea lor._ Lucrătorul calificat va fi cel dintâi să ceară această neegalizare TM la nuvela Codin, cusururile organizării sociale abia dacă sunt atinse cu câteva cuvinte în treacăt; ce-l preocupă pe autor, este sgârcenia bestială a unora, egoismul brutal al altora, felonia prietenului, prefăcătoria femeii, disprețul oa­menilor pentru slăbiciune și urâțenie, și — în mijlocul rău­tății celor mulți — bunătatea, desinteresarea, recunoștința, puritatea și chiar idealismul, răsărind în sufletele celor pu­țini, ca flori sălbatece în mijlocul buruenilorT. Pe scriitorul burghez care descrie viața proletarului, îl iubește inferio­ritatea stării materiale și morale a acestei pături. In raport cu starea propriei sale clase, pe proletarul insu­și, din con­tra, nu acest contrast ,l absoarbe, el își compară soarta cu a celor de o seamă cu dânsul, nu cu a privilegiaților TM încă o pricină care-l îndreaptă pe lucrător către literatura clasică Moș Precu și lipitoriie satelor Pe când toate trăsăturile personalității lui Istrate se grupează în jurul faptului, că el se adresează proletarului apusean, toate calitățile și defectele lui Sadoveanu derivă din însușirea de reprezentant literar al micii noastre bur­ghezii rurale. Cel dintâi scrie pentru o clasă activă, morală, cultivată la minte și la suflet; cel din urmă, pentru o clasă parazitară, stricată și incultă. (După războiu, după împroprie­tărire, după acordarea votului obștesc, această clasă trebue să se fi schimbat in bine). „Erau veseli toți­ — mai ales părintele Tărăboiu. Pentru sfinția sa tot satul eșise la clacă, ca să-l strângă roada de pe câmp, ș’acuma ce-i păsa? Punea potcapul pe o ureche, se suia în brișcă, ardea cu iușca pe Roaiba, și la târg! Bine­înțeles că întâi se oprea la jumătatea drumului, la crâșma lui moș. Precu. Biata preoteasă Mărioarai, slabă și bolnavă, rămânea singurică acasă, că de copii n’avusese parte, pe toți îl înghițise pământul. Rămânea singură și-și plângea zilele amărâte. Căci de-o bucată de vreme părin­tele o ducea numai în chefuri și pozne, care de care mai cu moț. Se îngrozise și satul. Dar ce putea să-i facă? Era preot, și fiecare-i săruta inima, căci darul dela Dum­nezeu e dat! De multe­ ori oamenii îl găsiau ud și plin de tină, trîntit într’un șanț și gemând. Ei știau că Roaiba s’a dus singură acasă și de ea nu se mai îngrijeau. Luau pe sfinția­ sa pe brațe și-l purtau ea pe un bolnav. „Ei, dă! părinteleTM ce să-l faci?... are și el, săracul, o pa­­ timă!” . ■[ li j I j j.;|­ De fapt, avea mai multe: era bețiv, abuza de nevestele oamenilor, își chinuia propria nevastă (o omoară cu încetul) și făcea cămătărie, exploatând pe săteni cu ceia­ ce adu­nase din chiar munca lor. Partea cea mai întunecoasă din tabloid pe care ni-l zugrăvește d. Sadoveanu, o formează superstițiile țăranilor. Ei nu trăiesc în realitate, ci într’un fel de cochemar: nici o singură rază din lumina rațiunii nu răsbate prin norii negri și groși ai eresurilor!... Ță­ranul ne apare ca un copil, care dibuie ca prin vis... Te-ai crede în fundul Australiei!TM Vrăjitori și vrăjitoare huzu­resc in voe de pe urma credințelor păgâne, pe care d. Sadoveanu le narează cu atâta duioșie patriotică, încât simt că-mi trece ca un frig prin șira spinării TM Vă’nchipudți ce plea­că reprezintă o atare țărănime (mai bine zis, reprezenta, căci au trecut 20 de ani de când povestirea a fost scrisă­ pentru popa Tărăboîu, pentru pă­rintele Manoil, pentru dascălul Luca, pentru notarul Ifri­­mescu, pentru vrăjitorul Gherasim, pentru Hotrocul sălbaru, pentru vrăjitoarea baba Maranda, pentru ajutorul de notar Costică Pipirig, etc., toți bețivi numărul unu, deosebit de alte metehne. . Când Un țăran apoplectic trăește un belșug fără a fi nevoit să lucreze, nu știe ce să mai născocească, pentru a-și cheltui energia. Popa Tărăboiu bea de stinge. In fiecare zi, Ia cârciuma lui Moș Precu, își botează calul de la căruță, turnându-i vin în cap, citindu-i și îndemnându-l să se le­­pede de Satana; amenință pe o cucoană că se desbracă în fața ei până la piele — și începe să-și împlinească a­­menințarea — dacă nu se’ntoarce înapoi cu dânsul la pe­trecere. Iasă potcapul zălog la Sura cârciumăreasa, care ține ouă intr’ânsul; îmbată pe un țigan, ca să-i necinstească nevasta; ciomăgește pe Gherasim, fiindcă acesta spune oa­menilor că el l-a lecuit pe Zaharia și nu popa; se’njură cu celălalt popă chiar în altar; trăește cu coana Olga a notarului, cu coana Zoița, cu nevasta lui Iordache și cu câte altele, „cumpărase un cal, Ivan, îl despotcovise, îl vârîse în grajd, Il hrănea bine și-i da în fiecare zi câte o oca de vin. Zicea că are să-i fie așa nouăzeci și nouă de zile, după care are să-l înhame la săniuță și are să se suie cu el la Dumnezeu. Asta­ o zicea când era cu chef. Romantismul epic Popa Tărăboiu este un romantic.. Lirismul și romantis­mul au fost în toate țările și timpurile produsul trândăviei — de la „epopea lirică” medievală, până la romanele lui Chateaubriand și până la simbolismul antebelic. In viața artistului romantic, vinul și­ femeile (vezi, spre pildă, Musset) joacă un rol covârșitor. Ciomăgelele lui Tărăboiu sunt înlocuite prin dueluri. Cât despre poznele diabolice și donquichotești, născocite din plăcerea de a-și face de cap, cetitorul le poate găsi în belșug în operile lui... Byron, ca și în Luchide a lui Schlegel!!... ! Cheful este și el o formă­ a romantismului. Oamenii beau, nu pentru gustul vinului, ci din dorința de a se refugia în lumea închipuirii. Muzica ține de chef, ca lirismul de ro­mantism... Părintele Tărăboi nu-și bate capul cu literatura. O cu­nosc însă alții mulți din clasa lui — spre pildă Costică Pipirig. Și ce anume citesc?... Citesc haiduci, romane de senzație (Rinaldo Rinaldini, „cel mai mare haiduc al Ita­liei”, Treptele tronului sau Cavalerii nopții, etc.) și pe Sa­doveanu: Ivanciul leul, Cosma răcoare, Răsbunarea lui Nour, Petre Străinul, Moșul, Cei trei, Hanul boului, Șoimi), etc. — unde găsesc în stil mare, poznele la cari — pentru des­cărcarea prisosului de energie al unei vieți de belșug și trândăvie — se dedau Popa Tărăboi și cu tovarășii săi, în stil mic, i­i ! Au pretins unii, că, spre pildă, Crîșma lm Moș Precu ar fi o operă realistă. Și’ntradevăr, oarecari neînsemnate părți, (suferințele preotesei), în desăvârșită discordanță cu res­tul, — mici petece negre pe un pantalon alb — și afară de asta, reci ca inspirație, — fac impresia de realism: sunt ob­servațiile, pe cari, în mijlocul rolului jucat cu fața la pu­blic, le aruncă actorul, colegilor săi din culise, în cazul de față, reprezentanților politici de la oraș ai micii burghezii rurale, precum că, adică, starea țărănimii n’ar fi tocmai de invidiat­­ in toată povestirea, nu se vede însă nici un om sărac și suferind din pricina sărăciei!...), și că ar deveni mai bună, dacă acești oameni politici ar dobândi mai multă influență... Cine cunoaște însă literatura străină, nu va pu­tea să nu râdă, inchipuindu-și pe realistul Gerhart Haupt­mann, care ia drama Vor Sonnenaufgang,­­înainte de ră­săritul soarelui) pune în lumină sinistră ignoranța, anima­litatea și mai ales alcoolismul satelor, — ori pe Zola din La terre — acompaniind, ca d. Sadoveanu, cu cobza și cu oftături lirice, chefurile dela cârciuma lui Moș Precu!»­ In­­chipui­i-vă pe coperta dramei lui Hauptmann, ilustrația de pe coperta romanului Moș Precu: un chef strămoșesc, la care multora trebue să se pară rău că nu iau parte!.. Ar fi spus d. Ibrăileanu, că d. Sadoveanu biriuește lipitorile satului... Se vede că aceste lipitori n’au cetit nici­odată Viața Românească, fiindcă altfel, poporanismul, care s’a sprijinit numai și numai pe ele, ar fi fost politicește desființat. Răscoalele dela 1907 — cine le-a condus?... Pre­tind poporaniștii că se sprijină deadreptul pe țărani, în contra fruntașilor satelor? Susține d. Sadoveanu că-i citesc țăranii?... Afirmări atât de absurde nu merită să fie dis­cutate. ? O literatură care se adresează unei clase inculte și mai ales parazitare, nu poate fi morală. D. Sadoveanu slăvește pe Moș Precu, cârciuma și gospodăria lui, în accente lirice, romantice, patriotice, idilic-patriarhale. Or, Moș Precu a fost hoț în tinerețe și se laudă cu asta. Autorul precizează anume: hoție — nu haiducie. D. Ibrăileanu a vrut să-l pre­facă pe Moș Petcu în haiduc, pentru a-l reabilita. In „ținu­turi nemțești” (e vorba de Bucovina), de ordine, de legi și de dreptate pentru toți, nu poate fi nimenia haiduc, ci numai hoț. — Moș Precu fusese odinioară crai mare, nu dădea pe acasă cu săptămânile. Iar când venia dela țuitorile lui, Anghelina, nevastă-sa, zăvora ușa, „pentru care lucru mânca o bătae ca aceia, de țipa ca’n gură de șarpe”. Dar trebuește cetită toată descrierea. Față de unchiul Anghel, care-i tot român neaoș și tot cârciumar, moș Precu ne face impresia unui cimpanzeu, de care autorul e’namorat, întocmai ca Zaharia a lui Zahorna morarul, de cârciumăreasa cea cârnă și bătrână... Codin e’nzestrat într’adevăr cu înalte calități morale, și totuși Istrati I­ judecă sever, când vorbește de „valoarea sa morală — dacă aveți bunăvoința să nu râdeți”... Codin el însuși are o conștiință trează și ascuțită, cu care se judecă exact... Inferioritatea culturală a clasei, explică și naivitatea com­poziției în opera d-lui Sadoveanu. D-sa are în minte un bogat material de imagini; subiectul, însă, pe care-l îm­bracă cu dânsele, e mai în­totdeauna străin, o cercetare minuțioasă o va dovedi. Cine, de pildă, cetind pe Cosma Ră­coare s’a gândit la Niebelungenlied?!!! Și totuși, arendașul grec e Günther, Cosma Răcoare e Siegfried, hangioaica e Brunhilda (care iubește în taină pe Siegfried și-l urăște, că, învingând-o, a predat-o lui Günther), „iarba fiarelor e Tannkappe, etc. Altmintrelea, — unde ați auzit d-stră ca un arendaș grec să încerce a răpi pe o hangioaică cu ochii te­ribili, care se apără cu iataganul și omoară oameni?!!!.... Este celebra epopee germanică, simplificată pentru uzul d-lui Costică Pipirig , tocuri Louis XV pentru lelița Maranda... Intre epismul lui Sadoveanu și cel al lui Istrati, deo­sebirea e fundamentală. Eroii celui dintâi sunt Don Quichoț­, cari, trăind în trândăvie, cetind sau nu romane de aventuri, pornesc să se lupte cu morile de vânt. Eroii celui din urmă, din contră, (chiar și Codin) trăesc din muncă cinstită și nu doresc nimic mai mult decât o liniștită viață burgheză; numai vitregia soartei, răutatea oamenilor, tragice conflicte sufletești, și prefac­to eroi de epopee. Este deosebirea dintre „epopea răsboinică” din epoca clasică a evului mediu (Chan­son de Rolland), in care feudalii se luptă de nevoie, și „epopea lirică și cavalerească” din epoca romantică a evului mediu, în care, plictisiți de trândăvie, cavalerii umblă după cupa sfântului Grasă, adică după potcoave de cai morți, ori deosebirea dintre epopea clasică, Hermann și Dorotheea, în care nu se’ntâmplă nimic eroic, și romanele lui Victor Hugo 0 Dumas­tere, cari sunt epopei romantice de aven­turi și cari se adresează și ele tot micii burghezii rurale, mult prețuită și tanăițată de Napoleon L.. 1). Și lăbărțarea de neînchipuit a descrierilor, și platitu­dinea gândirii și simțirii, și celelalte cusururi pe cari le mai are d. Sadoveanu, se explică toate prin faptul că d-sa este reprezentantul literar al unei clase parazitare și in­culte. D-sa a apărut odinioară pe arena literară, nu singur, ci împreună cu alți scriitori de aceiași școală, dintre care unii luau deadreptul partea chiaburilor și arendașilor sa­telor, în contra țăranilor... In treacăt ne putem pune întrebarea: încotro evoluiază mica burghezie rurală?...­­" Răspunsul e simplu: prin împroprietărirea țăranilor și industrializarea țării, unii vor deveni funcționari modești și harnici, ținuți de scurt de o administrație asanată, iar alții, plugari chiaburi, cari (ca ’n Apus) vor servi de pildă țăra­nilor, prin hărnicia lor. Camătă nu mai pot face, muncă eftină nu mai există, brațe de muncă nu mai găsește des­tule nici proprietarul mareTM Intr’un cuvânt, viața devenind grea, popa Tărăboiu se va lăsa de beție și va munci cu râvnă, că putere are cât zece... De altfel, am o bănuială: că d. Sadoveanu diformează viața de țară, fiindcă a privit-o pe din afară, ca observator trândav, și a fost iubit, nu de munca și necazurile prozaice de toate zilele, ci de cronica scandaloasă a satului, pe care a mai exagerat-o, adunând întâmplările din mai multe sate și din mai mulți ani TM­­­1 . In discursul d-sale de la Academie, d-sa s’a comparat cu un stejar aie cărui rădăcini sunt adânc Înfipte în pă­mântul Moldovei. Comparația îmi pare greșită: stejarul pro­duce ghindă, pe care n’o mănâncă oamenii Eu l-ași asemăna cu un cireș sălbatec; cireșele amare se mănâncă, dar nu prea sunt așa de bune; altoit însă prin cultură,­­pomul poate da fructe minunate... 1) Instinctele de clasă activă Minunată e previziunea legilor sociologice . Cât de adânci sunt în Istrati Instinctele de clasă activat ce prăpastie îl desparte de mediul burghez în descompunere, — ne arată următorul pasaj dintr-o scrisoare pe care mi-o adresează!­­ „Mai este încă ceva care mă pune la adăpost împotriva acizilor deșertăciunii, rozători de tot ce e sfânt îa om: «1 faptul că nu sunt scriitor de meserie (subliniat de dânsul). Dacă ai ști ce mă preocupă mai mult în momentele astea, te-ai cruci. Poate chiar ași pierde stima d-tale. T­otuși ți-o spune, e să pun­i mâna pe vreo 20—30 de mii de tratoci și să mă retrag definitiv la țară, unde, ajutat de 3—1 amici) să trăim cinstit, fără vanitate goală, făcând foarte puțină artă și cât mai multă treabă serioasă. Cei patru ani petre­cuți în Elveția (1916—1920) m’au făcut să cunosc lucruri demne de știut: știu cum se destem­­ează pământul (un an de tractor agricol); știu cum se cresc porcii, găinile, cai­­prele, dobitoace demne de societatea omului; pot să core­struesc o casă modestă; conduc o mașină și o repar (în mie); dar mai presus de toate, mi-e drag să v­în în ajutor unui om, unui om sincer și trudit. „De ce, deci, să ne îmbătăm de vorbe? ,fi-e groază și să mai privesc in vitrina unei librării, sau să intru intr’un salon de arte plastice și decorative. Și când mă gândesc că eu insu-mi vin cu o pagină bună și cincizeci rele, îmi vine să mă opresc de pe acum... „Că am scris, asta se datorește numai lui Rolland. Deși mare iubitor al literilor (la 14 ani, fiind slugă, teram abonat la Viața literară a lui Vlăhuță și la Medicina populară a lui Eracle Sterian, și cumpăram regulat Progresele, Științei, a­­bonamente ce mă costau și câte-o bătaie bună de câte­ ori îmi sosea revista), deși adorator al scrisului, zip, eu priveam arta — cum o privesc și azi — ca un ce secundar al vieții, un cântec ce umple orele de elan cu o hrană­ mai înnaltă decât chiotele bețivilor, cari sunt tot un eSe m al inimei, dar ordinar. N’am înțeles niciodată că se poate iubi arta, fără a iubi pe om, chiar pe omul ce nu face artă. Ii spu­neam lui Rolland, că mi-e drag omul și știu săț-l ajut. El mi-a răspuns că omul e nimic, arta e totul. L-am contrazis cu a­­prindere, spunându-i, că dacă el n’ar fi un om, arta lui m’ar lăsa indiferent. Iată de ce nu mă tem că artiștii, sa­loanele și burghezia ar putea vreodată face din mine altceva decât ce sunt. M’am dus peste tot, ori­unde am fost poftit, convins fiind că oameni de inimă trebue să se găsească peste tot. N’am găsit decât falși conștienți, falși inconști­enți, și pe ici, pe colo, câte un „fragment”, adică slabe vi­nișoare de aur intr’un bloc de piatră greu de măcinat. Pe primii i-am vexat de la întâia ciocnire. Cum m­’am pus mânuși albe, labele mele aspre de lucrător i-au făc­ut să urle și să le treacă pofta de a mă mai chema. „Fragmentelor” le-am spus ce simt, le-am spus-o cu afecție. Printre artiști, Jean- Richard Bloch, Léon Bazalgette (popularizatorul lui Walt Wittman), Pierre Jean Jouve, — scriitori; apoi, pictorii­­desenatori Frans Masereel și Gabriel Belett, sunt toți buni prieteni, oameni de inimă. * „Și acuma să termin cu partea care-­i va fi cea mai plăcută și pe care am lăsat-o la urmă: nu numai că eram Ș 1) In Agonia occidentului,­­desiguentul filozofic G. Spengler,­­*’a silit să dovedească, pe o mie de pagini, că popoarele apu­­­*ene au îmbătrânit sufletește și sunt pe cale de a deveni felahi, copaci uscați, cari întind în aer crăci moarte. Burghezia vrea să se mângâie cu gândul, că odată cu dânsa, piere și Apusul. In realitate, poporul e sănătos și tânăr, la noi, tot atât de tânăr la, în vremea migrațiunilor. 1) Dar clasele s’au încuscrit și răscolit atât de mult, încât foarte mulți prinți au ajuns în popor, și foarte multe slugi, în clasa stăpânitoare, nivelul mijlociu, dacă facem, abstracție de gradul de instrucție, e cam același peste tot 1) Hugo, Dumas și alți romantici ai timpului, sunt fii de ofi­țeri ai lui Napoleon, ieșiți din mica burghezi­e rurală. Vă închi­puiți ce partizani înflăcărați ar avea Napoleon t­ Moș Precu, Popa Tărăboi, Costică Pipirig, etc. Vezi Rom­antism epic și ro­­mantism liric în Cercetări critice și filozofice (ed. III va apare în curând în editura „Cultura Națională”1). 1) Vezi și Poporanismul reacționar, 1921,­­edit. Socec. Citiți continuare în pas. ill-a

Next