Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1925 (Anul 6, nr. 213-216)

1925-01-04 / nr. 213

'ADEVERUL UTEWAW *1 ARTWTIC^XsÄi Din Păcat in Pacai ROMAN *m. Cocoana Clotilda știa foarte bine ceea ce Ini Paîea i-a spus că numai presupune : Qules a plecat în străinătate. Da după puțină răsândire a luat-o cu dânsul și pe Cocoana Clotilda, și au călătorit amândoi împreună ca soț și soție, ca tată și mamă a celor trei copii. Cu aceasta s-a încheiat un capitol din viața lui Palea, care nu putea să-l ierte pe Coconul Costache pentru că l’a îndemnat să nu rămâie la Postelnicie și după aceea a ple­cat din țară, și n’o ierta nici pe Cocoana Clotilda, care a’n­­duplecat pe soțul ei să se desfacă de Ghica. „Bară eu, neghiobul de mine, — își zicea, — i-am dat mână de ajutor făcându-i împărteșire despre cele cuprin­­se’n raportul de la 4 Maiu“. Pentru Madam Olga era cestiune de amor propriu să-l încredințeze pe Palea, că nu s’a desfăcut Guleș nici de Ghica, nici mai ales de Duduia Smaranda. „Chiar și dac’ar fi voind azi, — zicea dânsa, — mâne sar nu va mai voi. Pe hotărârile oamenilor cu trebuințe multe și mari nimeni nu se poate răzema. A plecat pentru ca­ să scape de stăruințele celor ce voiau să-l tragă ’n par­tea lor, dar după ce lucrurile se vor fi ales într'un fel, el se va întoarce tot cel de mai ’nainte. Putin îi pasă lui, dacă se face ori nu unirea țărilor !“ „Dacă e vorba, — întâmpină Palea amărât până ’n fundul inimii, — are toată dreptatea: nici mie nu-mi pasă, dacă se dau ori nu peste cap fie unioniștii, fie ceilalți. N’O să mă plâng de capul altora când atât de greu mă doare al meu, gândindu-mă, că nu-mi rămâne decât să-i scriu Aglaiei, că are să mai aștepte“. După ce i-a scris apoi, a petrecut zile grele așteptând respunsul. Deoare­ce acesta numai prin consulatul austriac pu­tea să-i vie, el trecea des pe la prietenul său Cuintuleac și de la el pe la Madam Olga, care nu-i mai era tot cea de 1 mai înainte. Era de tot mare deosebirea dintre el și ea în ceea ce privește felul de a vedea lucrurile. Ei erau deci firește porniți mai mult spre hartă necurmată decât spre bună în­țelegere prietenească. Dînsa nu avuse însemn viata el a face cu oameni ca dînsul și în curând a ajuns să prindă slăbi­ciune pentru felul lui de a fi, iară el o știa femee trăită ’n lume, o socotia foarte deșteaptă și cu deosebire îndemâ­natică, — cum se zice — bună tovarășă de drum, și ste­­tea bucuros de vorbă cu ea. Slăbiciune, cum avuse pentru Cocoana Clotilda, n’a­­vea înse Parea pentru Poloneză, ba când începea să-i vorbească despre Adam și Eva, despre cultul frumuseței vii ori despre seratele parisiene, el îl plângea pe Ciu­­­hileac. , , ; / Asculta, nu-i vorba, cu plăcere și stetea chiar pe un­­tinerec bucuros cu ea, dar o bună părere nu avea despre dînsa și soț al unei femei ca dînsa n’ar fi voit să fie. Lucrurile s’au schimbat după ce el i-a vorbit despre taina cea sfântă a inimii sale și mai ales după ce Coconul Costache și Cocoana Clotilda nu mai erau pentru dînsul tot ceea ce fuseseră mai nainte de a fi plecat din tară. Acum Madam Olga era singurul suflet, de care ’n zile atât de grele pentru dînsul putea sa se apropie. Ea nu era, ce-i drept, în stare să’nțeleagă tânguirile lui, dar le asculta ca ce­va pentru dînsa cu totul neobici­­­uit și nu lipsit de farmec. Nemângâiată ar fi fost, dac’ar fi văzut că brațele, pulpile ori umerii încep să-i slăbească ori să i se’ngroșe, că șoldurile ori sînii prea îi ies la iveală, că i se ivește pe ici, pe colo câte o sbârcitură ’n obraji ori câte un fir de păr cărunt în tâmple. Atât de stăruitoare îi era purtarea de grijă pentru frumuseța ei trupească și atât de bine a știut să-și păstreze formele trupești, comoara ei cea vină, încât nu era chip să-ți dai seamă de vîrsta ei. Nu era nici acum femee’n floare, ci tot fată ajunsă la desvoltare deplină. Așa ar fi și voit să rămâie, și durerea ei cea mare era, că aceasta nu e cu putință. Dureri ca ale lui însă in gântul ei erau închipuite și nu mai închipuite puteau să fie. După felul ei de a vedea pentru el era mai bine să nu primească nici un răspuns. Pe deplin încredințată, că în curând o va simți și el aceasta, ea-i mângâia — deocam­dată —■ cum mângâi pe copilul speriat din sgârietura ce mâne ori poimâne va fi vindecată. Fiind astfel ea singura ființă, care îi știa durerea, lua parte la ea, singura, care-și dedea silința de a i-o alina, el a­ prins încetul cu incetul slăbiciune de ea, simtia din ce în ce mai mult trebuința de a-i fi în apropiere, și amândoi țineau să se potrivească ’n gând și în sîmțire. Ori­ și­ cât de mult ar fi fost Ciuntuleac perdut in în­curcăturile dar averilor sale, trebuia să simtă ’n cele din urmă și el, cu soția sa și Palea clocesc împreună fără de știrea lui ce­va. Madam Olga rămase cam mirată când soțul ei îi făcu ’ntrebare, căci întâia­ oară i se ’ntâmplase, ca el să se in­tereseze de lucruri, care după părerea ei nu-l privesc. Ea n’avea însă cuvinte de a nu-i spune adevărul. El se strâmbă. Palea nu-i păruse de loc om, căruia i se pot întâmpla și unele ca aceasta. „Auzi D-ta ! — zise. —* Așteaptă răspuns ? — Dacă e vorba, și nici un răspuns e răspuns foarte deslușit. — Vrea mai mult, n’am decât să vorbesc cu curierul ce ne vine de la Cernăuți, ca să fee informațiuni și să ne spună ce-i cu fata aceea. — Gândul meu e însă ca să-i căutăm aici altă­dată. — Sunt de tot mulți oamenii cu dare de mână, care s’ar bucura dac’ar putea să-și găsească drept ginere un om ca dînsul. „Fără ’ndoială, — răspunse Madam .Olga, — dar mai nainte avem să-l vindecăm. Așa au rămas lucrurile. In vreme­ ce Ciuntuleac iar trăgea cu ochiul și cu u­­rechea, ispiti a­ici pe unul, colo pe altul — acum pentru­ ca să îi găsească lui Ta­ea o viitoare, soția lui își dedea si­lința să-l vindece pe Palea. Silința ei n’a rămas zadarnică. Cel mai apropiat semn a fost, că el șia schimbat pă­rerile în ceea ce privește cultul frumuseței trupești. Aducându-și oare­cum ca prin vis aminte cele citite despre fel de fel de sărbători la Elini, la Fenicieni și la Romani, precum și cele ce aflase despre Baiaderele din Indii, el nu se mai îndoia, că în adevăr cultul frumuseței trupești e de tot vechiu și potrivit cu firea omenească. Cum se’mpacă Palea „Fără ’ndoială! —îl încredință Madam Olga. — în­deosebi baiaderele sunt femei închinate unor anumiți zei și iau parte bântuind la ceremoniile religioase și la fel de fel de serbări. Ele sunt adăpostite în mănăstiri și se bu­cură de sfințenie. In rîndul baiaderelor nu pot să fie pri­mite decât femei în toate amănuntele frumoase, și cea dintâi datorie a baiaderei este să-și păstreze prin vie­­țiure cumpătată mlădiosia și frumuseța.­­ Dansul de alt­minteri a fost în toate timpurile și e și astăzi pretutindeni o artă mult prețuită, iar fondul acestei arte nu poate să fie decât uimirea religioasă, de care e cuprins omul în fața frumuseți vii. Numai cei pervertiți pot să iee baletul drept destrăbălare.“ Pe când dînsa le spunea aceste, el se uita din ce în ce mai uimit la trupul ei cel frumos în toate amănun­tele lui. Iar serile, când stetea pe’ntunerec­el singur în odaia lui din Tâtărași, se gândia la Aglaia și­ o vedea în fața sa pe Madam Olga când în cămașă albă, ca să i se vadă brațele, umerii, gâtul și parte din sîn, când ridicându-’i fusta, ca să-și desvelească pulpile până la genunchi și pu­țin mai sus. — $i se’nchipuia toate, — deși nu se văzuse nici odată, și era din ce în ce mai mâhnit, că nu nu mai vine să petreacă seara pe’ntunerec cu dînsul. De Ce ar mai fi și avut să vie !? Venia când voia să-l ispitească pentru­ ca să afle și ceea ce el nu voia să spună. De ce să-l mai ispitească și acum, după­ ce dînsul spusese tot ceea ce avea pe suflet și după­ ce Guleș și Cocoana Clotilda plecaseră, iar cu Duduia Smaranda el nu se mai întâlnea. Nu mai era el tot omul de mai nainte. Mai era însă și ce­va ce dînsa nu putea să mărturi­­sească. Una din marile plăceri ale vieții ei era să stee ’n fața oglinzii și să se vadă pe sine însă­și așa cum era. Decât aceasta mai mare nu era decât plăcerea de a li se arăta celor doritori de a o vedea. Se simțise nu odată jignită pentru­ că Palea nu dedea semne despre asemena dorință. A fost deci destul, ca ea să simtă mâhnirea lui pentru­­ca iar să-i șoptească „Să mă aștepți astă seară la tine acasă“. Cu totul altfel își petreceau însă acum ««n­* ** nu mai venea ca să-l ispitească, și nu­­ Palea a ajuns să nu i se mai tânguias primește răspuns de la Aglaia. Nu mai înțelegea, cum și-a putu bește pe fata aceea. Sterea, se gândia ticelele, din care era alcătuită și nu pește, nici sufletește nimic vrednic de rea cu Madam Olga, ea era ’n toate p­­pocitanie. „Nici nu m’a iubit măcar, — își­­ fi iubit, ar fi alergat după mine, iar­­ grăbit să-mi spună că așteaptă. Abia acum a ajuns el să se lumin să zică iubire, abia acum îl înțelegea p ’n lume numai ceea ce poate să-i îndi Madam Olga ar fi greșit cu toate­­ că silințele ei de a-1 vindeca n’au răm Bn era par’c’o vindecă el pe ea ît „Mă’ntreb adese­ori, —­ îi zise el petrecute împreună cu dînsa, — ce-i dacă ne-ar vedea stând așa numai doi Grăindu-le aceste, el rostia vorba fi Voit să zică „prostul ăla de Ciuntuli Madam Olga-1 măsură lung cul och „De ce adecă mi-a spui mie acea. Dacă l'ai cunoaște pe omul acela, nu i spune-o mie, dar nici n’ai gândi-o. N zici, că cele ce se petrec între noi sunt „Să zicem că nu sunt, — răspunse lumea aceasta nu dăinuiește neschimb; mâne noi să fie“. „Aceasta e greșeala, în care ai căzt Poate­ că nu e în lum­ea aceasta nimeni sa facă mâne, omul de caracter știe șn ce nu are nici­odată să facă. — Am­­ ceea ce după propria mea convingere nu e în lumea aceasta om, care ar pute­­a merge mai departe și a face și ceea ce nu-mi­­ este iertat“. _ . .­­­­IL. Palea se simtia jignit de aceste mărturisiri. „Aș’i — Vorbe! — întîmpină din sud. — Nu știe omul nici ce nu are să facă în anumite împregiutrărî. — Abia trece zi fără ca să te surprinzi pe tine în­su­d­ făcând ceea ce ți se părea peste putință“. ” „ de IOAN SLAVICI ! „Eu nul —­— stărui dînsa. — Fiind convins despre a­­ceasta, soțul meu e foarte liniștit și nici că-și mai pune ’n­­trebarea, ce voi fi făcând eu când mă aflu departe de dînsul“. Parea începu să rida: „Ceea ce nu te ’mpedecă a face și multe, care pe el l’ar umplea de adâncă durere, dacă le-ar afla. — Vorbi și despre ceea ce după propria ta convingere îți este iertat.— N'ai decât să-ți schimbi convingerea pentru­ ca mine să faci și ceea ce azi ți se părea neiertat. Vorbesc pe urma celor păzite de mine însu­mi. — Nici că e însă vorba de ceea ce numai după a ta convingere îi­ este iertat. — Om ca cei­lalți, deci gi ca mine, Ciuntuleac nu are nevoie să se'ntrebe ce vei fi făcând tu. Mi-e destul să știu, cum ne petrecem noi timpul, și să-mi dau seamă, ce-ași simt, dacă soția mea și-ar petrece tot așa timpul cu vre­unul dintre prietenii mei, pentru ca să fiu încredințat, că sunt neiertate faptele săvârșite de noi și să-mi zic: „Paieo, ești un nemernic, care-și înșeală prietenul abuzând de o fi­rească slăbiciune a soției lui, un om de rea credință te-ai făcut săvîrșind fapte neiertate spre a-ți face parte de mulțumiri ce nu ți se cuvin. Știi prea bine, că sunt rele faptele tale, dar le săvîrșești fiind­că ești lipsit de demni­tate și nu poți să te stăpânești. — Ruși pe să-ti fie, scârbă să-ti fie de tine însu­ți!“ Madam Olga era răsvrătită ’n întreaga ei ființă. „Bine! — îl mustră dînsa. — E cu putință să le spui acestea ’n fața mea!? — Nu-ți dai seamă, că încă mai nemernică, mai de rea credință, mai lipsită de demnitate ar trebui să fiu eu, care-mi înșel soțul?“ „Asta nu! — răspunse el foarte hotărît. — E mare de tot deosebirea dintre noi amândoi. — Ca să scap de simțământul afară din care urît, că m’am înjosit și mă în­josesc prin faptele ce-am savfrsit ori săvîrșesc, eu mă deprind încetul cu încetul cu gândul, că acele fapte sunt iertate: tu ai fost din capul locului îndrumată a te amăgi cu gândul, că-ți sunt iertate și cele neiertate“. „Nu! —nu! — nu! — strigă dînsa scoasă din răbda­re. — Nu toate!“ „Știu ce vrei să zici! — întîmpină dînsul. — Nu însă de la tine atîrnă, care da și care nu. — Aici e marea de p­e“K!"> j­nt capul de bărbat și cel de femee. — Cocoana s’a plâns, că soțul ei are legături cu Duduia nea însă atât de mult la soțul său și la copiii ’mpăcat cu gândul acesta atât de nesuferit.­­ femeii le’ntrece toate. Sunt multe de tot Ic­­oana Clotilda și, când întâlnim în căile vieții dintre ele, zicem „Săraca de ea!“ Dac’am fi drumul nostru vre­ un bărbat, care se’m lui, că soția sa mai are legături și cu altul, mernicul de el!“ — Bărbatul, care se’m­­ul, că soția sa are legături și cu altul, e des­­băfie, om desprețuit de toată lumea“. Olga se uită sperioasă la el, i­ese cu gândul, că-1 stăpânește, și nu-șî pu­­n pregiurări, în care nu-1 poate conduce după iar acum începuse să-i fie frică de el, încât nu știe cum să scape din fața lui , — îi zise, — ca’ntr’aiurea!“ au foarte bine seamă de ceea ce spun și de­­ răspunse el.—Toate sunt potrivite cu firea a lucrurilor și’mpotriva firii nu e nici unu­le mele“. Aga era deprinsă cu oameni, care nu erau tai cu ceea ce după părerea ei li se putea a vorbi cu și cei de felul lui Guleș“, —­­ să-l lăsăm în pace, — întâmpină dînsul a­devărat at­ît, că nu e nimic mai presus de aoată ’n oase, ’n carne și’n sânge, pentru tănm noi, ceea ce spui despre cultul frumo­­s sunt parodii, în care fel de fel de carica­­t pentru stimularea celor slabi de înger. — ertată!“ Să-și perzî din vedere, că se spui aceste 'a răi dînsa fără ca să-și piardă răbdarea, timic din vedere! — stărui dînsul. — Spun irul pentru­ ca să-ți dai seamă despre cele ce se petrec. Uite, știu că în curând ai să pleci, ca să te întorci acasă la tine,unde te așteaptă soțul tău. Nu se poate să mai rămâi! Chiar eu am să te'nsoțesc. E cu toate a­ceste foarte firesc îndemnul meu de a te opri, de a nu te lăsa să te duci. Tot atât de firească e și mânia, de care sunt cuprins când mă gândesc, că acolo, unde te duci, te așteaptă alt bărbat, căruia î se cuvin asupra ta drepturi mai multe decât mie. Te întreb, nu e firească și pornirea de a pune mâna pe o armă, ca să scot din lumea aceasta pe bărbatul acela?“ Madam Olga începu să tremure, întâia oară în viața ei își dedea seamă, că îi este scump soțul ei și că multe din purtările ei sunt neiertate. „Nu tăgăduiesc, că nu mi se cuvine s’o fac aceasta, — urmă Palea. — Mâna pe armă are s’o pună cel mișe­lește înșelat! aici nu e însă vorba de drept și de dreptate, ci de fireasca stăpânire a unei patimi nemiloase“. „N’ai decât să-ți înfrânezi patima !“ — stărui dînsa. El se uită cu ochi plini de mânie ’n fața ei. „Să mi-o’nfrânez !? — întîmpină dînsul. —■ Aceasta mi-o spui acum? — Dar ce fac — când plec să te’nsotesc pân’ncasă la el? Nu e aceasta destulă ’nfrânarel? — Vor­ba e însă, că apoi, după ce mă voi fi întors și mă voi afla iar aici singur, mă suat ticăloșii ca vai de mine întrebân­­du-mă’n toată clipa: „Până când­?“ — Până unde?“ — înfrânez patima cum am înfrânat-o pân acum, ce are să urmeze însă după ce nu voi mai fi ’n stare s’o’nfrânez!?“ Madam Olga rămase cât­va timp cu capul plecat. „O, Doamne! — zise ea cam cu jumătate de gură, ca vorbind mai mult pentru sine. — Au trecut altele, o să treacă și asta!“ Palea se cutremură. „Ce-a trecut!? — strigă: — N’a trecut nimic. — Nu scapă cel ce fugind de o slăbiciune mică dă’n o patimă oarbă, care-1 duce departe și tot mai departe“. ■ in nr. viitor: Ceea ce nu se poate ierta. ——,—9ne=0^O=».<--------­ In fiecare noapte !....----- 4 In fiecare noape — un rând de frunzei... Demonul toamnei vrea un scump vestmânt — Și-a revenit, cu­ aripi de corb flămând, Dupa trib­ul... In fiecare noapte — un rând de frunze Suspină lunii cel din urmă cânt Când olarul cearcă să-i aline plânsul Cu un sărut... In noaptea asta s'a desprins alt rând, — Și elegiile ca un descânt Văpaia lunii — au prefacut-o'n lacrimi De chihlibar... In noaptea asta s'a desprins alt rând, Iar demonul dă chiote în vânt, Și vântură tezaurul de foi Ca un avar... .. AL I. Boțesc =15 ZGOMOTUL UZINILOR: Păpușa mea Lui Panait I­strata Păpușa mea-i întro vitrină roză, Surâde trist și parcă vrea să plângă; In piept poartă-o presată, fină, roză In care lăcrămi albe vrea să-și strângă Păpușa mea trăește ’n mine, caldă, Cu haina-i ,shimono“, așa banală, Cu haina ’n care obosită­ și scaldă Privirea când e un zi de mare gală. Din fabrică mi-a fost răpită mie. Deși­ a fost cumpărată ca factură . De-aceia când mă vede dintre-o mie, li flutură surâsul alb pe gură. Amantul păpușei mele Din partea stângă a vitrinei albe Visând, un „cavaler-păpușă" , cere Virginitatea pentrun pumn de salbă. ...Și ea i-o dă,... pe-o clipă de durere ! Tristețea m’a cuprins cum prinde focul Brădetul rătezat cu ani in urmă , in chipue-ti!, un moft bat’o norocul­ui pentru lux chiar cinstea ei și-o curmă Der atunci păpușa mea doar cochetează Și’ntre păpuși o singură temută. Cu toate că,... să zici că nu cutează La primite asalturi șade mută. Taina păpușilor mei e Romanțioasă și cu ochi de sfântă Păpușa mea ades suspină dornic. Iar „pierot“ în osanale­i cântă Că singurul îi e merit ca vornic. La fel și el, gătit cu frac la modă Nu-i doamnă să nu-i povestească fleacuri Sub teama să nu-i dea în ochi cu sobă Sau să nu-i dea vre­ o boală fără leacuri Aștri păpușa mea și el așa-i. Cu trup și suflet aprigi „femenești“. De-aceia un agent se tine scai De dânșii, bănuindu-i comuniști. Păpușile totuși se vând Viaț­a-i o eternă anarhie iar omul și-o trăește cum șira face. Din somnul neființei ea învie Și ’n clipe variate se preface. Dar cum complexul ei nutrește ura Și bucuria travestită ’n glumă, • ■ Un fost ministru își deschide gura Șirmi cumpără păpușele de gumă, Păpușelor, adio chef și baluri, Adio comuniste adultere, Adio vitrinale carnavaluri, „Bebe"-i a­ tot-puternica putere. Moartea păpușilor mele „Bebe"-i un criminal și vrea să 'nîradze Păpușile de lux și le zugrumă. Pe-a mele mi le-a sfredelit în frunte Să vadă de au creerii de gumă. La fabrică atunci — printr o minune Modelele în care­ au fost turnate. A închegat cuvântul prin a spune: (Erau pe-o masă lungă, răsturnate). ~­ti Păpușelor din toată omenirea: „Jertfiți-vă și jertfa va aduce „In sufletele fără samt, iubirea, iar în biserici o a doua cruce’1. SIMONA BASARAfr , ----------ooc=0 0=oo------—| Scrisoarea de Crăciun Mamă, ’n noaptea asta de Crăciun Strălucesc de aur și lumină casele bogate zice că sosește un Moș bun Cu un sac de daruri prins în spate. Eu, străin de lumea de pe­ alb Rătăcesc pe străzile deșarte. I Cerul a ’nghețat și stelele’s mai mici, — Gândul meu s'a dus, s’a dus departe Colo ’n satul cu nămeți peste uluci lată, cete multe de copii colindă, Tu t-aștepti pe-un scăunaș în tindă Și le ’mparți colaci cu mere și cu nuci. 1 Vite satul de colindători zglobii , Și de câini, de clopote și plesnituri pe drum 7 ■* Tu, pe vatră, ai rămas cu gândul la copil,­­ Pe-unde rătăcesc feciorii tăi acum ?. . li revezi în jurul tău, codani . S’au întors târziu, cu traista plină, — Și săruți pe frunte după-atâtia ani ! Șt ti-e casa numai zâmbet și lumină.. " Ai întins în gol o mână tremurăndă,­­ "■ Ai zâmbit — dar nu e nimeni... și suspini^ Poate-a fost ursită vre-o osândă­­ Ca feciorii tăi să rătăcească prin străini. ...Mamă, ’n noaptea asta de Crăciun Ard în toate casele făclii, Numai eu bat străzile ca un nebun , Eu n’am casă,... nu aștept copii... Mă opresc sub geamurile luminate Și rămân așa in noaptea înghețată, Rebegii, cu gândurile întristate, Parc’aș fi colindător pierdut de ceată... 1 " GEORGE A. PJETgB ;anii ’’9188

Next