Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1925 (Anul 6, nr. 230-234)

1925-05-03 / nr. 230

e­sr» fi îndrăznit, acum douăzeci de ani, să proclame, fără­­ să fi fost socotit un fantezist, progresul datorit unor noutăți teh­nice cari fac gloria epocei noastre,— e destul­e să cităm radiul, aeroplanul, telegrafia fără fir? Faptele desmint ve­chile teorii și, după noua teorie, totul este posibil în dome­niul științei, care nu e făcută decât din ipoteze. „Este, deci, foarte posibil, ca geniul omenesc, care, de la începutul veacurilor, se căznește și, deseori, reușește să­­ îmblânzească elementele, e posibil, zic, ca el să fi putut descoperi principiul neutralizării puterii de atracție a pă­mântului. „Theobald Armory a fost muritorul fericit, căruia i-a fost dat să învingă această imensă forță a naturii. Domnul procuror a mirat că nu s’a găsit nici o urmă a lucrărilor inginerului... .Dar cine este nesocotitul care­ ar lăsa la voia întâm­plării planurile sale, notele, schițele, materialul, aparatul său, când e vorba de­ o asemenea descoperire? „Prudent (și pe drept cuvânt) Armory și-a luat toate precautiunile și după ce și-a realizat principiul, a distrus orice hârtiu la care ar fi putut să-i releve existenta, orice accesoriu. Orice rămășiță care i-ar fi atestat înfăptuirea. Martorii? Dar niciodată Armory n’a avut ideia nefe­ricită de a-și face exercițiile în fața lumii. „Ați fi vrut să se expună curiozității trecătorilor, in­discreției primite Venit?! Fără îndoială, domnul procu­ror are dreptate să se întrebe: Cum se face că nici o altă ființă omenească nu l-a surprins executându-și isborul în noaptea de 12­­ Aprilie 1917? „Acuzatul ne-a spus singur că fereastra lui, situată la al șeaselea etaj și dând spre curte, domină casele împrej­muitoare. Or, afară numai dacă vreun zgomot suspect nu le atrage atenția, locuitorii marilor orașe au foarte rar or­biceiul, imediat după cină, să-și pună nasul la fereastră și să-și contemple curtea prozaică, care le trimite emana­­țiuni mai mult sau mai puțin rău-mirositoare; în ceea ce privește deplasarea constelațiunilor, această problemă de înaltă astronomie lasă destul de reci pe concetățenii noștri, ca să-i sacrifice agrementele digestiunii... PREȘEDINTELE Publicul e rugat să nu sublinieze prin râsete zgomo­­toase, pledoaria apărării, altminteri, voiu evacua sala! Continuați! APĂRĂTORUL Ca să confunde complect pe inculpat, domnul procu­ror citează mărturia unor anumiți funcționari ai ministe­rului de înventiuni, cari nu-și amintesc de vizitele lui Ar­mory. Ah, domnii funcționari!.. Bi­rocrația!.. Alții, mai chemați decât mine, au protestat împotriva indiferenții, te­rrierei de răspunderi, politica celei mai mici sforțări, cari dezolează administrațiile noastre. Și dvs. aui dori ca acești faimoși „ronds-de-cuit“ să-și compromită trista lor cele­britate, aducându-și aminte de solicitatorul genial — nu încurcă-lume, la care nu s’au uitat decât în treacăt, cu o privire distrată, disprețuitoare? Dar nu s’a isprăvit... Mai sunt și acei doi mari finan­ciari cari, t­ot așa, nu l-au întâlnit niciodată pe Theobald Armory. Și totuși, l-au văzut sunt încredințat. Un visător ca inginerul defunct, n’ar fi găsit niciodată această frază delicioasă „un sfârșit apropiat al războiului ar însemna ruina noastră“... Numai auzind această frază, vezi ridicându-se în fața ochilor, teribilă, această lume blestemată a profitorilor de războiu, toți exlporatorii nenorocirii generale, pentru cari acest coșmar înfricoșat a devenit viziunea fericită a unui paradis terestru. El nu admit să-l fi văzut pe Armory, căci prea mare le-ar fi răspunderea: mărturia lor ar atesta e­­xistența reală a acestei invențiuni cari îi înspăimântă și­ a cărei perspectivă înseamnă declinul prosperității lor, ba­zată pe războiu, instalată în războiul PROCURORUL întrucât țara noastră nu face decât să descurajeze pe oamenii de geniu, de ce nu s’a adresat Theobald Armory unei puteri aliate?, De ce să-i vie monstruosul gând de-a vinde dușmanului asemenea armă? APĂRĂTORUL Domnul procuror uită că nu procesul inginerului de­funct se judecă aici! și voi răspunde, totuși, că în momentul actual, ca să iau granița se fac cele mai mari dificultăți. Cel dintâi comisar de politie, căruia i-ar fi făcut cere­­­­­rea, ar fi întrebat pe Armory care îi e fictivul de plecare. A­flându-l, ar fi sfătuit pe inginer să-și plaseze invenția tot în noi, fiindcă e un lucru care interesează apărarea națio­nală. Și lucrurile ar fi început dela capăt. Mă așteptam la această spirituală replică! Ei bine, iată vina lui Armory! Nu s’a gândit la această soluție. Și chiar dacă i-ar fi venit în minte, ar fi respins-o, fără îndo­ială, considerând-o ca o umilire. Voia să s răzbunee! Oamenii de geniu sunt teribili când e vorba de amorul lor propriu! Egoismul geniului lor nu le îngăduie să ierte , pe cei cari i-au rănit; răzbunarea lor la proporțiile monstruoase ale geniului lor. Theobald Armory s’a simtit jicnit, lovit, exasperat de ingratitudinea patriei sale: el a voit s’o pedepsească! Din fericire pentru el, din fericire pentru noi, Henriquez i s’a pus în cale. Ne-a apărat. L’a doborât. Povestirea sa e cea mai eloquentă pledoarie. A evitat orice frază sforăitoare, orice efect teatral. N’a căutat un succes facil. Eu însu­mi domnilor jurați, nu insist asupra frumuseței actului său; vă scutesc de orice reflexiune binevoitoare la adresa lui, sunt încredințat că ați făcut-o Dvs. înșivă! Ceea ce discut aici sunt faptele. Printr-un ciudat și regretabil concurs de împrejurări, apărarea nu posedă nici o probă materială, care să dove­dească existența planurilor științifice ale lui Theobald Ar­mory și a storurilor de el executate, dar mă întreb: dacă această probă ar exista, ar accepta acuzati­mea în între­gime, depozitaunea noastră, ar admite ipoteza omorului, așa cum ni l-a prezentat acuzatul, sau, recunoscând reali­tatea invențiunii, ar căuta un alt mobil al crimei?! Nu ela­nul patriotic al lui George Henriquez, ci, de pildă, satanis­mul acestuia, tentațiunea de a-și apropia descoperirea. Nu! PROCURORUL Repet, darî­ne cea mai mică dovadă că Theobald Ar­mory poseda această minunată țesătură, și vom fi dispuși să examinăm restul alegațiunilor d-voastră. APĂRĂTORUL Inutil. Să nu mai pierdem vremea cu abilități retorice. Domnule procuror, admitem­ d­vs sau nu realitatea Inven­­țiunii lui Armory? PROCURORUL APĂRĂTORUL Foarte bine. Care este atunci, după dvs., adevăratul mobil al crimei? Ancheta ne-a arătat că acuzatul și victi­ma erau cei mai buni prieteni din lume. Temperamente calme amândoi, practicând în relațiile lor, o politețe cor­dială, având aceleași aspirațiuni idealiste, cu tote că vo­­cațiunile lor erau diferente — deci, orice rivalitate profe­sională exclusă — cei doi prieteni pe cari nu-i despărțea nici o chestie de bani sau de femei, făceau impresia unei perechi unite într’o încredere și o admirație reciprocă. De ce, dar, această crimă absurdă, dacă nu din pri­cina unei înălțări sufletești? Nu, domnii mei, puteți cerceta cât veți pofti, nu există altă explicație a omorului misterios, însuși domnul procuror nu îndrăznește să ceară pe­deapsa capitală, căci se îndoește și d-sa. Nu uitați că țineți în mână viata și onoarea unui om ireproșabil; înalta probitate a trecutului său, elevațiunea operei sale literare, admirabila sa conduită pe front, de un­de s’a reîntors încărcat de gloria dublă a rănilor și­ a de­corațiilor sale — toate vorbesc pentru el, toate sunt făcute să justifice ultimul său act de eroism, sacrificiul dureros, cel mai mare sacrificiu, impus pentru apărarea patriei în primejdie. PREȘEDINTELE Acuzatul n’are de făcut alte destăinuiri? ACUZATUL Am spus tot. Nu mă apăr. Nu cer nici gratia, nici in­dulgența domniilor voastre. Misiunea mea e itpbnită. • Putin îmi pasă de rest! • • • •• • • * • h După câteva minute de deliberare, jurații aduseră un verdict negativ. Achitat, George Henriquez fu pus în libertate. A doua zi, însă, el se duse pe mormântul lui Theobald Armory și-și sbură creerii. Moartea lui George Henriquez spori și mai mult mis­terul omului sburător, care­ a pasionat atât de mult, în timpul războiului, una din marile capitale apusene. Paris, 1917, VICTOR EFTIMIU A iT : - „1 ^ SI.­L Un om­ care sboară, n’are nevoie de pașaport. Cere ci­­fva^păsărilor hârtii de identitate?­ ­ PROCURORUL . .... APĂRĂTORUL „ABEVIWUI LITERAR Ș» ARTISTIC^'s Naturalism și impresionism In câteva articole publicate în „Adevărul literar” ne-am străduit să caracterizăm naturalismul în deosebire de sti­lurile ce i-au premers. In drumul nostru am ajuns la o răs­pântie de unde observăm un neajuns al determinărilor de mai înainte: oroarea de metafizică, alipirea la realitatea dată și dragostea de „individual” aparțin în adevăr naturalis­mului, dar se potrivesc și altui curent care a depășit na­turalismul, și anume impresionismului care se începe pe la 1870. Dacă nu voim să rămânem incomplecți și în­deo­sebi dacă voim ca apele celor două curente să nu sa re­verse în aceeași matcă, va trebui să determinăm naturalis­mul și în raport cu impresionismul. Impresionismul s-a năs­cut de fapt din naturalism — și se deosebește de aceasta prin­ aceea că diferențiază și subtilizează, uneori până la pulverizare, năzuințele inerente naturalismului. Dacă impre­sionismul, curent de ultime concluzii, s’ar reduce însă numai la rafinarea procedeelor naturaliste, ca o simplă nouă etapă a acestora, ar fi riscat să vorbim despre el ca despre un nou stil. Nu facem nici o inovație afirmând că de-un nou curent pot vorbi num­ai în cazul când acesta prezintă cel puțin un element, sau o strădanie contrară celor anterioare. Un curent există numai prin reacțiune față de trecut. Pro­blema deosebire­ între naturalism și impresionism se pune deci pentru noi, aici, in deosebi sub unghiul de vedere al contrastului dialectic care dă articulație ritmului istoric. Lă­­sa-vom în stufărișul aparițiilor istorice acele momente con­trare care fac din naturalism și impresionism, cu toată înrudirea lor, totuși două curente deosebite, întrebarea își are greutățile ei. E un merit al lui Max Dern, celebru istoric al artelor, de a fi atras atenția în domeniul picturii asupra deosebitei între cele două curente în discuție. Pictorul Manet rezumă în opera sa mai bine decât oricare altul deosebirea aceasta, căci — după ce a fost unul dintre conducătorii naturalismu­lui, devine încă odată revoluționar față de sine însuși, creând alături de alți doi, trei pictori impresionismul. In prima perioadă a vieții sale Manet redase natura, in a doua — impresia. Natura, împletită în lumină, aer, pământ, apă și foc, are în pânzele ei întinse prin spații elemente mai mult sau mai puțin­ variabile. Natura se țese din linii și culori, unele mai constante altele mai puțin. Naturalistului îi plăcea natura de linie mai constantă, impresionistul iu­bește inconstanța. Naturalistul își compune lucrurile din impresii care durează, impresionistul vrea să redea impre­sia cea mai fugară și mai fragilă. Elementele absolut in­variabile natura ca totalitate de impresii nu are, totuș na­turalistul se străduia să redeie natura sub aspectul ei de maximă constanță, în vreme ce impresionistul redă dim­potrivă natura sub aspectul maximei inconstante. Natura­listul dă de fapt media unor impresii, impresionistul pura singulara impresie. Naturalistul crede încă în lucruri de­ o relativă substanțialitate impresionismul nu crede decât în mănunchiuri întâmplătoare de impresii, cari se schimbă de la o secundă la alta. Diferența aceasta — cu finețe prinsă de Deri — ni se pare esențială. Așa de mult esențială, că se poate generaliza și asupra unor domenii de creație, la cari Deri cu preocupări limitate la artă, nu se gândia­ asupra filozofiei și științei. * * * Materialismul filozofic (în stil naturalist) aducea fe­nomenele naturii la un numitor comun: materie și putere. Materialismul credea deci în anumite realități substanțiale, cari luând veșnic altă înfățișare persistă totuși nealterate la ființa lor ultimă. Naturalismul credea încă în constantele naturii: materia și energia. (Materialismul a fost singura metafizică ce și-a tăgăduit-o naturalismul, fiindcă își în­chipuia că materia e o realitate în afară de orice îndoială). Știința naturalistă de altă parte, cu toată frica ei de ipoteze, susținea cu tărie existența „atomilor”; atomii nu mai erau o simplă ipoteză ci lucru „dovedit”. Aceeași știință în stil „naturalist” nu se îndoia de­loc de existența unor legi obiective și constante, presumptiva descoperire a acestora era chiar mândria ei cea mai mare. Cum vedeți, naturalismul, deși se alipea la realitatea simțurilor, totuși își construia o medie ten­etică de impresii și încerca să fixeze natura în constantele ei. Analogia cu tendința contimporană în artă e evidentă­ cu atât mai evi­dentă că și impresionismul artistic își are apariția analoagă în filozofie și știință. Marele impresionistă științei e bună­oară — Ernst Mach, fizicianul și filozoful. El nu crede nici în existența materiei sau a energiei, nici in­existența ato­milor sau a legilor „cauzale” constante. Pentru el nu sunt aievea decât sensațiile și raportul funcțional dintre sensații, restul e o fantomă teoretică. Dar despre acestea mai pe larg când vom scrie despre impresionism, deocamdată voim numai să arătăm că tendința spre aspectul de maximă con­stanță a naturii a existat deopotrivă în artă ca și ta filozofie și că aceasta e o notă integrantă a naturalismului. * * * Analogia se poate urmări mai departe. Literatura natu­ralistă, (Flaubert, Zola) face o psihologie de constante. Ei construiesc caracterele pe portativul unor linii de lungă durată: ei analizează patimi, sentimente, porniri și feluri de a gândi, cari cu toate schimbările de zi și de noapte, de luni și de ani, perzistă în om, și fac prin alchimia lor din fiecare ființă un întreg organic de­ o vizibilă consecvență lăuntrică. Un decadent impresionist ca Huyrm­ans nu mai urmărește în viața personagiilor sale aceste linii de lungă durată, ci stările cele mai subtile și cele mai trecătoare. Psihologia impresionistă e o psihologie de spumă și de curcubee. O psihologie a schimbărilor aproape imperceptibile ce se săvârșesc în om timp de secunde. Comparați acum aceste psihologii literare de­ o struc­tură atât de diferită — cu psihologiile teoretice, științifice ale celor două stiluri de viață: naturalist și impresionist. Pe la 1860 psihologia teoretică era încă în căutarea „con­stantelor” sufletești, fie în formă atomistă ca în asocia­ționism, fie în forma nu mai puțin rigidă a matematicei imaginiste gen herbartian. Se căutau constantele di­n care se credea că se compun stările sufletești și „legile” de ames­tec ale acestora. La 1888, adică exact în timpul celei mai frumoase în­floriri­­ a impresionismului apar „Datele imediate ale con­științei întâia operă a lui H. Bergson. Principiul acestei psihologii e tocmai inconstanța: conștiința e înfățișată în continuă schimbare calitativă, în creație și curgere; un sen­timent prelungit nu mai rămâne acelaș; nici’ o stare de conștiință nu se repetă. # * * Schematic: Natura subt aspectul maximei constanța: Coubert, Manet I„ Flaubert, Zola: Materialismul filozofic, știința cu a- Naturalismul tumii și legile obiective. Psihologia constantelor psihice. Natura subt aspectul maximei inconstanțe: Manet II., Monet; Flagmans; Ernst Mach: negarea atomilor și a legilor cauzale obiective; afirmarea 1­ur­ei ca­­ impresionism pură senzație. Psihologia calitativă a lui Bergson. " [ LUCIAN BLAGA Tot ce privește redacta „Adeverului Literar” (manuscrise, corespondență,­ cărți și reviste) se '­­str.Lj&tó w* «­HSSP*? ' "S­­'W “ ' trimite pe adresa d*lui A.'de HRJRZâ ■— —«eessojposso»--------­ însemnări IMARUPITB tipografia „Iorgu Constantiniu” din R.­Sărac va apare in curând volumul de poezii Plumb de G. Baco­via, reeditat de d-nii Gr. Tăbăcaru, Alex. Zamfirescu și Cris­­toveanu. 9 t6 tipografia de mai sus vor apare Sonete­­ postume și Epigrame de Ion Pavelescu. — A apărut broșura 1 (1925) din „Buletinul Institu­tului de Literatură”, care cuprinde priviri critice asupra următoarelor volume: Tragedia unui comedian, de Victor Eftimiu, Păcat, de Lucreția Petrescu, Paharul blestemat, de G. Rotică, Scrisori bănățene, de Dora Irineu, In marea trecere, de Lucian Blaga, Istoria Artelor, de Simionescu- Râmniceanu, Inscripții și Conservator & C­ ia, de N. Da­­videscu și Spre Emans și Oameni din lună, de M. Sado­­veanui — La Bârlad a apărut primul număr din revista literară Graiul Nostru cu colaborarea d-lor G. Tutoveanu, Sylvia Pan, G. Ponetti, G. Pallady, Virgil Duiculescu, Ion Pa­­lodä, J. Laur, G. Nedelea, G. Marangos, G. Băicoianu și Liana Luncă. — Ultimul număr (19 Aprilie) din revista Ploeșteană Săptămâna aduce colaborarea d-lor: G. Tutoveanu, George Tăslăuanu, Șt. V. Ionescu, V. Petrescu-Vrancea, Const. Goran și I. AL Bran-Lemeny. . . ^ — A apărut în volum piesa „Suflete Tari” — Nebu­nii lui Andrei Pietraru, de Camil Petrescu. S­­­— Bogatul număr de Paști al revistei Gândirea aduce colaborarea d-lor T. Arghezi, Biserica vie, Lucian Blaga, în­ceput de primăvară, V. Ciocâlteiu,­­Magie, Mihail Sadov­eanu, Minunea Teoctistei Lesvianca, Zaharia Stanca, Duminecă, T. Moșoiu, Neculai Milescu, Ion Pillat, Peștii roșii, Gib. I. Mihăescu, Femeia de ciocolată, Ștefan I. Nenițescu, Tri­logie fără dedicație, Sandu Tudor, Versuri: Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Ioan Ciorănescu, Catedrala, Al. Bă­­dăuță, Românul e născut poet —­ Paul Claudel a terminat în Japonia o mare operă teatrală: Le b­oulier de Satin" și o lungă lucrare asupra versului francez. — Madame Gérard (Th­ouville a scris o carte intitu­lată „la­ vie amoureuse de l’Imperatrîve Josephine”. Noul volum al fraților Tharaud se intitulează: Fer ou Ies Bourgeois de L’Islam. — In luna Mai se celebrează la Paris, centenarul lui Paul-Louis-Courier. — Cele­ mai citite cărți din biblioteca publică din New­ York sunt: Le Trois Mousquetaire, Le Vicom­te de Bra­­gelone și Vingt ans aprés... — Profesorul englez Lewis Freeman Mott, autorul unei lucrări asupra lui Renan, publică un mare studiu asupra lui Sainte-Beuve. — A apărut­ No. pe Martie—Aprilie din revista Gân­dul Nostru, cu următorul sumar: George M. Vlădescu, Stat cultural sau civilizat?, Emil Bărbulescu, Litanie Postumă, Sandu Teleajen, Cojanii,, Al. Th. Stamatiad, Frumusețea, Al. Alexandrescu, Ambițiosul, Eug. Constant, Scrisoare, G. M. Zamfirescu, Intre scenă și literatura dramatică, Al. Vă­­râianu, Preludiu. — Premiile cele mari aje S. L. R. au fost acordate anul acesta, după cum urmează: Lei 25.000 d-lui G. Bră­­escu, pentru volumul „Schițe vesele”, Lei 20.000 d-lui N. David­escu, pentru romanul „Conservator ” C-ia, și Lei 10.000, d-lui Adrian Maniu, pentru volumul de poezii „Lângă pământ”. — Academia Română, începe la începutul lunei Mai,i construcția noului palat al Bibliotecii. Lectura. Floarea literaturilor străine, — No. 12, —• care s’a pus în vânzare, ne aduce una din cele mai mișcătoare nuvele ale marelui scriitor rus actual, — Kuprin: „RAUL DE MARE”. — Cu acest prilej lectura” înștiințează pri cititorii săi cu numărul, că se pot abona, începând de la orice număr, cu preț redus, la Administrație, str. Sării de 9—11.

Next