Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1925 (Anul 6, nr. 235-238)

1925-06-07 / nr. 235

ä „ADEVERUL LITERAR SI ARTISTIC" Paduraru: (Din viața arominilor) Bătrân voinic, de vreme nins. Curat cum e altarul Crescu în freamăt de stejari Și-i verde ca stejarul. # Pădurea este templul lui Cu umbra-i de mătase, Ciocănitoare toaca-i bat Amurgul când se lasă. Cocoși sălbateci—cântăreți si cântă ’n miez de noapte Si, toamna, vântul fluind li glăsuiește ’n șoapte. Pe gânduri dus ascultă ’n main Quartet de păsărele Si’n ochii blânzi îi ard lumini­le-albastre viorele. Privighitori, din cuibul lor, li cântă, cum -­i rangul, iar cucul basul monoton In urmă tins hangul. Coliba tui de crengi de brad E singura-i avere, Si vântul ’ngănă prin spărturi Un psalm de mângăiere. Frumosu-i suflet—strop curat De lacrimă stelară N’a cunoscut durerile Si suferința amară. Un veac întreg închee azi, Si tot privind hotarul Se simte tânăr și voinic Si râde pădurarul­ NUSI TULLIU Menin* * * * *searea — Să pun masa? !­­— Nu mi-e foame. Mult s’a minunat mătușa Casandra la auzul acestor vorbe. Să nu-i fie foame, când altă dată sta pe ghimpi până la vremea mesei, bucurăndu-se ca un copil când ceasul batea Ș £ 8pte. — Nu-i este foame? Ăsta nu s’a mai întâmplat nici­odată. Și tocmai azi?.. Aici nu-i lucru curat!.. Bombănind mereu, mătușa Casandra se întoarse la bu­cătărie muncindu-se să înțeleagă de ce de dimineață „co­­nașul” măsură salonul, fumând țigară după țigară. — Bunătate de mușchiul­ Târziu de tot, îndrăzni să-l întrebe din nou. — Nu mi-e foame. — Să arde mușchiul. — Dă-i dracului de mușchiul — Poate că ți-e rău? — Lasă-mă! Dă-mi pace, n’am­ nimic... Mă plictisești!.. Eși afară! Mai, mai s'o îmbrâncească pe ușe. — Doamne! Doamne! înciudată lovit motanul ce-și freca trupu­l mătăsos de poalele rochiei. Să se răstească la dânsa femee bătrână, care l-a legănat și i-a spus povești?.. Pe dânsa,­ care l-a îngrijit pe bătrânul Frimu până la moarte și a rămas cre­dincioasă și după ce conașul cel tânăr s’a întors de la în­vățătură din școlile dela Iași, luând conducerea gospodă­riei. S’o îmbrâncească pe dânsa? Dar cine l-a iubit, cine îi strângea bucățelile cele mai bune, cu toată zgârcenia bă­trânului? Că i-a fost ca o mamă. Și acum? Fără voie o podidiră lacrimile, în bucătăria plină de mirosul mușchiu­lui ars. f * * * Nici­odată Frimu nu s’a simțit așa de singur și nefo­­lositor ca în seara aceea de toamnă târzie, cu ploaie mocnită. De câteva zile, odată cu cele din urmă frunze ale teiului de la fereastră, cu cea din urmă rază de soare strecurată printre perdelele grele de catifea de Damasc, plictiseala se cuibări în sufletul lui pe nesimțite. Niciodată nu i se pătură odăile așa de lungi și așa de pustii. Și doar multe toamne au trecut, fără să le simtă tristețea. Mulți stropi de ploaie s'au sfărâmat de fereștri, fără să-l plictisească. De zece ani, de la moartea bătrânului, fost contabil vestit pe vremuri, de când s'a întors în casele părintești, sta tot singur și era mulțumit. Când deodată, într’o bună dimi­neață, cum se bărbierea, zări în oglindă, părul negru înălbit pe la tâmple. Tresări înfiorat din creștet până în tălpi. De abia atunci își dădu seama că îmbătrânește. Până în clipa aceea viața trecuse peste dânsul fără urme, îmbătrânea?! Cele dintâiu fire de păr alb.. Năvăliră gândurile, iar odată cu primele zile de toamnă, tristețea se strecură, învăluindu-i tot mai mult. Singurătatea i se părea tot mai grea, tot mai ucigătoare. Degeaba măsura odăile încărcate de mobile vechi, mo­bile lipsite de amintiri pentru dânsul care-și petrecuse co­pilăria printre străini, pe la gazde. Degeaba "scăatif s’alunge gândurile cu fumul țigărilor. O­­dăile reci, ploaia de afară, singurătatea îl fărâmițeau cum macină ploaia din piatră. . . ? Obosit se trânti într'un fotoliu gâfâind din pricina gră­simei, ca un om ce-a făcut cine știe câtă cale, își prinse capul în mâini, astupându-și urechile, să nu mai audă ră­păiala ploii. Viața lui... închise ochii și se văzu copil, lipsit de mângâierile mamei ce murise când l-a născut. Copilăria lui tristă, fără tovarăși, fără jocuri, alături de un bătrân mo­­rocănos ce bombănea într’una, amenințându-1 și răstindu-se la dânsul, — că ii era teamă să se uite în ochii aceia tulburi, ce-i sfredeleau sufletul. Veșnicile mustrări... — învață! Să-ți câștigi pâinea singur așa cum mi-am câștigat-o și eu... Pe urmă plecarea la Iași... Nopțile de veghe petrecute deasupra cărților ale căror litere se îndărătniceau să-i intre în cap cu toată silința ce și-o dădea. Gazda? Râsetele și ironiile celorlalți copii, din pricina siniciunii și fricii ce-o avea de străini... Opt ani de muncă și încordare până în ziua când s’a văzut cu diploma la mână, când pentru întâia oară l-a sărutat bătrânul, cumpărându-i un rând de haine și-o pălărie, așa cum nici în visele lui nu năzuise vreodată. Slujba plictisitoare la o bancă, bucuria când s’a văzut cu ’cei dintâiu bani, câștigați de dânsul. Viața liniștită și apoi vestea morții bătrânului când a rupt-o cu trecutul începând o nouă viață. Toate astea trecură prin mintea lui Frimu­ța într’un film de cinematograf. * * * Fericit a fost Frimu până în ziua când o telegramă venită pe neașteptate ii vesti moartea bătrânului. Fu o lo­vitură prea mare, ce-i zdruncină toată viața... Rămânea sin­gur. Pe lângă durerea pierderii bătrânului pe care începuse să-l iubească din ziua când l-a sărutat cumpărându-i un rând de haine și­ o undă de bucurie se strecură în sufletul lui. Bucuria de a se vedea stăpân pe o așa mare avere, scăpându-i de grija slujbei ce n’o putea suferi. De aceea își dădu imediat demisia, trimise un om să-i aducă lucrurile de la gazda din Iași, hotărât să rămâie să îngrijească de averea părintească... Ca urmare își orândui viața. Făcu in­ventarul gospodăriei, însemnându-și toate într’un catastiv,­­și rubrici pentru fiecare, depuse banii la o bancă, rugă pe nai ușa Casandra să-l îngrijească cu aceeaș credință și drept mulțumire îi mări leafa. Și anii se scurgeau liniștiți, în­­florindu-i tâmplele și îngroșându-i ceafa. Degeaba’ îi dădeau târcoale cucoanele bătrâne ce-și pu­seseră ochiul pe el. Degeaba se u­n­au în dosul perdelelor, capete de diferite culori, când trecea pe stradă încetișor, cu mâinile la spate, burta puțin scoasă înainte, făcându-și pe înserate obișnuita-i plimbare de-a lungul bulevardului. Înțelesese dânsul despre ce-i vorba, de aceea zâm­bia mul­țumit fredonând vreo frântură de vals și bătând tactul cu bastonul cu cap de argint. Dar să-i fi pomenit cineva chiar pe departe de însurătoare, apoi era primejdie mare. Avea o adevărată groază, de altfel pe semne că o moștenise din f­amilie, că nici bătrânul Frimu nu făcuse pasul acesta decât ărziu de tot. Și anii treceau într’o deplină mulțumire până în ziua când zări perii albi. — Ce-am folosit eu din viață? Ce-am folosit?.. Nu-i părea rău că îmbătrânește, dar gândul că o să moară și-o să rămâie străinilor toată munca lui și­ a bă­trânului, îl durea. * * * Plictisit se ridică Frimu, începând din nou să măsoare odăile, ar fi vrut să citească ceva, dar n­u mai avea ce. Deodată isi aminti de cufărul, cufărul aruncat în mod plin de cărți de pe vremea când era la Iași. Cufărul trimis de gazdă, aprinse o lumânare și începu să scuture praful amin­tirilor. Cu fiece lucru, mii de nimicuri îîl năvăliră în minte. Școala, prietenii, mizeriile, când, deschizând o carte, un buchețel uscat căzu pe podele. Il ridică mirat, uitându-se la el. Un mănunchiu de pansele legate cu-o panglică roz... Atâta tot... * * Mult s'a mai căznit bătrânul Frimu până să-i poată găsi o gazdă potrivită cu principiile lui... Dar a găsit-o... Cam departe nu-i vorbă, cam pe la marginea Iașilor, în­tr’o mahala înfundată în care noroiul se ajungea de la o ploaie la alta, dar bunătate de gazdă ca c’oana Aglaia mai rar. De cincisprezece ani de când rămăsese văduvă, cu o pensioară ca vai de ea, c’oana Aglaia își creștea copiii ținând odăi mobilate. Ce să facă biata femee? Noroc că avea casele ei date de zestre de tătânești, fost negustor în Piața Mare. Așa că cele trei odăi din față, mici ca niște cutii de bom­boane, dar curate de mama focului, începură să primească în ele diferiți necunoscuți. Unii stăteau mai mult, alții mai puțin, dar fiecare pleca cu părere de rău după curățenia și bunătatea c­oanei Aglaia. Un pumn de femee, dar cu inimă mare și harnică de n’o prindea locul. Bătrânul Frimu cum aflase de ea nu se știe, destul că după ce culese toate in­formațiile necesare, îi plăcu odaia și căzu la învoială să-l ia pe băiat și cu masa. Așa că Neculae cât stătu la Iași, chiar și când își termină școala și fu numit la bancă, dela c’oana Aglaia nu s’a mutat. Se deprinsese băiatul, simțin­­du-se ca la dânsul acasă, iar bătrâna îl iubea din pricina firii lui așezate, ca pe copilul ei. De mulți ani nu mai avusese că oana Aglaia așa găzdaș. Se închidea în odaie de nu-i auzea gura, curat ca o fată, fără mofturi la mâncare și chiria plătită întotdeauna pe cincisprezece zile înainte. Pe lângă doi băieți care învățau pe la școli, c­oana Aglaia mai avea și o fată, Natalița, care îi semăna bucățică ruptă. Fără a fi cine știe ce frumoasă, un păr blond, spă­lăcit, ce toată ziua îl tot așeza pieptănându-i, dar să stea așezat nici pomeneală, un trup micuț, rotofeiu și doi ochi jucăuși ca două mărgele și neastâmpărată de-i scotea peri albi bătrânei. Se minuna femeea de câte îi mai treceau prin cap. Neculae avea o adevărată groază de dânsa, atâtea drăcii îi făcuse. Tresăria ori de câte ori auzia pașii prin dreptul ușei lui, căci știa că are obiceiul să-l pândească prin gaura cheii, să vadă ce face, ca apoi să-l imite, cum­ merge, cum citește sau cum se bâlbâie când timid făcea câte ceva greșit Și Neculae greșia cam des. Ba se împiedica de vreun covor ba scăpa lingura cu supă, de săreau stropii cine știe ,und și asta numai din cauza Nataliței ai cărei ochi îl sfredelea, ca două cuie. Se înroșia atunci până în sfârcul urechilor bâlbâindu-se de nu-i mai înțelegea nimeni o vorbă, în vreme ce Natalița se tăvălea de râs, știind că dânsa-i pricina. Cu cât râdea fata, cu atât se bâlbâia Neculai, încât în cele din urmă fugea rușinat în odaia lui și trântindu-se pe pat plângea cu capul în mâini. Degeaba o certa cuoana Aglaia degeaba îl mângâiau băieții, numai când îl vedea plângând Natalița devenia serioasă și aproj­lindu-se încetișor de el, îi cerea ertare.. Prntru ertarea aceea, Neculai ar fi fost în stare să plângă toată ziua, atâta căință și duioșie punea în glasul ei. Crescuse acuma mare de tot băiatul și p­leacă mai mică fata, dar de drăcii nu se lăsase. Nu se mai făcea chiar așa de deochiate, nu-i vorbă că nici Neculai nu mai plângea ci se mulțumea să zâmbească îngăduitor cu ochii plini de­ o bucurie nemărginită... Mult a stat primu cu ochii pironiți la mănunchiul de pansele,­căzut din carte. Fără voie tot trecutul îi năvăli în minte ca și cum mănunchiul acela deslegase un sac plin de visuri și amintiri, închise ochii și-o văzu pe c­oana A­glaia, odăița cu miros de busuioc, haina de elev înroșită de atâta purtare și pe Natalița. Pe drăcușorul de față cu părul ciufulit și ochii jucăuși, își aminti de-o seară când așa pe nesimțite în timpul mesei, degetele lui atinseră de­getele subțiri și albe ca niște lujeri de crin, de simți o căldură dulce ce-i înfioră tot trupul. Pe urmă seara când cu­ o îndrăzneală pe care nu și-o bănuia în fundul întu­necos al antretului i-a frânt mijlocul, iar dânsa lăsându-și capul moale pe umăr și-a dat gura, pradă gurii lui... Nopțile acelea nesfârșit de lungi!.. Sărutările pe furiș și prima lor întâlnire în chioșcul din fundul grădiniței, când înfloreau liliacii. Despărțirea lor fără planșete, printr’o simplă strângere de mână în care și-au pus tot sufletul și pe urmă anii... Viața tihnită... Uitarea... A plâns primuy sărutând mănunchiul ale cărui pan­sele se sfărâmau între degetele-i groase. Intr’un târziu, a scos dintr’un sertar câteva scrisori­­­ chiate. Mult s’a minunat mătușa Casandra văzând lumină în odaia lui, deși trecuse de douăsprezece. A plecat deasupra rândurilor mărunte, căutând să pri­ceapă înțelesul fiecărui cuvânt, le-a recitit de nenumărate ori,­­ cu ochii scăldați în lacrimi. * *1 * * * * . . . . . Vino cât mai repede!.. Te așteaptă micuța ta!.. Iarăși au înflorit liliecii. Acuma nu mai râd! Te aștept să râd iarăși. I­­­­­r «****...­­• De ce nu vii?.. M’am făcut urâtă!.. Plâng mereu gân­­­­dindu-mă la tine... * 4 • * ♦ • 4 » • . . Sunt nenorocită!.. Mama a aflat tot... A trebuit să-i spun. A plâns, săraca!.. Sufăr căci mă doare rușinea ce • i-am făcut-o... N’a zis un cuvânt... Vino!.. • • • 6 • * • 3 * * Ești rău, nespus de rău!... De ce mă faci să te aștept mereu... Mai am câteva zile... Mama plânge, rugându-se necontenit. Costică nici nu vrea să mă mai vadă... M’am făcut urâtă!.. Stau toată ziua și mă gândesc... * * * • • • * • * Cât am suferit!.. Credeam că mor și tu tot n’ai venit... * * * * • • • • ♦• Doamne, cum poți să fii atât de nesimțitor!? N’ai inimă!.. Să-l vezi cum gângurește și cât e de drăguț! Are mâinile mari și catifelate... • * • • • * « t K é • Ești cel din urmă om!... Nici nu vreau să te mai văd! • * * * * • • ‘ * • . In zorii zilei când s’a sculat mătușa Casandra tot mai ardea lumina în odaia lui Frimu. S’a minunat femeea când a intrat și l-a văzut adormit cu capul pe birou. Mult s’a gândit și­ s’a frământat Frimu cuprins de remușcări. Cum putuse să fie așa de rău, de nesimțitor? Ce fel de inimă a avut? Și-l apuca câte o mânie să se bată singur, să-și rupă hainele de pe dânsul și să strige la lumea întreagă cât a fost de nemernic. Și într’o dimineață fără să spuie nimic, s’a suit în tren, și­ a plecat la Iași... Când a ajuns iarăși pe drumul, pe care umblase de atâtea ori, inima începu să-i bată să se spargă. Degeaba căuta să se stăpânească, făcându-și curaj, că simțea cum i se moaie picioarele de la încheeturi, iar sudoarea îi îmbro­­bona fruntea. De trei ori a trecut prin fața căsuțelor ne­schimbate, neîndrăznind să intre, frământându-se fără a ști ce să facă. Treceau drumeți, uitându-se mirați la omul gră­­suliu, roș la față ce se tot învârtea prin jurul caselor c­oanei Aglaia. Intr’un târziu zări la o fereastră un anunț, pentru o cameră mobilată. Era scăpat. Bătu sfios la ușa văpsită de curând... Un dolofan de băiat, cu părul ciufulit îi­eși înainte. — Pe cine cauți, mata? Frima bâlbâi ceva, făcând ochii mari cât o piesă de cinci lei, uitându-se țintă la copilul rămas cu un degețel în gură, nedumerit de prezența și zăpăceala străinului. — Pe cine cauți mata? II întrebă băiatul din nou, trăgându-l de mâneca surtucului și neprimind nici un răs­puns, urmărit de aceeași privire tulbure, instinctiv dădu un pas înapoi, chemând pe mamă-sa. In fundul antretului apăru o femee durdulie, îmbujorată la față, cu mânecile suflecate. — Ce-i Puiule? — Un domn care nu știu ce vrea. * * * * * * a fi A93IAN PASCU S­trada... înfrigurată stradă, Cu brumă albăstrue Pe margini de trotuare, ~ In dimineața clară, — Sonoră catedrală — Păreai o fată albă Cu­ obrazi de sănătate, Prin toată întristarea, Ce-mi năpădise gândul., Imi luai în râs amarul, — Mi-l spulberai în soare, Voios și roș de iarnă.... Simțeam pe pleoape recea, Cinstita fulgerare a gerului, din ceasul, Când se ’ndrumează stolul Copiilor spre școală. Despâmântită parcă, Știam că ești cu mine Și tu o revoltată. — Brumată stradă largă, La orice colț lăsase și Un gând, o năzuință, Poate mai mult: o taijă... Sau poate o nădejde... Muri și în bulevardul, Vulgar, haotic, searbăd. Prea larg, prea drept, prea mare și prea necunoscut. N’am vrut să-mi întorc rapid Să te privesc, răzbită, Uimită, umilită­..., iii . pragul larg al vremii,. Ce-aș fi știut să-ti spui.' Ta stranie și caldă, El rece și comun.... OTILIA QH1BU Deabia atunci își reveni Frimu. — Am văzut un anunț!.. . Da, d-le!.. Vă rog intrați!.. Cu cea mai mare plă­cere!.. Nu-ți fie frică, Puiule, domnul a venit să închirieze odaia­­ de din față!.. Poftim!.. Clătinându-se Frimu intră... Aceeași odaie. Odaia de demult în care a sărutat-o de nenumărate ori pe Natalița, cu părul ciufulit și ochii jucăuși: „ dați voie!.. Să fie mai multă lumină... Asta-i!.. Cred că o să vă placă?.. E micuță dar simpatică. Noi sun­tem oameni foarte liniștiți... N’ai să ai nici o supărare... Frima o asculta, fără să-i înțeleagă cuvintele, dus cu gândul departe... departe... In privința prețului trebuie să vă înțelegeți cu băr­batul meu... Poate că îl cunoașteți? Ciornei, arhivar la Pre­fectura de Poliție... Puiu, vino de stat cu domnul... Mă er­­tați un moment? Tocmai prăjeam niște pește când ați venit și mă tem să nu se ardă... Un moment... Copilul auzind că o să rămâie singur cu străinul acela ciudat, începu să scâncească, agățându-se de rochiile ma­mei lui... — Vai! Cât ești de neascultător, Puiule! Să știi că am să te spun tăticului, să nu-ți mai aducă bomboane... încă o lovitură pentru Frimu» — Lăsați d-nă!.. Am să trec mai târziu. ■— Cu atât mai bine d-le... Atunci va fi și bărbatul meu acasă. Se aplecă și luându-i mâna cu degetele îngroșate de muncă, care mirosea a ceapă și pește prăjit, o atinse cu buzele și uși. In urma lui ușa se închise scârțâind... Valul de lună de afară îl orbi... Simțea că se îneacă... Duse mâna la gât, ca și cum l-ar fi strâns gulerul și împ­eticindu-se o porni înainte. Din colțul străzei se mai întoarse odată, aruncând o privire asupra casei, unde își îngropase toate visurile, toată tinerețea. In neștire s’a îndreptat spre gară, trântindu-se pe o bancă de pe peron în așteptarea trenului care să-l ducă înapoi spre orașul părintesc. Și-a stat așa multă vreme, în frământarea gândurilor. Treceau oameni pe lângă el și văzându-i cum bolborosește singur, ridicau din umeri închipuindu-și că-i beat. Tot drumul a rămas ghemuit în colțul său, cu sufletul și capul gol... Un singur gând se deslușea mai limpede din încâlceala celorlalte. Că Natalița se măritase și nici copilul nu mai era al lui. Ii fu frică să se ducă acasă.* La o masă din fundul unei cafenele stătu multă vreme, bând halbă după halbă, de se minuna și chelnerul. Și-a plâns prima într’un târziu amestecându-și lacrimile cu be­rea vărsată pe roasă, și-a băut mereu, să uite. Se minuna chelnerul, se minunau consumatorii, dar mult mai mult s’a minunat mătușa Casandra când l-au adus acasă niște dru­meți, cu hainele mototolite, tăvălit de noroiul prin care se bălăcise și plângând ca un copil. Sunt un ticălos! Ce-am folosit de viață? Ce-am­ folosit? ADRIAN PASCU Gântec n­ seară Pomul visurilor mele seri pe zi a înmugurit, înspre seară a ‘nflorit In beție de culoare, Flori de vise, Hori de soare Iar când noapte s’a lăsat, Pomul tot s’a scuturat... Nu mai plânge, nu mai plânge, Lacrimile-s flori de sânge, Lasă-ți ochii, O cupă plină, Să mă scalde în lumină, Lasă-ți gura ,să mă cheme Chiar de-ar fi să mă blesteme.. Ci să-ti părul în inele Si-mi acoperă cu ele Ochii mistuiți de dor, In care visurile mor... Nu mai plânge, nu mai plânge Plânsul inima mi-o frânge, Ci mă lasă să mă sting, Si durerea să mă poarte Să m’apropie de moarte Căci e noapte și târziu, Și în mine, soră bună, Viata sună a pustiu... La moartea sufletului meu, Am pornit pe drum de noapte Fără cântece, nici șoapte, Drum nespus de lung și greu... Și te rog să frângi în tine Tot ce ai iubit în mine, Toate câte te-au durut, Să-ți fiu un mort necunoscut Cum este nopților, lumina... Și nu mă plânge, soră Gina... DEM. GÂLMAM *-- ---------------­ loimof Cântare pentru lum@e Ji­ s ochii adânci *ântâni cu limpezi ope­ra caii subletul meu vine sa se adape; Sunt mici ferestre luminoase, clare, Prin cari vad viața în splendoare. Ți-e mâna floare alba, de beteala, Și fiecare deget o pelota Pe care gândul meu timid coboară Ca o albina pe-un potir, ușoară, in părul sau, cascada‘ntunecată Ce-ți cade ne ste umeri dintr'odată, Ca pe o de curând cosită pală -mi cade ochiul frânt de oboseală. Din g­asul tău desprind o nouă melodie La veșnica vieții simfonie. Și din cuvântul tău încheg poema Pentru ertarea negrelor­bres­eni. GEORGE A. PETRE­­«8ä8Bm­mammmmmmmmmmmm—-,

Next