Adevěrul Literar şi Artistic, august 1925 (Anul 6, nr. 243-247)

1925-08-02 / nr. 243

iiHM Catarina Doamna Noastră = Preoți cu crucea 1­2­3­4­5­6 * 8!­ frunte... „...cântă imnul revoluționar al lui Andrei Mureșeanu, și cu drept cuvânt în luptele poporului român, preoțimea a avut întotdeauna un rol conducător, ceea ce era și na­tural. In Ardeal, până la 1848, cuvântul de român era si­nonim cu cuvântul de iobag, iar acelor români cari vroiau să se ridice din starea iobagilor, o singură cale le era deschisă, aceia a preoției. Deci, toate elementele care se ridicau, erau absorbite de către biserică,­­ în ultimul timp, găsim puține excepții, și astea prea izolate. Până la 1848 elementele intelectualilor români, le găsim aproape pe toate în serviciul bisericei. împrejurările în care trăia preotul român, îl făcea să fie aproape de popor, împreună cu el lupta, suferea și deci împreună cu el simțea. In zi­lele de lucru semăna, ara, săpa, lucra alături de credin­cioșii lui. Numai la sărbători se ridica deasupra lor cât ținea sfânta slujbă. Ceremoniile pompoase ale bisericei ortodoxe, ornamentele lucitoare îi asigurau cinstea și in­teligenta lui mai mare îi întăria această cinste. In cele mai multe sate el era singurul cărturar, sfătuitorul iobă­­gimei, conducătorul sufletesc și tămăduitorul poporului. Era deci natural ca el, care a reacționat mai mult în con­tra influențelor din afară, să fie conducătorul poporului, și ca credincioșii să-l urmeze orbește. Preotul român trăia numai din darurile pe care le căpăta dela popor, alte venituri nu avea, și acolo unde po­porul era sărac, și preotul îndura aceiaș sărăcie. Func­țiunile preoțești mai înalte asigurau un venit mai frumos, dar acestea atârnau de guvern și de gratiile boerilor, iar elementele ridicate la aceste ranguri, trebuiau să fie gata la orice servicii ordonate de stăpâni. Intenția guvernului și a boierimei era să-și atragă de partea sa preoțimea, ca prin aceasta să poată trata mai ușor cu poporul. Mulți dintre preoți și-au pierdut capul și de îndată ce aveau o oarecare situație, făceau bune servicii — contra poporu­lui lor. Când în Munții Apuseni toate încercările fură zadar­nice, când cea din urmă sforțare se prăbuși de rezistenta dârză a populației, interesul boierimei se îndreaptă spre preoți. In contra influentei din ce în ce crescânde a Cata­­linei Varga, numai preoțimea putea să fie destul de tare. Seducătoarea și îndrumătoarea la rele a pătruns chiar până la amvoanele bisericilor 1­ de unde propovăduia re­zistența. Poporul adunat în biserică, asculta ideile revo­luționare cu aceiaș pietate cu care asculta cuvintele sfinte din evanghelie, — așa că „revoluția rece“, această revo­luție curioasă, devenea din zi în zi tot mai tare. Locui­torii din Abrud-Sat erau aproape deciși să satisfacă do­rințele boerilor, când apăru în biserică Catalina Varga, care printr’o singură cuvântare răsturnă pacea. „De aici înainte n’au mai vrut să audă nici despre lucrările urba­­riale la Baia de Arieș, nici despre supunere.“ 2) întreprin­derile mari ale statului, ale căror venituri ajungeau în pun­gile boerilor pe căi ascunse, încetară lucru. Rezistența pa­sivă nu se întinsese numai între iobagii statului, ci și în­tre iobagii boerimei, prntre care Catarina Varga începuse o vie agitație. „Propovăduește­. mai ales, că funcționarul ori gorrnicul care ar vroi să oprească clădirea unei case noui să fie grav ocărît și alungat...Tot așa să fie alun­gați acei care cer taxe pentru pășunele din păduri. Să stârpească pădurile tinere spre a putea să pască vitele în ele... Coloniștii luându-se după cuvântul Catarinei, au cau­zat proprietarului mari pagube... Ei și-au mânat vitele pe locurile acestea, pustiind pădurea cea tânără, nesocotind ordinea și supunerea față de funcționari. Din toate aces­tea se vede clar că influența Catarinei Varga crește zil­nic... de ascultare nu mai poate fi vorba; ordinea e căl­cată, iar autoritatea oficială aproape cu totul e neso­cotită. 3) Județul făcu o ultimă încercare pentru înlăturarea Catarinei Varga, dar Comisia extraordinară trimisă la fața locului, se înapoie fără nici un rezultat. 4) Catarina Varga pregătise foarte bine terenul. Funcționarii județului se plimbau liniștiți. Poporul nu-și pierduse sângele rece, dar refuzau orice lucrare publică. Un mijloc de a-i con­strânge nu era, ținutul fiind foarte rar populat, iar funcțio­narii presimțeau situația ca foarte critică și deznodămân­tul nu putea întârzia mult, în momentul acesta interveni baronul Iósika. Planul său era să descurce lucrurile cu ajutorul preotimei româ­ne, folosindu-se de luptele desfășurate în jurul scaunului episcopesc din Transilvania. La 2 Septembrie 1846 s-a prezentat la dânsul pentru audiență noul substitut episco­pesc Andrei Șagun­a. Jósika vorbi tânărului preot să in­tervină contra „șantajului femeii înșelătoare“­5) Șaguna se folosi de acest prilej binevenit prin a-și aranja viitorul. El își ocupă înaltul său post cu planuri mari, dar chiar din primele zile simți greutățile cu care avea să lupte. Chestiunile bisericei erau foarte încurcate. Preoțimea se târa într’o grea servitudine și mizerie, iar în jurul scau­nului episcopesc se dădeau încă lupte înverșunate. Șaguna știa că, cu energia lui tânără, poate să folosească mult a­­tât bisericei cât și poporului. Pus la cale atât din partea guvernatorului, cât și din partea prefectului din Alba Su­perioară, primi însărcinarea să deslege chestia cu locui­torii. 6) La 24 Septembrie el era deja în Zlatna, unde se puse în legătură cu administratorul moșiei Ioan Neme­­gyei, 7) ordonând preoțimei din jurul Abrudului să adune populația într’o zi anumită la biserică, pentru că vroia să-i vorbească de pe amvon. La 26 Septembrie ajunse la A­­brud, iar în ziua de 27 începu acțiunea în biserica din Bu­­cium-Izbita. Rezultatul fu foarte nefavorabil, credincioșii îl ascultară cu nemulțumire, imputându-i că se asociază cu subjugătorii contra poporului. 8) Insuș Șaguna recu­noaște 9) că povețile sale n’au avut răsunetul dorit. Mare parte din populație nici nu mai venea la biserică. Șaguna nu-și pierdu însă încrederea. La 29 Septembrie chemă din nou pe Bucium­anu la biserica din Izbita. Nici a doua încercare nu izbuti, deoarece în biserică nu se adunară decât câțiva ciobani. Șaguna fu nevoit să lase in grija preoților, ca până la 1 Octombrie să îmblânzească po­porul, iar el plecă în celelalte comune nemulțumite. La Cărpeniș îi fu mai ușor. Spuse oamenilor, că procesul și-l pot pertracta mai departe, dar domnitorul așteaptă de la dânșii să fie supuși credincioși­ Cei 72 de oameni, cari e­­rau de față în biserică se supuseră înaltei dorinți, au for­mulat supunerea într’un document, pe care l’au subscris cu semnul crucii. 10) In aceeaș zi Șaguna merse la Abrud- Sat, dar atât de puțini s’au adunat la biserică, încât Șa­guna nici nu s’a mai arătat intre dânșii. Văzându-se ca e străin și nu poate ajunge la o înțelegere cu poporul, sili pe preoți să-l îmblânzească. Aceștia cutreerară ținuturile, în­fricoșând pe credincioși, că după Șaguna urmează­­ expe­diția militară, așa că izbutiră în cele din urmă să îndu­plece o parte dintre Buciumani și Abrud săteni, ca să se supună chiar și administrațiilor de moșii. La 1 Octombrie, o sută zece inși, în numele Buciumanilor și Abrud săteni­­lor semnară actul de fidelitate. 11) Prin aceasta Șaguna își îndeplini o parte a misiunei sale. Declarațiile poporului nemulțumit însoțite de o lungă adresă fură trimise Scau­­nului Guvernamental. Mulțumit cu aceasta, Șaguna plecă spre casă. In drum se abătu încă prin câteva comune : Petroșeni, Galați, Teiuș, Prisaca, căutând să liniștească poporul. Boerii erau încântați de activitatea lui Șaguna, trimi­­țându-i o mulțime de scrisori de mulțumire. Bucuria însă le-a fost prea timpurie! La începutul lunei Decembrie, Ca­tarina Varga reîntoarsă făcu o dare de seamă despre dru­mul ei la Viena. Acolo i-au făgăduit că vor trimite o co­misie, care să se încredințeze la fața locului de cum stau lucrurile și după care constatare vor face dreptate.. Ves­tea a și ajuns a doua zi la urechile lui Nemegyei, care înștiința îndată guvernul, județul și pe Șaguna. Pe toți i-a supărat în mod foarte neplăcut schimbarea aceasta neaș­teptată. Administrația moșiei știa prea bine, că nu va pu­tea să acopere în fața județului și a guvernului înșelăciu­nile sale și de aceia se temea de lumină, iar Șaguna, — care își dăduse seama de cum stau lucrurile, — a simțit că cercetarea comisiei va zădărnici meritele sale câști­gate cu atâta trudă. Timpul de numire în postul de epis­cop se apropia. Șaguna avusese și până acuma cele mai multe șanse de a fi numit. In chestia Catarina Varga, el nu vedea lucrurile tocmai clare, iar chestiile Fatsa Nea­gră, contrabanda de aur și monetăria falsă, erau ținute în secret față de el care simțea că prin cercetarea comisiei vor ieși la iveală o mulțime de ilegalități, în care, deși ne­vinovat, totul s’ar fi amestecat și numele lui. De aceia primi cu bucurie oferta guvernului, ca împreună cu auto­ritățile județene să meargă la Bucium și să prindă pe Ca­tarina Varga. Pe timp de iarnă, la 14 ianuarie 1847 plecă la drum prin ținuturile triste. Intâlnindu-se cu suprefectul George Pogány, cu pretorul Grigorie Tövisi și cu un gornic, a­­ceștia îl însoțiră până în Abrud-Sat. De aici se inform­a despre starea de spirit a populației și de locul unde trăia Catarina Varga, și în ziua de Bobotează la 18 Ianuarie merse la Bucium-Izbita. Biserica pompoasă a minerilor era plină de credincioși. Șaguna cu gândul preocupat și cu o aparență distrată își făcu slujba. El își dădea seama că întreprindea un lucru greu, dar nu mai putea să dea îna­poi. După slujbă, sfinți pârâul din Bucium, apă care se scurge din mine, apoi se adresă către popor ținând o pre­dică însuflețită. Vorbind despre fidelitate, despre supune­re și servilitate, dar simți că cugetul său nu pătrunde în sufletul poporului, începu discuție cu unii și cu alții, cău­tând în felul acesta să afle plângerile lor. Mulțimea mirată rămase mută. Șaguna ceru să fie cel care știe să spună nevoile lor. Buciumanii chemară numai­decât pe Catarina Varga, care se afla într’o casă din apropierea bisericii. In scurt timp, pe amvonul pompos al bisericii stăteau față ’n față doi dușmani interesanți. La început Șaguna căută să vorbească de sus cu fe­­meea, dar în curând se convinse că are de-a face cu un protivnic serios. Catarina Verga aduse cu sine copiile 12! tuturor privilegiilor referitoare la acest ținut. Șaguna dis­cută până la o vreme cu dânsa, după aceea o chemă la o parte spre a discuta între patru ochi­.Eșiră pe piața din fața bisericii. Șaguna luând-o de braț căuta să o încredin­țeze că lupta ei era stearpă și păgubitoare. Argumentele fură zadarnice. Șaguna văzu că mijloacele obicinuite nu puteau să-l ajute, iar cu forța nu cuteza, pentru că ochhi sutelor de oameni vegheau. Ca să pună capăt acestei si­tuații neplăcute, se hotărî la un pas brutal. In apropiere de piața bisericii îl aștepta sania gata de drum și prietenii cu care voia să meargă la masă la preot. Șaguna fără să dea nimic de bănuit, conduse femeea până la sanie. Cu o mișcare brutală o aruncă înăuntru, apoi se urca și el. To­varășii lui pricepând viclenia, săriră și ei și sania sbură pe drumul neted. Popom ’nniărmurit cu o furie nebună a­­lergă după ea, dar nu o putu ajunge. Pe drumuri lătu­ralnice, prin păsări căutară calea, dar sania lui Șaguna cu femeea răpită nu se opri până la Zlatna. Chiar și aici com­plotiștii se opriră numai pentru o scurtă odihnă. A doua ajunseră la Aiud, unde Șaguna prezentă județului pe pri­zoniera sa. Catarina Varga ajunse în închisoarea județului și în felul acesta creză o mare problemă pentru boemi, care nu știau ce să facă cu dânsa. Se temeau să o aducă în fața judecătoriei, iar pe o parte nu puteau încheia afacerea fără formalități. In sfârșit, prefectul deslegă această afa­cere grea. Alcătui o comisie ad-hoc, pe care o însărcină cu cercetarea cazului. Aceasta ascultă pe Catarina Varga și întocmi un protocol despre mărturisirile ei. Pe lângă acest act fură alăturate și notițele proprii ale Catarinei Varga, precum și biografia ei scrisă în închisoare. Dosa­rul acesta fu purtat atât de mult de la Ana la Kaiafa, în 1) Raportul moșiei Abrud-Sat 1816 Mai, vezi d­ocum., guv. 1816 i. 7598. 2) Tot acolo 3) Tot acolo 4) Comisiunea era compusă din suprefectul George Pogány și din comisarii Csernátoni și Veress, (vezi sc. guv. 1816:938). 5) Scrisoarea lui Șaguna către baronul Iosika în 7 Oct. 1816. Vezi scaun, guv. 1816:5562 6) Tot acolo. 7) Tot acolo. 8) Scrisoarea pre toresul Grgorio Torisi către prefect în 1 Oc­­omvrie 1846. (Doc 1850:9322. Scaunul guvernamental). 9. Doc. 1816:5562- Scaunul guv.­ 10. Doc. act. 1850:9322. Scaunul guv. E subscris de trei preoți din Cărpeniș. Dintre 72 credincioși nici unul nu a știut scrie și citi. 11) „...primind sfatul și băgarea de seamă părintească a Mă­riei Voastre, dar mai aceea, că și în timpurile de mai înainte expediția militară dusă împotrivă­ ne avea influență atât de dăunătoare asupra vieții, sănătății și mobilului nostru, încât și până astăzi mulți suntem schilozii ei”, serviciile neîndeplinite deocamdată le facem, dar — „totul la ce ne obligăm e numai atât, ca să scăpăm de jertfe, dar în ce privește sanarea abuzurilor ce ni s’au făcut, dreptul m­i’l susținem întru toate...” Adresa e scrisă de Gheorghe Toth „advocat legal”. Intre cei subscriși se găsesc multe nume maghiare. (Hetyes, Anka, Szabó, Kozma, Csorna, Bogja etc.) (Dec.­ad. 1850,9322. Scaunul guveralimentar). 12) Copiile acestea timp îndelungat s’au aruncat prin poduri și de un an au ajuns în colecțiunea mea. „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC” SÏ cât cea mai mare parte din documente se pierdură, ne­ mai rămânând decât câteva file și acelea rupte. Comisia terminându-și astfel lucrarea, rezolvarea chestiunii putea să doarmă. Nefericita fenice aștepta cu nerăbdare procesul ei. Mai întâiu îndură cu liniște închi­soarea. Pe atunci se purtau încă bine cu ea, iar ea își pu­tea mângâia surorile. 13) „Dragi surori, știu că din inimă doriți să auziți ceva bine despre mine, dar de la Curte nu venit încă nimic, așteptăm însă în fiecare ceas. Altfel am masă și pat bun, la casa d-lui pârcălab, cum v’am înștiin­țat în scrisoarea trecută. Pentru aceasta te rog și acum,­­ primul rând pe tine, scumpa mea soră cu inima simți­toare Elena, să nu plângi pentru mine...“ Aștepta ajutor dela Viena dela Curtea împărătească și se nutrea cu gândul, că ajutorul acesta nu va întârzia mult. Ca să-i treacă timpul mai repede se apucă cu multă sârguintă să-și scrie memoriile. Descrisă în formă poetică suvenirile și cugetările ei. In nopțile îndelungate de iarnă, coate mari de hârtie albastra se umplură de scrisul ei bărbătesc. Din fiecare rând sclipește înfocarea naivă și credința ei tare. .„..chiar dacă azi sunt sclavă. „Port totul amintirea unu­i eroic pas „Și-alături de dreptate Cu lupt în orice ceas" în primul rând se ocupă cu propria-i soartă atât de tristă. Chiar atunci când scrie despre popor sau despre rudenii se simte groaza-i înăbușită. Se vede, că fără să-și dea seama, o preocupa gândul, că închisoarea-i va fi de acuma căminul și că lanțurile i se vor strânge din ce în ce mai mult. îngrijorarea aceasta dispare numai față de iubirea ei nețărmurită pentru popor, în mijlocul căruia ne­putând fi, îl mângâe și-l încurajează prin versuri. „Și despre mine vestea de jale merge ’n sbor, „Căderea mi-o deplânge in lacrămi un popor. „— Fii, biet popor, pe pace, și infrânează-n plânsul „Lui Dumnezeu te roagă să-ți dăruiască dânsul ,O inimă bărbată, un suflet răbdător...“ „De nu e Catarina cu voi de-acu 'nainte, „Vă va trimite Domnul un suflet mai putințe". Dar versurile acestea se pierd cu timpul în rapsodia durerilor și amarului ei. Plângând soarta poporului, Ca­tarina își deplânge soarta ei proprie. Plânsul ei la început inconștient, mai îi lumina din zi în zi grozăvenia situației în care se afla. La aniversarea ei de 45 ani, scrie pe o foaie de hârtie : „...cine ar putea măsura mulțimea sufe­rințelor mele acuma, când număr anul patruzeci și cinci de la nașterea mea...“ Condeiul îi căzuse din mână,­„­rân­durile rămânând neterminate. Urmară numai câteva îm­­­­pestrițări nedescifrabile... " Cu toate astea ea nu-și pierdea toată nădejdea; aș­tepta mereu ocrotirea de la Viena. Avea credința că în­chisoarea ei se va sfârși în curând, și va putea să se re­întoarcă în munți la poporul ei iubit. Religiositatea ei a­­dâncă și voința puternică înving suferințele care se pierd într’o meditare senină, însemnările ei alcătuesc o oază între actele oficiale pline de minciuni josnice. Coate mari de hârtie albastră sunt scrise des cu literele ei rotunde și frumoase. Suspine, rugăciuni, citate biblice, se amestecă cu cugetele ei proprii 14) atât de caracteristice, cari cul­minează numai câteodată într’un țipăt disperat. „De n’ar mai pune omul picior pe-a vieții treaptă! —• „De-ar fi să știm cu toții ce jale ne așteaptă, „Atunci, să se mai nască,­­ cine-ar mai dori? „Și cui nu i-ar fi groază chiar rege-a deveni! „De când se naște omul, durerile și plânsul „Ii însoțesc de-aproape, sunt pururea cu dânsul. „Pe toată calea vieții îi urmăresc hain, „Stingându-i prea adesea chiar bucurii ce vin..." Trece vara și toamna, și sosește iarna geroasă ! In timpul acesta Șaguna își capătă răsplata­ Cancelaria im­perială stabili printr’un decret dat la 30 iulie 1847, că în viitor, la scaunul episcopal din Transilvania se pot alege și preoți care nu sunt originari din Transilvania. 15) Prin aceasta se deschide lui Șaguna calea spre scaunul episco­pal. Peste scurt timp se făcu denumirea episcopului și Șaguna candidă la locul al treilea, 16) fu numit episcop. In poziția asta la care ajunse prin mijloace atât de ne­demne, lucră neîntrerupt în favoarea poporului, și prin activitatea sa desinteresată, ajunse încetul cu încetul să i se uite crima făptuită cu Catarina Varga. Dar în sufletul poporului se născu convingerea tristă, că chiar persona­lități atât de însemnate ca Șaguna, numai prin trădare pot ajunge la locul lor. In favoarea Catarinei se mișcă încă o dată protectorul ei tainic de la Viena. Intr’o revistă vieneză 17­ apăru un articol care ataca violent pe Șaguna, în chestia Catarinei Varga. Articolul acesta provocă o mare senzație și o fier­bere la cancelaria imperială. 18) Aceasta ordonă aplica­rea unei cenzuri severe, ca fiecare articol privitor la Transilvania înainte de publicare să fie revăzut de can­celaria ardeleană. Iar Catarina Varga fu transportată în temnița din fortăreața Alba-Iulia. Temniță, în care sufe­riseră conducătorii revoluției lui Horia, unde Crișan și-a pus capăt zilelor, iar Horia și Cloșca au fost scoși și zdrobiți pe roată. Ușa temniței se închise după Catarina Varga, și era cu putință să nu se mai deschidă niciodată... In numărul viitor „Avram Iancu“. 15) Numero aulic 3658. 16) Moga cu 33 Voturi, Fulea 31 iar Șaguna 27. 17)­­Allgemeine Theaterzeitung” No. 137 din 5 Iunie 1847. — ---------No. 5659,1847. BALETUL Dansurile Sciților In tolul sezonului balurilor de vară din Paris, baletul rusesc din antrepriza lui Sergiu Deaghilev, reușește să con­centreze asupra lui toată atenția publicului internațional din Paris. Baletul coloniei intelectuale și artistice rusești, dar sub egida „Marelui Urs”, n’a avut succes în afară de balet. N au fost decât banalități, deși toate elementele înaintate ale artei moderne, de la cubism și până la constructivism, au apărut aci ca la o paradă anuală. E curios faptul că criticii teatrali berlinezi, îmbătrâ­niți, albiți în lupte polemice, stau acuma la Paris, unde s’au refugiat din mijlocul banalității spectacolelor berlineze și preferă să scrie de aci despre baletul rusesc. Mi-a spus unul dintre înșii, competent — deși entuziast: — Știm că Rușii râd de noi. Ne parodiază primitivul exclamațiilor: „O, Pavlova! O, Carsavina! O, Fochinal...” Mie însă personal nu mi-i rușine să abuzez chiar de această exclamație stereotipă, și o repet fără sfârșit. Și la aceste trei nume principale mai adaug numele lui Bolin și Nijinsky, Saharov și Eduardov, și bineînțeles: pe Ro­manov, Smirnova, Obuhov, pe Bekefi și pe îmbătrânită Preobrajenscaia; și chiar pe începătoarea, tânăra, abia în­florită — Novicova... Imaginația noastră n’a fost pregătită pentru a ne ex­prima în idei și cuvinte impresiile de la baletul lui Dea­ghilev. Jocul nebunatec al culorilor acestui balet ne-a fă­cut să fim preocupați abia acum cu redarea și fixarea ima­ginilor și dispozițiilor, într’o limbă atât de săracă față de grandoarea artei! Și când vorbesc acuma despre balet, pomenesc numele tuturor corifeilor lui, fără vreo ierarhie, într’un haos al memoriei, care nici nu ne permite să facem mult discernământ între aceste talente. Nici nu vreau să mă fixez, care dintre ei e „general de balet”, cu dungi roșii la pantaloni, după decenii de glorie, și care e numai sublocotenent, aproape adolescent, — în această coloană, ve­nită din Orient. Vedeți, eu îngrămădesc într’adins toate aceste nume, mo­deste sau răsunătoare, într’o frază, și nu le asortez, — fiindcă nu ele prezintă importanța pentru mine ci ansam­blul lor — această lavină care se prăbușește peste noi. Europenii, acest torent creator al baletului rusesc. Se vor­bește atât de mult despre Terpsihora rusă, încât a și de­venit loc comun relevarea originalității proaspete, elemen­tare, „evraziatice” și „scitice”. Insă n’am încotro și nu mă rușinez să repet în fiecare articol toate aceste clișee. Da, coreografia europeană e veștedă și anemică față de cea orientală, și cerebrală și adesea numai acrobatică, totdeauna născocită. Baletul „Sciților” e în schimb o dina­mică permanentă, e un avânt neliniștitor, o căutare alar­mantă. Dar în acelaș timp nu e o răscoală anarhică, ci o combinație fecundă intre ceva absolut nou și tradițiile de granit. E Niagara introdusă în albie. Din baletul „Sciților” adie, dar și suflă uneori ca ura­ganul, vântul liber al stepelor, tropotul uriaș al hergheliilor care zboară prin ierburile primitive. Și în acelaș timp, câtă tradiție, școală, disciplină!... Numai dintr’o asemenea sin­teză a îndrăznelei și a răscoalei cu tradițiunea solidă și școala sacră — a putut naște minunea acestei Terpsihore... Să ne credeți că cunoaștem despre ea mai mult decât vi se pare. Și nu numai din spusele profesorului nostru Os­car Bie, autorul monografiei asupra dansului și adoratorul înflăcărat al Tamarei Carsavina. Urmărim cu lăcomie fie­care revelație făcută de teoreticianii străluciți ai baletului ru­sesc: Svetlov, Pleșceev și Andrei­ Loewinsohn, acest arbiter, elegantiarum, care ține actualmente un ciclu de conferințe la Paris. Și nu uităm nici pe Nijinski. Vai! Nu va mai apărea niciodată pe scenă. Inteligența i s’a stins după o violentă zguduire nervoasă. E în ospiciul de alienați, și se pare — pentru totdeauna. Dar cine a fost vreodată mai puternic în lumea artelor, mai plastic, mai inspirat și mai îndrăzneț — decât Nijinski? îmi aduc aminte de exploziile de admi­rație din presa berlineză, când a apărut el la noi pentru prima oară. Oscar Bie, Paul Barchan, Alfred Kerr, Weis­­sman, Gollaender, și toți arbitrii și judecătorii mari și mici, ierarhii criticei baletiste ca și soldații modești ai armatei de recenzenți, — toți au adus la picioarele lui: recunoașterea, admirația și o dragoste nemărginită. A fost un entuziasm, la fel cu adorarea, pe care o aducem la picioarele incom­­parabile ei Pavlova... Cunoaștem și apreciem pe Fochiti mai puțin, poate, ca dansator. Totuși știm că e un creator, promotor de școală și eră nouă în balet. Și, bineînțeles, nu o vom uita niciodată pe Vera Fochina, cam rece, dar atât de distinctă, cizelată! Cine a văzut cum moare această „Lebădă”, abia atunci a priceput tragedia universală a dragostei care chinuește viața rănită mortal. E cea mai palpitantă și mai tristă supunere a necesității elementare: o serie de zmucituri, de tresăriri melodioase, din cleștele vieții în agonie. Apoi câți și câți încă! — Adolf Boim, un mimist unic, actor uimitor, desinator puternic al contururilor mobile su­fletești. Alexandru Saharov e revoluționar și căutător soli­tar, cu mult mai puțină tradiție exterioară. Tradiția per­sistă în interioru­l de artist și astfel toate inovațiunile sale, toate avânturile îndrăznețe nu se transformă în haos, nu împleticire coreografică. După cum vedeți, noi, Nemții, nci, in Paris, cunoaștem și prețuim „dansurile Sciților”. Știm că în nici­ o limbă nu s’au creiat atâtea cuvinte și nuanțe, câte sunt în rusește,­­pentru a exprima dansul în toate momentele și chipurile lui. Știm cum această artă „scitică” s’a născut din conto­pirea uimitoare și fecundă între sângelele impetuos și fu­gar al stepei, între ritmul oriental și coreografia cantarita latină a lui Diderot. Așa că, când îmi voi scrie articolul viitor pentru Ber­lin, nu-1 voi putea sfârși decât prin aceeaș exclamație­ ste­reotipă : O, Carsavina! O, Pavlova! N. SIMACOV 15. Vezi scrisoarea ei în arhiva scaunului gov. 1850:9322. 14) „Cine și ce sunt eu? Pentru ce sunt aici? Ce se va alege din mine după moarte?... ...esența nobilă, alcătuită din suflet inteligent și corp sensibil... Cu cugetul într’o clipă eu mă înalț mai sus decât ghiuleaua tu­nului, care și-ar fi început sborul de la facerea lumei și ar fi sburat neîntrerupt. Căci eu mă urc la tronul Vecinicului și-i vor­besc... Eu sunt om, ceea ce înseamnă mai mult, dacă ași zice că sunt rege... Dar oare ce se va alege din mine după moarte?” In sfârșit constată, că corpul său va muri, dar cugetul, simțul și sufletul revoluționar nu vor muri niciodată,

Next