Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1926 (Anul 7, nr. 265-269)

1926-01-03 / nr. 265

ossar TK 38 VLADISLAV REYIDENT wmmmm, „ADEVERUL LITERĂ­R­UL ARTISTIC AI u — Domnul vrea un ceai! Fac îndată, !— Dar unde-i Matei ? Ii ții locul ? ”— Domnul i-a dat drumu­lui Matei de sărbători. A fugit la nevastă-sa. — Asa-i! E frig afară? — E frumos. Numai că gerul mușcă ca un câine — răspunse fata, o adevărată „frumoasă a satului“, înaltă, bine făcută, cu trăsăturile fetii regulate, cu obrajii roșii, proaspeți, cu ochii mari și albaștri. Ea își îndreptă mașinal șalul roșu pe cap și potrivi focul în sobă, privind pe furiș la fața acestui bărbat, încă tânără dar palidă, ostenită și apatică. Mișcările lui erau grele și încete. *— Atunci, fă-mi un ceai. Marcâsea, — zise el după o lungă tăcere. Ea își lăsă ochii în jos și se apropia de sa­movar. *— Tată-tu e acasă? — Nu, s’a dus în oraș să cumpere ceva pentru săr­bători. —— Ajunul astăzi? *­». întrebă el dat nou — Da, domnule. Plecați acasă diseară?­­— Da, plec. Trebuie chiar să mă grăbesc. — El se ri­dică și începu să se plimbe prin odaie. Am luat un conce­diu, trebuie să plec, și voi pleca... — Deodată se opri în mijlocul odăii... — Ah, da, voi pleca la lezer, doar m­’a invitat, — își răspunse el sie însuși și începu să bea ceai. Rău repede, se îmbrăcă și mai repede, uitându-se la ceas în fiecare minut. Ieși din casă, privi în cer, la câmp și intră în a doua jumătate a casei, unde locuia familia ță­ranului la care stătea în gazdă. — Dumnezeu să vă păzească, Vavronova, t— zise el întinzând mâna bătrânei. — Drum bun, domnule, —■ răspunse bătrâna și-i în­tinse timid mâna, după ce o șterse de șorț. — La revedere, Marcasea! Fata i-se înroși și vru să-i sărute mâna, dar el o re­trase repede la spate. •— Domnul se va întoarce în curând? întrebă Vav­­ionova. — Nu știu, rău... In curând. Amândouă femeile se plecară salutându-l pentru ul­tima oară. Afară era un ger cumplit, zăpada strălucea sub lumi­na soarelui, acoperișurile și pomii erau acoperiți cu brumă, trenurile zburau prin fața lui și păreau că nici nu ating șinele, lăsând în urmă nouri de fum, lungi, trandafirii, ca­re rămâneau prelung în aer. Când ajunse la gară, era obosit. Mai avea o oră până în trenul de persoane. In odaia de telegraf rămăsese de serviciu numai unul dintre camarazii lui — Ești singur? — îl întrebă d. — Toți s’au dus la Vitcovschi, să frângă prescuri, dar au să se întoarcă la sosirea trenului. — A. să frângă prescuri, i— zise el lung și se așeză pe canapea. Se cufundă în tăcere, însă peste Un minut își puse din nou întrebarea­: — „Și eu, unde am­ să fiu de săr­bători?“­­—Un camarad de la calea ferată îl invitase, ce-i drept, însă trebuia să-i mai scrie și nu i-a scris. Cu mult înainte începuse să se pregătească pentru sărbători, cre­zând că de astă dată va petrece frumos. Nici nu luase în seamă că nu primise o invitație scrisă. Actima îșisă închi­pu să șovăie. Se simți foarte încurcat. — De ce nu mi-a scris? Poate că voi fi de prisos a­­colo?­­— Domnule, totul e gata, vă așteaptă. — zise o ser­­­­vitoare telegrafistului de serviciu. *— Domnule Stanislav, înlocuește-mă puțin. Mă întorc îndată. — Bine! — Și el se așeză la aparat. Dar gândul a­­cesta: unde să se ducă de sărbătorit— fiu-l părăsea. In­­ juru­l se creiase parcă un mare gol. — Poate că Jozef numai din milă ist’a invitat? — se gândea el cu tristețe. „Pomul de Crăciun s’a expediat ca bagaj“ — bătea aparatul. Stanislav Cubitchi primea telegrame, răspundea, însă tot mai mult își dădea seama, că n’are unde să plece de sărbători, că e singur — singurul în viata asta. — „Ma­mă, venim cu toții. Aducem torturi, cumpărături. Vladis­lav“. — E­ copie telegrama și o expedie. Tăcerea domnea în birou,­ însoțită de pacinicul „tic-tac-tic-tac“ al apăra­tului. — Mama. Mama. Cubitchi repetă acest cuvânt și struna regretului tremură în sufletul său. Telegrafistul se întoarse, gâfâind. Cubitchi se așeză din nou pe canapea. — Sosește trenul. — zise telegrafistul. Cubitchi ieși pe peron. Trenul sosi și mulțimea de oameni se revărsă din el cu zgomot și cu veselie. Localnicii salutau, bucuroși, pe cei sosiți. El își strânse dinții și intră în vagon. Insă vagonul era arhiplin. Trecu prin tot trenul și găsi pretu­tindeni aceeaș lume exuberantă. Cubitchi rămase pe plat­forma dinapoi a ultimului vagon. Când trenul porni, el sări pe peron. — „A dracului viață! Cânele — și încă are stăpâni și un colț al lui... pe când eu“... Trecu la bufet și bău câteva păhăruțe de vodcă. Rămase la bufet cam mult în speranța vre-unei învitații la vre-un cunoscut pentru diseară. Insă nimeni nu s’a gândit să-l invite. Soarele stacojiu apunea, când el se sculă, făcu câteva cumpărături mărunte și se târî acasă. Familia bătrânului Vavion se uită la el uimită. Fără să le fi spus un cuvânt. Cubitchi trecu în odaia lui și se aruncă jpe pat. De patru ani el vegeta aci, mic funcționar de cale fe­rată. De altfel se simțea aci destul de bine. S’a obișnuit cu țăranii. Aceștia îl iubeau, fiindcă era bun la inimă Cu mun­citorii. In oraș se ducea rar, și începu chiar să uite treptat de lumea orășenească — lume cu alți oameni. Insă, as­tăzi i s’au deschis rănile vechi, și se gândea la singurăta­tea lui N'avea familie, n’avea o ființă care să-l iubească. — Singur, singur pe lume, fără vatră... — și, cuprins de disperare, izbucni într’urt plâns înăbușit — Domnule, — îl chemă încet bătrânul Vavion. Cubi­chi sări ca muscat de șarpe, și-și fixă ochii ne­dumeriți asupra fetei țăranului. — Domnul n’ar vrea să vie la noi?.. Femeia mea a gă­tit câte ceva... Poate că domnul n’ar refuza... Decât sin­gur, mai bine cu țăranii... — Da. Bine. Mulțumesc... !— Fu foarte mișcat și nu putu să mai vorbească. Ce oameni buni, !— se gândi el, urmându-l pe Vavjon. Marcarea era în ușă, căutând în­cer cea dintâi stea. Seara. Cerul e albastru, voalat puțin cu negură. Câmpiile par infinite., Casele cătunului se luminează vesel Ü gra­­ nul gâșie Dâtcă-î revărsată prin tot aerul. — Cât e de bine să trăiești, la urma urmei! — S’au aprins stelele. — declară Marcâsca, intrând în casă. Varjon luă farfuria cu prescuri și se apropie de Cu­bitchi. Capetele lor s’au plecat, mânile s’au unit, buzele au rostit urările, în ochi s’a aprins bucuria. Vavionova puse pe fața albă a mesei farfuriile cu car­tofi și cu ciorbă de hribi. Copiii stăteau liniștiți. Toți erau calmi și concentrați. Marcasea aduse pește prăjit în unt­delemn, ciuperci fripte, pateuri cu mac și prăjituri de post. Toti mâncau cu mare poftă și numai Cubitchi, prea miș­cat, rămânea în urma celorlalți. El le aduse tot ce avea: ceai, zahăr, vodcă, și-i rugă să le primească. Le-ar fi dat și sufletul, daca ei i l-ar fi cerut. Apoi Marcâsca începu să citească din Noul Testa­ment, despre nașterea lui Hristos. Vavronova pregătea ceai, iar Vavron își fuma pipa și îngrijea pe copilul cel mai mic. Privind în juru-î, Cubitchi devenea tot mai gânditor. Acuma nimica nu-1 mai jignea: nici fetele lor, nici hainele, nici naivitatea, nici cititul Marcasei, pe care tocmai o în­vățase să citească. Privind la fată, se gândea: — Ia să rămân cu­ aci cu totul... Da, am să rămân... t— Și speranța de fericire simplă, liniștită, se Păștea în sufletul său. L— Nu-i tot­una? — Să rămân! Se mulțumi din toată inima, se întoarse în odaia lui și începu să se plimbe în lung și n lat, repetând: — „Am să rămân“... Această casă de țăran îi apăru singurul re­fugiu Pentru viitor. Cocoșii au cântat a doua oară, iar el tot își măsura odaia, repetând cu convingere: —­ Rămân! Ce să mai caut? Pentru ce? Iesa din tindă scârțâi. El ieși și întrebă' — Mergeți la biserică? C- Da, mama are să se ducă mâne dimineața, eu merg acuma, iar tata are să vină după mine. — Stai, Marcusea, mergem împreună. Era o noapte adâncă. Stelele pățiseră și străluceau prin ceată. In toate casele se vedeau lumini. Pe drum se auzeau pași și sunete de clopoței. Marcasea, — șopti el, luând-o de mână. *— Ce-i — ridică ea capul. !— Dumnezeu să fie cu voi! ”, și domnul merge la biserică? — strigă un țăran. Neprimind răspuns, trecu mai departe. El eșiră din cătun pe drumul cu plopi, unde grupurile de oameni păreau fantome în întuneric. Crâmpeie de vor­be și rugăciuni, veneau dinspre trecători. r~~ Marcâsea,­t— zise el cu o voce abia auzită și dulce, așa că fata tresări: — Vrei să fii a mea? — El suspină cu ușurare, după ce pronunță ceea ce gândi. Fata se opri, îl privi cu ochii aprinși și merse apoi în tăcere mai departe. — Vrei să fii a mea? — repetă el.­­— Jézus Maria! Ce-mi vorbiți, domnule! — zise ea speriată. te# Nu spun’decât­ adevărul. Și dac? vrei, fate lo­godna, iar la lăsatul secului, îmi vei fi nevastă. — Doamne, Dumnezeule! V’am făcut ceva rău, că râ­­deți de mine? Doamne! — Și fata începu să plângă încet. — Nu plânge. Marcâsea. Dacă vrei, ne căsătorim și mai curând. Ea urma să plângă, repetând: — Nu Se poate. Domnul râde de mine. Sunt o nenoro­cită. — Ah, proStuțe...—începu ei cu nerăbdare. Iasă tăcu, fiindcă țăranii îi înconjurară și merseră împreuna cu dân­șii Spre biserică. Biserica era plină de lume, de lumină și de brazi, ca în pădure. Prim­ă slujbă s’a început Vocea preotului, so­lemnă și profundă, era înscrită de cântecul clopoțeilor sub­țiri de argint. Cubitchi se opri în mijlocul bisericii. Marcâsea se lă­să în genunchi alături de dânsul. Mulțimea credincioșilor se cufundă în muzica mărea­ță a orgii, în marea de lumină a lumânărilor. „Hristos se naște : Slăviți-L !” Imnul Crăciunului s’a cântat de asistentă, după preot Se părea că lumânările și brazii se apleacă ca să ia parte la acest entuziasm și să cânte imnul bucuriei. Cubitchi cânta împreună cu toți și simțea cum îl cu­prinde bucuria, cum amintirile grele îi părăsesc sufletul, cum se face liniștit și încrezător, ca un copil. După a doua slujbă ei au ieșit din biserică. Varron îi aștepta cu sania trasă de o pereche de căișori buni. Se fă­cea ziuă cân­d au ieșit; iar când au pornit, răsărea soarele. Cubitchi și Marcuscn stăteau în sanie. Varjon răma­se pe capră. Vrei? Ai? — întrebă Cubitchi, strângând-o spre dânsul. Ea se lipi de el și-i șopti încetișor. Stas al meu. Stas al meu... Apoi, speriată de pro­pria-i îndrăzneală tăcu. Sania zbura cu iuțeala fulgerului Lui Cubitchi îi veni să sară și să strige de bucurie, însă el numai o strângea mai tare pe fată și șoptea. — Mar­cosea. Marcosea!.. — Vavjon ! — strigă Cubitchi. — Ai ? Hou, micuții, houuuu !—Și Vavjon pocni cu biciul. — Vavjon, vrei să mi-o dai pe Marcosea ? b— Hoți, micuții, hoți! — și Vavjon, pocni cu biciul, prea mirat cu această întrebare neașteptată. —• Mi-o dai pe Marcosea? Serios! Nu glumesc!. . — Torrr... — Vavjon opri caii, se întoarse, privi cu aten­ție la Cubitchi și la Marcosea, pocni cu biciul, și caii Zburară și mai iute. Atunci Varjon se întoarse, se plecă îndărăt și șopti cu o voce întretăiată de emoție. —• Domn­­l-gin­ere al meu... Hoț, voi, micuții, hoț!... — Domnule, ginerele meu! Vă dau jumătate din pă­mântul meu, o vacă albă, o vițelușă, o scroafă. Mama îi dă gâște și găini. Dota fetei are să fie așa cum se cuvine. Hou, voi, mititei, hou! Și încă patru mii în bani... Hou, voi! Bătrânul pocnea din­ bicii, caii zburau. Zăpada de sub copite lovea fetele tinerilor. Vavron se întorcea din când în când si spunea: — Domnul­ ginere al meu... Hou, voci, micuții, hou!.. .~ Mă iubești, Marcâsea ? — Șoptea Cubu­chî. ►— Stas al meu! Stas al meu! — îi răspundea fata și îi acoperea mâna cu­ sărutări. Apoi nu mai vorbiră nimic. Sufletele și ochii lor râdeau și zburau parcă în lumea mi­nunilor, pline de dragoste. Și erau fericiți, fericiți, fericiți... Trad, de A. N. I ..Fusesem siliți a ateriza la Liubcova, pentru­ că de acolo pilotul văzuse închis de furtună drumul spre Belgrad, iar încercând în­toarcerea la Severin, și-a văzut închis și acest al doilea drum de către furtuna ce ne urmărise. Ca s­ă ne mai înălțăm dintr’o așa strâmtoare a malului dună­rean era riscat, deși avionul, săltat teafăr pe­ „tren”-ul lui, parcă îmbia la o așa încercare menită să simplifice iar călătoria abia complicată...­­Pilotul intenționa să-1 demonteze și să-i ducă bucăți pe automobile­ platf­orme la Severin, ca pe o încărcă­tură de la abator — ori să încerce a Se înălță singur. După ce am lăsat lângă aparat pe un b­aocogan­ ,deșirat, și săritor, care s’a oferit, singur de planton până a doua zi (că doar „cătăru­se” 6 anii) ne-am urcat în­tr’o căruță comandată de Launay, apoi, în Bârzasca, am găsit un automobil, pe care tot compania l-a plătit -- toate cheltuelile de transport până la Viena, cu toate zigzagurile, privind-o pe ea — și, în trei ceasuri, am fost „puși“ in Severin, după făgăduială. Deși aspirațiile noastre fuseseră să ne „puie” Launag, ceva și mai de­vreme încă în Budapesta, nu ne-a părut de loc rău... Cine vrea să-și mângâie ochii cu cele mai mărețe și mai bogate frumuseți din simfonia pitorescului țării, sâ „aterizeze” la Liub­­cova; căci avioanele companiei franco-române, de dragul drumului celui mai scurt, lasă nesburată cea mai mândră regiune dună­reană. Și apoi e bine să poți urmări, de lângă șoapta valurilor trecătoare, măreața îngrămădire de munuți, pleșuvi ori încornați, din aceste defeteuri. Automobilul tânărului proprietar al morii din Bârzasca, condus chiar de el, se menține imperturbabil în aceiaș viteză pe șoseaua îngustă și dreaptă ca palm­a de pe malul apei și cu acelaș țăcănit în surdină care-ți evocă un aparat cinematografic. Și se rulează un film cu vederi rare: sate mândre, abia ieșind­ la albia Dunării și înfundate în pâraiele înguste ale Carpaților, se ivesc doar pe o clipă în lumină ecranului, cu câteva case de piatră îmbrăcate in tufe de viță ca și porțile lor înalte. Și iarăș, șoseaua strânsă între stânci și prăpastia valurilor sapă gra­nitul și se încovoaie sprinten după­ capriciile lui în fața uria­șelor zidiri „Spârte hori” în zeci de straturi de piatră sură, ce se înșiruie la țărmul sârbesc întunecând lumina soarelui. Cazan... E defileul Cazani... La câțiva metri deasupra apei, în acelaș perete sârbesc, se cască în stâncă șirul lung de bord­ negre, rămase dela bârnele drumului roman căzut cândva și el în apă... Ca un fior de covârșitoare neliniște treci pe dinaintea acestor tainice și umbrite goluri ce-ți petrec fuga... Lăsăm peștera Policova, ce ne învăluie pentru o clipă cu răcoarea tare a adân­curilor ei. Și mereu prin răcoare de codri și pâraie ori pe sub bolți joase de stâncă, am întovărășit apa călătoare și, în sfârșit, rostogolirea mugetului ei galben și ’nspumat peste stân­cile Porților de fier... Apoi apa îmbrățișează insula Ada-Kale cu satul prins în crângul apelor, cu minaretul înconjurat de ziduri fără verdeață.. O luntre prinsă la mă­ vă fi așteptând de mult vizitatori pentru tainica lume de acolo — și în zadar turcul de pe mal și copilul său ne fac semne și ne arată necu­noscutul ispititor de peste apă... Noi trecem..., trecem lăsând singurateca așezare exotică aruncată în hotarul României de cele două inundații seculare... Și trei zile păzirăm un hotel în frumosul Severin așteptând aviz de la aero­gară și urmărind pe fereastră ploile de peste zi și, după fiecare ploaie, operația — distractivă pentru clienții cafenelei — de descărcare a apei cu­ niște prăjini de pe umbrarul de deasupra trotuarului. Ci, în vremea aceasta, Launag, întors în aceiaș zi la Liubcova cu mecanicul de la Severin, s’a ridicat a doua­ zi în sbor spre Bel­grad, iar Sâmbătă la 18 iun­e, când, după trei zile, vrem­ea s’a mai răsbunat, îi auzirăm în sfârșit glasul tunând prin nori, apoi aripile întinse răs­ătură în d­arul văzduhului. Venea dela București. După dânsuî cobori un al doilea avion cu pasagerii dela 18 Iulie. In 10 minute s’au ridicat amândouă: 18 Iulie înainte, și, în sfârșit, noi liubcoviții... De lângă pilot, unde nădăjduesc să fiu scutit de răul de „văzduh”, văd iarăș Dunărea așternându-se vederii noastre ca trupul alb al unei femei lenevind pe un pat verde. Străbatem încă odată acelaș colț nordic al Timocului (împărăția turmelor și a fânațelor și a tainelor covârșitoarelor singurătăți), Dunărea din nou se așterne ochilor lungită înainte spre Bârzasca și în urmă spre Cazan, de unde stâncile etaj­ate­jele malului iarăși se trezesc pe­­ o clipă din­­ pacea lor sumb­ră și misterioasă, nim­bată de soare sa creste. Din miază-zi—apu­s, peste muscele și coclauri sârbești­, gonește după noi neputincios un nor inform storcându-și în urmă apele ce cad în larg.­­ L’am pierdut, l’am uitat. Bârzasca, Liubcova... Ca brazda unui plu­g într’un lan verde de grâu, dâra aterizării noastre fericite taie păpușoiul dea-lungul Dunării... E departe, e tot mai departe... Sus în miază-noapte se înalță în soare pe vârful scării de coline Pic­șui mare, negru și cărunt, iar pe albie, din vreme în vreme, se ivește vaporul cu șirul lung de șlepuri — și dacă nu e în port, nu ghiceștci care plutește și care adaptăT. Vântul e tot mai tare, grăbit să limpezească cerul bănățean de norii din ajun, simt distingân­­du-se din vuietul motorului și întărîtarea lui și replica prompte a pilotului la volan. Se tot lărgește valea Dunării — s’a lărgit... și pe alocuri apa alunecă pe un pat de mătase verde, cu cub­uri bogate petrecând-o pe o parte și pe alta... Apoi albia se desface în două, să îmbrățișeze marele ostrov al Moldovei, prefăcut de mâna omenească într’o adevărată grădină. Se coboară apoi după coline Dunărea și satele ei și iarăș străbatem peste muscele sârbești, apoi apa se ivește din nou imbrățișându-și marele ostrov la Grădiștea și iarăș o pierdem și, însfârșit, se reîntoarce răs­fățată în șesul Bănatului sârbesc, tainic, alunecând prin patul­­ ei,­ cu trupu-i frânte printre bălțile înmulțite de ploi... Cete din urmă coline împădurite, îmbrobodite și mistificate de ceața afundului, mar­cată din zarea Banatului românesc, de unde norii au pornit stropind spre șes; dar trei turnuri din Biserica­ Albă lucesc încă în soarele din miază-zi... De-acum , a 1000 de metri deasupra șesului cu lanuri bogate, cu sate înstărite masive în jurul bisericilor-cetăți, cu șosele și drumuri drepte,­­ încrucișând în toate zările tremuratelor cuprinsuri de soare și­­ um­bre călătoare, și cu Dunărea mereu lucind în bătaia ochilor noștri — plutim săgetând pe un vânt și mai puternic, lin, pe deasupra soarelui și pe deasupra umbrelor... ! Lume, mai puțină pe lanuri și mai multă în sate, se vede j mișunând harnică în ogrăzi mari, pe lângă mașini de treerat ușor fumegânde, al căror sgomot îl împlinește însuși sbârnâitul neostoit al motorului nostru... Și cum rămân in urmă cu grabă, se văd chiar de-acolo mâni făcute strașina în urmărirea depăr­tărilor noastre.M Dar Dunărea se trage încet sub aripile noastre, cu albia ei invrâstată de ostroave și de crânguri, cu șesu­rile-i stropite de bălți... Apoi virăm în preajma, unui târg — odată, încă odată, tot mai jos, stingând și aprinz­ind motorul, peste livezi, fânețe și clădiri, pe deasupra liniei de telegraf TM In gâfâitul helicei ate­rizăm la Panciova, aerogara Belgradului. Aici — după îndelunga tăcere în văzduh — un pitoresc a­­mestec de franceză, de sârbească și sârbo-franceză. Apoi, după t­rei sferturi de oră — luând un pasager din Panciova în locul lui Conti — tot Launag ne smulge iar și, după o jumătate de minut, aero­gara Panciova cu toate clădirile și personalul ei, nu im mai recunoaște-o dintre celelate ale orașului, dacă nu s’ar distinge instalația de telegrafie fără fir. Dar am pierdut-o și pe ea — și, în mare departe, tot scade și se coboară Belgradul răsturnat pe coastă în sparele amiazului și barat de Dunăre. Iabuca, Torontalvasârhely, Torontaludvar — puternice și bo­gate sate și târguri de șes ca niște cetăți, gonesc înapoi cu lucindele turle flancate de aproape ori de departe de către alte și alte abia mijinde sate bănățene; șesul plan se mută în între­gime lin, stropit de bălțile Tisei la stânga, stropit de bălțile ploilor înainte și împodobit la dreapta și pretutindeni cu bogatul dar al norilor și al trudei omenești. Vii cu tușele tăiate cochet^ lucindu-și in soare albastrul de împrumut al sulfatului de cupru, curg spre zări în goană mută, de avalma cu toate semănăturile și lanurile șesului. Lăsam albia strânsă a Timișului în straia de argint, lăsăm două vase târându-se pe panglica lucie a cana­lului Bega în direcția Timișoarei, de la Becikerikul mare în sus, iar pe malul înverzit mii de gâște ce împestrițează locul cu­­ risipă de petale albe. Mereu tovarăși de drum nedespărțiți Tisei călătoare prin zare, trecem granița maghiară la Oroslomos (Ne-o spune doar harta, căci pe teren pretutindeni omul, visând recolte bune și neștiutor de granițe, se luptă cu acelaș pământ). Iată, Se­­ghedinul se scoală în zare, se desface din apele lui multe și îmbelșugate și gonește ca alarmat spre noi cu pământul tot după dânsul. Odinioară în închisoarea lui vestită găzduiau români, ca adormitul nostru Slavici, și sârbi și slovaci și vre-un buielgiu, pentru scurtă liniștire. Azi trebuie să fie alții, și mai mulți“ — de bunăseamă mult mai mulți, precum mai mulți clienți au și închisorile României Mari, — căci maghiarii rămași fără „dușmani” lăuntrici vreau să­­ se descătușeze și eiTM Vă salut, clienți de azi ai Seghedinului, cu aceiași emoție cu care petreceam pe vremuri aici pe osâridiții noștri. Vă salut și vă l ta •­­r* Ru­gonii sfttii­ voștri a*pt • aceiași"­­ ■ r "■ | In răsăritul fărâ zare se lasă umflat și încolăcit Mureșul de departe călător, ce ne mai incăpându-și pe­ alocuri apele, le-aruncă peste lanuri. Dar goana noastră îl scurtează și îl frânge, cum se frânge și le îmbrobodește toate. S'a dus Seghedinul cu zidurile lui fără verdeață, doar clopotnițele lui cele în­alte mai saltă lucind deasupra zării adânci, iar Tisa a trecut pe dreapta noastră. Ci, fără să-și curme o singură clipă bâzâitul asurzitor, bondarul nostru taie dealungul pusta ungară târându-și cu răbdare umbra printre hodăile și șurile risipite. Tisa se încovoaie și ea spre răsărit, f­e tot dosește, apoi se culcă departe în zare sub razele ei sălcii, ce, dela o vreme, se scutură de­ asemenea, și cad... Feleggháza, Kecskemet, mare târg „de câmpie” cu mic buchet de clădiri arătoase în centru. Dar zarea în față se întuneca, se închide și se adună­­­ tot mai neagră, — și norii de ploaie se poartă către noi , târând perdeaua revărsatelor ape. Cătăm într’acolo nod amândoi tăcuții călători de lângă volan. Arătând zarea, fac pilotului un semn de îndoială, la care Launay răspunde printr’un gest asi­gurător. Și în adevăr, nu mai mergem împotriva furtunii, ci mereu urmăriți de ea, facem un ocol spre vest. Ne va tăia oare drumul? Ocolim și mai spre vest, în gardă împotriva vântului, care ne-a ajuns. Și încă mai spre vest! Câți khilometri bat oare norii pe ceas?! Dar ieșim. Ocolim spre nord și lăsăm în urmă furtuna să se adâncească în zare, mereu biruitoare ca, biruitori și noi, res­pirând aerul văzduhului proaspăt spălat. Dar se taie în zarea din apus, tot mai lămurit, linia malului vestic al albiei du­nărene, înalt, presărat de crânguri și cu urs de un verde gras întunecat, și mângâiat de lumina­­ soarelui revenit. ,Odăi, vile și, castele mândre se înșiruie pe malul din față tot mai dese, până ce se închiagă Buda sus pe deal, iar dincoace se adună la acelaș vad al Dunării, mai masivă, Pesta cu coșurile-i multe de fabrici, împingând văzduhul. Se stinge și se aprinde mo­torul, se stinge îndelung și avionul se apleacă din nou spre a cobori către alt furnicar omenesc, mascat în uriașa îngrămă­dire de ziduri. Caut printre rarele construcții postul de tele­grafie, și când l’am­ găsit, am și coborît, primiți de un ame­stec de franceză și maghiară și mai cu seamă franco-ma­­ghiară a personalului gării, care vrea să afle cum a putut ieși avionul nostru cu totul svântat din furtuna care vizitase Capi­tala cu un sfert de oră mai înainte. După cinci minute a aterizat și al doilea avion de la Bu­curești cu dâre orizontale din spălătura ploii și îndată un mo­noplan dela Debrețin. N’am putut să plecăm în aceiași zi spre Viena, se pare din pricina unor mici șicane ale poliției, ori vămți la formalitățile pentru avion. Raporturile, chiar, dintre personalul francez și maghiar de acolo nu par să se apropie de o cordială antantă. Dar dificultățile de aici, ca și aterizarea forțată pe Dunărea bănățeană, ne-au fost în avantaj: am intrat în Budapesta. Și ne-am înălțat a doua zi pe la ora 9 cu alt pilot dea­supra capitalei maghiare, deasupra Dunării, ferecată­ de păduri și presărată de vase înmărmurite, țintuite locului toate în fața goanei noastre. Am lăsat bătrâna cetate Buda, încinsă de o pădure în urmă, —• și, departe în miază-zi, în fund de zare. Dunărea încolăcindu-și sub soare greu împovăratu-i trup... Peste coline și văi bogat împodobite de lanuri și de roada grand­or înșirată în frumoase clăi, mânăm tot spre Viena cu luntrea noastră viu agitată din pricina straturilor de fier de diferite temperaturi ale dimineței. E impresia pe care mi-o dăduse cândva, pe o Me­­diterană fără vânt și fără valuri, clătinarea și răul de mare din pricina nevăzutelor „Unterwellen” (valuri de­desubt). Sate bogate și frumoase, ca buchete de fiori cu îngrijire încadrate în verdeață, gonesc pe sub noi, grăbite să nu rămână de celelalte, cu o mare carieră de piatră ale cărei linii de va­­gonete se risipesc nenumărate în toate direcțiile ca radăci­­neie unui uriaș copac smuls... Dunărea galbenă, greoaie de­­ soi­e apusului și tăiată de șlepuri și vase, ne­teze întru întâm­pinare și ea — acum ca graniță.. Apoi malurile ei scad, pentru ca motorul vasului nostru să-și asvârie strigarea de neîmblân­zită vehemență­ pe tot luciul dinspre amândouă zările. Terenul, deși drept, pău­ră fuge în pantă din Ceho-Slovacia spre albia Dunării și pare guvânat sub noi. Impresie înșelătoare, con­statată pe tot drumul." Iatâ­t în întregime trupul șerpesc al Raabului, bine strâns și ajustat în albia îngustă, cum se târâ deia Győr la Dunăre mereu pe lângă uriașa pădure de stejar —­ și pe tot întinsul zărilor risipă de nori albi, licențiați de la li­chidarea unei mari furtuni din r­iază-zi, se strecoară tainic pe sub canonada noastră... Șes călător pe dincoace și pe dincolo de apă — dar din zarea de nord, răsbate până la noi, prin vălul ceții, cea din urmă spinare a Carpaților, plecându-se în sfârșit Dunării după lungi și nimbcate peregrinări prin slăvile pline de taină și sin­gurătate... Cu­vântul se întețește prin locurile acestea în încordata manevrare a pilotului —­ ale cărui degete slobode, ca și ale celuilalt în Carpații românești, tremură ca și degetele unui mare artist aplecat cu toată pasiunea asupra scripcei sale. Dar în vremea acestei simfonii, dela o în­ălțime de peste 1000 de metri, prind cu ochiul, în miazăzi, mare întindere din albastra domnie a lui Neusiedler-See lucind în zarea fumurie ori înecându-se în ceață și mutându-se încet pe sub zare; apoi zeci de mândre așezări omenești înainte ori pe de lături, grăbind toate din toate părțile pe șesul marelui fluviu. Ședem, eu și cu pilotul, unul lângă altul lungi răstimpuri, ca doi spectatori necunoscuți în stat. Mi-a arătat Bratislava, un lac, mi-a scris un răspuns, mi-a mulțumit cu un zâmbet când i-am pus dinainte ceasul — și­ atât­ încolo, el ocupat la cârma lui, eu privitor atent la spectacolele uriașei scene. Dar în străfundul apusului — este oare Simering, Meid­ling, este oare unul din „Vorort”-urile capitalei austriace ori e chiar Viena, orașul iute îndrăgit de toți călătorii? După trei minute se lămuresc și codrii ei de aramă um­­brindu-și vecinătatea. Iar Dunărea, trecută pe stânga noastră, grăbește pe șes cu tot ce-a agonisit pe țărmi, cu vasele sur­prinse pe valurile ei, gonește încoace cu Viena. Viena! Iată Voniskirche... lângă ea Universitatea. Motorul se stinge pe scurte Intervale se stinge îndelung. Nesfârșita și mândra Viena se tot ridică, e în rând cu ani, a dispărut... Cu răsuflări grele, pre­cipitate, are helicei, luăm pământul în piept în viteza exagerată de automobil. Părăsim cu părere de rău avionul spre a saluta Viena și a ne continua apoi voiajul pe drumul de fier tradițional, mai puțin poetic, dar tot comod — la clasa a ÎII-a... Ca la 100 de pași, pe locul de aterizare, vre-o 7—8 iepuri se joacă pe pajiște... Sunt iepuri de câmp — îi cunosc! — Sunt aceștia iepuri de casă? — întreb cu diplomație pe doi domni în costumul turismului vienez, cari ne consideră deja oare­care depărtare. — Ba de câmp... — răspund ei cam mirați. — Dar nu-i împușcă lumea? — reluat renunțând la di­­plomație. — încă e oprit vânatul lor TM — Dar nu-i prinde? — Nu e voie... — râseră curtenitor, cu condescendența ce se acordă unui călător în avion. Eu am tăcut pe gânduri. ROMULUS CIOFLEC. București-Viena prin văzduh A «pakartit 99 Lectura“ No. 47 imânsiî în ȘILUT NEO1U — un roman profund emoționant in românește de alex. mam cu 4 tei. — ssriersa s©iispl@stä ia toti chioscarii și librarii. DE ANUL NOU

Next