Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1926 (Anul 7, nr. 270-273)

1926-02-07 / nr. 270

wsm'w „ItDsvBRCje tmtftA* m­ajtrisTfe* as Epopeia „Decembriștilor” Cele trei Rusii: cea oficială din Moscova și din pro­vincie pe de o parte, și cea intelectuală de altă parte, plus cea de-a treia, emigranții antibolșevici din toată Eu­ropa, de la anarhiști, social-revoluționari și social-democrați și până la progresiști și liberali, — au serbat, timp de aproape o lună de zile, de la 14 Decembrie 1925 încoace, centenarul revoluției „Decembriștilor”: întâia mișcare revo­luționară, armată, din istoria Rusiei. La Paris, Praga, Berlin, Sofia, Belgrad, etc., simul­tan cu solemnitățile din Petrograd, Moscova și vastele pro­vincii rusești, s’au desfășurat în cele câteva Duminici, se­rii de conferințe și serate literare într’o atmosferă supra­încărcată, limbaj revoluționar, imbolduri eroice la protest și rebeliune politică. Un spectacol ciudat pentru acei care cunosc istoria revoluțiilor și contra-revoluțiilor franceze, germane, ita­liene, ungare, etc... Atât oficialitatea sovietică cât și emi­granții ruși, serbează memoria aceluiaș trecut de luptă, pe când emigranții celorlalte țări revoluționare din Europa, începând cu fugarii francezi din 1789 —1800, au fost tot­deauna despărțiți prin prăpăstii ideologice și politice, de nouăle guverne revoluționare ale țărilor respective. Numai Rusia prezintă deci un asemenea spectacol neobicinuit de solidaritate revoluționară între forța dictatorială, care gu­vernează Rusia și dușmanii ei de moarte — emigranții scăpați de „acasă” prin fugă! In plus, cercurile sovietice contestă emigranților dreptul de a sărbători memoria „de­cembriștilor”, iar emigranții afirmă, că astăzi rosturile re­voluției „decembriste” sunt reprezentate de emigranții anti­­bolșevici, pe când guvernul sovietic n’ar fi decât un suc­cesor direct al lui Nicolae I din 1825, persecutor al „de­cembriștilor”... Oricum, în această lună de zile, s’a trecut în revistă întreaga literatură asupra „decembriștilor”, atât de puțin cunoscută în afară de Rusia. Această trecere în revistă va mai urma, deoarece de la 14 Decembrie 1825 —ziua rebeliunei armate a „decembriștilor” și până la 13 iulie 1826 — ziua execuției capitale a șefilor acestei mișcări..., au trecut șapte lupi. Centenarul execuției va fi comemorat vara viitoare. Până atunci se vor aduce mereu materiale ine­dite asupra Decembriștilor. In jurul zilei de 13 Iulie 1926 se va mai dezlănțui, desigur, un nou potop de conferințe și alte manifestări co­­memoratiixe printre Rușii atât din centrele sovietice, cât și din Europa întreagă. „Adevărul Literar” va căuta să redea această epopeie rusească. Acum o sută de ani, la 27 (14) Decembrie 1825, Petersburgul a trecut prin cea dintâia zguduire revoluțio­nară din istoria Rusiei. In această zi urma să se facă depunerea jurământului de către trupe — noului împărat Nicolae I.. Câteva regimente din garda imperială au ieșit, cu ofițeri în frunte, în piața Senatului, și au declarat că nu,­ vor depune jurământul, ci cer instituirea imediată a unui guvern constituțional, care să guverneze în numele și în interesul poporului. Autoritățile militare superioare au căutat să-i convingă pe rebeli să renunțe la cererea lor; însuși­ Nicolae I a apărut în piață. Atunci ofițerul re­voluționar Rakovschi a tras în țar cu­ pistolul. Trupele­ rebele au refuzat să se supună­, și după o scurtă încăe­­rare, câteva salve de artilerie Lau împrăștiat pe rebeli. Sângele a curs de ambele părți. Țarul a scăpat neatins. In acelaș timp, în sudul Rusiei s’a răsculat regimentul „Cerni­gov", care a refuzat șî el să depună jurământul. S’au produs numeroase arestări și anchete, care au ară­tat că amândouă rebeliunile fuseseră organizate de niște societăți clandestine, formate de tineri ofițeri care, in ma­joritate, aparțineau aristocrației rusești. Toți au fost prinși și au plătit scump încercarea lor neizbutită. Cinci dintre ei: Pestei, Raje­ev, Kahovschi, Bestuj­ev-Ramin și Muraviev- Apostol, au fost spânzurați. (Pe locul acestor cinci spân­zurători Nicolae I a clădit „Muzeul Artileriei”. Aci se ri­dică și va fi desvelit la 13 iulie 1926 — centenarul exe­cuției — Monumentul „Decembriștilor”). Ceilalți 147, ofi­țeri și intelectuali, au fost trimiși la muncă sonică ian minele Siberiei. Restul, soldați, gradați și complici civili, au fost închiși sau trimiși să-și ispășească vinele în ba­talioanele din Asia, ca soldați pe viață. Toți laolaltă sunt numiți de atunci „decembriști”, fiindcă au ridicat armele contra autocratismului în luna Decembrie. Dar cum a putut să se schițeze o asemenea încercare pe acele vremuri? Cine au fost „decembriștii”? Care le erau aspirațiunile și idealurile? însuși Alexandru I, urcându-se pe tron în 1801, după domnia glorioasă a bunicei sale Ecaterina II (1762—1796) și a tatălui său autocrat, mai mult absurd decât apci, Pavel I (1796 —1801), — a încercat să reformeze Rusia pe bazele unui liberalism politic. Problema constituției și a libertății politice, proectul desrobirii țăranilor — au fost stimulate de acest țar, numit „binecuvântat”. A trecut un deceniu în vârtejul acelor mai aprinse discuții și planuri de reforme, alimentate de ideile revoluției franceze. In practică, nu s’a ajuns nici la constituție, nici la libertate, nici la desrobirea țăranilor. Insă, bătrânii apărau ordinea veche, iar tinerii o atacau violent. In aceste împrejurări­ a crescut generația „decembriștilor”. Intre timp, napoleonismul amenința Rusia. Napoleon intrase în Rusia și ocupase Moscova. Această „inimă a Rusiei” a fost apoi mistuită de foc. Napoleon a fugit din Rusia. Armatele rusești, în frunte cu Alexandru I, au in­trat în Paris. Cel „binecuvântat” a devenit Salvatorul Eu­ropei”. Aceste evenimente au aprins, în tineretul rusesc, un patriotism înflăcărat, dar și i-au stârnit năzuințe ire­zistibile spre libertate. Fiind sărbătoriți pretutindeni în Europa, ca izbăvitorii ei de jugul unui cuceritor și despot, ei se știau fiii unei țări înapoiate, robite, polițiste... In Franța ei au asistat la deschiderea camerelor le­giuitoare, la alegerile generale și la toate manifestările vieței libere, constituționale. Literatura Occidentului le-a deschis ochii, și o dorință le-a cuprins sufletul, să devie și ei cetățeni liberi, într’o țară liberă, și să-și jertfească chiar viața pentru ca Rusia să se bucure de emanciparea po­litică. Li se arătase o speranță: Alexandru I — partizan și el al reformelor radicale — le va sprijini, poate, as­pirațiile democratice. Insă, întorși în 1815 în patrie, acești entuziaști au pierdut în curând orice speranță. Alexandru I s’a schim­bat brusc, a renunțat la visurile tinereții. Misticismul și deziluziile l-au făcut să se retragă în viața-i intimă și să evite sistematic societatea cultă. Complect desgustat, ța­rul a lăsat totul pe mâna generalului Aracceev — o încar­nare a despotismului. Au rămas în picioare numai mini­sterele europenizate. Țarul s-a cufundat apoi în cele mai crude mustrări de conștiință: doar cu consimțământul său, Pavel I, — tatăl lui — fusese asasinat în 1801­... „Aracceevismul” strivind, ca o lespede, orice încercare de critică, de protest sau de cultură. Visător, un fel de comunist militar de Stat, adorator mărginit al anticei Sparte, Aracceev transformase mai toată Rusia în cazarmă, iar din țărani făcuse agricultori­ militari pe viață, scoțându-i trep­tat din­ mâinile boerilor și încorporându-i în „comunele militare” organizate de dânsul... Ce erau să facă intelec­tualii?... Să renunțe la toate convingerile lor, sau să în­ceapă lupta clandestină? Ei au ales a doua cale: :— „doar nu, pentru a reface robi într’o tiranie — am eliberat Eu­ropa de tiranul ei...” Tineretul ofițeresc conștient, s’a organizat atunci într’o „Uniune a Salvării”. Pester a urmărit transformarea „U­­niunii” într’un complot armat, însă majoritatea a căutat alte forme de luptă. In loc de „Uniune” a apărut „Liga Prosperității” ceva la fel cu „Tugenband” din Germania, care căuta să răsădească în societate ideile libertăților. Guvernul însă a pus piedici tuturor manifestărilor nevi­novate ale spiritului social. Munca pacinică culturală, de­venind imposibilă, „Liga Prosperității” s’a displrat. Atunci s-au înființat: „Societatea de Nord” și „Societatea de Sud”, care au început să lucreze la planurile unei complecte tran­sformări politico-sociale a Rusiei printr’o rebeliune armată. Aceste planuri sunt bine cunoscute din scrierile „decem­briștilor’’. Pestei, laderul „Societății de Sud” și-a expus programul într-un tratat intitulat „Pravda Rusească”. Ni­­chita Muraviev, capul „Societății de Nord”, a întocmit un proect de constituție. Comparând aceste două opere, vedem împărțirea decembriștilor după două curente distincte. Pestei cu partizanii lui visau o Rusie transformată într’o puternică republică centralizată, pe baze democra­tice: o putere executivă tare, naționalizarea parțială a pă­mântului, păstrarea proprietății particulare, dar cu împro­prietărirea largă a țăranilor. Nichita Muraviev preconiza o monarhie constituțională liberă, pe bazele unei libertăți civile și unei autonomii com­plecte a tuturor regiunilor. Federalismul larg al lui Mu­raviev se contrapunea astfel centralismului lui Pestei, deci diferența între ideile lor e ră­mare. Insă și Muraviev și Pestei s’au declarat pentru egalitatea complectă a tuturor cetățenilor în fața legilor, pentru desființarea tuturor castelor, tagmelor și claselor. Tocmai această intenție constituie fru­musețea morală a chipului lor intelectual, au aparținut doar clasei celei mai privilegiate. Decembriștii au fost nobili de neam, agrarieni, mari proprietari. Păstrând ordinea veche social-politică, erau si­guri de bogăție și de abundență. Desființându-și privile­giile de castă — se condamnau pe ei înșiși la ruină. Dar tocmai, abnegația și sacrificiul se aflau la baza activi­tății lor... Apoi problema slavă îi preocupa de asemenea: patrioți fervenți, ei visau unirea tuturor Slavilor și au întemeiat „Societatea Slavilor­ Uniți” pentru creiarea Fede­rației Panslaviste... Multă energie au depus decembriștii pentru întocmi­rea tuturor acestor planuri teoretice. Mijloacele practice de realizare însă, nu le erau tocmai clare. Ei nu s’au așteptat că momentul unei i­eșiri la luptă pe stradă va veni atât de curând. Au fost conștienți de faptul că terenul nu era încă pregătit pentru îndeplinirea visurilor lor. S’au întâm­plat însă două fapte care le-au grăbit eșirea armată. In primul rând, ei au fost trădați: mai mulți delatori au co­municat guvernului numele și planurile complotiștilor. In al doilea rând, s’a îmbolnăvit și a murit subit împăratul Alexandru I (1825) și s-a ivit un interregnum plin de com­­plicațiuni.­­ După moartea lui Alexandru I, Rusia a jurat credință fratelui său Constantin, al doilea dintre frați. Insă, Se­natul a publicat actul renunțării lui Constantin în favoarea lui Nicolae — al treilea dintre frați. Până atunci actul acesta era păstrat în taină de Alexandru I. Constantin și-a confirmat renunțarea. Trebuia să urmeze o nouă de­punere de jurământ a lui Nicolae, care era extrem de nepopular în regimentele de gardă, din cauza caracterului său prea autocrat, Nicolae știa că nu era iubit de armată. El a căutat să-l convingă pe Constantin să vie din Var­șovia la Petersburg și să-și confirme renunțarea într-o șe­dință a Senatului și a Consiliului de Stat. Constantin i-a răspuns că socotește un asemenea pas de prisos. Timpul trecea în tratative, situația politică se încurca din ce în ce mai mult, zvonurile și agitațiunile populare ajunseseră la apogeu. Decembriștii au hotărât că mom­entul acesta tulbure e favorabil pentru a ridica armele și a face lovitura de stat vi­sată. Cum au făcut-o — am văzut la începutul acestui articol... Istoricul rus, profesorul Kizevetzer și-a încheiat astfel, caracteristica dată „decembriștilor”, la o conferință jubiliară: „In urma încercării lor nereușite s’a constatat defi­nitiv, că, hotărînd să-și ridice steagul rebeliunei, decem­briștii n’au sperat într’un succes. Pentru a face acea în­cercare și-au păgubit conștienți, viața și au mers la moarte. Insă o speranță i-a călăuzit­ că sacrificiul lor va fi o faclă, care va chema generațiile nouă la jertfă. Ei au căzut victimele bravurii și alenegațiunii. Dar în fața tri­bunalului istoriei nu triumfă totdeauna învingătorul; nici cel învins nu apare ca un jucător nenorocit. Memoria de­cembriștilor e sărbătorită astăzi, fiindcă ei au fost, înainte de toate, niște idealiști plini de abnegație, care nu au stat pe gânduri dacă trebuie sau nu să se sacrifice pentru bi­nele poporului — bine, așa cum l-au înțeles ei”, „Decembriștii în literaturi”, va fi subiectul unui arti­­­col viitor. ALEXIS NOUR **ca*»*",*‘ De-ale copiilor..» Ticu a căzut jos și s’a lovit la picior. Se vede o vână­tare — ceia ce-l face pe băiat să plângă mai mult de spaimă decât de durere. Unchiul său — care iubește mult pe copil­­* * îl ia în brațe, îl desmiardă și-i spune: — Taci, nu mai plânge... o să-ți treacă. Uite.... știu eu o doctorie... Și zicând așa, sărută locul cu semnul. Ticu zace la moment. Deci s’a vindecat Intr’adevar: remediul a fost minunat. Câteva ceasuri mai târziu, Ticu aleargă în casă și a­­pucând pe unchiul său de mână ii spune foarte grăbit: — Unchiule... vină repede în bucătărie și sărută pa Maria... O doare măseaua! * * * Intr’un tramvaiu o cucoană bătrână stă în fața unui băiețaș care răsuflă greu. Doamna, plictisită de nesimțirea copilului, îi zice la sfârșit: — Ia ascultă, băiete, n’ai batistă? Băiatul se uită la dânsa și nepricepân­d rostul inter­venției : — Ba am, dar nu pot s’o dau, căci e numai pentru mină. Jorjică a visat un vis frumos și îl istorisește surioarei lui. Era parcă într’o cofetărie și având destui bani în bu­zunar, mânca cu poftă din toate bunătățile: bomboane, cre­mă cu șocolată, cataifuri, baclavale, savarine... Markiza, surioara lui, ascultă cu mare plăcere. Apoi îl întreabă pe Jorjică: — Dar eu.... ce făceam! Mâncam și eu? — Nu, tu nu erai acolo, îi răspunde Jorjică.. Markka începe să plângă cu glas. Mama lor întreabă: — De ce plângi, fetița? — Jorjică nu m’a luat și pe mine la cofetărie! — răs­punde Markka suspinând. J­Vasilică se închină seara: „Dă, Doamne sănătate tatei, mamei și bunică î­și ia din Birmingam capitala Scoției...” Mama lui îl aude și nu înțelege de ce copilul amestecă Scoția în rugăciunea lui. — Ce ai tu cu Birmingam și cu Scoția de te rogi îui Dumnezeu pentru ele? — Azi dimineață — răspunse copilul am pus ini compoziția mea de geografie că Birmingam este capitala Scoției. Și fiindcă nu-i așa, mă rog lui Dumnezeu ca până mâni dimineață să îndrepte lucrurile... k * * * — Mărioară, bagă de seamă, împrăștii toată mazărea. Dej ghioacă mai încetișor... % — Nu e vina mea, mamă. Când deschid închisoarea lor, ele sar de bucurie. PISICA ..ZOJHISSBC’”’1­ 3\1.\ ; i- ■- .­•"r-­---------- *1>-k." Cu ochii de smarald topiți în jur, tăind al nopții bloc enorm, ca axa Subțire­ a unei stele de cleștar. Cu nasul — trandafir îmbobocit —. Cu cioc și cu mustăți de mușchetar și cu plastronu­l de pichet, scrobit. Pisica pare­ un bibelou de Saxa. Cum stă cu capul leneș rezemat Pe labele, sculptate ’n puf bogat. Ea toarce ’n ritm mecanic și statornic. De parcă ar întoarce un ceasornic !... ALEXANDRU BILCIURESCU încep premiile literare Universul Literar (contrar versiunilor, Mișcarea Li­terară n’a murit , și-a schimbat numai titlul și formatul) — Universul Literar anunță instituirea unui premiu pentru cea mai bună bucată de proză, nuvelă, schiță, amintire, fragment de roman, care va fi găsită vrednică de această sunătoare cinste de către un comitet de scriitori. Premiul e în valoare de 5000 de lei­ — adică ceva mai mult de­cât ar trebui să plătească în mod obișnuit revistele, pe o dreap­tă lege autorului unei schițe ori nuvele într’adevăr bune. N’avem nimic de zis. Știm că premiile sunt stimu­lente prețioase. Gândul că un scriitor, oricine ar fi el, va încasa, grămadă, cinci hârtii albastre a câte o mie, ne încântă. Ne gândim chiar, cu emoție, la felul cum vor fi întrebuințate aceste cinci mii — și ne pomenim alcătuind fel de fel de tablouri mișcătoare, ca niște povești de Crăciun traduse din nemțește, un părinte cumpărând cinci perechi de ghete celor cinci odrasle care plâng de bucu­rie... un june, cu lacrimi de duioșie și de recunoștință în ochi, comandându-și un rând de haine nouă (pentru ghe­te nu-i ajunge, dar le poate repara pe cele vechi)... ori altul, zvârlind în nasul creditorulor, cu o superbă aro­ganță, câteva hârtii de bancă și, cu restul, încărcând o trăsură cu fiori și cu bomboane pentru o iubită palidă.... Instituiți cât mai multe premii, domnilor directori de reviste ! Așteptăm, cu destulă răbdare, rezultatul premiului Universului Literar. De altfel, n’avem de așteptat decât două luni. Până atunci, ca să treacă vremea mai ușor, ne putem amuza făcând prognosticuri. E un joc inofensiv care nu poate să supere pe nimeni — mai ales dacă se întâmplă ca prezicerea noastră să se adeverească. Și pen­tru asta nu e nevoe să fii nici M­me de Thébes, nici măcar ilustrul nostru prezicător „mondial” Săvescu. E destul să întrevezi preferințele revistei. In cazul de față, am pu­tea să punem rămășag că premiul Universului Literar îl va lua (dacă va concura) de Gib. Mihăescu, autorul „Troiței“. La 7 Februarie, adunarea generală a S. S. R. va hotărî asupra acordării celor 7 premii literare anuale. In ultima ședință, s’au ales câte trei opere pentru fiecare premiu. La marele premiu pentru roman (25.000 lei) concurează Ve­nea o moară pe Siret a d-lui Sadoveanu, Adam și Eva a d-lui Rebreanu și Fecioarele despletite a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Pentru premiul de proză (20.000 lei) lupta se dă între d-nii Em. Bucuța, Ion Vinea și I. A. Bas­­sarabescu, iar pentru cel de poezie (10.000 lei), între d-nii G. Bacovia (cu un volum reeditat), Mircea Rădulescu și Ion Pillat. Pentru cele patru premii mai măruntele, concu­rează scriitori mai modești — ori numai mai tineri. In privința premiilor S. S. R. avem mai de mult o ne­dumerire, de ce se dau anual două premii mari pentru pro­ză și numai unul — și acela abia mai răsărit !— pentru poezie? Să fie de două ori și jumătate mai greu să scrii un roman bun, și de două ori mai greu să scrii un volum de nuvele — decât unul de versuri bune? * * # Vorbind de premii, nu putem trece cu vederea­ pe acel cu care a fost distins anul acesta romanul d-rei H. Stahl de către secția românească a societății Femina din Paris. Premiul acesta, pe lângă că e mai... palpabil decât acel al „Universului Literar“, de pildă, e și mai bogat; în consecințe: cartea premiată e tradusă în limba franceză și publicată la Paris pe cheltuiala societății. Gloria ei de­pășește granițele țării. De aceea, munca și răspunderea comitetului nu sunt mici. Din timp, scriitorii au fost invitați prin reviste și ziare să-și trimită la secretariatul comitetului cărțile de proză apărute în 1925 cu care doresc să concureze. — deoarece anul acesta vor fi luate în considerație exclusiv cărțile de proză apărute în­ cursul lui 1925. Am aflat pe urmă că s’au început lucrările. Vremea trecea și nu aflam nimic. Eram intrigați. Ziceam: „Comitetul, acelaș ca și anul trecut, e mai bogat totuși deoarece din el face parte și laureata anului 1924. Prin ur­mare, munca e divizată, deci mai ușoară, cu atât mai mult cu cât noua membră e și pricepută, și harnică. (Din juriu face parte și d-na Izabela Sadoveanu, incontestabil cea mai indicată să-și dea cuvântul în asemenea chestiuni). Apoi, anul acesta, comitetul nu are a cerceta și a cântări toate volumele de versuri și de proză apărute în ultimii cinci anii (așa glăsuiau comunicatele societății, anul trecut) — ci numai pe cele de proză și, din acestea, numai cele a­­părute în 1925. Prin urmare, o muncă de vre-o zece ori mai ușoară, în seama unui comitet mai numeros și îmbo­gățit cu experiența trecutului... Și totuși, vremea trece și nu aflăm nimic....“ Dar nedumeririle noastre au luat sfârșit (ca să facă loc la altele). Premiul s’a dat d-rei H. V. Stahl pentru ro­manul Voica. D-na Izabela Sadoveanu aduce, într’un ar­ticol din „Adeveriri Literar“, meritate elogii autoarei cât și operei premiate. In acelaș articol, d-sa dă câteva lămu­riri asupra hotărîrilor comitetului și asupra comitetului însuși Bunăvoința, priceperea, distincția și bunele intenții ale juriului nu pot fi puse în discuție. Și tocmai de aceea nu vrem să trecem sub tăcere obiecțiunile pe care le avem de făcut — ca o dovadă a considerației noastre față de comitet. Lămuririle d-nei Sadoveanu sunt foarte prețioase. (A­­flăm, între altele, că jururi feminin a lucrat nu numai cu inteligență, ci și cu sentiment). Dar aceste lămuriri sunt prea puține. Nu e curios că știm, datorită reportagiului lui Charansol din „Nouvelles Littéraires“, cele mai mărunte detalii asupra ultimelor ședințe în care premiul Fem­na-Vie Heureuse, după o luptă în care voturile au oscilat fantas­tic, s’a dat lui Joseph Delteil pentru Jeanne d’Arc, — și că nu știm nimic, sau aproape nimic, asupra divergențelor de păreri și asupra discuțiilor ce au avut loc cu prilejul de­cernării premiului românesc al Feminei ? Din juriul francez făceau parte, printre alții, afară de d-ra Văcărescu și ducesa de Rohan,­­ Colette, Jane Ca­­tulle Mendès, Gabrielle Réval, Rosemonde Gérard, Mar­­celle Tinayre, Lucie Delarue-Mardrus. Aceste nume ar fi trebuit să pue hotărîrea juriului la adăpostul oricăror­­ cri­tice. Și totuși, nimeni n’a cerut nimănui „să creadă și să nu cerceteze“... Discuțiile au fost violente până la grosolănie — acolo, în Apusul civilizat! In Le Temps, Paul Souday, mai catolic decât toți cardinalii la un loc, a servit d-rei Văcărescu câteva „obiecții“, printre care figura și epitetul de „métèque“. Dar să ne ntoarcem acasă la noi. N’avem nimic împotriva Voicăi nici a autoarei ei. La premiul Femina n’am concurat nici noi, nici rudele, nici a­­micii noștri. Suntem în afară de orice influență. Mai mult încă, pe vremea când romanul premiat azi se publica în „Viața Românească“, am scris despre el și despre minu­natele calități ale autoarei <•— și n’am considerat niciodată Voica mai prejos de cealaltă operă feminină care a bătut-o la concursul „Dimineții“ — de Cucoana Olimpia a Luciei Mantu­. Talentul tânăr și îndrăzneț al d-rei Stahl ne-a impre­sionat de la început. Am admis că, pentru un debut Voica e o carte excepțională. Dar­­— să ni se permită să fim de­săvârșit de sinceri,>— mărturisim că ne-a surprins tenaci­tatea cu care autoarea a ținut să concureze la toate pre­miile posibile. D-ra Stahl și-a dat seama că a produs ceva neobișnuit — și a căutat să fie imediat răsplătită. A con­curat la premiul Dimineții de acum doi ani, la S. S.­ R., a­­nul trecut, la Femina anul trecut și anul acesta și cu­ a­­ceeași operă (repetăm, ca să nu fim înțeleși greșit, o operă fȚtyfu­m­ata) D-ra Stahl dovedește veleități de acaparare a tuturor glorioaselor bunuri pământești pe care i le poate oferi cariera. Dar toate acestea privesc numai pe autoarea Voicăi. Comitetul Feminei are datoria să ne explice doar o contra­dicție prea evidentă ca să nu fie relevată. După cum am mai spus, comunicatele apărute prin ziare au vestit pe scriitori că anul acesta comitetul va a­­vea să premieze o operă în proză apărută în cursul anului 1925. Juriul însă, a premiat o carte apărută în 1924, —­ o carte care a luat, ca atare, un premiu S. S. R. pe 1924 și­mai mult încă — o carte care a mai concurat odată, la sfârșitul anului 1924, chiar la premiul Femina, pe care nu l-a putut obține atunci. D-na Izabela Sadoveanu ne lămurește asupra motive­lor sentimentale care au făcut ca Voica să nu poată fi pre­miată anul trecut, și asupra hotărîrii comitetului de a o premia anul acesta. Dar dacă Femina știa că o să o pre­mieze pe d-ra Stahl pentru o carte apărută în 1924, — la ce bun publicațiile, adunările comitetului, tărăgăneala de aproape trei luni, — când era atât de simplu să menție dela început, pe față, hotărîrea luată acum un an? Rugăm comitetul Feminei ca, în cazul când a decis și de rândul acesta asupra cui va cădea la anul binecuvân­tarea premiului — să ne-o spue din vreme. Va scuti, astfel o risipă inutilă de emoții și iluzii... Aflăm prin amici — n’am văzut publicat nicăeri nimic — că cei doi autori cari au luptat în ultima instanță cu d-ra Stahl, au fost d-nii Cezar Petrescu și Em. Bucuța. Din­­tr’un anumit punct de vedere foarte feminin, ne­ amuză și ne încântă faptul că o fată atât de tânără a... bătut pe doi scriitori cu trecut și cu greutate o. c;

Next