Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1926 (Anul 7, nr. 278-281)

1926-04-04 / nr. 278

„ZOOLOGICE“ Cronica fantezistă Grevă Colesul e în plină revoluîie.» S’au adunat găinile mutate Și nu găsesc o pașnică soluție, Căci spiritele-s foarte agitate. Această adunare feministă Cu pasări poliglote — ca în Kipling­s— S'fi complectat cu­ o rată ce insistă n­­ Jmai să primim și curcile la meeting r* tntrun acces de megalomanie. O gâscă tine-un speech plin de organin . „Strămoșii mei — istoria o știe ~~ Salvară într'o noapte Capitolia F.„ Cocoșul sună pintenii, cazon. Și stăruie să intre în discuție~ Dar sfătuit de­ un bătrân clapon. S’a hotărît să facă doar obstrucție­­. Pe-un scaun prezidențial, o cloșcă (Ce indignarea par’că o sufocă) E’nconjurată de­ un șirag de pai Cu pene și cu cioc de chihlimbar Cu ochii negri — măciulii de cui — Cu trupul — ghemotoc rotund de cocă *— Și din găoacă es ca dintr’o droșcă Sculptată ’n coajă proaspătă de var.” Discursu­l tine cloșca mai întâi: „E o rușine — vă declar — ca niște Dușmani lipsiți de orice căpătâi, Să vie pe furiș să ne confiște De Sfântul Paște cel din urmă oft Cu delicat aspect de bibelou.... — „Ce epocă stupidă și incultă L Să ne picteze ouăle in roșu: ‘ Eu socotesc aceasta o insultăH,­i«» A O întrerupe enervat, cocoșa... ■— „Cu oul meu de piatră, ’ncondeiat, (Timida bibilică se exprimă) De ce ciocnind la Paști neîncetat, — Când vine prânzul și sosește cina Să fac, perversă crimă după crimă, Asasinând la ouă cu duzina ?... Iar curca, inspirată de­ o politică „Umanitară" și socialistă. Trecând evenimentele ’n revistă, Răcnește : — „Situația e critică! Noi să păstrăm de-acuma ca deviză Abținerea ’n secret de la ouat! (Declar că hotărîrea-i dificilă) Dar când va năvăli suprema criză ș i oul va fi rar ca o fosilă, Triumful ne va fi asigurat. Căci pe­ orice ventier sau om sărac, 11 vei vedea îndată cum regretă Aroma fragedă dintr’o omletă și ochiurile fine la capac !.. iar oamenii ne vor propune pace. Văzând că lupta noastră-i eficace... Și-atunci va fi un traiu ca 'n Paradis!«* Voi — pasări — toate membre în soviete,­­om tipări și afișa decrete, iar omul in coteț va sta închis „Așa-i, afirmă pasările: „Ura! Aceasta e formula ideală­­" ,i$i gâștele limbute dând cu gura, Votară iute... greva generală !”~. O dată­ a doua zi mergând prin piață, întreabă pe o tânără găină cu un pieptar artistic de făină: „Ia spune-mi, dragă, ce îți deze ’n gând Că te-ai sculat atât de dimineață ?" Găina-i dă răspuns satisfăcută: „Făcui un ou și am venit să-l vând, Căci s’a scumpit cu 40<& ! ALEXANDRU BÎLCIURESCU rămâne în orice caz întâmplător și nesigur. Sufletul Indi­vidual trebuia să se complice. Trebuia să se sape aspru în eî ideia că nu existenta lui de dobitoc e valoarea interesan­tă, ci creația, sporul de frumusețe și de bine, silința de a adăugi bunuri noui sau supunerea modestă să exprimi și să conservi parte din creația nouă a altora, când nu te pri­cepi la mai mult. Parada care se face astăzi cu supunerea senină că­­tră fatalitate, amor fati ca semn al eroismului după for­mula lui Nietzsche, vine prea târziu: învățătura Evanghe­liei a arătat de mult înțelesul cel nou al eroismului; și aici stă modernitatea profundă a acestei învățături. Insă vremea noastră e foarte dispusă să reducă „o­­mul tare“ la străvechea obrăznicie. E aici o psihologie și plebeie și tardivă. Evanghelia a su­gerat de mult în ce poate consta, pentru omul ridicat din animalitatea goală­­ sau mascată, sufletul aristocratic. — „Misères de grand seigneur“ a numit Pascal durerile și păcatele omului. Dar e „grand seigneur“ mai ales omul capabil de fapta stranie și antianimalică de a se judeca și pedepsi pe Sine, de a se trata ca obiect supus intenției de a spori bunurile și fru­musețile lumii. Nu e vorba să te amesteci tu și ai tăi, ca să dospești în confortabilă dobitocie. E vorba ca anume lucru să fie cât mai bine făcut. Animalul e plebeu, și plebeul nu știe decât sa se vere. Noutatea Evangheliei e noutatea aristocratică, înțelesul său este: primatul obiectivității în viață, chiar cu prețul­­ vieții, însăși această obiectivitate e o frumusețe ciudată și imensă. PAUL ZARIFOPOL „ADEVMöfc tmnâv» ti awrvsmxr Deși primise marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze, în 1914 Romain Rolland era un scriitor pa­rizian pentru care editorii abia începuseră să aibă oarecare atenție. Restul Europei­­— sfânta lui patrie, în numele că­reia avea să lupte cinci ani în singurătatea unei camere din Geneva împotriva puterilor istorice ale unui războiu cumplit și fără pereche — restul Europei abia primise în urechi acest nume cu răsunet de fanfară și moliciune de orgă. Gloria lui Romain Rolland a început odată cu izbuc­nirea marelui războiu. A trebuit să ardă catedralele și u­­zinele, să se calcineze și mutileze milioane de oameni într’o vreme când numărul își valorifica pentru prima oară în istoria lumii virtutea geniului său, ca opera literară și te­zaurul etic al unui suflet conștient și voluntar european, să apară în fața lumii. E bine deci să nu ne facem iluzii asupra rațiunii, care se crede că ține la adăpost toate puterile, toate partitu­rile simfoniei unei vieți. Există totuș­i ordine, o rânduire în viață (cu deosebire în viața oamenilor de seamă) — și clapele minunate nu sună decât atunci când anumite as­perități ale tăvălucului vieții le ating. In orășelul Vevey, pe marginea lacului Leman, unde-i prinsese războiul, Romain Rolland scrie în clipa izbucnirii războiului, care fusese ursit să valorifice creația lui literară — următoarele ui­mitoare rânduri în carnet intim: „Nu mai pot. Ași vrea să mor. Căci e îngrozitor să trăiești în mijlocul unei lumi în­nebunite și să privești fără putere prăbușirea civilizației. Acest războiu european e cea mai mare catastrofă de­ vea­curi, ruina speranțelor noastre celor mai scumpe într’o în­frățire a oamenilor“. Și mai departe: „Chinul meu e o su­mă atât de mare de chinuri adunate la un loc, că nu mai pot respira. Distrugerea Franței, ursita prietenilor mei, moartea, schingiuirea lor. Groaza față de toate aceste su­­ferinți, compătimirea sfâșietoare pentru milioanele de ne­fericiți. Simt o luptă morală mortală la spectacolul acestei omeniri nebune care-și jertfește tezaurele cele mai scumpe, puterile, geniul, eroismul înflăcărat, idolilor ucigași și stu­pizi ai războiului. Lipsa de înțeles a întregii mele vieți se desăvârșește acum. Aș vrea să adorm și să nu mă mai deștept“. Războiul care cădea cu această greutate pe sufletul­­ îngrozit al scriitorului, era totuși golul necesar ca numele­­ și viața lui fecundă să răsune în conștiința omenirii. Po­poarele învingătoare și mai cu seamă cele învinse, ca reac­­­­ție împotriva entuziasmului sângeros și dezamăgirilor pă­­r­cii, au primit cu aviditate cuvântul lui Romain Rolland, atât de entuziast prin mila și speranța lui,­într'o înfrățire a popoarelor. Nu fusese trădător al patriei lui; nici o ca­lomnie și nici un spionagiu nu izbutiseră să logodească numele solitarului din Elveția, cu numeroasele asociații politice clandestine, alcătuite pentru a suge la timpul o­­portun din cadavrele solicitate. Romain Rolland rămăsese nu numai „deasupra luptei“, dar și deasupra politicii, cre­dincios unui întreg trecut de izolare și nobilă gândire. Toate națiile lumii, care până la războiu trăiau într-un materialism cras și crud, fără a prinde din adierea zărilor altă aromă decât a prafului de pușcă experimentat de nu­meroasele fabrici militare instalate în sânul Instituțiilor de cultură, au luat războiul drept o eliberare, chiar când țelul era numai de apărare națională. Cântecul strident al trompetei a luat locul lui Kant, eticul, măcinat un veac și jumătate de industria mondială. Romain Rolland simțise că adevăratele entuziasme ale popoarelor nu se puteau hrăni cu sânge — sau nu trebuiau să se mai hrănească — și din primul ceas al izbucniri răz­boiului în Europa anului 1914, în articole publicate la în­ceput în marile ziare elvețiene, apoi — căci articolele în­cepuseră a fi înlăturate din motive ușor de înțeles — în mici reviste de avantgardă, a făcut să fluture deasupra po­poarelor încleștate, aripa lui de arhanghel al bucuriei, lu­­minei, iubirei și frumuseții — în mutilata lui Europă. Romain Rolland era credincios în primul rând sieși. O viață întreagă — la izbucnirea războiului era aproape de 50 de ani­­— creatorul lui Jean Cristophe încercase în zgomotele diverse ale micilor profitori ai literaturii și artei să ridice glasul care să spună, asemenea marilor glasuri etice ale omenirii — ultimul exemplu fusese al inimei lui Tolstoi — cuvântul mare și plin al vieții creatoare, paci­fice și eroice.­­ La 23 de an­­, în Italia, und­e cunoscuse pe acea minu­nată septuagenară Malvida ele Maysenbugs — fosta prie­tenă a lui Nietzsche, a lui Wagner — Romain Rolland scrie ,(1890) :1895)­,un ciclu dramatic al Renașterii, care trebuia IDEI ȘI OAMENI (serie nouă) să cuprindă — dacă ar fi fost dus până la capăt — adânca umanitate a epocei. Intre anii 1895—1896 scrie Tragediile Credinței, un ciclu de drame idealiste. Impulsul lui cel mai personal se vădește în încercarea—care deși fără suc­ces teatral va rămâne în istoria teatrului — de a crea un teatru al poporului într’o vreme când teatrul se închisese— e închis și azi — în câteva alcovuri diferit aromate, pen­tru uzul voluptăților estetice ale burgheziei înlesnite. Stră­duința lui Romain Rolland — (între 1898—1902) —­ fusese uriașă. Fără local de teatru, fără actori, fără public, fără presă, Romain Rolland întemeiază o revistă, scrie mani­feste și pentru Teatrul poporului compune el-însuși — în lipsă de repertoriu — un ciclu de piese : Tragedia Revo­luției (14 Iulie, Danton, Lupii, Triumful Rațiunii) în care „cu­rentele de credință“ înlocuiesc problemele de comodă sexualitate ale teatrelor bulevardiere: încercarea, firește, cade. Jaurès însuși care a vorbit „poporului“ înainte de ridicarea cortinei la reprezentarea lui Danton, n’a putut crea dintr’o dată împrejurări favo­rabile desvoltărei unui „teatru al poporului“. Situația era limpede : „Poporul“ — luat așa în bloc, fără vre-o distinc­ție de clasă — nu venea, nu putea veni la teatru. Cel care frecventa teatrul, și-l croise pe gust — gustul lui. „Curen­tele de credință“ nu-l încântau. Dar „curentele de credință“ eroică au lămurit pe Ro­main Rolland în fața propriei lui conștiințe. Sunt primele teme la marea simfonie a lui „Jean Christophe“, simfonie pe care va avea teribila menire s’o execute apoi singur timp de cinci ani într’un spectacol de camagiu, în volumele „De-asupra încăerărei", „Precursorii". Odată cu prăbușirea Teatrului Popular, Romain Rol­­lan, profesor de istoria muzicei la Sorbona, ginerele stră­lucit al arheologului Michel Bréal, rămas singur, izolat de timpuriu. Femeia îl părăsește, încetul cu încetul, uitarea îl înghite. Un automobil în 1910 îl calcă, pe când schimnicul traversa bulevardul Câmpiilor Elizee­i și abea scapă. Ni­meni nu știa prea bine cine ar fi murit, într’o b­ilioară, la al cincilea etaj, în mijlocul Parisului, fără gestul unei sin­gure revolte în afară — mistuindu-și singur veninul nepo­trivirilor lui ideale cu viața cotidiană — scrie ciclul eroilor." Beethoven, Michel Angelo, Tolstoi... în care sufletul izolat și fierbinte își caută mângâerea. In aceste pagini de înaltă etică cititorul rămâne mai mult ca de obicei, subliniind pe gânduri : „Niciodată viața nu e mai mare, mai fecundă — mai fericită — ca în durere". — „Să nu se prea tângae cei cari se simt nefericiți, au de partea lor pe oamenii cari au fost cei mai mari pe această lume!" — „Există un singur eroism pe pământ, să cunoști viata — și totuși s’o iubești!“ Dar acest Ciclu nu e nici el încheiat, și Romain Rollanc construește acel extraordinar roman în zece volume Jean Christophe care e, laolaltă, o secție transversală în societa­tea contemporană, un roman de analiză psihologică, un tra­tat intuitiv de morală și o propagandă ideala pentru crea­rea—în sânul artei—e unui suflet european. Eroul e german și muzicant: îmbinarea unei rase caracterizate, cu un sim­­­bagiu de la obârșie de-asupra neamurilor. Nu vom stărui asu­pra acestui roman care împreuna cu încă vreo câteva lucrări tot atât de puțin legate în chip direct de pasiunile politice și morale ale vremei noa­stre, alcătuesc zestrea artistică cea mai de preț a scriito­rului. Ne interesează aci faptul pe care l’am semnalat în treacăt mai sus, lipsa de influență directă a lui Romain Rolland asupra evenimentelor politice, lipsa de priză a a­­titudinii lui asupra faptelor — presupunând că nu se mai găsește nici un naiv care să creadă că războiul a schim­bat altceva decât vre­o câteva cifre, și că mergem alt­undeva decât tot spre asasinarea popoarelor. Romain Rolland, suflet generos și desinteresat, e voluntar numai în lumea ideilor; pe terenul realităților so­ciale n’a dat lupta. Romain Rolland e doar un romantic al burgheziei, e numai — putem S’o spunem — son enfant terrible... Obârșia, educația, întreaga sa acțiune, și în spe­cial cea din timpul războiului, dovedesc afirmația noastră La izbucnirea conflagrației Romain Rolland a pornit o pa­tetică luptă de moralizare a burgheziei sângeroase, scriind cu foc sacru pentru intelectualii ei. Aceeaș nepotriveală! Era oare adresa intelectualilor mai nimerită ? Războiul is­bucnise nu din răutate sau imoralitate, ci din interese. Și interesele sunt ireductibile. Bieți intelectuali ai veacului! Ce erau ei de vină și mai cu seamă ce putere aveau ei ? Căci Intelectualii nicăeri pe suprafața pământului nu sunt, n’au fost și nu vor fi pro­fesorii, ci numai necesitatea și salariații burgheziei. Abea după ce acțiunea sa romantică — cum era de așteptat — a dat greș și cele mai de seamă frunți cugetătoare din toate taberele — și Gerhardt Haupmann și Henri Bergson — au răspuns în stil corp de armată, trilurilor și arpegiilor sale kantiane, Romain Rolland și-a dat seama de ineficacitatea metodei sale literare. După un an de adâncă tăcere la Ge­neva, urmărit și spionat de agenți, în care timp și-a mistuit din nou veninul poeziei lui etice, a revenit la luptă, pentru a crea de data aceasta (invincibilă iluzie!...) cu „Precurso­rii“ — Europa liberă de mâine, una și eternă!... Această observație a noastră e nimai superficială și de moment. E firesc ca trenurile care ard cărbuni să umple pe călă­tori de fum și zgură. Rolland e în drept să ceară pentru lo­comotive petrol — deși n­u arata nicăeri că trebue în primul rând să schimbăm sistemul locomotivelor — căci alarma dată cu atâta vigoare va avea poate influență asupra oa­menilor politici... mai târziu. (Totul e cu putință). In căutarea lui Jean Christophe, după război, Romain Rolland a descoperit pe indianul Gandhi. Ecoul luptelor care se dau — pe tărâm politic sau cul­tural în Apus — ajunge destul de repede și la noi. Romain Rolland a ajuns la noi în armura muzicală a lui „Jean Christopher, și pare să rămân aci. Lupta sa etic­­socială a impresionat doar un mic grup de umanitariști. Iubire: această cupă de generozitate și lumină pe care ne-o oferă sufletul lui Romain Rolland o putem primi fără nici o teamă de acum înainte—cel puțin noi, românii, care suntem fericiți și răzgătiți istoriei contimporane. F. ADERCA Humain Rolland' «SSK* «S«3%aF Culisele romantismului Schematic, romantismul va putea fi considerat ca a­­vând la baza sa două idei cardinale: întâia, deprecierea realității și exaltarea trecutului — aceasta în planul inte­lectual (atât cât se poate admite termenul „intelectual“ atunci când vorbim de romantism)­­— și al doilea, o exas­perare studiată și exagerată a sentimentelor, în dauna ra­țiunii, — aceasta în planul sentimental. Caracteristicile acestea esențiale ale curentului care predomină prima jumătate a secolului trecut desemnându-i precis fizionomia în istoria civilizației europene — nu-i a­­parțin exclusiv și nici nu apar pentru prima oară odată cu literatura acelora pe cari istoria literară îi înglobează­­— trecând peste tot ceea ce îi deosebește, radical adesea, unii de alții­­— în așa numita școală romantică, ceea ce am a­­rătat ca fiind ideile de bază ale curentului romantic nu au apărut prin generație spontanele acum 100 de ani, nici nu și-au luat zborul din frazele manifestelor lui Victor Hugo. Desgustul de realitate și, deci, de viață, precum și disprețul pentru rațiune, deci cultul instinctelor de orice fel ale omului, pot fi întâlnite în diferite faze ale evoluției, umane, îmbrăcând în genere aceleași caractere ca și a­­cum, un veac, simplificând la extrem istoria, am putea în­trezări în decursul veacurilor o alternanță­­— părând re­zemată pe anumite legi — de perioade romantice și pe­rioade realiste (pentru a denumi cu termeni noi, lucruri foarte vechi) cum arăta d. Dem. Theodorescu într’o re­centa conferință de comemorare a centenarului romantis­mului. Faptul că niciodată însă până în preajma lui 1830 cele două eterne atitudini umane n’au apărut cu forța a­­ceea de a se impune vremii și oamenilor pe care a isbutit s’o aibe romantismul al cărui centenar îl sărbătorim as­tăzi, se explică — printre alte cauze asupra cărora nu se poate stărui aici ►— prin rezonanța excepțională pe care o găseau pomenitele idei în sufletul veacului, rezonanță creiată de împrejurările sociale și istorice îndeajuns cu­noscute ale vremii. Mai trecuse Europa prin perioade de pesimism, de m­isiticism bolnav și de proslăvire a neființei, niciodată însă psihoza aceasta bolnavă nu atinsese proporțiile ajun­se de romantism. Pentru că am înțelege greșit curentul acesta care a în­­emnat o epocă de o importanță pe care nici detractorii săi n o contestă, dacă în studiul romantismului ne-am opri la­­ cea ce nu-i decât fațada sa, scriitorii și opera lor Spre deosebire de alte curente literare cari nu au însemnat decât o modă localizată în cercul restrâns al profesioniștilor, ro­mantismul a găsit ecou mult dincolo de hotarele strâmte ale republicii literilor; romantismul nu-i numai un curent literar, ci și o psihoză cu ramificații în toate straturile so­­cietății contimporane Mai bine decât orice ne dovedește aceasta cunoaște­rea, întemeiată pe documente, a sufletului acelora cari —l­iliscuri și anonimi — au dat o notă nouă începutului vea­cului trecut, cunoaștere lesne astăzi datorită studiilor FdUi Ernest Seillière și Louis Mayer. Louis Maigron a avut ideia, pe care a putut-o reali­za, de a culege informații de orice fel privitoare la gându­rile și simțămintele mai multor contimporani ai romanti­cilor de seamă, aleși cu grije printre cei mai obscuri, func­ționari comerciali, „ceres de notaire“, studenți, etc. Și-a procurat scrisori de-ale lor, carte în care își notau gân­durile, etc., și le-a dat publicității, pentru a învedera un lucru, că literatura romantică a poeților mari își găsește ecou viu în sufletul contimporanilor, că sufletele acestea vibrează la acordurile celor aleși, înfiorându-se de acelaș­i bucium și deformând ceea ce le era inaccesibil. Sunt în volumul său „Le romantisme et ses rivers“, pagini de jurnal sau de scrisoare, scrise de băieți de pră­vălie, studenți, etc., cari ni se par ridicole astăzi — mai ales cunoscând pe cel care le-a scris — dar cari nu-i de­cât reflexul, de abia diformat, al unei stări sufletești gene­rale. Toate scrisorile acestea vorbesc de patimi nestăpâ­nite, „vulcanice“, de acelaș desgust de viață (acel tae" Hum vitae" a lui Chateaubriand), toate suspină aceeaș lostalgie de vremile depărtate ale castelanelor blonde, etc., ca, bunăoară, Philippe M.„ „clerc de notaire“, care visează să trăiască în umbra deasă a catedralelor, să-și petreacă­­ filele în tovărășia baronilor înalți și a castelanelor blonde, să-i urmeze la vânătoare, cu șoimul în mână, la „toumoi“ fie cai albi, strălucind de aur și oțel. Sau ca acel Antoine E., funcționar comercial, care scrie: „....Mă plictisesc de moarte. Și cauza? mă întreb: Mereu aceeaș. Platitudine desgustătoare a unei existențe petrecute în acelaș oraș, văzând veșnic aceleași străzi, aceleași magazine, aceleași fguri Infern și damnațiune! (sic). Cine mă va smulge din ■iena asta? Când voiu putea călători, să văd lumea, Italia, Constantinople, Orientul, mai știu eu?... Nu râde de mine, te implor, și crede-mă că sunt de plâns“. E nota vremii care apare din scrisorile acestea ale unor anonimi ca și din versurile marilor cântăreți ai vremii. Se desprinde din lectura paginilor acestora o înțele­gere mai adâncă a împrejurării care face ca romantismul să fie singurul curent literar care a izbutit să depășească sfera de preocupări a câtorva mandarini: tăria cea mare a romantismului o face faptul că zeii săi au știut să fie a­­proape de sufletul celor pentru cari se face poezia. Comu­niunea sufletească dintre creatorii iluștri și obscurele me­diocrității ale plebei au dat romantismului strălucirea și nemurirea sa! MANUEL MENICOVICT A apărut ARIPI FRAME1 — Dramă în 3 acte în versuri — de A. de HERZ Librăria „Universala’1 Alcalay â Cu

Next