Adevěrul Literar şi Artistic, august 1926 (Anul 7, nr. 295-299)
1926-08-01 / nr. 295
„ADEVERIM. LITERAR ȘI ARTISTIC“ Europenismul — curent literar Alte note în imaginea „Istoriei civilizației române moderne” într ’un articol din numărul trecut, am încercat să stabilesc poziția cărții d-lui E. Lovinescu despre „Istoria civilizației moderne“ în cultura noastră contimporană. Din constatarea făcută acolo că d. Lovinescu trage concluziile culturale din teoria sociologică asupra desvoltării capitaliste a societății românești, sensul ei ultim de a propaga o cultură modernistă burgheză, se poate chiar de acum desprinde cu ușurință. Căci, deși este de o foarte îndoelnică legimitate identificarea desvoltării capitaliste propriu zise cu activitatea economică și politică a partidului liberal, postulatul cultural al unei culturi burgheze în sensul modern apusean este, netăgăduit, de rigoare când frământările societății noastre actuale sunt considerate drept proces de formare a unui Stat național burghezo-capitalist. De aceea concluziile culturale ale d-lui Lovinescu sunt cât se poate de firești, chiar dacă nu corespund în totul realității istorice și sociale. Ele preconizează necesitatea organică a unei culturi burgheze, cu alte cuvinte a unei culturi europeniste și imposibilitatea sociologică a unui tradiționalism cultural. Deosebirea între d. Lovinescu și d. Zeletin ■*— care în capitolul V al „Burgheziei române” a cercetat aceeaș problemă și a ajuns la rezultate similare— este numai că primul argumentează cu acel proces revoluționar de imitație sincronică ce a trebuit să distrugă, într’o țară fără tradiții, orice legătură cu trecutul și orice pornire de creație proprie, pe când celălalt, materialist istoric consecvent, condiționează biruința culturei burgheze de biruința deplină a capitalismului, pe care o anunță cu emfază. Dar încolo, afinitatea gândireii este evidentă. D. Zeletin vrea ca, în sfârșit, și cultura noastră să exprime aceeaș ideologie burgheză de care sunt stăpânite, după d-sa, aspirațiile noastre sociale. D. Lovinescu spune acelaș lucru cu alte cuvinte și cu anticiparea îndrăzneață a unor rezultate pe care d. Zeletin le întrevede doar în viitor. D. Lovinescu este, prin excelență, teoreticianul europenismului cultural. Desigur, mai există deosebiri între opera d-lui Lovinescu și cea a d-lui Zeletin. D-l Zeletin face o expunere obiectivă a problemelor culturale românești și critică doar din punct de vedere al semnificației istorice, reacționare sau progresive. Cartea d-lui Lovinescu este, cu toată aparetera cod'tremplativă", o operă cu tendințe precise culturalpolitice, cu un caracter combativ manifest. Ea vine să legitimeze, teoreticește fenomene de a căror ivire autorul nu este străin. Dar această deosebire și altele care mai există nu interesează în această ordine de idei. Se pune acum, mai presus de toate, problema generală a europenismului și tradiționismului în legătură cu problema de istorie socială și economică care stă la baza ei. „Cum numărul „invențiilor“ sau „ideilor originale“ ale unui popor este foarte limitat“, afirmă d. Lovinescu, „se poate spune fără exagerare că imitația este prima formă a originalității, în acel înțeles că, prin adaptare la unitatea temperamentală a rasei, orice imitație ia cu timpul un caracter specific. Originalitatea civilizației noastre și a civilizației celor mai multe popoare nu stă, așadar, în „elaborație“ ci în adaptare și prelucrare"". (Vol. III, pag. 190). Iar mai jos: „Imitația nu e numai actuală, ci se poate îndrepta și în trecut constituind, astfel, tradiționalismul care, în sensul său strict, nu e posibil decât atunci când se poate raporta la o epocă de expansiune națională integrală. Pentru popoarele formate pe cale revoluționară (cazul României L. R.), fără un trecut cert, tradiționalismul în sensul imitației unuui trecut inexistent și nu al desvoltării în cadrele rasei, este o imposibilitate sociologică“. Așadar, totul e în funcție de acest proces de imitație integrală care, fără îndoială, s’a desfășurat dealungul veacului trecut și care continuă și astăzi, în virtutea legii firești a dependenței în care se preface, pentru țările înapoiate, legea generală a interdependenței. Introducerea culturei burgheze este opera lui, o recunoaștem. Și posibilitățile de manifestare proprie națională sunt strict condiționate de intensitatea expansiunei europene în toate ramurile activității noastre culturale. In această privință, dăm deplină dreptate d-lui Lovinescu oricât de fantastice ar fi argumentările d-sale sociologice. Decât, toate acestea nu dovedesc nimic înpotriva tradiționalismului și mai ales nimic pentru europenism, pentru cultura burgheză până ce nu se va face, cu fapte și argumente, dovada neîndoioasă că ne aflăm în plină desvoltare capitalistă. Căci problema tradiționalismului nu se pune așa precum se găsește expusă în „Istoria civilizației române“. Nu interesează dacă prin introducerea subită a tuturor formelor de viață burghezo-capitaliste am rupt continuitatea evoluției noastre firești, continuitatea tradiției naționale. Nu interesează dacă am avut sau nu o tradiție culturală, integrală sau parțială, pe care ș’ar fi putut altoi cultura românească modernă. In această privință cred că nu mai încap îndoieli. Continuitatea evoluției noastre a fost ruptă, brusc, prin intrarea noastră vertiginoasă în făgașurile evoluției generale europene care a impus țării feudale care am fost, modul de organizare și funcționare a țărilor înaintate capitaliste. Iar tradiția noastră culturală, oricare ar fi bogăția și originea ei, nu a putut să persiste cu influențe permanente din cauza aceleiași adânci schimbări care, în mod neorganic dar necesar, a revoluționat întreaga societate românească. Și este deopotrivă ridicolă propovăduirea tradiționalismului în acest sens al unei reîntoarceri la 1800, cât și combaterea acestui traditionalism pe care nimeni nu-l susține. Ceea ce trebuie să ne preocupe este problema dacă evoluția în care am fost, astfel, împinși de împrejurări externe a fost de fapt o evoluție burghezojapicalistă. Numai dumeriți asupra acestui lucru, vom pus să judecăm dacă europeismul este de fapt lozinca culturală potrivită structurii factice a contimporaneității și dacă tradiționalismul, bineînțeles cel de bun simț, nu monstrul d-lui Lovinescu, este o imposibilitate sociologică. Și să nu ne înșelăm, în ultima esență, polemica teoretică a d-lui Lovinescu nu lovește într’un astfel de tradiționalism utopic care ar vrea să aibă „o muzică românească pe baza cântecului popular, aisonului grecesc și a manelor turcești, fără știința contrapunctului și a orchestrației“,,o arhitectură orășenească ieșită numai din forma culei de caracter pur defensiv“, etc., etc. Sunt convins că nimeni în tara românească nu preconizează asemenea bazaconii. Tradiționaliștii își dau perfect de bine seama că civilizația științifică, socială și politică a românilor trebue să urmeze ritmul culturii și civilizației generale europene, adaptând-o și prelucrând-o — vorba d-lui Lovinescu— la unitatea temperamentală a rassei și — adaug eu — ideologiei sociale corespunzătoare stadiului respectiv de evoluție românească. D. Lovinescu atacă, în realitate, tradiționalismul literar existent care nu-și are originea în cultura română de la 1800, ci tocmai în cea din epoca așa zisei europeizări. Faptul că aceste atacuri sunt mai mult indirecte decât pe față polemice și totdeauna îmbrăcate în formule abstracte sociologice, nu le ia nimic din vigoarea și, mai ales nimic din tendința lor combativă. A nega cu desăvârșire posibilitatea unei cât de modeste autonomii culturale, a expune în trei volume necesitatea inexorabilă a procesului de uniformizare culturală, înseamnă a nega tradiționalismului dreptul de existență nu numai ca doctrină, dar și ca literatură. Și, aici stă marea greșeală a d-lui Lovinescu. Căci oricare ar fi atitudinea noastră fată de literatura tradiționalistă, oricât am considera-o aspră și epigonică, oricât am vedea în ea un fenomen paralel cu dăinuirea societății românești oligarhice, fapt este că tradiționalismul apare drept singurul curent literar viu și puternic în România contimporană. Nu vom polemiza cu d. Zeletin care găsește explicația acestui fapt în rezistența reacționară a vechilor clase agrare și, în genere, a sufletului nostru agrar în contra invaziei capitaliste. O fi având d-sa dreptate când atribue tradiționalismului un caracter reacționar, dar nu pentru că ar exprima o opoziție activă împotriva orânduirii capitaliste mai înaintate ce se impune ca o necesitate, ci pentru că exprimă, fără nici o altă semnificație, starea de stagnare în care se află societatea românească și față de care progresul capitalist nestăvilit de nici o oligarhie parazitară și politicianistă ar însemna un vădit progres. Dar acestea sunt, aici, lucruri secundare. Credem că, în orice caz, atât d-lui Zeletin cât și d-lui Lovinescu nu trebuia să le scape importanța acestei dominațiuni culturale de fapt a tradiționalismului care nu ar fi cu putință într’o țară cu pronunțate înclinări de desvoltare înspre capitalism. Atât în domeniul propriu zis sociologic, cât și, mai ales, în cel cultural, teoriile asupra evoluției burgheze normale se lovesc de formidabilul contra-argument al unor stări de fapt cari nu pot fi împăcate cu ele nici teoreticește nici practicește. Zădarnică este deci afirmația d-lui Covinescu că originalitatea culturii noastre nu stă în elaborare, ci în adaptarea și prelucrarea culturii europene dacă aplicăm noțiunii tradiționalismului restricțiile de cari am vorbit. Nu adaptând și prelucrând ceea ce venea din Europa, ci elaborând, creând, cu ajutorul acelor elemente generale și internaționale de cultură, bineînțeles, pe care ni le-a mijlocit contactul cu Europa, cultura românească a creat capodoperile cari vor rămâne. Seria marilor elaboratori începe cu Eminescu, Caragiale și Creangă, a căror originalitate românească e neîndoioasă, dar cari n’au adaptat și prelucrat, ci au „elaborat“, au creat opere de artă din restrângerea sufletească a mediului care îi înconjura. Ea continuă cu școala nouă „reacționară“ a unor Coșbuc, Vlahuță, Sadoveanu, etc. Ea continuă cu tradiționalismul—desigur epigonic, dar încă viguros — al zilelor noastre. Iar singurul europenism indiscutabil care există, este cel de nuanță umanitaristă, acela despre care spuneam în articolul trecut că nu cade în sferele acestei încercări de sociologie literară. Dar acest umanitarism nu este de loc burghez, ci fățiș antiburghez. El s’a născut, prin o reacțiune firească a intelectualului, din nedreptățile sociale ale prezentului. Iar europeniștii de felul acesta — citez pe d-l E. Relgis — nu sunt esteti și literati, ci luptători ; ei nu doresc societatea burgheză, ci desființarea ei ; ei nu creaza o altă sensibilitate, ci o altă moralitate. Acestea sunt faptele. Și dacă înclinațiile personale ne ademenesc să luptăm pentru europenism, pentru o cultură modernistă, să nu uităm, ca teoreticiani, că condițiunile sociale ale unei astfel de culturi nu sunt încă date și nici nu vor fi date până când țara nu se va scutura de acel jug politic și economic care, astăzi, o ține într’o permanentă stare de stagnare. Ne trebue de fapt o desvoltare înspre capitalismul atât de înaintat al Europei. Nașterea unei noui culturi burgheze ar fi netăgăduit un mare progres cultural de proporții epocale dacă el va fi posibil vreodată în toată amploarea lui. In zadar vorbim, însă, de europenism ca de o tendință fatală într'o societate care cunoaște doar relele civilizației capitaliste, dar nu cunoaște încă binefacerile ei și năzuințele ei progresive. N putem dori doar din adâncurile unui suflet însetat după alte senzații decât sunt acele care formează registrul sensibilității sufletului rural și mic burghez, persistent încă în cultură. Putem lupta, doar pentru el cu armele unei alte estetici, unei alte ideologii, unui alt gust literar. Europenismul, însă, este și rămâne problema unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. LOTAR RADACEANU L JL Scriitorii norvegieni contimporani Peter Eggye Literatura de la centru cu marile conflicte din Capitală, cu viața agitată de oraș, cu vecinie aceleași intrigi politice, sociale și morale cari se grăbesc să se rezolve în sfârșituri melodramatice de roman, a început să plictisească. Temele obicinuite, ca o consecință de neînlăturat, au început să fie abandonate în mod sistematic și... universal. Gide ticluiește o povestire ciudată in care un unchi se amorezează de propriul său nepot, și iubirea asta vinovată nu sălășluiește in sufletul unui om de rând, ci se înfiripează sălbatec din sensibilitatea pervertită a unui intelectual rafinat: romancier, psiholog, estetician. El are despre dragoste și despre arta literară concepții cu totul contrare tuturor ideilor abrive în aceste materii, încercămi: curiozitate, neliniște, desgust pentru cele descrise, — dar admirație pentru stilul autorului și pentru morala pe care cartea — „Les faux Monnayeurs” — totuș o are. H. G. Wells universalizează fantasticul. Heinrich și Thomas Mann caricaturizează personagiile, aduc o notă de confuz expresionism, raționalizând până la exces psihologiile. Ivan Bunin vrea să se erijeze precursorul unui neoromantism, cu puțini sorți de reactualizare, reeditând în „Dragostea lui Mitia”, „suferințele tânărului Werther”. Pirandello vânează cu patimă mereu împrospătată ineditul în expresie și’n fabulă. Blasco Ibanez și Miguel de Unamuno, reacționează. Iar la noi, scriitorii încearcă inovații supranaturale, scriu influențați de Giovanni Papini „Omul din vis”, sau sub inspirații apocrife, „Romanul celor șapte vieți”, „Femeia de ciocolată”, ori „Colecționarul de pietre prețioase”. Prin urmare e limpede, se fuge pretutindeni de banalul tezelor obicinuite. Dar acestea sunt cazuri izolate în marele număr de cărți ce se scriu azi. Majoritatea scriitorilor au rămas tot la descrierea moravurilor urbane: eroii sunt împinși spre Capitală, înghesuiți într’o atmosferă supraîncărcată și storși de suflet până se sufocă sub vulgaritatea lucrurilor pe cari le vedem în fitece zi. Romanul regionalist oferă noi terenuri de exploatat. „Medelenii” încep în istoria noastră literară un capitol nou, pe care scriitorii grupați în jurul „Vieții Românești” l-au inițiat. In țările scandinave regionalismul literar nu e o emblemă nouă. S-au practicat aproape toți marii înaintași și ei o stare de fapt astăzi cu totul normală acolo. Viața patriarhală cu bogatele ei resurse de viață și de inspirație, i-a ținut pe nordici departe de perversiunile continentului. Peter Egge e socotit ca regionalist fiindcă își situează aproape întotdeauna acțiunea din operele sale, întocmai ca și Johan Bojer, în ținuturile de nord ale Norvegiei. Genul preferat al acestui autor e romanul țărănesc. Din lucrările cele mai recente, aceea care a avut un strălucit succes de librărie și care i-a atras toate elogiile criticei este romanul „Hansine Solstad”. Hansine (ca de obicei în literatura scandinavă, numele eroului principal, dă titlul cărții) e o fată sărmană care din cea mai fragedă copilărie a fost nevoită să muncească pentru ca să aibă cu ce trăi, într’o zi țăranii în mijlocul cărora își duce existența o acuză de furt, pe ea, copilă născută dintr’o veche și onorabilă familie țărănească, o piesă de aur a dispărut de pe masa de lucru a pastorului, și dintre copiii cari veniau pe la presbiteriu nu o credeau decât pe dânsa în stare să săvârșească un furt. Dar nu există nici o probă evidentă împotrivă-i. Câțiva ani mai târziu, un inginer care pleacă în străinătate îi dăruiește un ludovic de aur, ca răsplată pentru serviciile ce i-a făcut. Hansine, cu conștiința împăcată, depune piesa la bancă. Pastorul află și o cheamă la dânsul pentru ca să o facă să mărturisească de la cine a căpătat moneda. Spusele ei nu’i prea par adevărate, cu atât mai mult cu cât inginerul a plecat în America de Sud și n’a lăsat nădejdea că se va înapoia. Dar deoarece nu are nici-o dovadă, nu’i poate face nimic Hansinei nici de data asta. Bănuelile însă planează mereu asupra ei... — ea rămâne o hoață în ochii tuturora, — cu atât mai mult acuma când scrisoarea care i s’a trimis inginerului a rămas fără răspuns... • Și Hansine poartă dealungul vieții povara acestei acuzațiuni nedrepte. Pretutindeni i se asvârle în obraz povestea aceea cu furtul, pentru a i se închide în nas ușa. Chiar la oraș, mai târziu, după ce se mărită, atunci când bărbatul ei reușește să pună ban cu ban de-o parte și să strângă o mică avere, copiii lor prindeau câte un crâmpei de șoaptă în care un camarad răutăcios spunea că mama lor e o hoață. Cu două-trei zile înainte de a muri, mult așteptata scrisoare a inginerului ajunge în mâinile preotului — și o desvinovățește în sfârșit în ochii lumii; dar e prea târziu... Mica Hansine e acuma o biată văduvă bătrână, părăsită de copii, în mizerie și boală, — ea moare nebună... * * * Peter Egge e înainte de toate un poet. Povestea copilăriei Hansinei, în provincia însorită a Trondhjemului, e de-o rară frumusețe. Țăranii aceștia onești dar ipocriți și răi la suflet sunt viguros desenați. Partea cea mai frumoasă a romanului e reconstituirea în culori minunate a traiului de burghezi simpatici pe care-i duc membrii familiei Hansiner într-un mic orășel de provincie. Nimic nu e artificial în lucrarea lui Egge. E o carte lipsită de trucuri, de scene de mare spectacol, cum se spune, o operă simplă în aparență, fiindcă e atât de adevărată; bogăția ei constă în fondul moral și în puterea de emoție a celor mai multe pagini. E drept, nu întâlnim nici o analiză mai adâncă în acest roman; sbuciumul Hansinei e motivat de fapte; bănuiala grozavă care-i distruge viața, care face să nu-i tihnească nici o mulțumire sufletească, planează asupra ei prin forța de neînlăturat a împrejurărilor meschine: ea e singura făptuitoare posibilă a furtului. Societatea vrea așa. Și „adevărul” social e mai puternic decât cel universal, decât adevărul adevărat. Hansine e o victimă a societății. Peter Egge a pus în descrierea fatalității care-i minează existența toată arta lui de scriitor înzestrat. IUL N. BIflZ JLl Din inițiativa Prof. Francesco Cosentini, un spirit ager, întreprinzător, directorul periodicului „Vox Populorum” și al „Institutului Internațional de Sociologie și de Reforme politice și sociale”, institut al cărui sediu e la Turin, s'a statornicit să se ție, în vara asta, în America Centrală, la Panama, al IV-lea congres Sociologic International. Ținerea acestui congres la Panama, cu toate că fusese sorocit pentru Londra, a fost determinată de faptul că Directorul Institutului, Cosentini, a fost solicitat să fie tocmai acum, în America, niște prelegeri juridice și sociologice, în care Cosentini e specialist. Apoi, în timpul acesta, la Panama, voi avea loc și niște impozante serbări, în onoarea celebrului liberator sud-american, Simon Bolivar. Fapt care va îngădui sociologilor americani, aflători la aceste serbări, sociologi cari au contribuit întrucâtva și la celelalte congrese anterioare, să ia o parte mai mare la lucrările acestui congres și să cerceteze mai pe deplin, din punctul de vedere american, problemele studiate până acum mai mul din punct de vedere european. Programul provizoriu, al chestiilor de pus în dezbaterea congresului sociologic, cuprinde: Secția I. — Sociologie generală. Cu ce poate contribui învățământul sociologic la cauza păcii. Secția II. — Probleme politice. America și Societatea Națiunilor. America se poate oare dezinteresa de chestiile europene? Problema dezarmării. Secția III. — Probleme juridice internaționale. Protocolul de la Geneva și sistemul tratatelor particulare de garanție. Problema minorităților și America. Secția IV. — Cum să se îmbunătățească starea economică internațională. Schimbul. Prin ce mijloace se poate stabili o solidaritate economică internațională, înlesni și intensifica Comer iul internațional. Secția V. — Problema muncii. Coordonarea și unificarea asigurărilor sociale din punct de vedere internațional. Ratificarea convențiilor Conferințelor internaționale ale muncii ce mijloace le-ar înlesni. Secția VI. — Mișcarea feministă. Criza vieței domestice și mijloacele care i-ar adaoe o dezlegare. Secția VII. — Biosociologie și eugenetică. Creșterea raselor și criteriul care ar realiza această creștere din punct de vedere eugenetic. Secția VIII. — Cooperarea intelectuală și internațională. Ce mijloace ar înlesni organizarea internațională a cooperării intelectuale în chip metodic și rațional la diferite nații. vgruiii Crearea unui Sociologicon și organizarea primei Expoziții Sociologice internaționale. Acest congres, cu aderenți de pretutindeni, are un Comitet de onoare, propus de Direcția Institutului Sociologic, comitet alcătuit din ilustrații europene și mai cu seamă americane. Și anume: Președinte: Exc.mp Sr. Don Rodolfo Chiari, Președinte al Republicei Panama. Vice-Președinți: S. E. Dr. Horacio F. Alfaro, Secretar de Relații Externe: S. E. Dr. Don Octavio Méndez Pereira, Secretar al Instrțr' Publice. Membri: Altamira, Alvarez, Andreadés, Balfour, Beneș, L. Bianchi, van Blom, Blondei, Boselli, Bougie, Branford, Buylla, Camino, Chiappelli, Claparéde, Cornejo, Dandurand, Dellepiane, Dei Mar, Dickinson, Di Stefano, Drum* mond, Duprat, Erik, Fauconnet, Ferrero, Ferri, Garay, Garofalo, Giddings, Graziani, Groppali, Yvas-Guyot, Hainisch, Halbwachs, Harms, Hayes, Hennebicq, Hostelet. Ingenie« ros, Ivasaki, Kergall, Kochanowski, Lichtenberger, Lindsay, Loria, Luzzatti, de Maday, Alasaryk, Mataja, Michels, Morselli, Mosca, Moscote, Motta, Nédélikovitch, Nieeforo, Oppenheimer, Patten, Pic, Politis, Porras, Posada, Saldana, Salvioli, Scheler, Sergi, Small, Sombart, Sorokine, Ștaride, Steinmetz, Takebe, Themas, Töndury, Tönnies, Vaccaro, Vandervelde, Vidări, Vinogradov/, Virgiiii, Voldemar, Westerm arck, von Wiese, Yoneda. Președintele Comitetului executiv: Dr. Prof. J. D. Moscote, Rectorul „Institutului Național” din Panama. Secretar General al Comitetului Executiv: Dr. Prof. Alexandru Tapia, de la „Institutul Național”, Panama. Membrii Congresului își vor putea face comunicările in engleză, germană, spaniolă, franceză și italiană. Rapoartele și comunicările putând fi rezumate în oricare din limbile astea, după cererea Adunării. Adresa pentru adeziuni la Congres: Prof. Cosentini, Universitatea Panama, America. De luat aminte pentru cei cu preocupări similara din țara noastră. , P. MUȘOIU Chestia monetară. - A apărut „Lectura" No. 77 — Floarea literaturilor străine — Ulii de IVS. de UNAMUNO Celebrul scriitor și revoluționar spaniol Trad. de SEB.LEOMA3D•el 4.— Scrierea complectă La chioșcuri și librari