Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1926 (Anul 7, nr. 300-303)
1926-09-05 / nr. 300
2 A DEVERUL LITERAR S! ARTISTIC" cela pe care nimeni nu l-a cunoscut, l-a surâs în iarba pădurii, dedesubtul unui molift. Atât îmi ajunge pentru reabilitarea în abstract a tăinuitei mele tresăriri de lumină: întâlnirea mea cu acela, nu s’a iscat din nici un contrast și n’a dat loc la nici o peripeție. E cel mai simplu în formă lucru întâmplat, însă ivirea este extraordinară. Mă dusesem cu câteva cărți în ghiozdan în locul unde muntele, zidit din partea orizontului, se povârnește lin într’o vale fără de sfârșit, în întuneric, ca o priveliște largă către interiorul cel mai din fund al pământului păduros. Mi-a plăcut întotdeauna această prăpastie însingurată, care scoboară dulce pe sub molifiii cu vârfurile ridicate în stele, ca făcliile cu zăbranice negre ale unui altar cu pisc. In muntele nostru pasările și ființele cu coarne ale stâncilor sunt neînchipuit de multe, pentru că deviza familiei proprietare, de când se pomenește, „Nu ucide“ a fost păstrată cu seriozitate. Nici o săgeată nu a fost aruncată după vânat și de la născocirea puștii, în muntele nostru nu a vociferat nici un vânător și nu a plesnit nici un cartuș. Panopliile străbunilor mei au fost biblioteca și magazia cu seceri, coase și potcoave. In nici o altă înfățișare nu s’a văzut în gospodăria lor oțelul. La noi au clocit și găinele și șoimii și bufnițele și mierlele, nesupărate; vitele s’au înmulțit ca și căprioarele sau zimbrii, la grajd și în sălbătecie, fără ca ascuțișul sau focul uneltelor să le înfioare. Vulturii se scoboară în bătătura noastră, pe marginea de piatră a izvorului, adăpându-se ca porumbii, liniștit. Acvile împăiate, mistreți naturalizați și alte asemeni abjecte corpuri delicte de asasinat, nu au împodobit castelul nostru dintre brazi. Ceva mai mult, bătrânii mei s’au sfiit să ducă la gură o bucată de carne, multumindu-se cu ceea ce dau pe cale firească vacile, pasările și oile, cu laptele, cu ouăle și cu lâna. De la fructe, verdețuri și rădăcini, ei au dobândit acea lună limpezime de suflet și judecată, care i-a făcut cunoscuți și cinstiți de către animale. Demonstrativ. Duminica dimineața, când sună clopotul schitului nostru privat locuit de șapte monahi, vulturii pădurii se rotesc deasupra castelului în timpul liturghiei, cel puțin trei sute de vulturi cu sultanii lor. In locul ales de mine, citeam câteva ore pe zi, visam, răspicam o idee și ascultam cu folos murmurul ideal al tăcerii tămăduitoare. Tot așa făcusem și în ziua aceia. Din fundul negurii brazilor de jos auzii însă venind un zgomot de umblet ciudat. Pentru că mi cunoscusem simțământul odios al fricii și închipuindu-mi că sub coasta un urs sau câțiva urși care voiau să se încălzească la soare, am așteptat, culcat cu cartea mea, deschisă, ivirea lor și trecerea lor pe lângă ghiosdanul meu, pe vârful soarelui din spate. Valea fiind populată cu ciuperci aurii și mânătărci, pașii pe care îi auzeam, alunecau pe vâscozitatea lor, se împleticeau, un bombănit injurios ajungea la urechile mele. In locul urșilor, văzui suind coasta pe brânci un om colosal. Omul să fi fost de vre-o douăzeci și cinci de ori mai mare ca mine, eu însumi fiind unul din voinicii cei mai înalți din țara mea. Când fața lui ieșise la lumină, genunchii îi rămâneau încă nevăzuți. Mă privea. M'a uimit. L’am invitat cu mâna să vie și în mai puțin de o oră cât a durat suișul, capul vizitatorului meu ajunsese în dreptul picioarelor mele și rămase pe loc. Era de dimensiunile unui bordei cu stuh și ochii lui se deschideau lungi de câte două șchioape și infinit de albaștri. Părul castaniu, mustățile și barba se încâlceau împreună în jurul unui obraz cu pielea albă fină. Genele omului se mișcau ca undrelele bradului, cu foi de arici. Urechile lui cu curba fină, erau cât frunzele de smochin și gura lui imensă cu dinți de mărimea ceștilor de porțelan, zâmbia ca buzele noi ale unui copil. — Cine ești? — întrebai pe om. Omul tăcu și surâse. — Ești din Alpi sau din Ceahlăi ? — Nici un răspuns. — Vii din pământ sau din închipuirea mea? Omul își ridică mâna de pe pământ și văzut trecând prin aer, printre brazi, un braț gigantic și svelt. Omul dete din umeri.- Ești om sau arătare ? • Omul suflă peste mine și cărțile se răsfoiră ca de vânt !— Nu pot să te înțeleg și abia te văd. Scoală-te în picioare. — Omul se ridică întâi pe genunchi, apoi pe tălpi și înălțimea lui străbătu molifții. — Ești un om sau ce ești ? — Omul surâse din nou și un deget de-al lui se căsnea să pipăie cărțile prea mici dimprejurul meu. *7 Glasul trebue să-ți fie ca tunetul și ura cu trăsnetul în furtună. — Omul își întoarse capul spre miază-zi și auzit un cântec dulce jeluitor de robi, strigat ca de o mie de glasuri zidite subt pământ. Era ca un imn cântat cu gurile închise într-un templu acoperit. Erau în cântecul lui suspinul înmormântării, dezolarea pierderii și a despărțirii, imensitatea deznădejdii, răbdarea fără speranță și biruință inutilă, începusem să plâng. Pe vioara mea provizorie și fragilă trecuse fulgerător, o secundă, arcușul veciei. Aș fi voit cântecul să sfârșească și totuși să nu înceteze. Mă simțeam ca un mosor de ață vie, care se deșiră, se ’nșiră din nou, se desface de a ’ndaratele, se răsucește la loc, șerpuește, se ’ncurcă, se ’ntinde iarăș, se deapănă, se țese și se destramă până la seamă și fulg. *— încă odată . Cine ești ? — îl întrebai, oprindu-se cântecul lui. — Atitudinea lui răspunse : Nu știu. — Dar unde stai, că nu te-am văzut niciodată în patruzeci de ani? — De ce vii tocmai acum la mine, ca să mă turburi pentru toate zilele câte ’mi rămân de trăit ?...—Bunătatea zâmbetului său, îmi topi inima ca o rugăciune de copilărie. — Să te întreb ceva : te-ai născut —eodată sau așa te-ai pomenit ? — Gestul răspunse : Nu știu. — A ta e vocea pe care o aud parvma noaptea din adâncul pădurii, rostind „Nu știu. Nu știu“ și cred că vorbește buha ? — E vocea ta , te-am înțeles !.... — Și nu știi nici dacă mori?... .^e. ast^ ^ata ^cu întocmai ca bufnița mare a nopții și discernul în silabele lui grave și adânci, vocea nopții care rostește din zidurile burgului dărâmat: „Nu știu. Nu știu ! Nu știu!" Pentru ce venise acest om din fundul lumii până la mine, nu am putut să pricep. Pentru ce a plecat și cum a plecat, nici nu am băgat de seama, urzit cu umbra muntelui și împletit cu pădurea. .. T. ARGHEZI Cugetămi Dumnezeu e atotputernic mai întâi față de el, dar nu față de noi și de lume. De aceea, bine a zis Novalis că oamenii trebuie să-l ajute pe Dumnezeu. Dimitri Mereikovski Oamenii caută de o mie de ori mai mult să dobândească bogăție decât cultură; ei nu-și dau seama că ceea ce suntem face mai mult pentru fericirea noastră decât ceea ce avem. Arthur Schopenhauer Nu se ia patria pe tălpile papucilor, ci se ia în suflet cultul patriei. nector venus. In dragoste noi punem infinitul. Fiți însă fără nicigrije: nu e din vina femeii. Anatole France Dealul de prundiș și de nisip care se întinde spre Vițcani și Călinești se lasă în coasta priporată într-o vale largă și lungă. Dealuri mai mici, pierdute departe în ondulări domoale, străjuesc de jur împrejur. In vale și agățat ici-colo, pe unde coasta dealurilor e mai lină, e satul Dersca. In partea cea mai de jos a văii era zidită voinița. Două pârîiașe de isvor și-au făcut loc spre vale, tăîindu-și curmături printre dealuri în partea de miază-noapte — apus. Aceste pârîiașe ezite de om au format două iazuri destul de mari, trebuitoare velnițiî. Iezătura era făcută cu femei Dinspre apă, bătuți cu berbecele, tarași de stejar lungi și groși, îngrădiți cu inele, înfruntau năvala apei. Mai la vale un alt rând de tarași mai scurți, puțin bătuții în pământ, închideau între ei, și cel dintâi un loc umplut cu pietre, cu lut, cu snopi de nnele subțiri și cu prund, bătute toate cu maluri grele. Dincolo de al doilea rând de tarași pornea o șosea largă de ulei amestecat cu prund mărunt. Pe coasta dinspre râpă, ca și dinspre apă, au fost răsădite răchiți care cu vitele rădăcinelor lor țin pământul în loc, întărind iezătura. Prin râpa adâncită tare de dincolo de iezătură curge un pârîiaș ca o șuviță, cu atâta apă câtă se scurge pe sătocul iazului. Râpa și cu pârîiașul ei merg la vale spre grajduri, iesă din cuprinsul velniții, trec prin o parte a satului în jos de velniță, furișindu-se pe sub podul de pe șoseaua comunală ce urcă înspre aria din deal și înspre Podu Loznei. Pe când velnița era în floare în pârîiașul acesta se vărsau toate necurățeniile fabricei: bradă înăcrită, mustul de la gunoiul grajdurilor, felurite mortăciuni — mai cu seamă guzgani și șoareci — și murdării de tot felul de la mulțimea de oameni grămădiți acolo, ca într’un iad, pe luni de zile. Velnița era o zidire veche și urîtă. De stil arhitectural nici vorbă, dar măcar să fi avut o simetrie oarecare. Tot scopul arhitectului a fost să clădească o hardughie cât mai mare, ca să încapă tot ce se cere pentru a se fabrica spirt mult, ca să iasă bradă deajuns din care să se îngrașe sute de boi și de porci. De altfel velnița era și tare veche. In 69 bătrânii satului își aduceau aminte că tot așa au apucat-o. Clădită într’un colț pierdut de țară, în depărtate vremi, urîtă și prozaică, era — așa încremenită — un martor mult vorbitor despre viața oamenilor de pe atunci. * * * In 69 granița era deschisă, cum ziceau oamenii. Aceasta însemna că exportul boilor îngrășați se făcea pe o scară ‘•»trcsă și au folos mare. Ungurii nu-și desăvârșiseră încă stăpânirea economică asupra Austriei și nu monopolizaseră aprovizionarea cu vite de tăiat și cu porci. Lucrul acesta s-a făcut pe încetul, în curs de câțiva ani, până ce a ajuns că hoii îngrășați și porcii nu mai erau primiți de foc, sub diferite pretexte. Era destul ca serviciul veterinar de dincolo să declare că în țară este boală de vite și îndată se închidea granița. Puteai să aduci oricâte certificate dela noi, nimic nu se ținea in seamă. îndată ce nu s’a mai putut face export, proprietarii de veniți au fost siliți să vândă boii în țară cu un preț mult mai mic decât peste graniță. Folosul cel mare de la boii îngrășați până la o mie de kilograme unul, se perdu și atunci rostul cel mai de căpetenie al velniților încetă. De acum înainte velnițile lucrează un timp mai scurt, iar boii se îngrașă mai puțin, ca pentru țară. Când au mai venit și încărcări de dări asupra spirtului, oprirea fabricării lui din cartofe, cum și controlul aspru al statului asupra cantității de spirt fabricat, velnțțile, una câte una, au început a se desființa. Mai târziu s-au întemeiat astfel de velniți, adevărate fabrici perfecționate, cum sunt și astăzi, care dau alcool până la 96o centestimate, rafinat, așa că se poate fabrica și din cartofe, îndepărtându-se alcoolul metilic, mult mai otrăvitor ca cel etilic. Cu chipul acesta spirtul scos din cartofe, cum și cel din popușoi, se poate întrebuința la băut. Aceste fabrici lucrează mai mult în vederea fabricării alcoolului, rămânând boli ceva mult mai puțin însemnat, decât la vechile velniți. In epoca de care vorbesc însă, între anii 69—73, proprietarii cu moșii mari, cu brațe de muncă aproape degeaba, aveau velnițile ca niște adevărate mine de aur, mai sigure mult decât minele, căci nu erau supuse la capriciile distribuirii metalului nobil în năsipurile sau pietrele pământului Acei proprietari găsise piatra filosofală, nu căutând-o cu trudă în creuzete și retorte, ci prefăcând în aur munca neplătită, rămășițele de la fabricarea alcoolului și gunoaiele grajdurilor de boi și de porci. Totul se reducea la ceva foarte simplu. Un sistem ingenios ca la adăpostul legilor, ba chiar cu sprijinul autorităților legal constituite, să te folosești de nevoile unor oameni, să-i legi prin contracte meșteșugite, legalizate după toate formele cerute, să-ți muncească cu prețul pe care-l hotărăști tu singur și prin felurite clauze să faci ca angajații prin asemenea contracte, nu numai că nu se pot plăti de ceea ce au luat, dar se îngloadă tot mai adânc. La împlinirea angajamentului, făcut pe timp de cinci ani, angajatul e mai dator decât la început și după un nou angajament de alți cinci ani e încă și mai dator. Apoi să luăm în seamă că într’o întreprindere vastă ca lucrarea uneia sau a mai multor moșii mari, lucrurile se încurcă în așa fel că ceea ce se pare că dă proprietarul, mărind neîncetat datoria angajatului, nu e decât tot produsul muncii nedeplin plătite a grupei de angajați solidari, sau, cum se zăcea așa de vorbitor în contractele de angajament care obligau obștia unui sat: „Chz și planici nani'pentru alta și toți pentru unul.” Va să zică la un timp dat angajați erau înglodați m datorii prin felul cum erau obligați să muncească și cu prețul de nimic a hotărît de proprietar. Ceea ce nu isprăveau din munca prevăzută — anume potrivită ca să nu o poaă isprăvi — se socotea în bani, însă dacă prețul zie, adică un preț măcar de zece ori mai mare, decât cel din angajament. Suma ce eșea la socoteală trebuiau s-o plătească angajații nu cu bani — chiar da ar fi avut — ci prin muncă, socotită de data asta nu după prețul ziei, ci după cel din angajament. Minunată înjghebare, cu rezultate mai minunate încă! In timpul celor cinci și zece ani de angajare și de reangajare au murit câte unii din acei oameni. Partea de datorie a celor morți a căzut în sarcina celor rămași în viaț pe bună dreptate, după legământ: „chize și planet • naî pentru alta’ și toți patru mau.” Și așa mulți oameni pricepuți, al căror suflet tare și liniștit nu se tulbura de fiece nălucire, au ajuns la averi neînchipuite, la un trai de plinătate și belșug în poezia tihnită a holdelor, pe moșii fără sfârșit. înainte de 64, în vremea boerescului, moșiile erau adevărate raiuri, pământ mănos căruia nu-i vedeai marginile oameni destui îndatorați să-i ari», să-l semene, să facă toate muncile, până și transportarea produselor la cumpărător. La vremea recoltei aurul care curgea gârlă era, aproape tot, câștig curat Din asemenea trai ușor și averi fără măsură se puteau plăsmui minuni, ca grajdurile boerului Stratuat dela Vlăsinești, — grajduri împărtești, cu stinoage aurite, cu oglinzi de cristal fin și cu cuete de porțelan pentru mâncarea și apa cailor.Un boer mare din prutul Dorohoiului, când s’a desființat boerescul, și-a lăsat moșia paragină. " — Da’ ce, am înebunit să lucrez eu cu plată? Și n’a lucrat nici un petec de pământ până la moarte. Putea să mai trăiască și o sută de ani și tot avea cu ce trăi în belșug, avea burdufuri de galbeni noi, zăvoriți în gherghituri închise cu uși de fer și cu gratii groase ca parii. Nu primea decât galbeni noi, cu zimți, neborteliți și nesupți cu apă regală. Dela dânsul eșea însă orice galban bortelit cu o mașinuță anume, care scotea o fărâmă de aur, să zicem de un decigram. Câștiga boerul cu mașinuța asta a lui un gram de aur la zece galbeni, zece grame la o sută, o sută de grame la o mie, la zece mii de galbeni un kilogram, adică aproape trei sute de galbeni. Să punem că scotea numai jumătate de decigram și tot îi eșeau o sută cinzeci de galbeni de la zece mii borteliți. Neavând alte treburi, câștiga cu mașinuța lui câțiva galbeni pe zi. Dar și multe averi noi se făceau pe vremea boerescului și chiar după împroprietărire. Așa îmi aduc aminte de un flăcău voinic și cuminte, venit de peste graniță. S’a tocmit văiau la un boer mare, umbla pretutindeni cu o trăsură ungurească, un fel de haraba, mânând caii din picioare. Isteț și cinstit față cu stăpânul său, a ajuns în scurt vechil pe o moșie mare. S’a însurat și când boerul i-a botezat cel dintâi copil i-a dat ca dar de botez să lucreze cinci ani o moșie mărișoară fără să plătească câșt. Era încă boerescul, așa că toată munca au făcut-o țăranii, fără plată. Sămânța a dăruit-o tot boerul pentru cel dintâi an. După cinci ani fostul vechil și-a cumpărat moșii de veci. După împroprietărire parcă a fost un făcut: au dat vreo trei ani, din cei mai răi care au fost vreodată. Cea mai mare parte din țărani au rămas fără hrană. Ce să facă? Au alergat la boer să ceară popușoi. — Cum să vă dau popușoi, oameni buni? Acuma nu mai este boerescul. Acuma sunteți și voi oameni liberi, ca și boerii. Și râdea boerul pe sub musteți. — Vom munci, Cucoane, ca și până acu. — Ziceți voi acuma, la nevoe, dar când să vă scot la munca cu ce dovedesc eu dreptul meu? — Vă dăm în scris precum că suntem datoria munci. — Bine, să mă mai gândesc. Și s'au gândit boerii așa de bine, că pentru niște grăunțe mucede pe care le-au dat, i-au făcut pe țărani robi pe viață. Mulți din cei angajați și reangajați au murit fără să scape de robia contractelor iscălite când au pășit întâia oară ca oameni liberi. * * * In jurul velniții era închis cu gard un loc întins, de mai multe fălci: cierul sau cercul velniții. Clădirea principală a velniții în partea dinspre vale era cu trei rânduri, iar în cea dinspre deal cu două rânduri, afară de podul mare și larg. Mai erau apoi o mulțime de clădiri mai mici: Slădăria, la deal, lângă iaz. Acolo se încolțea și se usca orzul pentru sladul (malț), care se întrebuințează la fabricarea spirtului. Nu departe era moara de foc, cum și patru magazii enorme pentru spirt. Mai spre vale vre-o șase grajduri încăpătoare pentru boi și unul pentru porci. Apoi era covălia, unde se dregea și în parte se lucra din nou ferăria trebuitoare velniții. Se înșiruiau mai departe rotăria, bordeile mazurilor de la boi, o moară mare, care fusese purtată în vechime de apă, apoi de cai și acuma era ,cu totul părăsită. Tot in cuprinsul velniții erau vre-o patru hambare, câteva șuri de adăpost și câteva căsuțe mici pentru străjeri. La deal, aproape de iaz și de slădărie era casa administratorului. Velnița se pornea de obiceiu de cum îngălbenea frunza și umbla zece luni încheiate, până la vremea secerișului. Se scoteau în această scurgere de vreme două rânduri de boi, îngrășați minunat, pentru export, și un rând la urmă, pe jumătate îngrășați, pentru țară. Grija boilor o aveau mazurii, țărani poloni tocmți anume numai pentru această treabă. Veneau pe la moșii, câte douăzeci-treizeci, când se pornea velnița și plecau tot așa, grămadă, când se oprea. Mazurii aceștia erau oameni săraci, îmbrăcați mai mult rău decât bine: purtau cămeși groase de pânză îeșască, un fel de mintean — ca o jiletcă de postav albastru deschis — șepci colțurate, fără cozoroc, tot de postav albastru, ciubote de piele groasă, măntăli soldățești. Acești oameni ședeau toți claie peste grămadă, câte zece-cinciprezece într’un bordeiu, unde făceau mâncarea, uscau ciubotele și obelele muiate în brahă înăcrită ș.’n must de gunoi, ori măntățile ude de ploaie sau de ninsoare și dormeau pe rând noaptea cei ce nu erau de strajă la grajduri. De spălat nu cred să se fi spălat vre-odată. Erau negri-cenușii pe mâini și pe față de lip și de glod. Cărmeșile, cenușii și ele, sticleau de tip lustruit și ajungeau cu vremea un fel de țesătură deosebită, prin care nu mai răzbătea nici umezeala, nici ploaia. Așa murdari și sălbătăciți, o singură grijă aveau mazurii: boii. Și la adevăr boii erau o frumusețe. Săpetați, periați, spălați, cu așternutul necontenit primenit, păreau altă specie de animal, decât boii de muncă. Toate contururile erau rotunjite, pârul mătăsos și strălucitor, copitele lustruite, pielea dela încheeturile picioarelor încrețită ușor, în rânduri regulate. Când vedeai pe maturi printre boi— înțelegeai că boii sunt totul, iar oamenii — nimic. In booul frumos și gras proprietarul vedea numai folos curat. Cu ochiul lui deprins socotea îndată în cât aur se va preface vita îngrijită. Dacă pierea visunul, sau nu prindea caru © de ajuns, asta însemna pierdere de o anumită câtime de aur. Pe câtă vreme omul? Angajat fiind, trebuia să muncească fără răgaz. Dacă, istovit și murdar, până la urmă nu mai semăna a om,, asta nu însemna nimic. Nimeni nu-l cântărea din ochi, ca să-l prețuiască. Iar dacă murea, încă nu era nimic, căci „angajații” erau „chizeși platnici uitai pentru altul și toți pentru anul." In străinătate, în orașele mari, carnea era cu mult mai scumpă decât la noi și boii îngrășați aveau cătare și preț bun. Boii trimiși din țară, după patru luni de velniță, aveau carnea fragedă și gustoasă, țesută cu grăsime fină. Aceasta o puteam simți și noi, când se primejduia vre-un bou, rupându-și un picior. Atunci vita trebuia tăiată și sa însuma pe loc. Nenorociri de aceste se puteau întâmpla boilor, căci mazurii îi scoteau la plimbare de câteva ori pe zi, căci altfel — dacă nu sunt purtați — colnicesc. Când era uscat ori înghețat îi scoteau pe afară, prin oeriul velniții. Dacă era glod, îi purta de colo până colo prin grajduri. Dar boii fiind grași tare, greoi și nedeprinși cu mișcarea, lunecau ușor pe ghețuș ori pe podelele umede. Hrănirea boilor în velniță se făcea cu bradă, adică un amestec lichid, grosuț, cu miros tare și pătrunzător, care rămânea de la distilarea spirtului. Braha, peste măsură de ferbinte, se scurgea din căldări enorme prin uluce așezate în pământ, până la niște căzi mari de tot — brahornițele — îngropate până la marginea lor de sus, încât gura căzilor venea una cu fața pământului. In focărie, sub căldările uriașe, ardea un foc neistovit, în care se zvîrleau lemnele întregi, așa cum le aducea din pădure. Cuptoarele încinse erau ticsite de jăratec și peste ele alte lemne cât stânjenul începeau să ardă cu paritare strașnică, trosnind de se auzea până la poarta satului. Larg deschisă, ușa cea mare a focăriei părea aprinsă de o lumină ca de sânge. Când se dădea drumul la bradă din cazane, în dreptunghiul de foc al ușii se proecta focarul — un om zdravăn, zdrențăros, mai mult gol, cu capul zburlit cât banița, cu fața dogorită de arsura pojarului, cu ochi i eșiți din cap din pricina luminii pâlpâitoare și fierbinți a focului. Părea o adevărată arătare a iadului! Ințepenindu-se bine în mijlocul cadrului de foc, striga cu glas grozav, să se auză până’n depărtări: — Vine braha, mă-ă-ă !...Braha-a-a! Braha clocotită se amesteca în brahornițe cu pleavă, sau cu paie, strujeni ori alt nutreț hăcuit cu șișca. Apoi se scotea din brahorniți cu ciorpacele — un fel de ciubărașe mari cu cozi lungi — și se turna în ciștbenei mari prin urechile cărora trecea un drug. Doi maturi duceau ciubărul în grajd și-l turnau în ieslele de scânduri groase, pășuite, ca să nu curgă. Dacă mazurii aveau mai multă treabă în grajd, se trimeteau și oameni de ai noștri la cărat braha. Când era ghețuș sau glod, brahovnițele, una cu pământul și pline de brahă clocotită, erau o primejdie grozavă. Așa, îmi aduc aminte de um băetan de vre-o șaisprezece ani, feciorul unei vădane, Ii zicea băiatului Dumitru a Uoaei. Cum ajuta de câtcăva vreme la velniță, l’au pus într’o zi la cărat braha cu ciubărul. A dus el câteva rânduri și odată, aproape de brahornițe, a lunecat pe o podea imigoasă și a căzut în brahă clocotită, pa care o amestecase cu pleavă. Scos de acolo, din plămada aceea de foc, cu jumătate de trup opărit, s’a mai zbătut în chinuri două zile întregi și în cele din urmă a murit. S’au mai nenorocit și alți oameni în brahovnițele clocotite. Cădeau și boi de la hărăbăli, dacă se răzlețea vreunul și lua fuga spre brahomiți. Un gărduț, măcar cât jumătate de stat de om, ar fi fost de mare folos, numai că nimeni nu se gândea să-l facă. G. NĂDEJDE