Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1926 (Anul 7, nr. 313-316)

1926-12-05 / nr. 313

fi n S’ V E HI l j L I ITPRäR BBTIBTir," SSS55 Eu, Leonoro! «_ Cezură zdrobiți de emoție, unul în brațele omululi. U Vai. Pamfil! fi*— Oh, Leonora! [*­ Oh, Pamfil! ]— Vai Leonorei — Leonora oferi lui Pamfil apă cu dulceață. Pamfil oferi Leonorei batista sa parfumată, căci Pamfil era în­setat și Leonora emoționată. După clipe de tăcere și îndu­ioșare indescriptibilă, Leonora află că Pamfil căuta odae, Pamfil află că Leonora fusese trădată și ea la rândul ei, de infidelul la-la-la-la. — Rămâi în odaia mea, Pamfil! — Rămâi în brațele mele, Leonorei — Oh, Pamfil! — Oh, Leonora! — Dar­am fii aștepta singur la berărie, cu zece halbe, ... care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, dacă sincerul Ca­ramfil ar fi știut de trădarea perfidului Pamfil. Erau prie­teni inseparabili! Râdeau toți, în frunte cu doamna Deteanu. — Se făcu seară și Pamfil tot nu venea. „Cumi o să m­ă ’mtorc singur acasă fără de Leonora și fără de Pamfil?” își zise Caramfil oftând și plătind talului douăzeci de hal­be, căci afară era cald și Caramfil era gros. „Mai bine mă mut la hotel!’» se hotărî Caramfil, sculându-se de pe scaun împovărat de durere și de bere. Astfel Caramfil se mută la hotel, și Pamfil la Leonora... Dar... — î-a prins! . ..Toate cele­ s trecătoare, chiar și amorții lui Pam­fil pentru Leonora, precum și amorul Leonorei pentru Pam­fil! Așa că într’o bună zi, cu cine credeți că se trezește Caramfil la berăria unde zilnic îl aștepta pe Pamfil, con­sumând douăzeci de halbe? Chiar cu Leonora întovărășită de Pamfil... ji — Tu, Leonora? 1— Eu, Caramfil! Tu, Pamfil? 1 — Eu, Caramfil 1 Ai venit, Leonora? i— Ara venit, Caramfil! Mi-ai adus-o, Pamfil? —­ Ți-am adus-o, Caramfil! — Oh, Pamfil, de când te-aștept­i — Oh, Caramfil, de când te cauti Oh, Leonora!­­— Oh, Caramfil! Pupați-vă, — zice Pamfil. *— Pupă-mă, — suspină Leonora. Pup­a, — zise Pamfil. ■— Si pe tine, Pam­file, — zice Caramfil.­­— Pupă-mă, Caramfile, — zice Pamfil. •— Și se pupă. In ziua aceia, Pamfil, Caramfil și Leo­nora ar fi putut umplea cu lacrimile lor cele șaizeci de halbe consumate. Căci Leonora era femee, iar Pamfil și Caramfil, prietini inseparabili... Cafeaua, mamă dragă. * * * Toți știau că Dănuț scrie o nuvelă, nu din cauza Mo­­nicăi ci dintr’a lui Dănuț, care, intr’un moment de or­golioasă expanziune, anunțase pe doamna Deleanu că scrie o nuvelă. Atât se știa. Monica știa mai mult dar nu spunea nimănui, nici chiar Olguței, care, zilnic, după dejun și după masă, compunea năzdrăvănii, atribuindu-le lui Metaforei, spre indignarea biruită de râs, a doamnei Deleanu, și spre hazul cețorjei&t­­­t.­, v­o­;" „ “ ! fitlul nuvelei lui­ Bănuț era „Troița”. Eroii: un­ băiat­ de liceu, un zarzău­t m­iliorit și o fată cu ochii verzi. Troițele răsar călătorului la răspântii de drumuri. Tot la o răspântie răsărise „Troița”, eroului lui Dănuț, la în­crucișarea copilăriei cu tinereța. Troița era zarzărul și fata, dimpreună, căci zarzărul, cu albul lui hohot, acoperea toc­mai fereastra odăii unde era fata cu ochii verzi ca frunzele când floarea s’a scuturat. Subiectul nuvelei îi­ venise fulgerător. Într’o dimineață cu foșnete galbene și limpede chilimbar de soare, Dănuț se deșteptase auzind o ciocănitură la ușă. Intrase Gheor­­ghiță. — Conașule, mi-o spus duduia Monica sâ ti trezășc c’o înflorit zarzării. Gheorghiță-i aducea de la Monica, o creangă de zarzăr bifurcată rămuros cum sunt coarnele cerbilor bătrâni, în­florită, înflorită în plină toamnă. In clipa aceia, la ferestre zâmbiră poveștile copilăriei, și Dănuț era frumos de feri­cire ca un copil cu cercei de cireșe. Toată dimineața se plimbase cu Monica prin livadă. Nu­ înfloriseră toți zarzării. Numai unii, mai timid de­cât­ primăvara, cu parfum mai suav, ca o amintire împren­­jenită a celuilalt, încrezători și zâmbitori ca niște copii veniț­i în cămeși de noapte să se încălzească la focul toamnei. Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toamnei, pe cerul albastru șerpuiau cârduri călătoare,­­ dar în­floriseră zarzării. Dănuț avea încântarea aceluia care ar întâlni îngeri în drum. Nu-i venea să creadă. Zâmbea. Apuca mâna­­ Moni­­căi, o strângea, o lăsa, — ca să pipăie cu vârful dege­telor, crengele înflorite. Se întâmplase un miracol în­ li­vadă, și altul în inima lui Dănuț. Erau atât de frumoși zarzării înfloriți în toi de toamnă încât Dănuț nici nu băgase de seamă cât de frumoasă era Monica, sub albastrul mai închis al cerului, care-i făcea părul mai auriu — de un auriu primăvăratec —, și ’n preajma zarzărilor bucuriei, care-i făceau obrajii mai rumeni. Târziu, după o dimineață întreagă de zarzări, soare, zâmbete și exclamări, lui Dănuț îi venise să scrie, Momeai, să plângă. Era sfâșietoare bucuria aicelei diminețe, lac blond cu ușoara dâră de spumă a zarzărilor, ca și cum un înger ne­văzut într’o barcă străvezie, și-ar fi muiat degetul în apă, însemnându-și trecerea prin melancolia toamnei. După-amiază, Dănuț se retrăsese în apartamentul lui. Monica îi preparase în ascuns, un pahar mare de cafea neagră Nu scrisese nimic In după-amiaza aceia. Vorbise cu Monica. Uitase să se pieptene. Numai noduri castanii și arămii, părul îi era ca și sufletul: tumult, dans, spirală deasupra unui zâmbet. — Monica! Monica! Să iubești un zarzăr! !— Să crezi că-1 iubești. 1— Da. Să crezi că iubești un zarzăr! Ce poate fi mai delicios? mai delicat? mai proaspăt? Adorabilă confuzie a copilăriei in fața dragostii!... Monica, îl vezi pe băețel, după o noapte de nesomn, cu parul și pelerina stropite de petale... de petale albe ca noițele pe o unghie de copil... văzând deodată zarzărul care a înflorit peste noapte, lângă el, la capul lui, fără ca el să știe.... Soarele răsare. Zarzărul­­ alb și soarele îl suflă cu mărgean ca obrajii fetițelor, când se roșesc. Băețelul vrea să plece, fiindcă e trist după o noapte de singurătate și nesomn. Cine-i cheamă din urmă? O bătae de inimă, ca atunci când îți răsare dragostea. Se­­ întoarce, privește... Ochii lui, Monica, în care un zarzăr înflorit se oglindește alb și roz ca un nour pe obrajii dra­gostii... Se repede. Pelerina-i cade. Vrea să sărute, să strân­gă în brațe... Monica, sa săruți un zarzăr și să crezi că săruți! Să ai o creangă în brațe și să crezi că iubești! In clipa aceia, Monica, îngerii sânt aproape, livada e m­ai albă, se întâmplă un miracol: un copil a sărutat un zarzări Zâmbește cerul. O sărutare a rostogolit petale albe... Simți, Monica? Trebue să cânți în clipa aceia. Soarele, cerul, po­mii, trebue să cânte, sa cânte. S’a întâmplat un miracol pe pământ! Livezile înfloresc în cor. Totul e copilăresc. Albinele murmură. Soarele se înalță mai sus. Un copil a sărutat un zarzăr. Pământul e un început de poveste... în după-amiaza aceia, titlul nuvelei — căci Bănuț o numea nuvelă — fusese: „Un copil a sărutat un zarzări” Toate cântau în după-amiaza aceia. Totul era copi­lăresc. Pământul era un început de poveste, căci un co­pil sărutase un zarzăr. Bănuț, într’o clipă în care toate li­vezile lumii albiră, se­mbujorară și se scuturară, roluri-ro­­iuri, o sărutase pe Monica, obraz alb în galben asfințit de toamnă, cu genele prelungite de două lacrimi... * sk * Eroina lui Bănuț avea ochi verzi și părul negru. A sărutat-o pe Monica Bănuț, sau nălucirea unui zar­zăr înflorit? Blândă ca de obicei. Monica era tristă ca de obicei, dar nimeni nu știa, căci Monica zâmbea ca de obicei. Bănuț era absorbit de nuvelă. s» * * Cunoscuse Bănuț până atunci, ce înseamnă bucuria de-a aștepta o metaforă. O aștepți, va veni din cer sau din pământ? Iți bate inima. Dar nu cunoscuse încă Bănuț, fericirea de-a aștepta un om. Un om! Alt om decât tine, având un suflet, altul decât a tău, imens ca și al tău. Nu-1 cunoști. Nici numele nu i-1 știi. Nu­mai văzut niciodată. Ți-e străin. E o respirație in întuneric. Nimic alt. N­ aștepți. Se apropie, cu pasul lui. Iți bate inima ca atunci când cineva vine spre tine prin întuneric. Cine-i? Cum e? E în afara ta? E înlăuntrul tău? Ce s’a întâmplat! Nu mai ești. Ca o pulpană învăluind subit trupul care-o poartă. într’o­zbucnire de vânt, blând și năpraznic te-ai lipit de el. Ești el, din cap până’n picioa­re. Ești în sufletul lui, ești privirea și vorba lui. Te-ai pierdut în el. Străveziu ca aerul, îl împresori. E prizo­nierul tău. Crede că-i liber, crezi că ești liber, dar te-a furat și l’ai furat. Solemn ca dezmorțirea întâiului Adam, un om a intrat în viață, din tine și prin tine. Totuși e el. Nu ești stăpânul lui. Ai vrea să fie bin, e rău. Ai dori să fie frumos, e urât. L’ai vrea generos, e meschin. Uneori se preface, in­­șelându-te chiar pe tine; și cu tine e fățarnic. Ți-e drag fiindcă-i al tău, dar te temi de el, fiindcă-i el, și ești mândru de el, tot fiindcă-i el. Il simți mai deștept decât tine. Bacă l’ai întâlni în viață, te-ai teme de ironia lui, și , Tai ocoli sau Tai dușmăni. Femee, o simți primejdioasă, nestatornică, dominatoare, crudă, indiferentă față de cei care o iubesc, ademenitoare pentru ceilalți până în clipa când, vânați, îi zvârle în tolbă, dezgustată. Deși feminitatea ei­­ e însuflețită de tine, te depășește. In viață te-ar înfrânge. • Slab și credul, în viață te-ai încrede vicleșugurilor ei, deși i , din mintea ta-s deprinse, din tine venindu-i puterea. Inconștient, în tine se urzesc treptat, de la sine, faptele­­ creaturior tale. Voința ta abdică, se preface, fărămițindu-se , în zeci de suflete, și îmbinându-le de la­olaltă, curge cu ele , și cu vremea, destin. Ești copil, ești tânăr, ești bătrân,­­■ ești fetiță, femee, ești câne și ești câl, ești pasăre și ceri , ești iarbă, liviț­ă, pădure­­ umbră, și ’nturteric, ești»biserică și cimitir, și ești timpul compunând și descompunând viața,­­ cu mii de mișcări și mii de neclintiri. Unde ești? Moarte­­ și înviere în toți și tot, ești Dumnezeu; în , afară de tine, spațiu, respiri. Ești însăși echilibrul invo­­­­­luntar și inconștient al fericirii. Dănuț era fericit. Afară, toamnă, el trăia în primăvară. Ultimele zile ale­­ vacanței, el trăia liber la începutul vacanței de Paști. Dez­­­­robit de realitate, trăia în halucinanta realitate a ficțiunei,­­ cu soare de April în livezi apriline. Scrisul de pe fiecare pagină avea altă fizionomie. Une­­­­ori cuvintele aveau oblicitatea impetuoasă a ploilor toren­țiale. Dese, grăbite, alergau, ritmate de aceiași emoție ver­­­tiginoasă, în care bătăile inimii erau fulgere. Alteori, șirurile de cuvinte șovăitoare, ondulau nere­­­gulat, ca serpentinele cârdurilor pe cerurile de toamnă. Lun­­­gile respirații ale melancoliei, erau desemnate în chiar linia­­ cuvintelor care-o exprimau. Alteori, literile se micșorau delicat, ingrâmădindu-se­­ în șiruri de mărgeluțe rotunde, clare, dar microscopice, pe­­ care-ți venea să le culegi cu vârful unui ac fin. Acele cu­­­­vinte povesteau cum două fetițe mici își culcau păpușile. . Cinci ani aveau fetițele, cinci ani aveau cuvintele minuscu­­­­lare, care se jucau de-a somnul cu fetițele și păpușile. Alteori, cuvintele păreau scrise în salturi. Lipseau litere. Liniuțele, apostrofele, virgulele, dispăreau: eroul sărutase î zarzărul de la fereastră, își pierduse pelerina și fugea ne­* ■­bun prin livadă, uitând ortografia și punctuația, iubea. Isprăvise partea întâia, cea care începea cu un zarzăr­­ înmugurit și prezența unei fete necunoscute in casa pă­rintească a eroului­ liceean, unde și el își petrecea vacanța­­ de Paști,­­ culminând în înflorirea de peste noapte a­­ î zarzărului și în sărutarea din zori, începând partea doua, schimbase titlul. Din „Copilul­­ care a sărutat un zarzăr”, devenise „Troița”. Pe cine iubea? Pe zarzăr sau pe fata cu ochi verzi, din , odaia la fereastra căreia era zarzărul? începuse rivalitatea , dintre un zarzăr și o fată, pentru inima unuiii copil naiv, copil. Dănuț vroia să analizeze, sau mai exact, să desfă­­­­șoare din primăvară în primăvară, din înflorire in înflo­­­rire — răsturnând clepsidra timpului, cu albe flori de­­ zarzăr în loc de nisip mort — emoțiile eroului său în fața zarzărului înflorit, de pe când era copil mic, lector de po­­­vești, până când, liceean în vacanță, se deșteptase iubind,­­ fără să știe pe cine. Dacă înlătura din minte poemul născând, și dacă examina schema, dezbrăcând-o de emoție, i se pă­­­­rea absurd și neverosimil ca un băiat — oricât de copil și i oricât de poet ar fi fost — să poată crede că iubește un­­ zarzăr, oricât de contopite ar fi fost florile acelui zarzăr cu însăși chipul femeesc pe care-l ascundeau în livadă­­— fiind în fața­ ferestrei — și în sufletul eroului, fiind în fața dragostii. Atâta candoare nu era admisibilă. Eroul juca un 2 1 rol într-o piesă grațioasă, dar juca un rol. U nul nici nu mințea, nici nu „făcea litera­­­­tură” creind un conflict sufletesc din această confuzie, dând­­ realitate rivalității dintre zarzăr și femee, și lăsându-l pe­­ erou să se clatine, întocmai ca zarzărul încărcat de floare, s când spre fereastră, când spre livadă. Din copilărie, lui Dănuț „îi bătuse inima” pentru zar­i zări. Pentru majoritatea oamenilor și poeților, primăvara e verde. Ochii verzi pe care-i deschide primăvara sub ceru'­­ din­ nou albastru. Codrul înverzit, iarba încolțită, grâul ră­­­sărit. In­ mai toate inimile și literaturile, semnul primăverii ! e verdele crud, fraged, răcorit in umbră și aprins în soare.­­ Desigur că toți cântă și slăvesc și livezile cu floarea lor de lumină și cântecul albinelor culegătoare. Dar verdele domină. Tuturora le place mai mult trainica undă de verde a primăverii, căci vara în care se revarsă tot verde e, decât spuma vremelnică a pomilor o clipă înfloriți, verzi și ei apoi. Și chiar cei care se opresc în livezi, privind și ascul­tând, cântând și descriind, nu fac nicio deosebire între zar­zăr, piersic, măr, cireș, păr, gutui, și toată felurimea po­milor care alcătuesc buchetul de mireasă al primăverii. Pentru Dănuț insă, primăvara nu era decât o singura clipă: aceia când zarzării, fără de frunze, numai flori albe, au înflorit deplin. O emoție — ca frica unei sărutări, sau amintirea ei — le dă o umbră trandafirie pe obrajii albi. Zâmbesc. Râd. N’au frunze. Verdele nu se presimte. Alb pur, în stranele trunchiurilor. Candoare luminoasă. Lumini de lună și de zori, roind în clar tumult. Mărgean palid cu vinișoare roze. Bluze de vară cu dantele, în care tinerețea unui trup e undă vag purpurie, încântare pufoasă în fața cerului albastru. Pomi îngerești. Parfum prea copil ca să fie parfum. Zâmbet în petale, zâmbet în miresme. Zarzării! Nume plin de albine. Petale care cad, plutind, zbor întors spre pământ. Suspin naiv al primăverii. Când zarzării au înflorit, primăvara are rochiță scurtă și se duce la biserică. Dar zarzării nu-s decât o clipă între clipele primăverii. Au înflorit­ alb culminant, în seara aceleiași zile, albul a ostenit, o undă gălbue a întristat rozul. Copilăria albu­lui, deodată, a îmbătrânit. Vin frunzulițele, roi verde, în­gerii din jurul zarzărului au zburat, luându-i vaporosul nimbc. A rămas pom ca toți pomii, robust în haina verde, pe pământul negru, dar un zarzăr de lumină s’a stins între crengile lui. Cine-a iubit zarzării a cunoscut melancolia adorabilă și sfâșietoare a acelor visuri de tinerețe, în care îți apare în rochiță albă, fetiță moartă pe care­ ai sărutat-o o sin­gură dată, făcându-te să respiri o clipă, parfumul ei de păr, de soare și de copilărie. Nu era nici metaforă, nici alegorie, nici efect de siro­poasă literatură, îndrăgostirea eroului din poemul lui Dă­­nuț, de un zarzăr, nici confuzia care-l îndemnase să îmbră­țișeze o creangă înflorită. Nu. Era o candidă și dureroasă ofrandă a buzelor neștiutoare și a sufletului plin încă de povești, in fața zorilor dragostii, efemeră clipă ca și floarea albă, care tot de zori era. Nuvela lui Dănuț era poem desigur, ireală ca și zar­zării în clipa când par zbor și nimic deasupra pământului, nar pomi răsăriți din pământ,­­ Dănuț însă vedea în zarzări toată primăvara, sufla­rea aburită a primăverii spre cer, — iar ceilalți văd pri­măvara, verde, pământească, păscută de vite, rostogolind trupurile, de patima ei cuprinse, în patul nupțial al sevei. ♦­­ * ♦ Monica intră cu ceașca de cafea. — Scriai, Dănuț? — Nu, Monica. Remarcam un fenomen curios. Eroului meu nu-i priește statul în casă. Cum intră în livadă îl văd. Zarzărul îl învie. Cum intră în casă îl pierd, se împrinte­­nește, nu-l mai simt!.. Nu merge! — Scoate-l în livadă. — Nu se poate. Acuma-i în odaia lui. Budează fără motiv și nici n’are pe cine biuda. Surorile lui l-au invitat la înghețată împreună cu eroina. A refuzat, pretextând că-i doare capul. Trebue să stea în odaia lui. — Lasă-1 singur și du-te cu fetițele. — Nu pot f­i un moment delicat pe care trebue să-l analizez în sufletul lui. Dimineața a sărutat zarzărul, în­tâia sărutare de dragoste. E natural să se gândească numai la ea. Dar nu poate. Gândurile îi fug după surorile lui și după ochii verzi... Vezi, Monica, ochii verzi alungă flo­rile zarzărului întocmai ca frunzele. II pândesc mai ales în zarzăr. Privește floarea albă, vede ochii verzi. Pe cine iubește? — Tu știi, Dănuț? — Nu. Dar asta nu-i nimic. Se rezolvă de la sine. Gân­durile lui însă, între zarzăr și ochii verzi, trebue să aibă o emoție copilărească, pe care nu o pot găsi în mine... Nu știu! Aștept ceva. Caut parfumul unei amintiri, și nu-l găsesc îmi trebue o emoție din copilărie... Nu știu bine ce! — Să-ți dau „Alunele Veveriței”. — Nu, Monica. Acolo e sufletul de anul trecut. îmi trebue ceva vechi de tot... de pe când eram copil mic... o jucărie... o carte. Tu ce cărți mai ai din copilărie? Monica, n’ai cumva un Robinson Crusoe? — ...Mi se pare că am o ediție franțuzească. — Nu. Cea românească. O carte cu ilustrații... Văd culorile: barba lui Robinson, mustețile, căciula țuguiată, ma­rea, albastru decolorat, papagalul... Monica, haidem în pod! Să știi că Robinson Crusoe e în lada cu jucării! Vai, Mo­nica, ași da un an din viaață să-l găsesc! Haidem­ în pod. Dar să nu ne știe nimeni. Mergem numai noi doi. — Bine, Dănuț, mă duc să caut cheile. — Eu te­ aștept pe scară. Dănuț era în friguri. Uită să-și ia țigările, să-și puc surtucul. Plecă așa cum era, fără surtuc, în cămeșă des­cheiată pe piept, cu mânicile suflecate, așa cum eșt în în­tâmpinarea unui oaspe neprevăzut și iubit, atunci sosit. Treptele scării de lemn care ducea la pod, erau calde în soarele de toamnă. De sus, din balconașul podului, toamna, galbenă și roșie în livezi și păduri, se scutura în vânt, și val-valuri albastre cu dealurile, se pierdea în zări, atunci. De jos, Monica văzu profilul lui Dănuț pe cerul al­bastru, și zâmbi. Venea cu cheile. Alergase. Urca scările cu obrajii rumeniți și părul împaenjenit pe tâmple. Dănuț era grăbit să intre’n pod. In fața ușei țesută’n ațe de păianjen, aștepta emoționat, cum demult, aștepta ridicarea cortinei îndărătul căreia strălucea decorul feeriei. Nu mai fusese un pod din copilărie. Monica încerca cheile pe rând. In grabă, uitase să întrebe care-i cheia podului, înaintea lor pătrunse vântul înfiorând străvechile ațe de păianjen. Bruma uscată a colbului, an cu an cărunțise mai deasă. Culorile erau veștede ca și lumina, care in­trând prin ferestrele podului, îmbătrânea. Penumbră înfier­bântată cu miros de lemnărie și de evanghelie mucegăită. Monica nu intrase niciodată în pod. Tăcerea grămă­dită, decorul de mobile șchioapei demodate, scăpătate, col­bul tragic ca o pulbere de moaște în razele de soare, și mirosul mort, făceau parcă să se presimtă sicrie, pe coji solemne pe trecut. Monica apucă mâna lui Dănuț. — Ți-e frică, Monica? O strânse in brațe, caldă și cu raze’n păr ca o creangă de tei, își lăsă capul pe umărul lui Dănuț Tăceau: doi, în tăcerea podului. Dănuț își lipi obrazul de parul Monicăi. Se auzeau lăbuțele hulubilor pe acoperiș. In vânt plesneau coarde de vioare. — Monica, vorbi Dănuț în șoaptă, — hai să deschi­dem lada. — Haide, Dănuț. Dănuț îi cuprinse tâmplele cu pal­mire, i te strânse — genele Monicăi tremurară, — îi dezmierdă obrajii dealun­­gul, încet, până la bărbie. Dulce și trist, capul Monicăi era pur ca după lacrimi prelinse pe obraji. Dănuț îi sărută mâna. Mai mâhnit, în singurătatea de­­ clipă, zâmbetul Monicăi se rătăci prin părul lui Dănuț. — Dănuț, hai să deschidem lada. Ladă imensă ca o odăiță scundă. Ridicară amândoi greul capac de pe Arca lui Noe a copilăriei. Jucăriile plu­tiră dea valma, din înecul umbrei și al anilor. Săbii, puști, pistoale, vaporașe, bărci, corăbioare, mingi, dulapașe de pă­puși, forme pentru nisip, căsuțe de păpuși, diabolouri, pa­tine cu rotițe, funde, urși de pâslă, mieluți mâncați de molii, fluturi de hârtie și gumă, marinari de tinichea răpănoasă, soldați cu piedestal de lemn, plumiere, vipare mute, coifuri, paiațe cu talgere, o lanternă­ magică, un pian miniatural, o arenă de circ, lampioane, o maimuță decapitată, o cutie de bomboane „Riegler” plină cu scoici, codița unei veverițe de tablă, un dinte de elefant, un picior de păpușă, iarbă artificială... — Monica! Vorbise Monica. — Ce-i, Monica? se miră Dănuț, scotocind prin ladă. Monica ridicase din vălmășagul jucăriilor, o păpușă cu rochiță albă și părul tăiat din rădăcini. Ținea în mâni iubirea ei. — O păpușă tunsă! se veseli Dănuț... Stai!.. Monica, închipuește-ți că-mi aduc aminte! Obrajii Monicăi ardeau. Ținea păpușa in mâni. Nu îndrăznea s-o strângă în brațe. O recunoscuse după rochița albă, de ea făcută, și după șorțulețul alb, contradictor cu găteala de mireasă. — Monica, asta s’a întâmplat în anul când ai venit tu la Medeleni, în ultima noapte a vacanței. Eu trebuia să plec la București. Nu știu ce i-am făcut Olguței, dar l-am făcut ceva, și mi-aduc perfect aminte că mă temeam. Seara, la culcare, am găsit păpușa in pat... Inima Monicăi bătea, bătea.­­ ...Am fost furios. Mai mare insultă nu puteam concepe. Să-mi pue Olguța o păpușă în pat! Știi ce răz­bunare am inventat? Am tuns-o, Monica, am tuns-o cu cuțitașul... Un cuțitaș de os, din plemiera de lac japonez. Ți-aduci aminte? Plumiera din chiurcașul mamei. Mi-o dă­ruise... După ce-am tuns-o, am înpachetat părul și i-am dat foc... Dar îmi făcuse mam­a foc în sobă. Parcă văd cuie­rele gata de plecare, focul... Dimineața, n’am avut curajul­ să las păpușa în patul meu. Am dus-o în pod... Stai! I-am­ mai făcut ceva! Barbă și mustăți! Vai, biata păpușă! I le-am șters cu radierul, se mai cunoaște?.. Cum de n’a aflat Olguța! N’a întrebat după ce-am plecat?... Uite-l pe Robinson Crusoe! Monica, l’am găsit! Bucuria lui Dă­­nuț răsuna așa de tare, încât tăcerea podului fără ecou, deveni mai gravă. In timp ce Dănuț răsfoia cartea cea mai scumpă a copilăriei lui, Monica se îndreptă cu pă­pușa, spre o ferestruică din fund, întoarse capul. Dănuț, așezat pe marginea unui fotoliu, se cufundase în pozele cărții. Degetele Monicăi tremurau ușor. In buzunarul șorțului era un plic. II scoase. Era nedesfăcut. Plic de păpușă, cu un trifoi pe margină și o caligrafie de copil: „Pentru Dă­nuț.” Monica nu avea nevoe să-l desfacă. Atunci, ca și acum, singurele vorbe, pe care mâna ei te putea scrie lui Dănuț, erau: „Monica te iubește, Dănuț.” De-atunci, vorbele erau închise într’un plic, în buzu­narul șorțului unei păpușe, in lada cu jucării din podul cu vechituri... — Monica! Monica! La scris! Ne-am lenevit destul! Cu Robinson Crusoe și cu Monica e și în balconaș. Se coborâră pe scări. Podul te prăfuise hainele și manile, aș­­ternându-le ațe de păianjen în păr. — Mă pun la scris. Tu ce faci, Monica? — ... Cetesc. Dănuț. —— Te­ aștept mai spre seară să-ți cetesc. Da? — Da. Plecă fericit, cu egoismul albinelor când, iluminate de polen, zboară spre stupi. Cu scrisori ca în mână, Monica porni spre odaia ei. In ,­­ antret­o întâmpină Olguța, în costum de călărie. — Melizando, îți aduc o scrisoare de la gară. 1 — Mie? I — Da, Melizando. Un nou Pelléas? — Nu știu nimic! se miră Monica­­ ■­­­mână ! ■ voluminosul plic „recomandat”. — Facem o partidă de tenis? — Nu mai călărești? ! — Cum vrei tu, Melizando! zâmbi Olcjaj:. ! — Eu ași sta în odae... Da’ cum vrei tu! — Tu ce vrei, Cuțulachi?­­ — Călărie! izbucni Puiu, mai mândru să călărească , alături de Olguța ,chiar pe mărunțelul Titi­ Binghi, decât , să nu-i poată răspunde la nic-o minge. I.l IONEL TEODOR­EANU­ »­­....... ---nx=^.=3oa--------- 1

Next