Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1927 (Anul 8, nr. 326-329)
1927-03-06 / nr. 326
i VPS 2 după apariție. Nu l-am recenzat atunci din simpatie față de autor — un gazetar care, printre reportagii și articole, găsește timp pentru ocupații, după dânsul, literare. Acum însă când d. Savel este înarmat cu premiul S. S. R.-ului, șovăelile noastre n’au nici un rost. Dimpotrivă, avem datoria să ne exprimăm mirarea înaintea noului premiat. „Vadul Hoților“ este o carte ne-literară: d. Savel nu știe să scrie. Acesta-i adevărul brutal. Nu-i nevoe de răsfoit întregul volum. Citiți numai prefața- Veți găsi acolo destule exemple. „Avem astăzi suficiente instituțiuni, — spune d. Savel, — chiar pentru un stat de o populație de o sută de milioane de locuitori“. — „S’a înrădăcinat la noi ideia că pentru a fi scriitor, e suficient să fi rămas de două ori repetent, ca să fii decretat poet“.—„Cât de târziu a venit un Pasteur și cât de târziu, și cum totuși până acum nu s’au descoperit cauzele unor boli care continuă misterioase, cu toate încercările și sacrificiile ideale ale câtorva“.— „Dar aș putea să adaog, ce sunt aceste câteva zeci de persoane din cartea mea pe care n’am s’o învinuesc că nu se prezintă altfel decât în cadrul realității în care au fost, pe lângă atâtea altele care pe nesimțite s’au impus actualității ce arareori trecea de însuși clipa existenței gloriei lor moartă în clipa în care s’a și născut“. Și așa mai departe.. Din aceste fraze nebuloase se înțelege că, în „Vadul Hoților“, este vorba de o serie de „fapte diverse“ — petrecute înainte de războiu și după începerea ostilităților Aceste „fapte diverse“ ar fi putut face impresie, acum opt ani, într’un ziar de informații. După zece ani, însă, și încă într’un roman, ele nu ne mai interesează — mai cu seamă că eroii acțiunii au aceleași linii nesigure ca și frazele. In plus opera este plină de „aforisme“, în genul acestora: „O femee sau un bărbat care se ocupă prea mult de ei înșiși, de toaleta lor, care pierd ore în fața oglinzii, se iubesc pe dânșii și sânt egoiști“ sau de constatări ingenioase: „Aud afară hămăii de câni. Cu siguranță că C iai vine cineva“. Un astfel de roman nu se premiază. Dar mai interesant este cazul d-lui C. Ardeleanu, care cu „Diplomatul, tăbăcarul și actrița“ — a câștigat premiul „I. Al. Brătescu-Voinești“ de 25.000 lei... bătându-l în absență pe d. Ionel Teodoreanu („La Medeleni“) după o energică campanie electorală. La vot au fost aduși alegătorii cu fel de fel de vehicule — și mai ales cu, trenul. Candidații au umblat din alegător în alegător cu creionul și cu buletinul de vot în mână. Votul a fost aproape pe față. Scriitorii parcă s’au molipsit dela politiciani. D. Ardeleanu nu-i în situația d-lui Savel. D-sa știe să scrie- Zugrăvește un mediu interesant. Dă unele tipuri vii. Creiază într’o oarecare măsură o atmosferă de amărăciune și desgust față de „poreia“ omului. Dar din toate calitățile scriitoricești, d-sa are — cum se spune în Moldova — câte pleacă, sau, și mai bine, o secută. Nu-i nimic personal. Banalitățile abundă- Și peste tot plutește un aer de agramatism... de parcă romanul ar fi fost scris de unul dintre tăbăcari. Astfel găsim în roman: „Un grup de plimbăreți“; „Ochii cismarului îl urmări mersul“; „Louis Ouenze“ (de zece ori); „mustrânduse“; „ochii mari priveati“; și — la tot pasul — „dupe“ sau, literar, „după“... în loc de depe)... „Diplomatul, tăbăcarul și actrița“ se citește totuși cu interes — ca un document omenesc, care ar putea servi de material unui scriitor autentic. Pentru această operă d. Ardeleanu ar fi putut primi un premiu de încurajare de câteva mii de lei... dacă d-sa ar fi avut 23 de ani! Dar așa — când d- Ardeleanu vorbește, într’un interview, despre „garda veche“ de pe vremuri... Prin urmare, nici în sine romanul d-lui Ardeleanu n’ar fi meritat marele premiu al Societății Scriitorilor Români pentru proză, dar încă în comparație cu d. Ionel Teodoreanu, care aduce cu „Medelenii“ o formă nouă și un fond nou. D. Teodoreanu a scris romanul unei generații — l-a scris cu artă, cu înflăcărată pasiune, cu ochi ascuțiți, strecurați în toate nișele neclare ale sufletului copilăresc sau de adolescent. Volumul d-sale a trecut din mână în mână — de la scriitori și până la cetitori , subțiri sau abia în formație. Tuturor le-a plăcut opera aceasta plină de freamăt și de adevăr. Ce vor spune toți cetitorii, care și-au retrăit copilăria și adolescența în preajma „Medelenilor“— care în plus au făcut cunoștință cu o lume alta — ce vor spune ei, auzind că „romanul zilei“ n’a fost premiat de SSR. ? Premiul însă — în afară de greutatea lui financiară — n’are nici o valoare. Căci n’are autoritate morală o Societate de scriitori — oricâte nume de ispravă ar cuprinde — dacă se desinteresează de ea d-nii M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Brătescu-Voinești, G. Galaction, T. Arghezi, Jean Bart, MCodreanu, Paul Zarifopol, G. Topârceanu, Ionel Teodoreanu, d-ra Otilia Cazimir, etc.—societate care, în schimb, l are în comitet pe șeful Ohranei... Acești scriitori, care nu se simt bine în atmosfera de cabotinaj a S. S. R.-ului, ar trebui să fie miezul unei nouă societăți de scriitori — o secțiune de pildă a Pen-cluburilor — care să reprezinte interesele morale ale scriitorilor.... de interesele bănești urmând să se ocupe mai departe antreprenoara tripourilor și a grătarelor naționale. M. SEVASTOS A apărut „Lectura" No. 108 - Floarea literaturilor străine — E. T. A. HOFMANN — Celebrul scriitor german — OCHII SATANICI trad. de BMADELEINE Lel 5.— Scrierea complectă La chioșcuri și librari •ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ Apărarea Tarasconului Slavă Domnului! In sfârșit am știri din Tarascon. De cinci luni nu mai trăiam, eram într’o grije!... Ca unul ce știu bine cât de exaltat e acest oraș vrednic și cât de războinici sunt locuitorii, îmi ziceam: Cine știe ce o fi făcut Tarasconul? S’o fi năpustit în massă asupra barbarilor? S’o fi lăsat să piară de foame ca Parisul, sau să fie bombardat ca Strassburgul, sau ars de viu ca Châteaudun? Sau poate, într’un acces de patriotism sălbatic va fi sărit în aer, cum făcuse orașul Laon cu viteaza lui cetățuie? Nimic din toate acestea, Taraseonul n’a ars. Taraseonul n’a sărit în aer. Taraseonul e la locul lui, șade pașnic între podgorii, cu ulițele pline de soare, cu pivnițele pine de tămâioasă, și Ronul care scaldă acest loc drăgălaș duce spre mare, ca și până acum, chipul unui târg fericit, răsfrângeri de obloane verzi, de grădini bine greblate și de milițieni în tunici nefăcând exerciții dealungul cheiului. Dar să nu credeți cumva că Taraseonul n’a făcut nimic în vremea războiului. Di contră, s’a purtat minunat, și rezistența lui eroică va avea ocul ei in istorie ca tip de rezistență locală, simbol viu al apărării Sudului. ORFEOANELE Vă voi spune clar că, până la Sedan, vitejii mei Tarasconesi stăteau la ei acasă foarte liniștiți. Pentru acești mândri copii ai Alpililor, nu patria era în pierzare, ci soldații împăratului, Imperiul. Dar a venit 4 Septembrie: Republica Attila sub zidurile Parisului, — ei atunci, da! Tarasamnul s’a deșteptat, și s’a văzut ce e un război națonal... Natural, mai întâi au fost manifestații de orfeoniști. Știți ce pătimași sunt de muzică cei din miază-zi. La Tarascon mai cu seamă, e delir curat. Când treci pe stradă, toate ferestrele cântă, toate balcoanele îți scutură pe cap romanțe. In orice prăvălie intri, ai să găsești la tejghea o ghitară suspinând, și chiar băieții din farmacie te servesc xedonând Privighetoarea — și lăuta spaniolă — Tralala, alala. Afară de aceste concerte private mai au Tarasconejit ânfara liceului și nu știu câte societăți de orfevane. Orfanul Sf. Cristos și corul lui admirabil de trei voci. Să scăpăm Franța, a dat primul impuls mișcării naționale. Da, da, să scăpăm Franța! — striga Tarasconul fluturând batiste la ferestre; și bărbații bateau din palme, și femeile trimiteau sărutări armonioasei falange care defila pe patru rânduri, cu steagul în cap, bătând mândru pasul. Avântul se dezlănțuise. Din ziua aceia orașul s’a schimbat nici urmă de ghitară sau de barcarolă. Peste tot Marseilleza a dat la o parte „lăuta spaniolă”, și de două ori pe săptămână se strivea lumea pe Esplanadă ca s’asculte ânfara liceului cântând Cântecul plecării. Scaunele se plăteau cu prețuri nebune!... Dar Tarasconejii nu s’au mulțumit cu atât. CAVALCADELE După demonstrația pr icoanelor a venit rândul cavalcadelor istorice în beneficiul răniților. Nu se poate ceva mai grațios decât să vezi, într’o Duminică plină de soare, toată viteaza tinerime din Tarascon, cu cizme noi și pantaloni strivți de culoare gingașe, făcând colectă din ușă in ușă, și jucându-și caii pe sub balcoane, cu halebarde lungi și rețele de prins fluturi, dar mai frumos decât toate a fost caruselul patriotic — Francisc I în lupta dela Pavia — organizat de domnii dela club, și care s’a jucat trei zile in șir pe Esplanadă. Cine n’a văzut asta, n’a văzut nimic. Teatrul din Marsilia dăduse costumele; numai firet de aur, mătase, catifea, steaguri brodate, coifuri, frâne luxoase, panglici, funte, zorzoane, lănci, platoșe sclipeau și scânteiau de părea Esplanada ca o oglindă de prins ciocârlii. Și pe deasupra mistralul sufla și făcea să tremure toată lumina aceia. A fost ceva măreț de tot. Din nenorocire, când, după o luptă crâncenă, Francisc I — pe care-l juca d. Bompard, gerantul clubului — se vede împresurat de o ceată de călăreți, nefericitul Bompard avuse, predându-și sabia, un gest din umeri atât de enigmatic că, în loc să pară a zice: tout est perdu fors l’honneur, avea aierul să spuie: „ia slăbește-mă, drăguță!” Dar Tarasconejii nu priveau lucrurile prea de aproape, și lacrimi patriotice tremurată în ochii tuturor. r . SPĂRTURĂ Spectacole și cântece, soarele și aerul Ronului — ce mai trebuia ca să li se aprinză oamenilor capul? Manifestele guvernului din Bordeaux dusese exaltarea la culme. Pe Esplanadă oamenii nu-și mai dedeau bună ziua decât cu figura amenințătoare, strângând dinții, mestecându-și vorbele ca niște gloanțe. Conversațiile miroseau a praf de pușcă. Era silitră în aer. Mai cu seamă trebuia să auzi pe Tarascone și fierbând dimineața, când își beau cafeaua, la cafeneaua Comediei. „Bine, dar ce fac Parizienii cu afurisitul de Trochu? Când au să iasă odată... Frre-ar să fie! Ei, dac’ar fi la Tarasconl.... Trrr!.... De când am fi făcut spărtura.” Și pe când Parisul înghițea strâmb pâne de ovăz. Tarasconejii înghițeau potârnichi grase, stropite cu vin bun din viile papilor, și lucioși la față, sătui bine, plini de sos până la urechi, țipau ca surzii, izbind cu pumnul în masă: „Dar bine domnule, faceți odată spărtura...” Și în fond, zău că aveau dreptate! APĂRAREA CLUBULUI * In vremea asta, barbarii înaintau zi cu zi spre sud. Dijonul era luat, Lyonul amenințat, și ierburile mirositoare ale Ronului făceau să necheze de poftă caii olanilor. „Trebuie să organizăm apărarea!” și-au zis Tarasconesii, și toată lumea s’a pus pe lucru. In scurt, orașul a fost blindat, baricadat, fortificat. Fiecare casă era o cetate. La Costecalde armurierul, era dinaintea prăvăliei o tranșee de cel puțin doi metri, cu punte mișcătoare, — ceva drăguț de tot. La club, lucrările de apărare erau așa de considerabile încât mergea lumea să le vază, de curiozitate. D. Bompard, gerantul, stetea în capul scării, cu pușca în mână, și dedea explicații cocoanelor. „Dacă vin Prusienii pe ici, pac! pac!... Dacă se urcă pe dincolo, pac! pac! Apoi, la toate colțurile de stradă întâlneai oameni care te opreau să-ți spuie misterios: „Cafeneaua Comediei nu poate fi luată”, ori: „ chiar acum s’au pus mine sub Esplanadă!’'’... Aveau barbarii de ce rămâne pe gânduri! " ! " ’ FRANC-TIRORII Totodată se organizau febril companiile de franc-tirori: Frații Morții, Șacalii din Narbona, Pușcașii Ronului —■ companii cu nume de toate culorile răsăreau ca florile într’un câmp de ovăz. Și apoi panașe, pene de cocoș, pălării uriașe, și centuroane late, late... Ca să pară mai grozavi, fiecare franc-tiror lăsase sa-i crească barba si mustățile, așa că la plimbare oamenii nu se mai cunoșteau de loc. De departe vedeai un brigand din Abruzi venind spre d-ta, cu ochii aprinși, cu mustața răsucită cârlig, și pe toate părțile îi zdrăngăneau săbii, revolvere, iatagane, iar când te apropiai de deai de Pégoulade, perceptorul. Alteori te întâlneai pe scări cu Robinson Crusoe în persoană, cu pălăria lui țuguiată, la șold o sabie dințată și pe ficare umăr câte o pușcă; și când colo, era Costecal de armurierul, care venea de la prietenii unde mâncase. Și lucrul dracului era că, atât și-au tot făcut mutre grozave încât au ajuns să se sperie unii pe alții. Și curând nimeni nu a mai cutezat să iasă din casă. IEPURI DE LIVADA ȘI IEPURI DE VARZA Decretul de la Bordeaux pentru organizarea gardei naționale a pus capăt acestei situații nesuferite. Suflul puternic al triumvirilor prir a împrăștiat penele de cocoș, și toți franctirorii din Tarascon, șacali, pușcași, și ceilalți, s’au topit într’un batalion de milițieni cum se cade sub ordinele viteazului general Bravida, vechiu căpitan de echipamente. Atunci au venit alte complicațiuni. Decretul de la Bordeaux deosebea două categorii de gardă națională: gardă de front și gardă sedentară, — „iepuri de livadă și iepuri de varză”, cum zicea glumeț Pégoulade perceptorul. La început, garda națională de livadă avea, natural, rolul cel frumos. In fiecare dimineață viteazul general Bravida își ducea oamenii la Esplanadă pentru exerciții cu arma de foc — școală de tiraliori. „Culcați! Sculați”, și celelalte. Aceste mici războaie atrăgeau totdeauna multă lume. Nici o doamnă din Tarascon nu lipsea, și chiar doamnele din Beaucaire treceau podul uneori, ca să admire iepurașii. In vremea asta, biata gardă națională de varză își făcea modest slujba în oraș: stetea de strajă in fata Muzeului, unde nu era alt nimic depăzit decât o șopârlă mare împăiată și doi pui de șoim de pe vremea regelui René cel bun. Vă închipuiți că doamnele din Beaucaire nu trecea podul numai pentru atât... Totuși după trei luni de exerciții de tragere, când s’a văzut că garda națională de front nu se mișcă de pe Esplanadă, a început să se răcească entuziasmul. Viteazul general Bravida tot mai striga iepurașilor: Culcați! Sculați! Nimeni nu se mai uita la dânșii. Curând micile războaie ale gardei au ajuns povestea târgului. Dar știe Dumnezeu că nu bieții iepuri erau de vină că stăteau pe loc. Și ei erau doar furioși de asta. Intr’o zi nici n’au mai vrut să facă exerciții. In aprinderea lor patriotică au strigat: Nu mai vrem paradă, noi suntem pentru front, să ne lase să plecăm. — Aveți să plecați, să nu-mi ziceți mie pe nume! le-a răspuns viteazul general Bravida, și, pofnind mânios, s'a dus să ceară explicații la primărie. La primărie i s’a spus că n’au nici un ordin în această privință, și că asta-i treaba prefecturii. „Să mergem la prefectură” , a zis Bravida, și a pornit cu acceleratul la Marsilia, să caute pe prefect. Asta nu era lucru ușor, fiindcă la Marsilia erau totdeauna cinci sau șase prefecți în permanență, și nimeni nu-ți putea spune care-i cel bun. Printr’o curioasă întâmplare, Bravida a pus mâna numaidecât pe prefectul cel bun, și, în plin consiliu la prefectură, viteazul general a vorbit în numele oamenilor săi, cu autoritatea unui vechiu căpitan de echipamente. De la cele dintâi cuvinte, prefectul i-a tăiat vorba: „Mă iartă, generale. Cum se face că soldații d-tale îți cer d-tale să plece, iar mie îmi cer să stea pe loc?... Uite, cetește. Și zâmbind îi întinse o jalbă pe care doi iepuri de livadă — tocmai cei care cereau mai turbat să plece — o adresase prefecturii, contrasemnată de preot, de doctor, de notar, și în care se rugau să fie trecuți la iepurii sedentari pe motiv de infirmitate. Și, tot cu zâmbetul pe buze, prefectul adaose: „Am mai bine de trei sute tot ca asta, înțelegi acum, generale, de ce nu ne grăbim să dăm ordin de plecare oamenilor d-tale. Din nenorocire am trimis prea mulți din cei care vroiau să stea pe loc. Nu mai trebuie... Și acum, Dumnezeu să păzească Republica, și complimente iepurașilor!” PUNCTUL DE ADIO Nu-i nevoe să spun că generalul s’a întors la Tarascon destul de plouat. Dar iată altă istorie. Ce credeți dv? In lipsa generalului, Tarasconejilor le dăduse în gând să organizeze, prin subscripție, un punciu de adio, pentru iepurașii care aveau să plece. Viteazul general Bravida, degeaba le-a spus că nu face, fiindcă n’o să plece nimeni: punciul era subscris și comandat, mai rămânea să fie băut, și s'a făcut și asta... Așadar, într’o Duminică seara, mișcătoarea serbare a punctului de adio avu loc în saloanele primăriei, și până în zori toasturile, vivaturile, discursurile, cântecele patriotice au făcut să zuraie geamurile municipale. Se înțelege, fiecare știa ce însemnează punctul de adio, garda națională de varză, care-i plătise, era deplin încredințată că n'au să plece camarazii, iar iepurii de livadă care beau punctul aveau aceiaș convingere, și venerabilul ajutor de primar care a venit să jure, cu glas emoționat, că era gata să plece în fruntea gardei știa mai bine decât toți că nimeni n’are să se miște. Dar n’are aface! Meridionalii ăștia sunt așa de extraordinari, că la sfârșitul punctului de adio toată lumea plângea, toți se sărutau, și ce-i mai minunat decât toate, unul nu era să nu fie sincer, nici chiar generalul! La Tarascon și în tot sudul Franței, am observat adeseori efectele acestui miraj. 'Din franțuzește de Z. ALPHONSE DAUDET R. U. R. Celebra „dramă utopică și colectivă“ a lui Carl Ciapek, care a produs acum trei ani atâta senzație la Paris, apare acum în românește în traducerea d-lui F. ADERCA. îndrăzneață și plină de noutate, lucrarea aceasta a scriitorului cehoslovac imaginează un conflict între oamenii vii și oamenii-mașini, creați în laboratoriile științifice ale viitorului. Iar drama patetică și impresionantă care izvorește din acest conflict, dă prilej autorului să descopere perspective curioase din lumea muncii și a iubirii. Admirabila și nespus de interesanta lucrare a apărut în No. 75 — 76 al Bibliotecii „Dimineața” Bibliotecs SATA“ m 60. ADICA LEI G. ZECE VOLUME în loc de LEI D.—. 1Q.—și 12 VO LUPAUL Suma de mai sus se va înainta prin mandat postat la Administrația ziarului „Dimineața“, București, Str. Sărindar 9—11, specificând pe cuponul mandatului numerele comandate. Volumele se vor expedia france Au apărut până astăzi următoarele numere: Războiul balcanic de M. Sadoveanu Diavolul de I. Agârbiceanu, Spitalul de P. I. Jouve (trad. de Victor Ion Popa), Mâna Vrăjită, de Gerard de Nerval (trad. de Hug. Boureanu), Crima Lordului Arthur Savile de Oscar Wilde (trad de Ion Popa). Șeful gării de A de Herz. Lăcustele de Gleb Uspenski (trad. de M. Sevastos). Toamne de odinioară de Gala Galaction. Fantezii humoristice de Edgar Poe. Secretul lui Don Juan de Rémy de üourmont, Nuvele de Gh. Brăescu. Viața lui Eminescu de Gala Galaction. No. 13. — Adio de H. de Balzac (trad, de Alice Gabrielescu), No. 14. — Xanthis sau vitrina sentimentală de Albert Samain (trad, de M. Carp). No. 15. — La Montmorency de H. Sanielevici. No. 16. — împrumutul răposatei de Blasco Ibanez. No. 17. — Domnișoara Roxana de Anatole France (trad. de N. Davidescu). No. 18. — Viața în armată de Anton Bacalbașa. No. 19. — Poeme de Ștefan Petică. No. 20. — Ziua apelor de Bojena Niemtova. No. 21. — Surpriză de J. Dongorozi. No. 22. — Poveștile luiHinu Ion de Sandu Teleajen. No. 23. — Omul cu obrazu ’ncrustat de Jak London. No. 24. — Flămânzii de I. Ciocârlan. No. 25. — Lupii de Eug. Boureanu. No. 26. — O sărutare de J. Kl. Rosny (trad. de M. Carp), No. 27. — Homunculus de Al. Ciura. No. 28. — Viața mea, povestirea unei târând din Rusia de Leon Tolstoi (în rom. de V. I. Popa). No. 29. — Prima Turcoaică de N. Batzarîa. No. 30. — Patru cuvântări de Jean Jaurès (trad. de D. I. Suchianu). No. 31. — Paiajenul de Hans Heinz Evers. No. 32. — Faust, tragedie, de Goethe (trad. de Iosif Nădejde). No. 33. — Amintirile unui băiat de familie de I. Petrovici No. 34. — Tristan de Thomas Mann. h< „ No. 35. — Amazoana, culegere de eseuri scrise cu o artă specific feminină de Natalia Negru. No. 36. — Laguna de Joseph Con-rad. * No. 37. — Descântecul de I. Vinea. No. 38. — CrainquebHle de Anatole France (trad, de M. Carp). No. 39. — Povestiri din Danemarca de Drachmann (trad din nemțește de 1. Botez). No. 40. — In tren de N. Sanielevici. No. 41. — Secretul contesei de Regnier. No. 42. — Singurătate de I. Agârbiceanu. No. 43. — Balzac și Stendhal de Brandes. No. 44. — Crima din str. Nopții de N. Davidescu. No. 45. — Livada de măslini de Maupassant. No. 46. — Sărutul cel mai dulce de Septimiu Popa. No. 47. — Din minunile instinctului la insecte de J. H. Fahre. No. 48. —• O mireasă la loterie de W. A. Hoffman. No. 49. — Radeș de D. N. Teodorescu. No. 50. — Werther de Lazăr C. Lazarevici. No. 51. — Domnul Șef de Adrian Pascu. No. 52—53. — Profesiunea D-nei Warren de Georg Bernard Shaw. No. 54—55. — Cum am ucis pe Rasputin de V. Puri$kevici. No. 56. — Nebuna de Octav Mirbeau. No. 57 — Plăpumarul chior și Taurul alb, de Voltaire. No. 58. — Gazda cu ochii umezi de George Mihail Zamfirescu. No. 59. — Către timpuri mai bune de Anatole France. No. 60. — Nevinovata de Heinrich Mahn. No. 61. — Clacă și Robie de I. Neagu Negulesce No. 62. — Odaia Ceasornicului, de Georges Duhamel. No. 63 — O împușcătură în ceată de Jens-Peter Jacobsen, No. 64. — Un șaizeci și șasă,... de Șalom Alechem. No. 65. — Livretul roșu, de Luigi Pirandello. No. 66. — Familia Lewton, de H. Sanielevici. No. 67—68. — Viața părintelui Vasile Firelschi, de Leonid Andreev. No. 69. — Văzute și trăite, de I. Petrovici. No. 70. — Drumețul din Praga, de Guillaume Apollinaire. No. 71.— Floarea roșie, de Voevolod Garșin. No. 72. — In tinerețe sau la bătrânețe, de N. Batzaria, No. 73. — O lună de miere, de Israel Zangwil. No. 74. — Patima iubirii, de Rabindranath Tagore. No. 75—76. — R. U. R., de Carl Ciapek. No. 77.— Crocodilul, de Th. Dostoevski. No. 78. — Micile ironii ale vieții, de Thomas Hardy No. 1. — No. 2. — No. 3. — No. 4. — No. 5. — No. 6. — No. 7. — No. 8. — No. 9. — No. 10. — No. 11. — No. 12. — MIHAIL SADOVEANU ȘOIMII Editura „Cartea Românească“ PREȚUL 70 LEI iàÍ