Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1927 (Anul 8, nr. 339-342)

1927-06-05 / nr. 339

Vi­ ZmsswsmsFs „ADEVERUL UTERIM ARTISTIC” iar gura mai roșie, când vorbea, își cobora genele cu tremu­rarea lor leneșă, dulce; și-atunci ochii ei aveau în umbră o lucire ciudată, o chemare pătimașă, tainică. Moș Zamfir sta pe o margine de scaun, cu înfățișarea lui, istovită, îmbătrânită... De-atunci aproape în fiecare seară venea Căpitanul și jucau până la miezul nopții un joc vechi de cărți, care se cheamă Malanca. In serile cu lună, cucoana Agripina stetea în cerdac lângă domnul Căpitan Bujeniță, când moș Zamfir își făcea în odaia de-alăturea, la lumina săracă a lămpii, socotelile vămei. In colbul de argint al lunei, câmpiile se întindeau ne­gre până’n zare. Nu departe, deasupra apelor Moldovei plu­teau ca niște fantasme neguri sidefii, iar în liniștea adâncă a nopții, sunau mistic valurile și pașii regulați ai santinelei care se plimba ca’ o umbră pe dinaintea barierei închisă, ce în­semna pe zarea înstelată a Bucovinei o durigă de cărbune. Intr’un târziu, căpitanul o rugă pe cucoana Agripina să cânte ceva. „Adă-mi chitara, Zamfire”, se auzi atunci glasul ei leneș și tărăgănat. Cuconul Zamfir i-a adus chitara din odaie și s’a întors la socotelile lui. ...... Apoi, spre cerul stropit cu foc, porni o romanță tremură­toare, iubire... *„ Și romanța asta s’a repetat nopți de-a rândul. * * * Trecuse vara și începuseră ploile mărunte de toamnă. Odată auzit într’o dimineață în odaia de alături un glas lucrător și înăbușit în încleștarea beregatei: „Nemernico... să pleci din casa mea, te ucid!” După aceia se auzi o bufnitură, ca și cum s’ar fi prăbușit un trup pe podele. Am vrut să deschid ușa, dar n’am în­­drăsnit, uitându-mă însă prin gama cheei, văzui pe moș Zamfir galben ca un mort, ținând într’o mână o scrisoare și răcnind cu glas gâtuit: „Nemernico... nemernico... nemernico...” Ochii îi erau rătăciți, vinele frunții îi erau umflate. Duduca Agripina, cu fața răvășită, cu ochii deschiși mari, se târa în genunchi cu palmele ca la rugăciune, cu capul răs­turnat pe spate și gemea: „Iartă-mă... iartă-mă... iartă-mă...” Văzându-i deodată la un pas de ușă, fugii tiptil, mă culcai în pat și închisei ochii. In aceiași clipă se isbi ca o furtună ușa care dădea în cerdac și... în liniștea aceia de di­mineață se mai auzi apoi doar plânsetul înăbușit al cu­coanei Agripina. Peste un ceas se opri dinaintea scărilor o căruță țără­nească. Din ea coborî un moșneag cu fața osoasă, își așeză căciula jos în ceardac lângă ușă și intrând în casă, întrebă cu glas gros: „Ce calabalâc am de luat cucoană?” Glasul sugrumat al duducăi Agripina răspunse: „Lada asta”. Eu ascultam în odaia de alături cu inimă cât un purice și nu îndrăsneam să ies. Auzii zuruind niște chei, scârțâind ușa dulapului unde își ținea rochiile, în sfârșit mai auzii izbitura capacului unui cufăr. După o jumătate de ceas, căruța porni, iar printre pulbe­rea albă care cernea de dimineață, a zărit ca printr’o perdea fumurie, pe cucoana Agripina ghemuită la spatele moșneagului, sub un cartel de doc. In ziua aceia moș Zamfir nu veni seara la masă, iar când s’a dus slujnica în biroul vămei să-l cheme, află că nu fusese la slujbă. Se întorsese însă seara târziu. Eu ațipisem, când deo­dată mă trezit simțind că umblă cineva prin odăi. Prin ușa întredeschisă îl văzui prin lumina tristă a lămpii, cu ghetele pline de glob, cu hainele leoarcă de ploae, cu ochii arzând ca de friguri. Târziu, prin cernerea rară a ploii, prin ceața somnului, mă trezi o trâmbițare slabă de cocoș, dar pașii tot nu conteniseră. Când mă trezii mai bine, văzui că era aproape ziuă. Ploaia aproape contenise, — se auzeau numai streașinile picurând cu răsunete melodioase și pline de taină. In odaia de alături, lampa tot ardea, dar pașii nu se mai auzeau. Credeam că moș Zamfir a adormit, auzit însă iar o mișcare, uitându-mă atent, îl văzui pe un scaun în umbră, cu coatele rezemate pe masă, cu capul în mâini, cu fața mai osoasă și mai îmbătrânită. * * * Trecuse o lună de zile și moș Zamfir nu se mai schim­base. Seara, rămânea ceasuri întregi neclintit pe un scaun, cu ochii duși departe și cu o lumină mare în ei. Intr’o dimineață plecă și lipsi câteva zile. Când se în­toarse, părea mai vesel îmi spuse că ne mutăm la Bu­curești și prinse a-și împacheta lucrurile. Iar într’o seară ne-am suit într’un vagon plin de fum, cu geamurile sparte,­­ înaintea căruia se perindau schelete de copaci, și după o noapte de drum, ne-am coborit în larma și furnicarul gărei de Nord. După ce ne-am așezat în două chic­ernițe scunde și mucegăite dîndărătul gărei, moș Zamfir a căzut iar în toro­peala lui obișnuită. Afară ploaia bătea în geamurile lipite cu petece de ga­zetă, iar moș Zamfir stătea la lumina pustie a lămpii, cu ochii în gol ca un halucinat. Flueratul locomotivei înspăimânta orice fire omenească. Mie îmi încrețise pielea pe trup și mă îngroziseră până la lacrimi, atât ochii moșneagului, cât și zgomotul locomotivei. Deodată moș Zamfir se cutremură ca apucat de friguri, isbucni pe ușă și dispăru în golul nopții. A doua zi dimineață moș Zamfir veni în zorii zilei cu o scrisoare în mână, vesel cum nu-1 mai văzusem de multă vreme, deschise scrisoarea înainte de a se așeza la masă, citi, se îngălbeni și... căzu fericit pe scaun. Din ziua aceia, moș Zamfir pleca în fiecare seară și venea târziu, după miezul nopței, împrăștiind un miros acru de băutură, duhoare iute ca fumul de tutun,... nu mai era om. * * * Intr’o duminică, întorcându-mă sub seară acasă dela gară, — unde îmi plăcea să mă duc din când în când, — într’o ruină de casă auzit un chiuit țivlit de cântăreață. Prin ferestre zării lume pestrițată diaimanale, slugi și femei pierdute, vop­site ca la panoramă. Lipindu-mi nasul de geam, am fost nevoit să casc ochii mari, pe­ o scenă cu decoruri decolorate și fer­fenițite, țipa nevasta lui moș Zamfir, boltă până’n ochi și până’n urechi. Era îmbrăcată într’un capot care nu mai avea nici o culoare, iar sânii îi năvăleau din ’decolteu, ca niște perne goale de puf. Aruncându-mi ochii într’un ungher, îl zări­ pe moș Zamfir ghemuit pe un scaun la o masă sin­guratecă, cu un clondir și cu un pahar, într’o baltă de vin. Dormea horăind, cu gura căscată spre bagdadia neagră, plină de funingină. Aici își făcea moș Zamfir veacul, în taverna asta, care trăsnea a balamac de la răspântia ulițelor. N. N. BELDICEANU * * * fiii pienii­ lu­i iiilinis Am schițat concepția modernă despre talent: afirmarea dreptului nețărmurit al expresivității depline și disprețul teno­rilor talentați, care vânează aplauzele ieftine ca să fie la modă metamorfozându-se. Să mai arăt, cu încă un exemplu, unde ajung închi­nătorii acestor talente? Iată u­n alt punct din „răspunsurile” d-lui Lovinescu. Am arătat în Poetul Brătesci-Voinești, a­­poi aici, în primul capitol, o autorevizuire bagatelă a d-lui Lovinescu. Atunci de absent de Prometeu, etc., criticul scri­sese: „niște zei învinși sunt și eroii d-lui Brătescu-Voinești”, și, în final, tenorul nostru exclamă: „Eroii lui au un suflet mare. Ei sunt ca acei albatroși, împiedicați în mers de aripile lor prea mari, despre care vorbea Baudelaire, ses ailes de géant l’empéchent de marcher..." Apoi criticul îndruma pe scriitorii tineri spre d. Brătescu-Voinești ca spre „un model!" Dar, autorevizuindu-se, acelaș critic afirmă că această lite­­ratură-model este „mediocră” și polemizează cu cei care au văzut ceva mai mare în d. Brătescu-Voinești. Uitând de tra­­gicul din Pană Trăsnea, Neamul Udreștilor și Niculăiță Min­ciună, asigură că această literatură mediocră „nu poate da impresia mărimii” și „nu i­ se poate aplică prin nici o latură atributul măreției". Rețineți bine: „prin nici o latură." Autorevizuirea este evidentă. Dar criticul meu crede că a pune pe două coloane asemenea afirmări contrastante în­semnează a face o afirmare „ce dezonorează logica”. Și iată acum talentul cu care luptă pentru onorul logicei. Mai întâiu, ca de obicei, trunchiază chiar fraza în discuție și afirmă că spunea numai atât: „contestă că s'ar putea recunoaște acestui scriitor atributul măreției", când de fapt ea spunea că scriito­rului nu i­ se p pate aplica prin nici o latură acest atribut. Dar nici după această autorevizuire a textului lucrul nu merge strună, căci iată cum o aduce din condeiu, ca să tăgăduiască evidența. „Din această contradicție critica „științifică” a d-lui Caracostea trage concluzii categorice relativ la critica „im­­­presionistă”. Dar dacă, în loc de a fi mari, în sens de no­bleță și dezinteresare, eroii d-lui Brătescu-Voinești, ar fi fost de pildă, scelerați, atunci după logica d-lui Caracostea, d. Brătescu-Voinești ar fi un scriitor „scelerat”, tot astfel după cum din faptul că d. Caracostea, eroul meu favorit, e un suflet măreț și sublim chiar, ar urma că eu însumi sunt un scriitor „sublim”. Iată deci activitatea de argumentare a d-lui Caracostea, lăsat la propriile sale puteri.” De unde rezultă, adaug eu, că nu d. Lovinescu a scris fraza­ literaturii d-lui Brătescu-Voinești „nu i­ se poate aplica Mia aici o alară atributul măreției” — după ce scrisese că „eroii acestuia sunt niște zei învinși”. Iată acum al treilea punct discutat în răspunsurile „Sbu­­rătorului”: Pasul cel mare este chestia conștiinței profesio­nale, cum scrisesem eu, cu blândețe, sau locul crimei și al necinstei profesionale, cum scrie șeful, când se năpustește asupra unui tânăr care ar fi căzut în vină asemănătoare: bagatela de a critică fără să fi citit. Cu binevoitorul con­curs al lui St. Hock, Magici, Farinelli și al altor sfinți ajută­tori (foarte potriviți în discuție), d. Lovinescu ține să-și con­vingă admiratorii că nu este identic cazul d-sale cu acela al d-lui Struțeanu. A vorbi deci despre Alecsandri, fără să-l fi citit, și a-ți face din această conștiință profesională punctul de greutate al „argumentelor” cu cari distrugi toată poezia poporană română, este, după d. Lovinescu, mai puțin com­promițător decât a vorbi despre d. Brăiescu,­ fără să-l fi citit... Cât privește problemele, în legătură cu valorificarea lui Galaction,„ criticul se mărginește sa exclame uluit. /.moder­nism... ortodox”, autorevizuindu-și astfel concepția „sincro­nismului” universal și uitând că, tot cu aceeași ironie și cu aceeași logică, ar putea să-l distrugă pe d. Blaga, de pildă, când acesta vorbește de o artă modernă care „înoață firul cu fondul nostru primitiv bizantin”... Apoi mă învață iarăși ce este simbolismul. Și afirmă că atunci când, vorbind de Galaction, subliniam­ valoarea sim­bolului, caracterul larg simbolic nu al uneia dar al mai mul­tor bucăți, și când, vorbind de modernismul acestui scriitor, dedeam pilda lui Hugo von Hofmannsthal, făceam dovada că „am uitat de simbolism”... In sfârșit, Galaction are stilul lui G. Ohnet din Maître de Forges. Cine nu crede să­ des­chidă „Sburătorul” din 1927, ca să vadă sborul d-lui Lo­vinescu spre o înțelegere critică superioară. Restul răspunsurilor, firește, este obișnuitul hocus-pocus cu Hock, Iagici, Farinelli,­­ Farinelli, Iagici, Hock! Iată cum știe să dea replica fecundul critic. Dar n’aș vrea să las pe cititorul distins, care m’a urmat până aici, sub impresia sumbră a acestor constatări. E ne­­voe de un final mai vesel. Și pentru că cineva s’ar putea întreba nedumerit dacă autorevizuirile d-lui Lovinescu nu marchează poate pașii pe granit, în ascenderită, către o comprehensiune superioară, vom­ da ca lămurire un exemplu concludent. Vom controla astfel dacă schimbările­ la față ale criticului nostru sunt sno­bism sau conversiune adâncă și o apropiere de maturitatea criticei moderne. Ce piatră de încercare mai potrivită pot alege decât părerile actuale ale impresionistului nostru despre cel mai mare poet român? După cum la vechii Greci spectacolul tragic era încheiat prin destinderea pe care o aducea drama satirică, vomu arăta în final un spectacol înveselitor: contribuția „modernistă” a d-lui Lovinescu la înțelegerea lui M. Eminescu. D. CARACOSTEA Inspirată din poezia tragică a anticilor greci, dar pă­trunsă de fiorul marelui război­ mondial, ANTIGONA lui W­alter Staser ade­ver­e o lucrare dramatică impresionantă și extrem de in­teresantă din punct de vedere poetic. Tradusă de d. ION SAN-GIORGIU, lucrarea aceasta a apărut în Biblioteca „DIMINEAȚA" no. 79 Prețul O tel 8. A, BASSARABESCU si OH SI TOATA FIREA Efflet. a-OCEC : ~ . PrețuL SCI Sei MOMI "In vremea firierești """ Ghid­ușlile lui „Tosi”" Sunt oameni cari nu numai în mod firesc ci în mod fatat prind în special latura comică a lucrurilor și a situațiilor. Anton Bacalbașa, sau „Tony” al nostru, era cu predilecție dintre aceștia. Farsele și ghidușiile lui ar putea alcătui un volum. Am povestit și voi mai povesti, câteva, dintre cele mai nostime ce-mi sunt la cunoștință. IULIU CEZAR LA C.­LUNG Mergeam într’o zi cu Tony spre Ploești. In vagonul nos­tru se urcă și un negustor dintre aceia cari atrag și amuzează prin exteriorul lor, din vârful capului până în tălpi. Ai zice că ei singuri provoacă într’adins ceea ce li se întâmplă, mai cu­­amă când au nenorocul de-a da peste cineva în genul lui Tony. Nepoftit, negustorul începu să ne întrebe unde ne du­cem, cu ce afaceri, cine suntem. Tony s’a recomandat toptan­­giu de pielărie. Cum negustorul nostru, de fierărie pare­­mi­se, era din C.­Lung, întrebă dacă aveam clienți și pe acolo. — Pe Iuliu Cezar, strada Mare No. 14, răspunse scurt și serios Tony. — Iuliu Cezar! Iuliu Cezar­ repetă pe un aer nedu­merit câmpulungeanul. — Da, Iuliu Cezar, unul uscățiv cu barba și mustățile rase. — Nu-i, domnule. — Este, dacă-ți spun eu! — No. 14 zici? — Așa ceva. — Nu este. — Este. — Stăi să ți-i numesc eu pe toți negustorii din str. Mare, că-i cunosc până la unul, pe degete, și ai să vezi că nu-i. Și începu a-î înșira, un întreg pomelnic spus repede și precis, parcă i­ se băteau calicii la gură. De Iuliu Cezar însă nici pomeneală. Se iscă o discuție atât de vie încât ceilalți călători căl­­cau gura la noi, uitând de-ale lor. In cele din urmă, când furăm în gara Ploești, se puse un rămășag de 100 de lei între Tony și negustor, rămânând să-și scrie. Scoborînd, îl lăsarăm pe om dus pe gânduri, cu un deget la frunte și repetând mereu: Iuliu Cezar! Iuliu Cezar! strada Mare, magazin de pielărie... PANORAMA DIN BERHECI Intr’o zi ne aflam în restaurantul gării Ploești cu Ghe­­rea și alții. Beam ceai și discutam. Iată că la masa din față se așează un găligan, blond, cu o strașnică figură de nă­tărău. Tony l-a și ochii. Numai iată-1 că se scoală, se duce ostentativ către el, îl salută grav și ceremonios și-l în­treabă: — D-voastră sunteți d. Ghizdăvaru, dacă nu mă înșel. Mirat, omul răspunse că nu, că-1 confundă cu un altul. — Nu se poate, îi ripostă Tony, e cu neputință să mă înșel. — Vă înșelați, domnule. — Asta-i altă comedie! Nu ne-am cunoscut noi în anul trecut, pe când țineați panoramă în dosul gării Berbeci? Uimirea găliganului creștea. Dar seriozitatea lui Tony, faptul că se afla în gară într’un grup numeros care se desfăta și sta la taifas la una din mese, îl făcu să nu înțeleagă farsa. Plus felul lui din născare, bine­înțeles. Și discuția continuă așa, cu afirmări dintr’o parte și negări din alta, până ce Tony îi spuse ritos și ferm: — D-ta vrei să-ți râzi de mine. Ei bine, eu am un mijloc să-ți dovedesc că nu mă înșel, că ești d. Ghizdăvaru, proprietarul panoramei din Berheci. Dacă m’aș înșela cumva după figură, din mers însă nu mă voi înșela. Fii bun deci și plimbă-te nițel prin restaurant și atunci tranșăm chestia la sigur. Și unde se puse tontul să măsoare de vre-o trei ori re­staurantul cu picioroangele lui sub ochii noștri ai tuturora, cari ne năbușiserăm cu șervetele la gură! Apoi Tony: — Iartă-mă, domnule, ai dreptate, nu ești Ghizdăvaru, m’am înșelat. Altfel umbla ăla. Găliganul, ușurat de asudat, se așeză la masa lui fără să îi priceput că fusese victima unei farse. CUCOANA BOSUMFLATA Tot în tren spre Ploești. Iată că chiar în momentul ple­cării trenului o cucoană tânără, durdulie, nostimă, intră în grabă și se trânti pe canapea foarte bosumflată și amărâtă. După câteva minute Tony o luă în prior­­• — Și ți-o făcu, hai? Cucoana îl privi cu mirare și zise: — Dar d-ta de unde știi? — Nați-o bună! Dar cine nu știe? Parcă aia își ține gura? Nu o cunoști? — Ei, și ce-ai aflat? — Natural ce-a vrut ea să spue, că de la d-ta încă n’am aflat nimic. *— De la soră-r­ea sau de la târfa aia din curte te-ai informat? — De la amândouă. Și dă-i, și dăm­ pe tema asta, până ce Tony a descusut-o de-a fir a păr, descoperind întreaga chestie, așa cum fac cărturăresele care știu să smulgă din gura clientelor naive tot ce trebue să le ghicească apoi. Sfârșitul a fost că, de unde cucoana noastră mergea la Ploești ca să capete de-acolo ajutor de la o prietenă împo­triva soră-sei și a „târfei” din București, Tony a încurcat-o așa de rău că de­sigur că o anumită mahala a Ploeștilor a trebuit să petreacă grozav pe socoteala a două femei încăerate de păr. FĂCĂTORUL DE MINUNI Intr’o zi Tony se așeză lângă un țăran bătrân ce aș­tepta, pe­ o bancă, plecarea unui tren. Dar deoarece el venise la gară, cum fac de obicei oamenii din popor, cu câteva ceasuri prea de­vreme, o vie și lungă conversație se legăm între țăran și Tony. Dela o vreme furăm și noi intrigați. Dar iată-l pe Tony că mâ-l ia pe țăran de braț, îl aduce în res­taurant, comandă vin și se pun mai departe la vorbă. Curioși ne alăturarăm și noi să vedem ce e la mijloc. Or, era ceva extraordinar de interesant. Un sătean care, grav și serios povestea de ce nu mai crede el în Dumnezeul Pentru întâia oară în viață auzeam una ca asta. Și iată ce ne spunea el: Se înțelesese, într’o vreme, cu niște călugări, să facă să se lase grea o icoană, care astfel devenea făcătoare de minuni. Lucrul nu se putea pune la cale decât cu el și prin el, căci proceda în felul acesta: Avea ță­ranul o pereche de cai murgi, pe care numai el pe lume îi putea deosebi, atât de mult se asemănau. Iar căluții de 20 de ani trăgeau unul numai în dreapta și altul numai in stânga. Când îi înhăma drept, căruța mergea bin­e; însă când îi schimba, nu mai mișcau din loc nici morți! Ne-am minunat grozav de acest țăran, și l’am cinstit până ce a pierdut trenul. Tony i-a pus însă în mână o hârtie de 20 de lei care l’a consolat. I. TEODORESCU­ G. D’Annunzio Comoara săracilor Povestește un poet: „Erau odată, nu mai știu în ce colț de lume, doi calici. Iar acești doi calici erau atâta de sărmani că n’aveau nimic al lor, nimic din nimic. N’aveau pâine de pus în covată, nici covată să pună pâinea în ea. N’aveau casă în care să pună o covată, nici loc pe care să-și facă un bordei. De-ar fi avut casă, ar fi putut pune în ea covata. Iar de-ar fi avut covata, fără îndoială că într’un chip ori altul, într’un ungher sau într’o crăpătură, ar fi putut găsi un dărăb de pâine ori măcar o fărîmă. Dar, ne­având nici câmp, nici casă, nici covată, nici pâine, erau săraci lipiți pământului. Dar nu se plângeau atâta de lipsa pâinii, cât de-a casei. Pâine aveau destulă cerșind, iar uneori aveau și pu­țină mâncare, chiar și o înghițitură de vin. Dar, sărmanii, s’ar fi bucurat să rămână mereu ne­­mâncați și să aibă casă în care să aprindă câte-un vreasc, să stea de taină, potoliți, în fața jăratecului.­­Ceea ce, într’adevăr, este mai bine pe lume, mai bine decât să ai ce mânca, e să știi că ai patru ziduri drept a­­dăpost. Fără patru ziduri, omul e ca vita de pripas. Așa că cei doi calici se simțiră mai săraci ca totdea­una, într’o jalnică seară de Ajunul Crăciunului, jalnică nu­mai pentru ei, că toți ceilalți, în acea seară, au foc în va­tră iar ghetele înfundate în spută. Pe când se tânguiau și tremurau pe drum, în noaptea neagră, dădură peste o pisică, miorlăind răgușit și duios. Era la dreptul vorbind, o pisică sărmană, sărmană ca ei, căci n’avea decât pielea pe oase și numai câteva fire de păr pe piele. De-ar fi avut multe fire de păr pe piele, fără îndoială că pielea i-ar fi fost mai puțin jupuită. Dacă pielea i-ar fi fost mai plină de păr, nu s’ar fi finit atâta de strâns de oase. Iar dacă pielea nu i s’ar fi strâns în halul acela pe oase, ar fi fost desigur în stare să prindă șoareci și n’ar mai fi atâta de slabă. Dar, neavând păr și având în schimb pielea pe oase, era o pisică amarnic de sărmană. Cei săraci sunt buni și se ajută între ei. Calicii, așa­dar, luară pisica cu ei, nici gândiră s-o mă­nânce, ba îi dădură puțină slănină pe care­ o cerșiseră. Pisica, după ce mâncă, prinse a umbla înainte­le și-i duse la o colibă părăsită. Erau acolo două scăunașe și un cuptor pe care, o rază a lunei îl lumină o clipă și apoi se făcu nevăzută. Pisica se făcu și ea nevăzută cu raza de lună, așa că cei doi­­ calici se pomeniră șezând în beznă, în fața cupto­rului negru, pe care lipsa focului îl făcea și mai negru. — Mei! — ziseră —de-am avea un tăciune! Că frig mai e! Ce bine-ar fi fost să ne încălzim puțin și să spunem­­ basme! Dar, vai, nu era foc în vatră, căci ei erau săraci, să­raci lipiți. Deodată se aprinseră doi cărbuni în fundul vetrei, doi cărbuni frumoși, galbeni ca aurul. Iar moșneagul își frecă mâinile , bucuros, spunând babei. !— Simți ce mai căldură! — Ba bine că nu, răspunse baba Și întinse palmele la foc. — Suflă în el — adăugă. — Să iasă flacără. — Nu — făcu moșneagul — se trece prea repede. Și prinseră a vorbi de cele petrecute, fără părere de rău, căci se simțeau întăriți de vederea celor doi tăciuni scânteietori. Săracii se mulțumesc cu puțin și sunt fericiți. Calicii noștri se veseliră, până în adâncul inimei, de frumosul dar al lui Cristos-Copil, și-i mulțumiră cu recunoștință. Toată noaptea spuseră povești încălzindu-se, siguri acuma de-a fi proteguiți de Pruncul Isus, căci doi cărbuni luceau mereu, ca doi bani noui și nu se mai topeau. Iar la revărsatul zorilor, cei doi calici care se încăl­ziseră toată noaptea, văzură în fundul cuptorului sărman. Nu la alt foc se încălziseră, ci la svâcnirea acelor ochi-iar pisica spuse: Comoara săracilor este iluzia. Trad. de ALEX. MARCU coc=^:=3oa------ ---------aa==^=:ee--------­

Next