Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1927 (Anul 8, nr. 352-355)

1927-09-04 / nr. 352

2 „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" sit de curând la Paris și nu cunoșteam decât cafenelele Va­­oliette și Pantheon, cabaretul „Noctambules" și restaurantul Duval unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe străzi cu­ oare­care teamă și mai toată ziua stăm acasă într’un ho­tel pe Rue Saint-Jacques, vis-a-vis de facultate. N­ alesesem anume ca să nu întârzii dimineața de la cursuri. Seara însă, mergeam să ascult ceva muzică și să răsfoesc revistele ilus­trate prin cafenele. Pe femee, am cunoscut-o la Vachette. Mesele noastre e­­rau alături, și amândoi eram singuri. Ea ghicise că sunt străin. La Paris, studenții străini, mai ales când sunt veniți de curând au totdeauna parale. Femeile din cartierul latin, mort după străini. La francezi nici nu vor să se uite măcar... La un moment dat, vecina mea mă roagă să-i plătesc un „bock“ de bere; încântat de atenția ei, eu îi ofer ceva mai mult — un supeu — adică o porție de șuncă cu „Pickles“ englezește , o bucată de Camembert, două banane, o sticluță de vin Medoc, o cafea neagră și o cutie cu țigări egiptiene. Femeea pare emoționată. Așa ceva, parcă nu mai mân­case de când trăia... In timpul mesei, mă întreabă cum mă chiamă, din ce tară sunt și ce am de gând să fac la Paris. Pe ea o chema Chiffon și nu făcea nimic. La Paris, toate femeile care nu fac nimic, pe lângă numele de botez și de familie, mai au și câte un așa zis „nom de guerre". Mai târziu mi-am dat sea­ma că Chiffon era cu adevărat o femee foarte războinică. După miezul nopții, mă întreabă dacă nu vreau să mear­gă la mine acasă. Până atunci nu cunoscusem nici o femee la Paris. Chiffon e fată tânără și drăguță. Are părul oxigenat, ochii verzi și buzele subțiri ca un șipot de brad pe care curge apa rece a unui isvor de munte. Vorbește așa de re­pede că aiba înțeleg ce-mi spune. Vorbește însă foarte fru­mos... Gura ei parcă ar fi o ocarină cu care-mi cântă o ro­manță nouă. Femeile din cartierul latin, mai mult te ’ncântă decât îi vorbesc. Pe Rue des Ecoles, mă ia de brat și mă sărută. Nimic mai simplu și mai natural pentru două ființe care se plac. La noi în țară până să ajungi să săruți pe cine-ți place, îți trece cheful. Chiffon se înnebunește după odaia mea. E mobilată sim­plu. Dar eu i-am mai adăugat o scoarță oltenească și vre-o trei­ icoane pe care le adusesem din țară. La plecare, mama îmi spusese să mă închin la ele în fiecare dimineață fiindcă francezii sunt de altă religie și nu au icoane. Chiffon însă, tot așa de mult mă place și pe mine. Eu sunt exact geniul ei. Până atunci nu ’ntâlnise încă un bărbat care să-i placă așa mult. Din „mon petit" și „mon amour“ nu mă mai scoate. Tot „mon petit“ îmi spunea și Kety. „Mon amour“ însă nu mi-a spus niciodată. Probabil că Chiffon mă iubește mai mult decât Kety... Ce plăcut lucru să dormi o noapte întreagă cu o femee care te iubește. La Pitești n’ajunsesem încă până acolo. Pe Margareta, pe Steluța și chiar pe Kety le iubisem numai „en detail“. Cu Chiffon, ne iubim „en gros“­.. . Păcat însă că nopțile frumoase, se sfârșesc curând și a­­deseori chiar, foarte urât. Dimineața, observ că-mi lipsesc toți banii din portofel — o hârtie de 500 de franci, alta de 100, doi poli de aur și alți câți­va franci. Chiffon, tocmai se spală pe ochi. Nu știu, dacă e bine ce fac. Profit însă de ocazie și-i deschid poșeta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu știu. N’am știut niciodată... Și doar, eu îi plătisem seara un supeu, iar dimineața aveam de gând să-i mai dau un pol de aur. Când îi spun ce-am descoperit, ea începe să țipe la mine și-mi smucește banii din mână. Eu mă opun. Eram doar si­gur că banii sunt ai mei. Seara la cafenea, ea n’avusese nici un sfanț. Chiffon se înfurie și începu să mă „engueleze“, mă face „sale roumain” și’mi cârpește o palmă pe care de altfel i-o înapoiez imediat cu dobândă. Patronul, portarul, servitorii și toți locatarii hotelului, au dat năvală la mine în odae. Nu știu cine se grăbise să anunțe chiar poliția. Un strein care bate o franțuzoaică, trebue să fie un monstru. Noroc însă că patronul hotelului, căruia îi plă­tisem chiria pe trei luni înainte, i-a explicat agentului, mai bine ca mine, cum stau lucrurile și la secție n’a dus’o decât pe Chifton. Eu am scăpat... Și când mă gândesc că la Pitești, era câb p’aci să mă bat și cu Kety!­.. Și toate astea, numai din cauza dinților mei, care au strungăreață... Dar mama ?... Ce-ar fi fost să afle că am mâncat o palmă de la o femee ? Ar fi durut-o poate mai mult decât examenul la care nu mă prezentasem nici în seziunea de toamna. La a­­nul însă, îl trec cu siguranță. Sunt hotărît... De altfel, la anul când mă voi duce în țară să-mi iau majoratul, va trebui să le arăt celor de­ acasă, că n’am stat de­geaba la Paris. Un an nu este cine știe ce mare pagubă în cariera unui student român la Paris... In țară, după ce rămăsesem corijent la limba ro­mână, n’am trecut oare două clase într’un an ?... De altfel, pe mine, propriu zis nu mă încurcă examenul... Mă întreb însă ce-am să fac după ce-mi voi lua licența sau poate chiar doctoratul!... Să mă ’ntorc în țară sau să rămân la Paris?... Aci cel puțin, omul știe pentru ce muncește... Ga să trăească cum trebue... să petreacă! La Pitești însă, sau chiar la București, nu se poate petrece decât la fel în fiecare zi. Lozinca­ noastră „muncă, cinste și legalitate” nu mai emo­ționează decât pe streinii care nu ne cunosc încă. Muncești ca să trăești, dar trăești ca vitele la jug. Coeficientul satisfacției personale, nu este niciodată egal cu al muncei depuse. De cinste și legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de hi­­pohondrie națională la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui Dumnezeu bătrân, orb, surd și absent. Dacă nu ești băiat de prefect ca prietenul Cotan, sfârșești ca Mihăiță sau ca Țăpuș Nicolae. Cotan mi-a scris că nu și-a trecut nici el examenul fiind­că a fost bolnav. Eu însă, știu ce’nseamnă un examen pier­dut din cauză de boală. E singurul lucru care se petrece la fel și la Paris și la București. Majoritatea studenților de-aici, nu și-au dat examenele tot din cauză de boală! Mie însă, nu-mi place să mint. Eu spun adevărul așa cum este. Nu l’am dat fiindcă nu-l preparasem. In loc să fi cetit, am petrecut. Am petrecut însă în mod inteligent. Eu la Paris, mă cultiv— Și adevărata cultură nu ți-o poate face decât femeea, care ori­ce s-ar spune, dar e cu mult mai fină ca bărbatul. Cu femeile gentile însă, bărbatul trebue să fie cavaler. Aici îi dau dreptate lui Țăpuș. Dragostea pentru o femee nu este un viciu. Este o fatalitate — o simplă chestie de inclina­­ție sufletească sau un fel de protocol social impus de­ o anu­me educație sentimentală. Un om de rând, nu trebue să iu­bească fiindcă nu știe cum. Și omul nu poate face decât ce știe. Mihăilă bunioară, care iubea pe Lizica, nu știa să iubească, tocmai fiindcă o iubea pe ea. Și Lizica dacă n’a bănuit nici­odată lucrul ăsta, probabil că-și dase seama la timp că băia­tul cismarului de pe Scoroboaia, este un om de rând.. Alte viții însă, n’am. Nici nu beau, nici nu joc cârzi. Din când în când, e drept că mă duc pe la Longchamps sau Au­­teuil. Au început să mă intereseze cursele de cai care la Pa­ris, sunt altfel decât la București. Nu joc însă decât doi poli pe zi și lucru curios, câștig aproape totdeauna. Cunosc o fe­­mee din aristocrația franceză —­ baroasaa Dudley — care-mi dă „tugan”­­în sigure. Câștigul însă, 11 cheltuim împreună. Doar rei cheltuim diiU banii noștri. Atât mai rău pentru cei care-i pierd. Cine nu cunoaște caii, nu are decât să nu joace la curse. My Baby, (cum îi zic eu baroanei, fiindcă-mi dă și lecții de limba engleză) cunoaște toate localurile de noapte din Paris. Dar în localurile astea se bea numai șampanie. In ele, nu vin decât oameni foarte bogați sau oameni care ca și noi cheltuesc banii altora. My Baby și cu mine avem un noroc porcesc. In Franța ca și în România, porcul este „porte-bon­­heur“ ! De când ne-am cunoscut, ducem cu adevărat o viață de aristocrați. De trei luni de zile, nu mai cunosc orele ante­­meridiane. M’am hotărît să încetez însă, cu viata pe care am dus-o până acum. E timpul să mă pun pe lucru. Trebue să-mi pre­par examenul, fiindcă altfel, iar îmi iau înainte colegii de la Pitești. Aici nu știe nimeni cine sunt, dar în țara mea nu vreau să rămân toată viața, acelaș corigent la limba română. Am jurat... La noapte mă duc pentru ultima oară „peste apă“. Așa se numește Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta, însă mă duc singur. Altminteri My Baby iar mă ia acasă la ea și mâine dimineață iar mă scol pe la ora 1 după a­­miază. Și eu dacă nu învăț dimineața, zadarnic citesc peste zi. Nu ’nțeleg nimic... Așa­dar, sunt hotărît. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are să fie tristă. Sunt sigur. Dar poate are să fie mai bine așa... Ce-ar fi fost dacă profesorul meu de limba română mi-ar fi dat să analizez la examen „Ultima noapte a lui Mihaiu Vi­­teazu?“ Poate că cu Dimitrie Bolintineanu, m’ași fi împăcat mai bine decât cu Grigore Alexandrescu... * * * Localul este mic. Oglinzile din zid însă, îl măresc la in­finit. Dacă nu iei bine seama, îi turtești nasul în ele. Nu este un local popular. Este cum îi zicem noi „une petite boite“ — o cârciumă mică, dar cu notele de plată foarte mari, chiar când nu consumi aproape nimic. Intr’o singură seară, cei 30—40 de clienți ai localului, cheltuesc mai mult ca întreaga populație a Piteștilor într’o săptămână întreagă. Localul se deschide numai după miezul nopții și se închide cu plecarea ultimului client, care nu mai are în buzunar nici măcar bani de tramvai. Dacă ești client cunoscut însă, te poți împrumuta la chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cum se­cade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiți. De la ei poți în­văța anume lucruri pe care familia și profesorii tăi din țară, nici nu le-au visat vreodată. Se rad în fiecare zi și își schim­bă gulerul în fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiind­că sunt totdeauna îmbrăcați în frac sau smoking, așa cum la Pitești nu se îmbracă decât notabilitățile la 10 Mai. Dar dacă ai norocul să cunoști pe patron, e și mai bine. Patronul unui astfel de local este ceva așa, mai mult chiar decât tatăl lui Cotan, care este prefect de Argeș. Protecția unui patron, te scapă câte­odată chiar și de plată. De obicei însă, când ești bărbat, patronul nu vrea să te cunoască. In schimb, sunt fe­mei care obțin tot ce vor de la patron. E drept însă că femeile astea, aduc în fiecare seară în local, alți clienți de­cât cei din noaptea trecută. De altfel, aceștia din urmă nici nu pot să mai vină, fiindcă a doua zi nu mai au nici un franc în pungă. In localul aceata, n’am fost până acum decât de două ori: odată cu prințu­l Jean de Caprizza, compatriotul meu și altă dată cu My Baby, tovarășa mea la curse și în alte mici afaceri pe care n’am nici un motiv să le numesc. Acum, vin pentru a treia oară. De flata asta sunt singur. De la un timp­ încolo, simți că nu mai ai nevoe de pilot. Pilotul e bun, o singură dată în viață. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovadă, Mar­gareta... Ce-ași fi pățit s’o târăsc cu mine și la Paris!... De Ste­luța nu mai vorbesc, fiindcă pe Steluța, mai mult am pilo­tat-o eu pe ea, decât ea pe mine. Altminteri n’ajungea amanta lui Goian. In aceiași oglindă cu mine, se mai răsfrâng și alți clienți. Un Mare Duce în compania unei femei și un brazilian, mare plantator de cafea, care stă singur la masa de­ alături. Sunt clienți vechi pe care îi cunoaște întregul personal al localului, și patronul și chelnerii și țiganii din orchestră. Cinema a cerut să se cânte „Valse folle“. Este un vals care pe vremea aceea făcea mare vâlvă la Paris. „Oui, le seul bonheur de notre vie „C’est de jetter aux quatre vents deja folie „Les réves d‘amour qui tour ă tour, ,J)ans notre coeur, ouvrent le jour „Parmi Ies flots de poesie..“ Câte­ și trei, îl ascultă emoționați par’că și grăbiți să facă și ei ceva în viață. Rusul a înjumătățit o sticlă de piperment, „brazilianul“, o havană, iar femeea un creion de buze. Eu le privesc prin oglindă și privindu-i pe ei, mă privesc și pe mine care deocamdată nu fac nimic. Mă gândesc însă, la banii pe care îi poate cheltui în viață un Mare Duce rus, și la banii pe care-i poate câștiga un brazilian cu plantațiile lui de cafea. Pe mine mă lăsasem deoparte. Uitasem aproape că eram hotărât să-mi prepar examenul cu începere chiar de a doua zi. Din rafturile conștiinței însă, nu scoți de obicei, de­cât considerațiunile care te interesează în primul rând. Or, prezența acestor doi bogătași alături de mine, îmi violenta până și cele mai curate gânduri și intenții. La un moment dat, Marele Duce se scoală și pleacă. Fe­meea rămâne singură la masă. Brazilianul profită de ocazie și începe să-și arunce ochii și rotogoalele fumului de havană spre masa vecină. Are în degete niște inele care te orbesc. Nu știu dacă toate pietrele sunt veritabile. Sunt mari însă, cât pecețiile domnești de altă dată. Și hrisovul brazilianului tre­bue să fie foarte vechi și scump, fiindcă are pe el vre-o șoapte peceții diferite.­­ Cu cât brazilianul se uită mai insistent la femee, cu atât mai mult mă uit și eu la el. Sunt curios să văd care pe care o să ne cucerim mai curând. El pe ea, sau eu pe el ?... Sunt hotărît chiar să intru cu el în vorbă. La urma urmelor, de ce nu s’ar fi putut înțelege la Paris, un român cu un brazilian?... Aștept numai momentul. Un chelner însă, se apropie de mine și-mi șoptește dis­cret la ureche. — Prințesa Romanowska, vă roagă să poftiți la masa Alteței sale-Eu piarcâ n’aud bine ce mi se spune, întorc capul și-i zâmbesc. El însă repetă invitația foarte serios. Nu ’nteleg pentru ce chelnărul ăsta își permite luxul să fie obraznic cu mine. Mă’nstrunt la el și-i răspund scurt. — „­A d’autre, mon vieux !“... In clipa aceea însă, femeea lângă ole stătuse până a­­tunci Marele Duce, îmi face semn cu mâna, arătându-mi lo­cul liber de pe canapea. De data asta, directivele ochilor noștri, se schimbă în sensuri diametral opuse. Eu mă uit la femee și brazilianul se uită la mine. Amândoi însă, ne privim nedumeriți, fiindcă nici eu nici el nu pricepem nimic. Eu nu știu cine este femeea asta și brazilianul nu știe cine poate fi necunoscutul pe care prin­cesa Rorm­anowska îl invită la masa ei. A treia mare surpriză de când am plecat din țară! Fe­meea Îmi face semne desperate și-mi vorbește în lima ro­mânească. — Ce te uiți așa la mine ? Nu mă mai cunoști ?... Lizica!... Prințesa Romanowska, era sora lui Cotan. Mă scol de la masă, ca un convalescent din pat. Parcă-așî fi fost bolnav și nu-mi venea să cred că m’am însănătoșit. Până la masa ei merg împleticindu-mă și în gură mestec za­darnic primul cuvânt pe care trebue să i-l adresez. Lizica!... Lizica!... Cum s’a schimbat!... Cum a crescut!.. Când am văzut-o pentru ultima oară la Pitești, era ca și mine — o copilă aproape... Și­ acum... Ce femee frumoasă!... Cea mai frumoasă femee pe care o vedeam în viața mea... Lizica râde de emoția mea, îmi ia mâna in mâna ei și mă mângâie ca pe un frate, de­și până atunci mâinile noastre nu se atinseseră încă, niciodată. E fericită că mă vede și mă în­treabă ce mai știu de pe­ acasă. Nu bănuia că nici eu nu știam nimic. Dar și dacă­ ași fi știut, ce i-ași fi putut spune ?... în­tâlnirea asta neașteptată mă amuțise. Parcă nu mai eram eu. Nu mai eram om... Eram ceva inert și minuscul ca o batistă uitată de o femee pe canapea. Și’n canapeaua pe care stăm lângă ea, simțeam cum mă scufund ca Mont Saint Michel în mare... ă Prin aceleași emoții ca mine, trecea probabil și brazilia­nul de la masa de­ alături. Faptul că vorbeam o limbă pe care el n’o pricepea, îl exaspera așa de mult, că la un moment dat, chemă pe girant și-i reclamă că prea e multă gălăgie în local. Lizica îmi dă adresa ei ca să vin s’o văd a doua zi. In noaptea aceea, nu puteam sta mai mult de vorbă, fiind-că aș­tepta pe Marele duce Alexis, care trebuia să se ’ntoarcă. E­­moționat de ce-ar fi putut să mai urmeze a doua zi, încercai să mă scut că nu pot veni. Mă hotărîsem doar, să ’ncep și eu odată să’mi prepar examenul. Lizica însă își bate joc de mine : — Fugi d’acolo!... Parcă ție de examen ’ți arde ? Nu te știu eu ?... Fii băiat deștept. Ai mai rămas tu și la Pitești, co­rijent la limba română, și n’ai murit... slavă Domnului !— * * * De azi noapte parcă sunt nebun. N’am putut adormi de­cât spre ziuă. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric în creer, drept între ochi: întunericul din odae nu era suficient, închideam ochii să fac și mai mult întuneric în jurul meu și în mine. De­geaba... Lizica era tot acolo. Nu pleca și pace— Așa trebue s-o fi purtat-o în el până în clipa când și-a dat du­hul și bietul Mihăită. Și eu care credeam că Mihăită a fost un dobitoc !... Doamne, doamne!... Pune straie gurei mele și stavilă la timp, credințelor greșite... Nu cum­va iubesc și eu pe Lizica ?... M’a deșteptat factorul poștal care-mi aducea un mandat de la mama. Când număram banii, nu știu de ce m’am oprit de­odată, m’am uitat drept în ochii lui și l’am întrebat: — Dumneata cunoști pe Lizica ?... Pe prințesa Roma­nowska ? Factorul credea probabil că nu mă trezisem încă din beția făcută în noaptea aceea. A zâmbit ușor și nu mi-a răspuns. Eu însă nu m’am lăsat intimidat de indiferența lui și l’am apostrofat din nou. — Păcat de D-ta... De­geaba mai trăești... Ascultă-mă pe mine domnule... Nu există în tot Parisul o a doua femee la fel cu Lizica... Și Lizica e româncă... E din acelaș oraș cu mine... După amiază m’am dus la ea acasă. Lizica stă pe Avenue Henri Martin, intr’un hotel parti­cular. Are portar, intendent, valeți și tot felul de bone și ser­vitoare mai mărunte, cu care dacă nu ești obișnuit poți lua hu importă pe care din ele, drept stăpâna casei. Hotelul are două etaje, cu încăperi felurite, pline de mo­bile de știr, vitrine cu tot felul de bibelouri de preț, covoare persane, tablouri de Manet și Berthe Maurissot, litografii de Toulouse Lautrec și bucăți de marmoră de Rodin, un ogar alb, două pisici de Angora, iar într’un colt mai întunecat pe o etajeră japoneză, fotografiile familiei: prefectul, nevastă-sa, Oița și Cotan... Mihăită însă nu e nicăeri. Și eu tocmai de Mihăită mi-am găsit să-i vorbesc... Când aude că s’a sinucis, Lizica rămâne surprinsă. Când îi spun însă că s’a sinucis pentru ea, Lizica începe să râdă. — Săracul!... Ce caraghioși sunt copii ăștia de prin pro­vincie... Țin cu tot dinadinsul să ne îndatoreze fără să avem nevoe de serviciile lor... Dar bine, nu găsise pe Scoroboaia, nici o fată de nasul lui ?... Păcat de el... Și­ atâta tot... Simt că din clipa acea, Mihăiță este mort pentru totdeauna și pentru mine la fel ca pentru toată lumea. Eu cel puțin, n’am să mai vorbesc nici odată de el. Vreau s’o ’ntreb de sănătatea lui bărbatu-său, dar nu­­ știu cum s’aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colecția familiei. Noroc însă că Lizica, începe să-mi vor­bească singură și despre ea și despre toti ceilalți ai ei. In lip­sa unui preot ortodox, Lizica mă luase pe mine drept duhov­nic. Spovedania ei însă era parcă transcrisă după a mea. Nu­mai că eu n’o scrisesem încă și nici n’o spusesem nimănui până atunci. — Ce bine­ ai făcut c’ai venit la Paris... Brava ție... Nu e așa că-ți place ?... Zici c’ai venit să faci dreptul ?... De!... Știu și eu ?... Nu cred să-l poți sfârși... Aici oamenii vin să se strâmbe, nu să se ’ndrepte... Uite-te la mine... Vezi ce strâmbă sunt ?... Nu, nu.... Nu râde, că-ți vorbesc serios.... Așa eram eu la Pi­tești ?... Spune: Parcă eram un chibrit la fel cu toate cele­l­ alte din cutie. Era să mă aprindă cine­va și pe mine odată, și ga­ta... Aici însă, vezi cum m’am schimbat ?... Vezi câte spirale are firul dinăuntrul becului electric ?... Așa sunt și eu... Cu cât spiralele sunt mai numeroase, cu atât lumina e mai pu­ternică... Ce ?... Voi credeați că măritișul meu e serios ?... De unde ?... M’am măritat să scap de ei... Bine c’am scăpat... Da­că nu mă măritam, se scăpau ei de mine, că eu mă omoram... Nu mai puteam trăi acolo. In oraș or la cimitirul Șerban- Vodă, era acelaș lucru. Aici insă simt că trăesc... Cât voi trăi, nu știu... Mai ales că doctorii mi-au spus că am un plămân a­­tins. Dar ce­ are a face ?... Omul are doi plămâni... Și după ce n’o mai fi bun, nici cel l’alt, o să se întâmple ce trebue... Sfârșitul n’are nici o importanță... Vorba e, ce faci cu plă­mânii ăștia cât trăești ?.. Ce respiri cu ei ?... Ție nu-ți pare c’aici se respiră altfel ca la Pitești ? Alt aer... Altă viață... Altă otravă... Tu iei cocaină ?... Nu ?... Cum se poate ?... In tot Pa­risul n’ai cunoscut până acum nici o femee fină ?... Va spu­ne... Noaptea când sunteți împreună în pat... când vă săru­tați... când sunteți în sine gata... cum să zic... Nu ți-a trecut nimeni cu degetul, așa, ușor, pe sub nas... un praf alb... o pu­dră fină ?... Vai!... Ce român inadaptabil!... Cum o să poți tu învăța dreptul la Paris 7... Te pomenești Că nici înțepături cu morfină nu-ți faci ?... Ei, vezi ?... Eram sigură... Fugi de­­aici că’mi pare rău că te-am mai întâlnit... Zău așa !... Și Lizica este așa de supărată pe mine, că de necaz își sfâșie bluza, lăsând să i se vadă tot pieptul gol... Eu nu-i mai răspund de­cât cu capul, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înafipi... Parcă ași fi un vârf de plop pe care-l bat toate vânturile de pe lume... Spove­dania Lizichei, mă cufunda tot mai mult în inconștiență. — Și mai ai pretenția că ești bărbat!... Nu ?... BravaL. Așa cum era cât p’aci să fie și bărbatu-meu, dacă n’ași fi reu­șit la timp să-l fac să-și dea seama de ridicol... Ai văzut pe Marele Duce Alexis ?... Are aproape 50 de ani... Și totul nu se teme de cocaină... E cât se poate de sănătos... Călătorește tot timpul și nu simte oboseala de­cât atunci când îi place lui să se oprească unde­va... Bărbatu-meu însă, vrea să stau cu el la Pitești... la țară... la moșie... Ba nu, zău... Tu ne-ai fi văzut pe noi împreună ?... Bine ne-ar mai fi stat!... Ar fi avut lumea din Pitești pe seama cui să se distreze... El un ciob de oală spartă și eu un păhărel de cristal... Marele Duce Alexis, cel puțin, nu mi-e bărbat... Mi-e numai amant... A, ha!... știu la ce te gândești... la gura lumei... la opinia publică... Nu-mi pasă... Toate femeile au câte un amant!... E drept că nu toate, pot avea câte un mare duce, dar dacă așa mi-a fost norocul?... Atât mai bine pentru mine... Nu ?... Tu dacă ai fi fost femee, nu ți-ar fi plăcut să fii amanta unui mare duce ?... Era oare mai bine să fiu nevasta cui știi și tu ?... Spune tu, ce-ași fi pu­tut face eu cu el la Paris ?... Ce-am și făcut, de altfel... L’am trimis acasă, să ’ngrijească de moșie... De moșiile Marelui Duce, îngrijesc alții... Marele Duce nu îngrijește de­cât de mine... Tu ai fi capabil să faci ca el ?... Nu... Ei !— Vezi ce ’n­­seamnă să fii bărbat?... Bărbat adevărat insă, nu numai cu „fost prefect” pe cartea de vizită... Și Lizica, ar fi continuat să-mi vorbească la fel și încă multă vreme, dacă un servitor n’ar fi anunțat sosirea Marelui Duce. Marele Duce !... Cuvintele astea, parcă sunt doi nori încărcați cu electri­citate diferită. Fac explozie în urechile mele. Ecoul exploziei însă, îmi pătrunde până în adâncul sufletului. De când sunt la Paris, sondez numai adâncimi incomensurabile. Un­­a din ele, sunt eu însu­mi. In golul acesta însă, nu privesc nici­o­­dată, până în fund. Prea e adânc și prea e întuneric... Mi-e teamă de ce-ași putea vedea dincolo, de ce vede toată lumea. Lizica bunioară, dacă și-ar fi aruncat ochii la mine în­ momentul acela, m’ar fi văzut așa cum poate am să rămân toată viața. Și Lizica n’ar fi fost de­loc încântată de efectul îndrumărilor ce-mi dăduse până atunci. E drept că din ce-mi spusese ea, nu prea Înțelesese un mare lucru. Nu știam încă ce înseamnă un bărbat adevărat. Bărbatul din fața ei însă, era mai copil ca nici­odată. Era galben și tremura de teamă, ca helicea de alamă a unui ventilator electric. Sosirea neaș­teptată a marelui Duce, mă dăduse înapoi cu trei ani și jumă­tate. Sărbătoream fără să vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri în viață. Noroc insă că Marele Duce nu era profesor de limba română, și Lizica nu semăna de loc cu Kety... Și totuș, emoția nu mi-a trecut, de­cât după ce-am fost prezentat Marelui Duce. In sfârșit!... Strâng și eu mâna unui boer de viță veche... De la­ anul 1613, familia Romanovilor domnea fără Întreru­pere în Rusia. My Baby de­și poate de viță tot așa de veche, nu-mi vorbise nici­odată de strămoșii ei. Aceiași discreție, observ că păstrează și Marele Duce. Dar Marele Duce, e altc­­ce­va. Vlăstarul Romanovilor nu vorbește, fiind-că n’are ne­voe. Strămoșii lui vorbesc mai eloquent decât ar putea vorbi el... Pentru mine însă, nu vorbește nimeni... Limba nucului din via noastră de la Slatina, n’o cunoaște nimeni aici. Și nucul acesta, e singurul meu strămoș, cu care m’ași putea lăuda... Marele Duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii Ș­ăi, a câștigat „Grand Prix d’Autou­­ps”. Proprietarul însă, și-a păstrat­ numai satisfacția câștigului. Premiul, transformat într’un inel de smarald, l’a oferit Li­ziciei chiar în fața mea... Abia acum încep să ’nțeleg și eu ce ’nseamnă a fi bărbat adevărat. La despărțire, Lizica îmi șoptește discret la ureche ! . . — Ascultă... Dacă ai cum­va nevoe de bani, nu te jena... Spune-mi drept... Tu trebue să cheltuești mult la Paris... Am­ văzut eu aseară, cum îi place să trăești... * * *. Ce să fac ?... De-o lună de zile mă întreb mereu ce trebuei să fac... Nu găsesc însă nici o soluție care să mă poată mul­țumi... De-o lună de zile nu mai fac absolut nimic... Asta în­seamnă că toată ziua mă gândesc la Lizica... Era fatal să a­­jung aici!... Nu știu dacă o iubesc cu adevărat sau dacă nu e de­cât o simplă dar puternică obsesie. Lizica însă mă stăpânește ca un reumatism rebel care mi-a înțepenit tot corpul. La examen­­ici nu mă mai gândesc. Să-l prepare cei care au timp. Eu n’am de­cât dureri de cap, amețeli și o singură mare preocupare în viață . Dacă i-ași mărturisi dragostea mea, ce­ are să zică oare Lizica ?... Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodată singur cu Lizica, nici când o am în față, nici când o am numai în gând. Spec­trul lui Mihăiță mi-apare blajin și prietenos, așa cum l’am­ cunoscut în viață, se apropie de mine, mă ia de mână și cu degetul la gură, îmi șoptește parcă: — Nici o vorbă... Lizica nu trebue să știe nimic... Alt­minteri o superi... Ii tulburi viața... O faci să sufere... Hai mai bine cu mine și pe ea las’o ’n pace... Și de câte ori o văd, urmez sfatul lui Mihăiță. Nu-i spun nimic... Lizica nu știe încă nimic- Nu știe că o iubesc... Simt însă că situația asta nu poate dura la infinit. E mult mai grozavă ca examenul pe care nu mă pot decide să-l pre­par... Parisul începe să mă plictisească... Ce-am căutat eu oare aici ?... Cine mi-a scos pe Lizica în cale, când eu habar n’aveam de ea ?... Ah!... Ce bine­ ar fi fost dacă nu mă hotărâm să-mi pre­par examenul așa de curând!... Nu m’ași mai fi dus să-i pe­trec ultima noapte „peste apă” și nici pe ea n’ași fi întâlnit-o Mă simt așa de nenorocit că mi-ar trebui două fericiri de­odată, ca să-mi pot veni iar în fire , să-mi trec examenul și să mă iubească Lizica. ION MINULESCU Vigurosul prozator THOMAS MANN este, fără în­doială, figura cea mai proeminentă a literaturii germane cont­emporane. După succesul extraordinar pe care romanul lui, TRISTAN tradus și publicat în No. 83 al Bibliotecii „Di­mineața“ l'a avut pe lângă cetitorii români, această exce­lentă publicație de popularizare oferă acum cetitorilor săi un nou volum de Thomas Mann: COPILUL MINUNE povestiri traduse de OTILIA GHIBU și destinate aceluiaș succes rar. Prețul volumului 6 lei.

Next