Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1928 (Anul 9, nr. 387-390)

1928-05-06 / nr. 387

„ADEVERUL LITERAR - ARTISTIC” Dr. CABAN­EL INDISCREȚIILE ISTORIE/ Despre flagelație Un volum întreg n’ar fi de-ajuns pentru a scrie istoria complectă a flagelației. Cele de mai la vale sunt numai o con­tribuție la studiul acestei manii ciudate. Biciuirea voluntară se întrebuințează la Roma, înaintea Republici. Profesorii întrebuințau adesea această pedeapsă și Horațiu povestește undeva că profesorul său Orbilius că­ruia „îi plăcea mult să bată”, îl bătea cu nuiaua. Cea dintâi pildă de biciuire publică, o găsim în scrierile lui Tertulian. In Lacedemonia era o sărbătoare foarte cunoscută numită „Ziua biciuirii"; în acea zi toți bieții „de familie” erau biciuiți de față cu părinții și rudele lor, care-i îndemnau să rabde cât mai mult. „Copiii, scrie Plutarh, sunt biciuiți o zi întreagă în fața altarului Dianei, uneori până la moarte, pe care o­ primesc cu bucurie; se iau la întrecere chiar cine poate răbda mai mult, și cel victorios se bucură de multă cinste. Lucian in dialogul Exercițiile fizice spune că părinții spar­­tiați ridicau statui în amintirea copiilor morți de pe urma loviturilor de bici. Tot Lucian vorbind de moartea lui Pere­grinus, povestește că acest filosof cinic, dus de firea lui către plăcerile amorului se biciuia și punea să fie biciuit în pu­blic, în timpul împăratului Traian, „înconjurat de lume multă, făcea gesturi nerușinate, bătându-se cu cureaua și altele”. P­eregrinus era cei­ace numim azi, un exhibiționist. Toate îxagelațiile publice, fără deosebire de sex, pro­voacă aceleași reflexii. Mania religiei­, atât a celei păgâne cât ș­i a celei creștine, a acoperit adesea aceste abuzuri. Fie că e vorba de Sărbătoarea lui Isis, celebrată de egiptieni, de Super­­calele romane, sau de Sărbătoarea Nevinovaților, când toți cei găsiți dimineața în pat sunt bătuți cu urzici, la temelia tuturor acestor manifestații e un scop erotic, excitația gene­­tică, cu atât mai arzătoare cu cât e mai ascunsă. Cei care luau parte la Lupercale și se numeau deci luperci, lumblau pe ulițe goi, cu bice și băteau femeile la palmă; femeile, care ofereau singure palmele credeau că loviturile pe palme sau pe pântece, le făceau rodnice și cu lehuzie ușoară. E ușor de închipuit la ce excese se dedau actorii acestor scene de orgie. In primele secole ale­­ creștinismului, preoții biciuiau pă­cătoșii pentru a-i împăca mai ușor cu biserica. La sfârșitul veacului XII, când toată lumea începuse a se spovedi, preoții biciuiau femeile și bărbații în biserică, în loc tăinuit. Sfântul Louis, regele Franței, se lăsa crunt bătut de preotul Iui. Pe­­ unul din vitraliile bisericei Saint-Denis se putea vedea Regele, cu umerii goi, în genunchi, și mâinile împreunate în fața unui dominican care ținea un biciu în mână. In această înfățișare se prezentau în­ fața duhovnicului, odinioară, călugării de la Citea­ux. Credincioșii excomunicați, spre a fi ertați, trebuiau să fie biciuiți în public; adesea erau siliți să urmeze, în pielea goală, o procesiune ,purtând la gât biciul.. Aceste obiceiuri barbare și nerușinate au ținut până’n veacul al 14-lea. In Rânduiala sfântului Benoit, acest prelat recomandă biciul pentru călugării vinovați de furt, precum și cei cari se fac vinovați de „preacurvie”. Sf. Colomban care a complec­tat pe Sf.­ Benoit, spune că pentru anume greșeli sunt de­­ajuns șase lovituri de bici, în timp ce pentru altele mai grave e nevoe de două sute de lovituri: „Cel care vorbește la o­­parte cu o femee, fără să mm fie și alții de față, va fi lăsat fără merinde, sau va fi lăsat cu apă și pâine două zile, sau i se vor da două sute de bice”. „Dacă vre­un călugăr, spune o altă rânduială, va căuta tovărășia băeților sau a tineri­lor, și va fi surprins sărutând, să fie biciuit în public”. Teologul Claude Desperice povestește în cartea Despre abținere că sf. Edmond, arhiepiscop de Canterbery, studiind la Paris și fiind poftit de o fată cu moravuri ușoare, el a pofti în camera sa și — după ce a desbrăcat-o — a bătut-o cu vergi până la sânge. Tot astfel Bernardin de Sienne ducându-se pe uliță pen­tru a-și cumpăra pâine, l-a chemat nevasta unuia, în casă. Intrând, ea încuie ușa și-i spuse că dacă el nu-i va face pe voe, îl va acoperi de rușine denunțându-l că a voit s-o violeze. Bernardin, prins la strâmtoare, se rugă Domnului să nu-i lase la nevoe, căci nu putea suferi păcatul. Dum­nezeu îi auzi ruga și-i dete în gând să spună femeii că pri­mește, dacă ea se desbracă până la piele. Femeia se des­­brăcă pe dată, și el punând mâna pe biciul care-i purta la brâu, o bătu până-i potoli pofta. Ea se îndrăgi după a­­ceia și mai mult de omul cel sfânt, iar soțul femeii aflând, se închină lui cu respect. Tot astfel a pățit un frate capucin, mort la 1564 in Corsica. In cursul peregrinărilor lui, e adăpostit odată într’un castel din Piemont, pe când hodinea în pace în odaie, i se înfățișă o fată foarte frumoasă și de neam ales, des­­brăcată, care se apropie de pat „spre a-l pofti la plăcerea trupului”. Dar călugărul, armat cu un bici cu noduri, o lovi de câteva ori peste grumaji, pe spate și pe pulpe și o um­plu de sânge. De la practica biciului se trage și această anecdotă. Un soț gelos urmărindu-și femeia până la duhovnic, l-a văzut pe acesta ducând-o în altar spre a o bate cu biciul. So­țul speriat, strigă: — Părinte, e atât de gingașă! Bate-mă pe mine în locul ei!” Iar femeia, după ce soțul a îngenunchiat: — Pă­rinte dă bine, căci sunt o mare păcătoasă!... * * * i­m vorbit numai în treacăt de biciuirile colective, de acea „nebunie a masselor” carie îi îndemna pe oameni, in­dividual sănătoși, dar molipsiți, să bată străzile într’o stare de goliciune aproape complectă, biciuindu-se cu frenezie. Pe la 1260 au apărut întâi, acei pe cari istoria îi va numi flagelanți. Secta Flagranților s'a ivit întâi în Perusia, apoi la Roma și în sfârșit în toată Italia. Nobili și vulg, tineri și bătrâni porneau pe ulițe, goi, în afară de părțile rușinoase care erau acoperite; fiecare-și a­­vea biciul de curele și-și biciuia umerii până la sânge, ge­meau și plângeau cu hohote... Mergeau astfel nu numai ziua dar și noaptea, cu lumânări aprinse, uneori și în puterea iernii. Erau cu sutele, cu miile, cu zecile de mii și cu preoți în frunte, d­ucând cruci și steaguri, trecând prin toate biseri­cile și închinându-se în fața altarelor. Femeile urmau și ele aceste obiceiuri, nu numai femeie obicinuite, dar și matroane ■ nobile, fecioare delicate se biciuiau în camerele lor. După un veac (pe la 1350) secta s-a ivit în Germania și a recrutat numeroși aderenți. Cronica flamandă, tipărită în Anvers la 1565 povestește că în seara de „Joia sfântă, fla­­gelanții umblau pe ulițele Bruxelului în număr de cinci sute, care se biciuiau cu frânghii, și se vedea sânge curgând pe uliți”. Unii din flagelanți, spre a place metreselor, îndoiau la vederea lor numărul loviturilor și, printr-un fel de galante­rie sălbatică, mânjiau cu sânge pragul casei iubitelor. Regele Henri III și Papa favorizau pe acești energument. Regele Henri III a ținut să fie de față la prima procesiune a flagelanților la Paris. Crillon care comanda garda regelui, a pus să fie biciuit violent, într’o procesiune, pe Joyeux favoritul s­uveranului. Regele s’a văzut nevoit să-și împace favoritul cum a putut mai bine fără a îndrăzni totuși să pedepsească pe flagelant. Procesiunile s’au înmulțit cu timpul, la care au luaut parte femei și fete desbrăcate până la cămașă, cu bice-n mână. Doamne din noblețe se înfățișară deasemenea goale poporului, biciuindu-se pentru a da pilda cea mai bună. Ca și procesiunile flagelanților, sărbătoarea Inocenților da prilej la multe glume. Cei aflați dimineața în pat, erau bi­ciuiți. Verbul propriu era: innocenter, întrebuințat și de Ra­belais. Erau biciuite mai cu seamă cameristele și servitoa­rele; una din ele și-a cusut pe cămașă, la un loc foarte ex­pus, scutul cu insignele regale. Rabelais, la sfârșitul cărților lui, amintește de un senior Ridan, supranumit biciuitorul, care, părăsind o doamnă din Anjou pe care o iubea, a făcut douăzeci de leghe calea’nto­arsă, pentru a o biciui la spate în ziua inocenților. * * * Buciul a jucat un mare rol și pe la Curțile domnitoare. Senatorul Roederer a compus o „comedie istorică” în trei acte în proză intitulată: Bucul sau Educația lui Ludovic XII jucată pentru întâia oară, la 1825. Toată piesa e construită pe o anecdotă istorică, puțin cunoscută. Tânărul prinț nu voia să primească din partea institutorilor lui, nici un fel de pedeapsă. Când mama sa poruncea să fie pedepsit, ofițerul în­sărcinat cu această periculoasă datorie, era obligat să se mascheze și să se deghizeze, spre a nu fi bănuit. La unele Curți era crescut, în schimb, un „camarad” care primea bă­taia cu biciul pe care o merita prințul. La Curte, Jehanne d’Albnet împlinind șaptesprezece ani, i s-a vorbit despre măritiș. Părinții i-au anunțat că o vor da după ducele de Cleves. Acesta însă nu era pe gustul a­­celeia și o spuse pe față. Și avea dreptate, ducele de Cleves fiind o­ persoană cu totul fără valoare. Dar motivul nu păru îndestulător părinților care-i spuseră, prin gura guvernantei, că dacă nu primește căsătoria va fi bătută până la sânge. In zadar a protestat prințesa; norocul ei însă a fost că s’a ales numai cu frica. Francois I, fratele prințesei, a măritat-o după Antoine de Bourbon și fata n’a mai zis nimic. Istoria cunoaște cazul regelui Henric II al Angliei. „Ce trântori, ce lași, am crescut la Curtea mea, a zis odată re­gele, că nici unul nu ma’­poate scăpa de acest popă!”... Curtezanii au crezut că regele vrea să scape de Thomas Bec­­ket, arhiepiscop de Canterbury. Nu mult după aceia, arhie­piscopul a fost asasinat și, deși regele s’a arătat foarte în­durerat, Biserica n’a voit să-l ierte, mai înainte de a-l fi biciuit. Pedeapsa a fost săvârșită la catedrala din Canterbury. Regele a îngenunchiat în fața mormântului lui Thomas Bec­­ket, apoi scoțându-și cămașa, cu capul și brațele pe mor­mânt, a primit câte cinci lovituri de bici de la fiecare episcop și abate „de față, și câte trei lovituri de la fiecare din cei 80 de călugări prezenți. Hertii IV, copil, avea o teamă strașnică de bici. Cate­­­rina de Medici s -a dus, odată­ cu proprii ei copii la astro­logul Michel Nostradamus, spre a scoate horoscopul micilor prinți. Astrologul a cerut ca micul Bearnez să-i fie arătat gol, dar copilul s-a opus din toate puterile, temându-se de bici. Bătrânul cu barbă lungă îl înspăimântase. Ceea ce do­vedește că biciul era foarte întrebuințat acasă. Astrologul a cunoscut însă numaidecât că va fi rege al Franței. Mai târziu, regele a făcut uz de bici­u pe spinarea altora. Nu numai în Franța existau astfel de moravuri. In An­glia bunăoară, pedeapsa cu biciul în educație, se obicinuia pretutindeni.­­ Buchanan, profesorul regelui Jacques I, avea obiceiul să bată adesea cu biciul pe Majestatea Sa. Când era întrebat dacă nu se teme să lovească pe „unsul Domnului”, profeso­rul răspundea cu puternic accent scoțian: „Nu, căci nu dau niciodată acolo unde e sfințit”. Tot astfel la Curtea Prusiei. Tatăl lui Frederic cel Mare era renumit pentru severitatea cu care conducea casa. Tână­rul Frederic era crescut foarte aspru și ținut din scurt. O­­dată și-a cumpărat o furculiță de argint în locul unei furcu­lițe de fier de care se servea de obicei. Tatăl său observând l-a bătut cu biciul ca să se desvețe de-a mai face cheltuieli de prisos. Regele, până’n 1726, da fiului său 3000 de franci pe șa a, cu obligația de-a însemna toate cheltuelile. Renta fiind mică, fiul făcea datorii. Pentru care pricină a fost adeseaori biciuit, I se interzisese prințului să învețe limba latină. Odată, Regele intrând în sala de studii, găsește pe fiul său citind o carte latină. Iată cum povestește Carlyle această scenă: — Ție faci aici? întreabă Regele mânios. — Majestate, citesc Aurea Bulla. — Canalie! Am să te auzea bullez eu! zise regele în­vârtind bastonul. Fiul a rupt-o de fugă.. In Decembrie 1729, prințul scrie mamei sale: „Sunt dis­perat. De ce fa ce mi-er­a frică, n’am scăpat. Regele a uitat cu totul că sunt copilul lui; azi dimineață­ a intrat în camera mea, ca de obiceiu, cum m’a zărit ș’a­ repezit la mine, am’a apucat de gâtlej și m’a bătut cu bățul. In zadar am încercat să mă apăr. Era într’o furie teribilă și nu m’a lăsat decât după ce-a obosit”. Fata unui profesor din Postdam atrăsese privirile prin­țului, dar numai atât. Dar Regele nu voi să audă nici o ex­plicație, și porunci ca fata să fie bătută cu biciul. Frederic cel Mare, când a devenit matur, recunoștea că această severitate i-a folosit foarte mult. Am văzut ce se petrecea în Franța și Anglia. In Rusia nu era mai bine. Iată ce găsim în Mesagerul rus.­­ Educația monarh­ul­ui Nicolae I n’a fost complectă. Când a început să fie instruit, a fost dat pe mâna generalului Lans­dorf, fost conducător al primului corp de cădeți. Era un cip aspru, crud și furios. Nu înțelegea adevăratul sens al educa­ției. In loc de­ a favoriza înclinațiile fericite ale copilului, se silea din toate puterile să le contrazică și să le distrugă. Marele duce Nicolae și fratele cel mic Mihai, trăiau ca’n lanțuri. Nu puteau nici să se ridice, nici să șadă, nici să meargă, nici să vorbească, nici să se joace după vârsta lor; la tot pasul erau cercetați și ameninnțați. Pedepsele mergeau până la cruzime. Lansdorf îi bătea ai linia și uneori cu patul puștei; apuca uneori pe Nicolae de piept și-l repezea atât de tare de perete, că elevul își pierdea cunoștința. Ziarele publicau toate știrile cu privire la pedepsele pe care le pri­mea prințul. Intr’un ziar cu data de 19 April 1804 se poate citi că Marele duce Mihai s’a dus la guvernanta lui să-l bată, temându-se de o pedeapsă mult mai mare din partea lui Lansdorf. In asemenea împrejurări se poate înțelege cuvântul prin­țesei Mathilda care declara lui Goncourt: „Țarul Nicolae era un om excelent, cu moravuri patriar­hale. Ținea totdeauna să fie de față când erau bătuți copiii cu biciul...” ~ " ' % * * * * Cum poți deveni v vedetă de cinematograf Mai există oare undeva, în lumea de astăzi, vreo fată frumoasă, dintr’o familie nobilă sau proletară, săracă sau bogată, care să nu viseze să devină o stea a ea­ anului? Mii de asemenea fete pornesc spre „raiul filmelor”, spre Hollywood, să-și încerce norocul. Căutătoarele acestea ale „Lânei de Aur” moderne, nu se opresc la gândul că dintre cele 3000 de fete cu adevărat frumoase, concentrate astăzi la Hollywood, foarte puține reu­șesc să obțină măcar roluri de mâna a treia în filme care numără sute de personagii. Redacțiile revistelor cinematografice primesc nenumărate scrisori prin care fetele cer sfaturi, cum anume se poate pă­trunde într-un „atelier de filme” pentru a figura pe ecran. Aspirantele vor să știe ce însemnează un „exterior bun pentru ecran”?­­Dăm mai jos câteva indicațiunii generale în acest sens. Și dacă o aspirantă mai are și alte calități în plus, în afară de o figură care să satisfacă aceste exigențe, adică dacă mai e și talentată, sau se bucură de oarecare protecție, atunci are tot ceea ce trebue pentru ca să intre în altarul artei cinematografice. Nu numai Venera de Milo, dar orice Veneră pentru cinematograf trebui să fie bine făcută, și cel puțin o anumită proporție trebue să existe între trăsăturile feței sale, după cum se vede din cele două ilustrații reproduse aoi. 1 Distanțele între punctele: 1—2, 2—4 și 4—8, trebue să fie egale. De asemenea, trebuie­ să fie egale distanțele: 2—3 și 4—5, dela sprincene p­ână la centrul ochiului, și dela vâr­ful nasului până la buza de sus. Trebue să fie egale și distanțele între punctele 5—6 și 6—7, adică buza de jos și cea de sus se aibă dimensiuni egale.­­ Distanța între colțurile extreme ale ochiului să fie egală cu lățimea nasului între marginile exterioare laterale ale nă­rilor. Iar distanța între colțurile interioare ale ochilor să fie egală cu două treimi din lățimea nării. In sfârșit, ovalul general al capului trebue să satisfacă o lege de proporție specială. Pentru a aplica această lege, capul trebue pus într-un cadru de 4 tangente: 2 verticale trec atingând fiecare urechile exterioare, iar 2 orizontale trec astfel: una atinge bărbia, iar a doua — creștetul capului, — ceia ce se vede clar pe ilustrația noastră. Linia verticală trebue să aibă proporția 3/2 față de cea orizontală.­­ Astfel, cu ajutorul unei oglinzi și a unui „centimetru”, fiecare domnișoară își poate măsura șansele de a deveni o... Glorie Swanson fotogenică... Proteza „Dentară“ Dentiștii asociați Sir. Biserica Enei No. 9 Clinică Dentară modernă înzestrată cu­ aparate electrice perfecționate 4 SĂLI DE OPERAȚIE in continuă funcțiune de la 8 dimineața până la 3 seara fără întrerupere Lucrări de precizie in AUR, PLATINĂ, CAUCIUC PLOMBE de tot felul Extracțiuni nedureroase ascensor­i ÎNLESNIRI DE PLATĂ [Rate] I­t* 33812> INTERESANTA Distractivă Instructivă Biblioteca „DIMINEAȚA” —Cea mai răspândită bibliotecă de popu­larizare — AU APARUT PÂNĂ AZI APROAPE 100 VOLUME Lucrări originale și traduceri din opere­le cele mai de seamă No. 1. — Războiul balcanic de M. Sadoveanu. No. 2, Diavolul de I. Agârbiceanu. No. 3.­­— Spitalul de P. S. Jouve (trad. de Victor Ion Popa). No. 4. — Mâna Vrăjită de Gerard de Nerval (trad. de Eug. Boureanu).­­ No. 5. —­ Crima Lordului Arthur Saville de Oscar Wil­­de (trad. de Ion Popa). No. 6. — Șeful gării de A. de Herz. No. 7. — Lăcustele de Gleb Uspenski (trad. de M. Sevastos). No. 8. — Toamne de odinioară de Gala Galaction. No. 9. — Fantezii humoristice de Edgar Poe. No. 10.­­— Secretul lui Don Juan de Rémy de Gourmont No. 11. Nuvele de Gh. Braescu. No. 12. — Viața Iui Eminescu de Gala Galaction. No. 13. r— Adio de H. de Balzac (trad, de Alice Ga­­brielescu). No. 14. — Xanthis sau vitrina sentimentală de Albert Samain .trad, de M. Carp). No. 15. — La Montmorency de H. Sanielevici. No. 16.­­— împrumutul răposatei de Blasco Ibanez. No. 17. — Domnișoara Roxana de Anatole France (trad. de N. Davidescu). No. 18. — Viața în armată de Anton Bacalbașa. No. 19. Poeme de Ștefan Petică. No. 20.­­— Zîna apelor de Bojena Niemțova. No. 21. — Surpriză de J. Dongorozi. No. 22.­­— Poveștile lui Hinu Ion de Sandu Teleajen. No. 23. — Omul cu obrazul î ncrustat de Jak London. No. 24. — Flămânzii de I. Ciocârlan. No. 25.­­— Lupii de Eug. Boureanu. No. 26. — O sărutare de J. H. Rosny (trad. de M. Carp). No. 27.­­— Homunculus de Al. Ciura. No. 28.­­— Viața mea, povestirea unei țărănci din Rusia de Leon Tolstoi (în rom. de V. I. Popa). No. 29. — Prima Turcoaică de N. Batzaria. No. 30.­­— Patru cuvântări de Jean JaWes (trad. de D. I. Suchianu). No. 31. — Păîajenul de Hans Heinz Evers. No. 32. — Faust, tragedie, de Goethe (trad, de Iosif Nădejde). No. 33. — Amintirile unui băiat de familie de I. Petrovici­­, No. 34. — Tristan de Thomas Mann. No. 35. — Amazoana, culegere de eseuri scrise cu o * artă specific feminină de Natalia Negru. No. 36. — Laguna de Joseph Conrad. Na 37. — Descântecul de I. Vinea. No. 38. — Crainquebille de Anatole France (trad, de M. Carp). « No. 39. —■ Povestiri din Danemarca de Drachmann (trad, din nemțește de I. Botez). No. 40. — Un tren de H. Sanielevici. No. 41. — Secretul contesei de Regnier. No. 42. — Singurătatea de I. Agârbiceanu. No. 43. — Balzac și Stendhal de Brandes. No. 44. — Crima din str. Nopții de N. Davidescu. No. 45. — Livada de măslini de Maupassan­t. No. 46. — Sărutul cel mai dulce de Septimiu Popa. No. 47. — Din minunile instinctului la insecte de J. H. Fabre. No. 48.­­— O mireasă la loterie de W. A. Hofman. No. 49. — Radeș de D. N. Teodorescu. No. 50. — Werther de Lazăr C. Lazarevici. No. 51.­­— Domnul Șef de Adrian Pascu. No. 52—53. — Profesiunea D-nei Warren de Georg Bernard Shaw. No. 54—55. — Cum am ucis pe Rasputin de V. Puriș­kevici. No. 56. — Nebuna de Octav Mirbeau. No. 57. — Plăpumarul chior și Taurul alb de Voltaire. No. 58. — Gazda cu ochii umezi de George Mihail Zam­­firescu. No. 59. — Către timpuri mai bune de Anatole France. No. 60.­­— Nevinovata de Henrich Fann. No. 61. — Clacă și rocie de I. Neagu Negulescu. No. 62. — Odaia Ceasornicului de Georges Duhamel. No. 63.­­— O împușcătură în ceată de Jens Peter Ja­cobsen. No. 64. — Un șaizeci și șase... de Șalom Alechem. No. 65. — Livretul roșu de Luigi Pirandello. No. 66. — Familia Lewton de H. Sanielevici. No. 67.—68. — Viața părintelui Vasile Firelschi de Leo­nid Andreev. No. 69.­­— Văzute și trăite, de I. Petrovici. No. 70. — Drumețul din Praga de Guillaume Apollinaire. No. 71. — Floarea roșie de Voevold Garșin. No. 72. — In tinerețe sau la bătrânețe de N. Batzaria. No. 73. — O lună de miere de Israel Zangwil. No. 74. — Patima iubirii de Rabindranath Tagore. No. 75—76. — R. U. R. de Carl Ciapek. No. 77. — Crocodilul de Th. Dostoevski. No. 78. — Micile ironii ale vieții de Thomas Hardy. No. 79. — Antigona de Walter Hasenclover. No. 80. — Un om sensibil de Octave Mirbeau. No. 81. —­ Viața și filosofia lui Spinoza de Dr. Ygrec. No. 82. — Ochiul de Nichel de Tudor Teodorescu-Bra­­niște. No. 83. — Copilul minune de Thomas Mann. No. 84. — Robii pământului de Simona Basarab. No. 85. Oul de cristal de H. G. Wells. No. 86. — Alte schițe vesele de Gh. Brăescu. No. 87. — Caucaz de Knut Hamsun. No. 88. — Despre stil de Paul Zarifopol. No. 89. — Visul unui om ridical de Th. Dostoewsky. No. 90. — Zâna din fundul lacului de N. Davidescu. No. 91 — Povestiri de Ladislau Reymont. No. 92. — Femeia visurilor mele de Massimo Bontempelli. No. 93. — Verdeta de Honoré de Balzac. No. 94. 1- Drumuri în spirală de Eug. Relgis.

Next