Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1929 (Anul 10, nr. 435-438)

1929-04-07 / nr. 435

.4*1 AW Malic** rafat.— - lemne. Treceau oltenii cu struguri. Bălăngăm­ cel dintâi tramvai. Toate se învăluiră în norii măturătorilor, care deschideau drum zilei într’o aureolă înecăcioasă de colb trandafiriu. Sus, la Copou, la căzărmi, o goarnă sună deșteptarea, metalic. — Unde mai mergem? întrebă birjarul. — Ce vrei ? tresări Georgei din dulcea aromeală, cu un scurt sughiț. — Unde vreți să vă duc? — La Nijni-Novgorod. — Nu știu cucoane, unde stă boierii aista. Ce stradă și ce număr? — Atunci du-mă la otel! resolvă cleios și plictisit Georgei Galea, problema domiciliului. — La Continental, la Traian?... — Mie mi-e perfect egal! — Nu este în noi otel Regal, înțelese birjarul în felul lui. Vă duc la Traian. In fața otelului, birjarul avu de furcă până să-l tre­zească din somn și să-l convingă că trebuie să coboare. Intră cu pălăria pe­ o ureche, cu cravata înodată strâmb, trântind ușa de s’au cutremurat toți pasagerii prin vis. — ’îmi dai o cameră — ’mbună, Melchisedecule! su­ghiță, apropiindu-se și depărtându*se de portar, într’un fel de început bizar de dans. — Cu un pat omi cu două? — Ba cu nouă, Melchisedecule! Unde este vorba despre Nabucodono­­sor3 Regele Babilonului — Donașule, anunță servitoarea speriată, a venit un domn mare, cu un geamandan mic. Georges Galea transmise știre despre apariția acestui nou astru, de întâia mărime, în camera de alături, unde pri­etenul lui, Emil Ciugolea, autorul viitorului roman psico­­logico-istorico-social, își răcorea mahmureala, spălându-se cu suspine, oftaturi, chicote și teribile pufnituri din pri­cina apei cu sloiuri de ghiață. — Auzi, Emil! A sosit un domn mare, cu un geaman­dan mic. Ce faci cu el? Prin ușa deschisă, se auzi cum romancierul în deve­nire își scuipă apa de dinți din gură, ca să poată vorbi mai repede. — Cum ce fac cu el? Spune-i să intre. Aista-i Ionel Florinei. Ai să vezi tip!... I­­pun și pe el în roman. — Auzi, Marița, poftește-i să intre. Musafirul însă nu mai așteptase să fie invitat, tropă­­ise în dosul ușei, scuturându-și omătul și acum se muncea să introducă prin canalul strâmt, un corp înfloritor și sfe­ric, făcut pentru mai vaste apartamente. Când isbuti să străbată înlăuntru, aerul de cameră se împuțină alungat, dovedind încă odată că principiul lui Arhimede se aplică în egală măsură aerului și gazelor, nu numai lichidelor. — Ce dracu-l cu ușile aieste, parcă's dela cuștile cu stigleți­ vorbi către sine însuși, privind în cameră să vadă dacă n’a deteriorat intrarea cuștei cu stigleți. Georges Galea îl admiră în toată prospera splendoare. Desigur nu era omul cel mai mare din cele cinci con­tinente și nu purta geamandanul cel mai mic din emisferul boreal. Dar unul pe altul se complectau atât de desăvârșit, încât impuneau identificarea spontană care țâșnise din mi­nunarea servitoarei. Ionel Florinei, în derâderea numelui și pronumelui gingaș diminutive, ajungea în înălțime cu creștetul în ta­van, iar în perimetru, exact cât trebuia ca să ocupe total spațiul dintre perete și biroul unde viitorul romancier își va scrie opera psicologico-socialo-istorică, în trei volume. Din mână nu lepădase geamandanul lungueț și mic, de for­ma și de proporțiile celor purtate de bărbieri, când sunt chemați să dea perdarul acasă. Slujnica, nou tocmită, privea din ușă la gigant, cu mâ­na la gură, plină de admirație sau de teroare? — Da’ unde-i Emil? întrebă Ionel Florinel, cu un glas subțire ca o ață, uitându-se de la postul său înalt de observație, după birou, între etajerele cu cărți, peste umăr, între zid și garderob, ca și cum Emil Cingalea, ca un biet muritor de dimensiuni ordinare, s’ar afla ascuns vederii după vre-un scaun sau între filele unei cărți. — Aici, șefule! Aici sunt! anunță din cealaltă odaie romancierul. Mă fac frumos... Până termin, dă-mi voie să-ți recomand un prieten bun. Georges Galea­ făcu pre­­zintările pe nevăzute. Un băiat de zahăr. Un tip. Am să-l pun și pe el în roman. Ionel Florinei schimbă geamantanul microscopic din dreapta în stânga, și întinse o mână de dimensiuni care au scăpat desigur din prevederile fabricanților de mănuși. — Sunteți nepotul lui Mircea Galea, fostul președinte la Curtea de Apel? întrebă Ionel Florinei, cu glasul mai subțire decât arcușul lui Bălănuț când cântă pe o singură strună. — Fiul lui, chiar. — L-am cunoscut. Păcat ca s’a pierdut atât de tânăr! Eu cunosc toată țara românească. — Luați loc, făcu Georgei Galea onorurile gazdei. Ionel Florinel, toti privirea căutând un piedestal des­tul de încăpător și de resistent, să-i suporte tanagiul. Alese divanul, care gemu sub greutate și se așeză cu gea­mandanul mai mic decât un purcel de lapte, pe genunchi. Surâse suav, cu tot obrazul bucălat, trandafiriu și spân luminat de o mare fericire care îngloba tot Universul. — Ați sosit astăzi? întrebă Georgel Galea, simțindu-se dator în lipsa gazdei să întrețină o oarecare conversație — Acum chiar, cu trenul de dimineață. Vin direct de la gară... Vin dela Botoșani, am avut o inspecție și o nuntă — Și stați mult? — Până mâni. Eu numai pe drumuri sunt toată viața. Mâine după amiază, am la Bârlad o anchetă și un botez. — Trebue să fie foarte obositoare existența aceasta. — Aș! Eu mă împac foarte bine. Cum mă urc în tren, adorm. Iar fiindcă sforăi tare, ceilalți se mută în alte com­partimente și mă lasă în pace. Cum ajung, sunt freș și odih­nit. Mă spăl, mă schimb și sunt gata... Port cu mine zes­trea și casa, aici, ca melcul­­, lămuri, bătând cu latul pal­mei geamandanul, care dispăru acoperit de mâna uriașă ca sub carapacea unei broaște țestoase. Georges Galea privi cu neîncredere la germenele acela de geamandan încă neevoluat, în care cel mult puteau să în­capă două gulere și un tub cu pastă de dinți, dar nu schim­burile unui asemenea rar exemplar de gigantism. Ionel Florinel se simți dator să dea o lămurire supli­mentară, în ordinea ideilor sale: — Mă împac foarte bine cu această viață, domnule Galea, fiindcă eu cunosc trei sferturi de țară. Unde cobor din tren, am uu un prieten, nu doi, o duzină, două duzini Crema orașelor... Eu sunt ca mâța, îmi place smântână din fruntea oalei. N’am timp să iau parte la toate nunțile, lo­godnele, aniversările, patroanele, botezurile și celelalte e­­venimente, la câte sunt invitat. Uite, am o agendă aici (își pipăi buzunarul) unde se poate constata că mi-s prinse toate zilele, până hât­ după întâi ianuarie. Eu așa lucrez, îmi potrivesc anchetele și inspecțiile, să coincidă cu un patron ori cu un botez, mă urc în tren, dimineața și după­­amiaza îmi văd de serviciu, seara mai văd și de suflețelul meu. Astăzi prin excepție sunt liber și dimineața și după amiază. Mi-am zis: Ia să mă opresc o zi și o noapte, să văd ce mai fac băeții! Și iată-mă-să prezinte! Mai ales că am găsit în calendarul meu, o însemnare importantă, despre care sunt sigur că nimeni n’are habar. Anume, că astăzi împlinește prietenul meu, Maximilian Staie cincizeci și să spunem mai mulți, de ani. O aniversare, pe care mă tem că au uitat-o prietenii, și Max. Eu însă, dragă domnule, nu-mi permit asemenea scăpări din vedere... Bună, Emilache! Se ridică, deplasând jumătate din aerul încăperii, să întindă mâna lui Emil Ciugolea, care apăruse bărbierit și ferchezuit, cu chica domesticită pentru un scurt timp, de pieptene și de perie. — Vrei să te speli? Treci dincolo și sună. Spune Ma­­riței să-ți aducă apă. Găsești pe lavoar tot ce-ți trebue. — N’am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebue, aici­ bătu Ionel Florinei cu o palmă ușoară ca o desmerdare pa­ternă, geamandanul miraculos și universal, din care pro­babil se simțea în putere să scoată ca un iscusit bascar, toate cele voite și cele visate. Spuse, și se munci să treacă prin canalul îngust al u­­șei, în cealaltă cameră, Isbuti, introducându-se parțial, în rate, și pieziș, în tangentă. — Și-ai asta-i un tip­ declară Emil Ciugolea, făcând ad­mirativ cu capul care începea să-și piardă vremelnica do­mesticire a pieptănăturii, spre cealaltă încăpere unde se mistuise uriașul cu diminutiv horticol. Am să-l pun nu­mai decât în roman. Marița chiar mi-a dat o idee splen­didă cum să-l introduc, încep un capitol, cum l-a anunțat ea: — Conașule, a venit un domn mare, cu un geamandan mic!“ Care cititor, cât de imbecil o fi el, n’are să-l vadă îndată la această prezentare pe Ionel Florinei în carne și oase, mai ales în carne? Așa înțeleg eu romanul și așa în­țeleg eu pe romancier. Romanul să fie viață, și romancierul cu ochiul deschis ca o ventuză, să soarbă tot ce află inte­resant în viața de toate zilele... Acum, dragă Georgei, am să te rog să-mi îngădui un sfert de oră, maximum douăzeci de minute- Mă execută călăul­ făcu spre fereastră. Intr’adevăr, pe dinaintea ferestrei, se plimba un băe­­țel, unsuros și negru — un ucenic de tipografie. Acesta așa, neînsemnat și rufos cum se afla, retregit de gerul ier­­nei, era „călăul“ lui Emil Ciugolea. In așteptarea romanului psicologico-socialo-istoric, în trei volume și în genul lui Tolstoi dinainte de a se ramoli, Emil Ciugolea se angajase să scrie un roman-foileton, cu chee, pentru Depeșa, cea mai răspândită gazetă din Iași și din toată Moldova. Originea acestei istorii era simplă și se dovedise la început cu practice rezultate. In timpul verii, un prinț rui­nat dintr’o veche familie domnitoare a Moldovei, după multe isprăvi ce­ au speriat țara și străinătatea vre-o cinci­sprezece ani, își încununase cariera, devenind eroul unor întâmplări scandaloase, în care se aflau amestecate mai multe doamne din lumea mare a Iașilor și altor mai mă­runte capitale de județ moldovene. Scandalul se potolise, eroul principal o ștersese cu banii soților la Monaco și de acolo plecase cu niște aventurieri în India, la vânătoare de tigri, elefanți și alte fiare mai feroce decât soții. Dar di­rectorul gazetei, găsise în acest eveniment un fericit pri­lej să-și împingă cu încă un salt tirajul. Il angajase pe Emil Ciugolea, tânără speranță a tine­rei generații scriitoricești din Iași, să fabrice sub pseudo­nim un roman senzațional cu personagiile purtând nu­me străvezii și ținând lectorii de la zi la zi, cu respirația tăiată de emoție pe buze. Romanul ajunsese la al treizeci­lea foileton, succesul întrecu așteptările. In cel mai depăr­tat orășel moldovenesc, lectorii ieșeau înaintea trenului, la gară, să-l smulgă cald din mâna vânzătorilor. Dar directorul gazetei, plătea ingenioasa sa născocire comercială, cu adevărate suplicii care-i nelinișteau somnul și-i răpiseră pofta de mâncare. Căci deficitul cotidian al lec­torilor, devenise tortura sa cotidiană. In fiecare dimineață era nevoit să pună o întreagă armată de detectivi pe ur­mele autorului, ucenici de tipografie, scriitori de redacție și reporteri, alergând cu toții după Emil Ciugolea, să-l descopere și să-l execute cu manuscrisul. Autorul își făurea romanul de la zi la zi, și pe apucate- Umbla cu foile albe în buzunar și cu tocul­ automat, apro­vizionat cu cerneală, născocind peripețiile pe unde îl apuca vremea, pe colțul meselor la ,,Paradis general“, la berărie, la teatru, la Tufli și câteodată, chiar acasă. Când imagina­ția îl trăda, în lipsă de alte episoade petrecute pe terito­riul național al scandalului cu pricina, autorul, cu o super­bă degajare își transporta lectorii în pădurile Indiei, la palatele Rajahilor, în junglă, și în templele cu dansatoare, cu fachiri și cu cerșitori leproși. Aci, fantezia sa învăpăiată, transforma eroul scandalului indigen, când în amantul unei Prințese hinduse, când în geniul rău al unui Maharajah, când în agentul spion al unei puteri străine, uneltind să mineze autoritatea Angliei. Fauna și flora Indiei se îmbogățeau sub condeiul său febril, cu animale și plante necunoscute, pădurile se popu­lau cu fluturi fabuloși cât paravanele, șerpi de­ un sfert de khilometru și paiajeni cât iepurii. Fachirii făceau să le crească în palmă vertiginos, copaci mai imenși ca arborele genealogic al prințului erou cu obârșia în Comnenii Bizan­țului, vânători princiare devastau pădurile virgine cu miile de animale câte n’ar fi încăput într’un atlas zoologic. Dar în plină exuberanță exotică, directorul gazetei cu un bilețel ori cu un telefon, curma această splendidă inspi­rație, întorcând autorul la realitatea brutală și negusto­rească, chemându-i la eroii din țară, fiindcă publicul e nerăbdător să afle fapte, nu basme. Atunci, Emil Ciugulea creia fapte. Și când imaginația scârțâia, împlinea rândurile foiletonului, cu o abundență prodigioasă de dialog. Drumul, de la o extremă la alta, era parcurs dintr’un salt. In India, foiletonul păcătuise prin excesul descripției, aci prin laconismul dialogului. Căci dacă dialogul avea avantajul că putea fi improvizat cu ma­re viteză, avea și desavantajul că se citea cu aceiași iu­țeală, încât lăsa lectorul abia ațâțat, ca un aperitiv după care nu mai urmează copiosul dejun. Dialogurile sunau cam astfel: — Bună, Cristinel. — Salve, Mironel. — Ai auzit? — Ce? — Cum ce? Pățania de aseară, cu prințul X. Și nevastă-sa... — N’am auzit nimic. — Pe ce lume trăești? Un nou scandal, dragă... — Ei! — Parol. — Fugi încolo, că nu te cred!... — Dacă-ți spun pe onoarea mea! — O fi ăla, de săptămâna trecută... — Aș, proaspăt. Cald. — Parol? — Pe onoarea mea. — Nu mai spune! — își fac,de cap, monșer! — De asta se duce țara de râpă... Dar spune-mi și mie.­. — Iți spun, dacă nu sufli nimănui un cuvânt de unde ai aflat. — Nu suflu. — Pe cuvântul tău? — Pe. — Nici nevestei, acasă? — Nici. — Atunci ascultă. Astă noapte, pe la unu, prințul X se întorcea de la Jockei, curățat ca întotdeauna. Urca scările în vârful picioarelor, gândindu-se ce să mai născocească prințesei, ca să-i explice de ce n’a plecat cu trenul la Bo­toșani, cum spusese acasă și de ce s’a încurcat la club. Pă­șește încet, cu speranța că poate prințesa doarme. Pune mâna pe clanță, apasă, și când deschide ușa, rămâne în­mărmurit în fața unui spectacol care... (Va urma) CEZAR PETRESCU CRONICA ACTUALITĂȚII între om și atom... Tânărul savant Petre Căpiță, numai de 29 ani, inginer electromecanic de la Politeh­nica din Petersburg (Rusia), probabil „moldovean“ de origină, a fost ales membru activ al Academiei de Științe a Marii Britanii ! Care-s meritele științifice ale lui Petre Căpiță? Obținerea în fizică unor „câmpuri magnetice“ artifi­ciale de putere excepțională. Lumea „științelor rusești” îl revendică pe Petre Că­piță ca pe un produs pur rusesc. Până la dovezile contrarii, să-l credem însă de origină „moldovenească”, de dincolo sau de dincoace de Nistru. Deocamdată, guvernul Marii Britanii a afectat pentru lucrările lui Căpiță suma de 20.000 lire sterline (20 mili­oane lei), cu care el își va continua munca în uriașul labo­rator al celebrului fizician englez Roseford din Cambridge. Fiind de șase ani director al secțiunii magnetice. Că­piță s-a gândit să organizeze „atacul decisiv“ asupra ato­milor — idee abordată și de fizicianul francez Cotton. Dar Căpiță a reușit să ia înaintea lui Cotton, după o serie de experiențe, în care riscase de nenumărate ori să-și piardă viața. „Electro-capacul izolator“ al lui Căpiță a adus ome­nirii izvoare nesecate de energie și de transformare a ele­mentelor. Visul alchimiștilor e realizat. Plumbul se va tran­sforma în aur ! Cel puțin așa se afirmă. Energia dinamică ascunsă în materie, va căpăta libertate. In scurt, se deschid perspective care opresc respirația omului uimit. Einstein, pur speculativ, e eclipsat de Căpiță, desco­­periotrul și combinatorul nouilor elemente ale naturii. Știința engleză și cea rusă, declară că prin descope­ririle lui Căpiță, omul a ajuns la fixarea, izolarea și des­compunerea atomului ca atare ; adică și-a întins stăpâ­nirea și asupra unității infinit de mici, care i se împotrivea. ,De acum înainte oare omul va putea supune voinței lui­ atomul eliberat ? Sau procesul de liberare a atomilor, dar pe mâna omenirii — o va distruge ? Fiindcă, explozia unui fir de ecrazită apare infinit de slabă față de energia descărcării dinamice a atomului. Să nu uităm de pildă, că o mică scântee ce zboară și piere într’o clipă sub privirea noastră, poartă într’însa o temperatură egală cu a soarelui (20.000 de grade). Focul e doar un aspect al liberării energiei atomilor, ca și o explozie. Omul e pus de Petre Căpiță în fața ultimului său rival în fața atomului, A. N. Petre L. Căpiță Cinci zile printre leproși iată o carte a cărei originalitate constă nu numai în felul cum e scrisă, dar și în subiect. Sunt însemnările lui Fox, ziaristul care a avut curajul să se aventureze printre leproșii de la Lăr­­geanca. Pagini de durere, de oroare, de umanitate. Un volum de 60 pagini cu coperta colorată și nu­meroase ilustrații, 20 de lei. Contesa Laginski Epoca de eroism romantic a luptelor polonezilor pentru neatârnare ca și vremurile de restriște are cea mai devotată recunoștință în viața de exil pe impresionat adânc opinia publică europeană și au alimentat, mai bine de un veac, literatura patetică. Printre multele povestiri inspirate din ele, este una, scrisă de Balzac, cu deosebire impresionantă. Nobilul polonez Thadeu Paz, scăpat de două ori de la moarte de amicul său contele Laginski, îi poartă acestuia, cea mai devotată recunoștință în viața de ex­il pe care o duc amândoi la Paris. Dar Paz se îndrăgoste­ște de frumoasa contesă, care și ea pe punctul de a-l iubi. Situat în acest conflict tragic între datorie și iubire, refugiatul polonez nu șovăe și se sacrifică pe sine, degradându-se și omorându-se moralicește în ochii prietenului său. Sacrificiul acesta sublim, de­ o măreție clasică, e tratat de Balzac într’una din cele mai frumoase povestiri ale lui, „Contesa Laginski“, tradusă în românește și publicată în No. 110 al Bi­bliotecii „DIMINEAȚA" Neobositul colindător al mărilor, Joseph Conrad, autorul cel mai popular al Angliei contemporane, a înfățișat în romanul TAIFUN o povestire de un dra­matism profund și de un pitoresc fără pereche. Lu­crarea aceasta celebră în toată lumea, a fost tradusă în românește de d. Ion Pas și publicată în No. 111_ 112 al BIBLIOTECII DIMINEAȚA. Prețul 10 lei. I Nu puteți da pavații mai bună tinerilor din lut­ul d-voastră decât îndemnăndu-i să citească scrierile lui JULES VERNE Aceste scrier­i prepara sufletele pentru fapte frumoase, pentru acte mărețe,­­ în acelaș timp sunt foarte distaractive. Au apărut in ediții noi: Copiii Că­pi­ta­nu­lui Grant 3 voi. Călătorie spre centrul Pământului 1 „ Insula Misterioasă 3 ” Ocolul Pământului In 30 de zile 1 „ Cinci săptămâni in Balon 1 „ EOlftmn „CUGETAREA“ BUCUREȘTI Director : DELAFRRS - Str. Mătăsuri 33 De vânzare la toate librăriile Prețul unui volum : Lei 25 Sălile de plămâni semt curab­ile! Tuberculosa plămânilor Tuberculosa, Tușea Tușea seacă, Tușea cu fiegmă, Asudarea în timpu noptei, Catarii bronchiilor, Catarul, Scurgerea de sânge, sunt vindecabile Mii de vindecați:: Cereți imediat cartea asupra Jrin noua de hrana, care a salvat pe mulți. Aceasta se poate întrebuința in orice fel de trai și ajută a învinge mai repede boala. Greutatea corpului se mărește și oprește cursul boalei. Oameni serioși din medicină confirmă excelența metodei mele și consimt cu plăcere la întrebuințarea ei. Cu cât se începe mai din vreme cu metoda mea de nutriție, cu atât mai bine. Cu totul gratis căpătați cartea mea, din care veți afla ceea ce trebue să știți. Cine este chinuit de du­reri și cine vrea să scape de ele repede și fără pe­ricol să scrie încă astăzi. Accentuez că căpătați cu totul gratuit explicațiu­­nile mele, fără nici o obligațiune din partea Dv., și medicul Dv. va consimți desigur la această Noua regulare a nutrițiunii Dv. Extrageți povețe și intăriți-vă voința de a vă vin­deca din cartea unui medic cu experiență. Vă aduce regenerare și mângâere în viață și se adresează tu­turor bolnavilor, care se interesează de actualul sta­diu al metodelor de vindecare a tuberculozei. Adresa mea: Georg Fulfgner, BerJln-Neukolln, Ringbahnstr. No. 14. - Abt. bl 1. N’AI CETIT INCÄ P EAimru oS&ii.iw’Yraivi DIN SĂPTĂMÂNA ACEASTA?

Next