Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1929 (Anul 10, nr. 448-451)

1929-07-07 / nr. 448

IIAREVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* ' Clodina tot în genunchi, nu se mișcă. — Vezi că, hm! am făcut mai rău... — Da? Spune atunci! Te ascult, Iiaide! — Iaca, na!, părintele (se hotărăște Clodina făcându-se și mai mititică la picioarele preotului) uite, vezi Sfinția ta, că... i-am făcut-o bărbatu-meu... — Oh! Ce spui, nevastă? Ei, bată-te să te bată..­. Și părintele Mototol eră așa de indignat, așa de sur­prins și așa de grăbit, că-i scăpară din gură tainele de spovedanie ale satului... — Și tu? Și tu? Numai două mai erau­ cinstite în satul ăsta. Tu și a potcovarului... Dumnezeu să nu se îndure de tine... Și când ți s’a întâmplat nenorocirea asta? — Să tot fie o lună, părintele, ba chiar tocmai o lună... — Și cu cine? Crodina îl numi. — Ticălosul! Ei, și în luna asta de câte ori ai făcut... știi tu ce? — Părintele, numai de unsprezece ori am păcătuit... — De­ unsprezece ori într’o lună, ticălosul!, izbucni părintele Mototul indignat și oarecum admirativ.... — Cel puțin te căești? — Vezi bine că mă căesc! M’a ’ngreunat, porcu!.. Părintele s’ar fi indignat din nou, dar se făcuse târziu i de tot... — Bine, nevastă, du-te acasă și să spui de patru ori [Tatăl nostru și de trei ori Crezul. Hai, ridică-te, să ieșim... Dar în dunga de lumină prin ușa întredeschisă, apăru Ioana, Ioana Potcovaru, Ioana fericitului potcovar... Ioana înainta senină, veselă, bălae, grăsumie și cu sânii zdraveni .. și tremurând la fiecare pas sub cămașa ei cam lăbărțată... Părintele Mototoi se năcăji serios de data aceasta:­­ Nu, de o sută de ori nu! . Dar Ioana foarte liniștit îi spuse că-i grăbită să se spo­vedească, deoarece a doua zi dimineață vrea să ia împăr­tășanie, îndrăzni chiar să adauge, că nu se aștepta ca preo­tul să împedece lumea de a-și curăți sufletul... Părintele Motoh­or se resemnă pentru a doua oară, dar apucă brutal pe Ioana de brat, o trânti în genunchi și iz­bucni : — Ei, ce este? Ce-ai să spui? Nu cumva și tu ț’ai în­șelat bărbatu? Ioana speriată și cu ochii holbați, începu să dea afir­mativ din cap, ca o păpușă chinezească de porțelan... — Halal sat! Acu-i în regulă! Toate! Ticălos sat!... Și de când îl înșeli? — De-o lună. — Eram sigur. Ah, ticăloasă primăvară... In fiecare an aceiași comedie... Și de câte ori, mă rog, ai păcătuit în luna asta? — De șapte ori, Sfinția ta... Părintele Mototol începând să chibzuiască, întrebă aiurit: — De șapte ori ai zis? Și sfinția sa ridică spre cer o pereche de ochi adânc preocupați, calculează mormăind, încearcă, vădit, să so­cotească drept proporția între canonul ce-a dat Clodinei și acel ce se cuvine Ioanei... — Stai, să vedem, grăește el singur. Unsprezece este fată de șapte, ca patru la­x. Jumătatea lui unsprezece... Cât este jumătatea lui unsprezece?.. Pedeapsa lui D-zeu să nă­­cătuiască tot în număr nepereche!.. Jumătatea lui unspre­zece este cinci și jumătate, iar jumătatea lui șapte... Dar deodată răsună biserica de bătaia ceasului șase. Părintele sări ca ars de pe scaun — Ei bine, fiica mea, știi, crezi d-ta că eu am vreme să fac acuma algebră și reguli de trei, socoteli în trei ca voi, hain? Du-te acasă! Pleacă! Ai să spui și tu patru.Ta­tăl nostru și trei Crezuri, și să-ți mai înșeli de patru ori bărbatul. Așa va ieși socoteala cu dreptate. . M. C. C Cronica cinematografică Lupt ®’®, cum Lui CHAPLIH și HAROLD LLOY­ D In cronica trecută, destinată filmului lui Harold Lloyd intitulat „Eroul“, pomeneam de o lungă și home­rică luptă care — timp de vre-o trei acte — se dădea în­tre Harold (tânăr idealist și slăbuț) și un pungaș care furase niște bani, o brută plină de putere fizică și goală de orice scrupul. Lupta se petrece pe coverta unui va­por ancorat în largul unui fluviu, și momentan cu echi­pajul plecat în oraș. Lustta are ca mobil un mic geamantan cuprinzând într’însul dolarii furați. * Și spuneam în cronica precedentă că această luptă nu se poate trata decât separat, într’o întreagă cronică special consacrată ei, căci pune în joc chestiuni foarte importante de estetică cinematografică,care nu pot fi tratate în treacăt. De aceea ne rezervam dreptul de a vorbi despre această într’o cronică - anume laiéeatréyoriî încerca să facem astăzi. la ímm: • * * * Filmele lui Chariot și Harold Lloyd — precum, bine­înțeles și cele ale zecilor de actori ce trăesc din izvorul creațiilor acestor doi mari artiști — conțin, în centrul lor, o luptă. O luptă febrilă, plină de peripeții și acroba­ții, plonjoane în apă, accidente mortale iminente, surpri­ze și reprize diverse, invenții strategice istețe, zădărnici­te de câte vreo neșansă neașteptată și spirituală încă mai iscusită, mobile răsturnate, tumbe, căzături, hazarduri,­­victorii de o clipă urmate de eșecuri tot atât de puțin du­rabile : goane de om după om, pândă și vânătoare a a­­proapelui, în sfârșit luptă absolută, ca lupta pentru exis­tență, ca luptă pentru ideal... întotdeauna am urmărit cu cel mai grav și patetic interes aceste lupte. Și, la început de tot, cu oarecare sur­prindere. Căci mi se părea destul de curios ca niște far­furii sparte sau niște pugilaturi ireale și clovnărești să suscite în mine o atenție tot atât de pasionată ca cea mai tragică aventură. Ceva mai mult : nu reușeam să-mi descoper vreun mobil frivol în plăcerea pe care mi-o de­­deau asemenea exibiții. N’aveam nici o clipă sentimentul că mă amuz copilărește. O impresie de artă gravă, de lucru serios estetic se desprindea, în chip destul de neaș­teptat din aparentul burlesc al tuturor episoadelor unei asemenea lupte. Ceea ce m’a angajat să reflectez mai atent asupra tuturor acestor lucruri, și să mă întreb dacă aci — cum se întâmplă destul de adeseori — subt o înfățișare glu­meață și neserioasă nu se ascunde o umanitate profundă și un tragic de cea mai bună calitate. Și astfel am fost condus să analizez cu luare aminte și în amănunțimi acele poeme de pumni și căzături, de piruete și grimase, care sunt comediile lui Chopin sau Harold Lloyd. Ceea ce-i mai ales isbitor­ici este că diversele obiecte inanimate , scaune, mese, frânghii, pomi, etc., etc., își leapădă complect semnificația lor socială. Nu mai sunt instrumente de șezut, mâncat, scris, legat, etc... Și-au pierdut, pentru moment, întrebuințarea lor curentă , și-au pierdut sensul lor uzual. Acum sunt simple lucruri lucruri pure, lucruri în sine. N’au alte proprietăți decât pe acele curat fizice. Proprietăți de gravitație, densitate, volum, formă, viteză, duritate, etc... De toate aceste legi, lucrurile ascultă, ascultă fără replică. Și astfel cad, sar, se sfarmă, se reîmbină, se încurcă, scapă de unde fuseseră ți­nute. Și toate astea nu se petrec în teorie. Toate acțiunile și reacțiunile lor mecanice se desfășoară în plină socie­tate. Jocul lor se amestecă — fără să se confunde — cu jocul oamenilor. Aceste acuplări și antagonisme de forțe pur mecanice vin să se împletească — rămânând totuși distincte — cu forțele pur sufletești ale sentimentelor eroilor. Avem aci un spectacol absolut rar : interferența în­tre două serii fundamental diferite : seria mecanică a lucrurilor și seria vie a oamenilor. Și tocmai pentru ca să fie nu fuziune ci simplă interferență, a fost nevoie ca lucrurile să-și piardă, un moment, orice semnificație umană. O masă nu mai este o unealtă de scris și mâncat, ci o suprafață dreptunghiulară, dintr’o­ materie CU o anu­mită duritate, structură, sprijinită pe patru cilindri, etc., etc... O mobilă, din cauza rolului ei social, capătă cu vre­mea aspect de personagiu. Or, e tocmai ceea ce nu trebue. Avem aci nevoie de lucruri pure, de simple și misterioase agregate de molecule cu diverse proprietăți curat fizice. Numai astfel desbrăcate de orice înțeles uman, vor putea lucrurile să participe la acel dans frenetic al lup­tei unde ele sunt tot timpul utilizate de oameni pentru întrebuințările cele mai diverse și mai neașteptate, în­trebuințări ce se dau și se iau tot așa de repede. In tot cazul ceea ce trebue reținut, este că într’un film cu Chariot sau cu Lloyd, subiectul e totdeauna ace­­laș, și se poate exprima astfel : interferența între seria fizică și seria psihică. Pe de o parte legile mecanice, func­ționând, ce-i drept, ceva mai intens decât în toate zilele. Pe de altă parte, legile sufletești — funcționând, de astă dată și ele, cu mai multă rapiditate și bogăție decât de obiceiu. In toate acestea nu-i nevoie ca sentimentele să fie prea complexe, complicațiile trebue să provină din altceva și anume din amestecul acestor sentimente cu reacțiunile necesare ale obiectelor inanimate. Iată de ce sentimentele din filmele lui Chariot nu sum­t­ și nici nu trebue să fie sentimente rare, excepționale, perverse sau ibsenian idealiste. Ne trebue aci psihologie de duzină, mentali­tăți și suferințe curente. Cu cât ele vor fi mai clare, cu atât mai frumos se vor amesteca, uni, împleti, desface, apoi iar îmbina cu evenimentele celeilalte serii, ale se­riei mecanice. Pe de altă parte, este un fel de contagiune, un fel de împrumut reciproc care are loc între cele două serii pline în con­tact. Tumbele personagiilor înseamnă contamina­rea omului cu microbul lucrurilor. Omul începe puțin să funcționeze și el în calitatea lui de agregat de atomi. Pe de altă parte și lucrurile, din contactul lor cu eve­­nimentele sufletești, se molipsesc cu ceva din spiritul faptelor psihice. Și astfel, un dulap în căderea lui, o frânghie în strânsoarea ei, un curent de apă în viteza și direcția lui capătă, o clipă scurtă, un vag sens uman ; seamănă cu un fel de voință, dobândesc un aspect de fi­nalitate preconcepută. Firește, cum spuneam , numai o clipă. Pe urmă redevin simple lucruri, după cum un pumn, după ce s’a lovit de cine știe ce obstacol care îl readu­ce înapoi făcându-l să lovească pe însuși acela că­ruia el — pumnul — aparține, — după ce, zic, pumnul a fu­ncționat ca simplă fracțiune de materie, uitând un moment că este în slujba unei voinți omenești,­— după un asemenea scurt moment de încurcare”între cele două serii, situația din nou se limpezește, seriile iar se des­fac, spirtul iarăși redevine pur spirit, iar legile gravita­ției simple evenimente mecanice. Pentru ca pe urmă seriile lar să interfereze, într’o alcătuire și combinare nouă. Aceasta justifică deplin patru trăsături ale come­diilor lui Chariot. 1. Necesitatea unei psihologii relativ simple. 2. Necesitatea acelui dans frenetic al obiectelor ne­însuflețite. 3. Necesitatea tumbelor și acrobațiilor — care sim­bolizează tocmai momentele de îmbinare între legile psihice și legile mecanice. 4. Posibilitatea și admisibilitatea situațiilor celor mai ireale din punctul de vedere curent social; în sfârșit, aceasta mai explică de ce asemenea lupte burlesci, cu piruete și extravaganțe de tot felul, au totuși la fundul lor o gravitate aproape metafizică. Intr’ade­văr, în ele sunt cuprinse toate seriile realului, sau, cum se zice în filozofie, „toutes les catégories de Petre“. Sunt­ sunt o formă imatată, demonstrații experimentale ale felului cum lucrează, separat și combinat, cele două rea­lități fundamentale ale Universului : spiritul și materia iată de ce tombele unui Chariot conțin în ele ceva cuvântul nu-i exagerat — ceva cosmic, îndărătul aparen­ței lor comice, se ascunde un fior veritabil metafizic. Aparența lor comică ? Desigur. Nu ne-a arătat oare așa de bine Bergson că, comicul nu-i altceva decât inter­ferența între seria vieții vii și a automatismului mort a lucrurilor ? Dar comicul sporadic și întâmplător devine ironie cosmică atunci când jocul dintre cele două serii capătă o mare amploare. Și meritul cel mai de seamă al cinematografului a­merican este de a fi descoperit acest fior nou : senti­mentul comicului metafizic. D. I. SUCHIANU * * * Caleidoscop intelectual Ce@ mssi Sssistă os ° cla&s$s ° â ® Sumsi Cu toată înaintarea rapidă a căldurilor, Parisul nu poate uita că are de împlinit datoria de examinator al man­ifestațiilor artistice din lumea întreagă. Pictorii, mu­zicanții, dansatoarele, actorii și chiar poeții nu se soco­tesc în culmea gloriei decât după ce au cucerit aplauzele Parisului. Gustul suprem, care apare în Europa odată cu manierele de la curtea lui Ludovic al 14-lea, a rămas o taină pariziană. Londra are un număr îndoit de locui­tori, Berlinul se bucură de o organizație polițienească și municipală fără pereche. Parisul cu mult mai puțini lo­cuitori, cu numeroase lipsuri­ urbane, posedă o stradă pentru vânzarea bijuteriilor cu renume mondial și câte­va croitorii de doamne care îmbracă și dezbracă unani­mitatea de ceea ce am obicinuit să numim „elita” celor cinci continente. Nu e de mirare deci că orchestra filarmonică din Berlin a cântat de curând la Paris câteva pagini de mu­zică romantică, din cele mai alese și mai caracteristice: „Don Juan” de Strauss, întâia și a Șaptea Simfonie de Beethoven, a patra Simfonie de Schumann și în sfârșit uvertura din „Tannhäuser” de Wagner. Din reputația ei locală, berlineză, Filarmonica din Berlin dobândește astfel gloria universală, căci toate zia­rele și revistele franceze au dus vestea perfecțiunei ei ar­tistice. S’a putut afirmă de către un critic muzical cu vastă experiență că Filarmonica din Berlin, prin artă și tehnică, este cea mai bună orchestră a lumii. Sub condu­cerea maestrului Furtwängler, această orchestră ar pu­tea arăta locuitorilor altor planete sau zeilor, unde au ajuns oamenii până azi în arta sunetelor. E regretabil că niciunul din concertele Filarmonicei din Berlin la Paris n’a fost transmis prin Pradio. Societa­tea Națiunilor, care este și ea, în felul ei, o societate fi­­l­armonică deocamdată cu multe efecte dezarmonice, ar trebui să intervie prin secția ei de cooperație intelectuală , până la crearea unui post de radio-difuziune internațio­nal la Geneva) ca toate manifestările artistice de la un popor la altul să fie obligatoriu difuzate prin radio. Pasrizimstul H&irs. Dar parizienii au arătat și în alt chip lipsa lor de fa­natism în domeniul artei și însemnătatea pe care o dau creațiilor spiritului. Din inițiativa d-lui Paul Giiisky, Societatea „Pari­­sul­ de­ altădată” a pus o placă de marmură pe zidul lo­cuinței No. 3 din avenue Matignon, unde la 1856, a murit poetul Heine. Liricul romantic, satiricul fără milă și ironistul, su­prem — căci nu se cruța nici pe sine —­ ar fi dobândit dragostea francezilor în genere și a parizienilor în spe­cial nu numai prin faptul că a locuit o bună parte din viața lui la Paris, unde se căsătorise cu o modistă tot atât de capricioasă ca și el sau prin faptul că a ridiculi­zat partea greoie a firei germane și mai cu seamă vulga­ritatea militarismului, cât prin epufarea inteligențu­lui, emiliamente­ franceza. Heine a spus despre sine, că se so­­coate nepotul lui Voltaira — și în această glumă găsim cea mai bună parte din caracteristica spiritului poetului de limbă germană. Berinus­tf ®r. In schimb, după efortul dramatic din timpul iernei, Berlinul își poate îngădui și câteva spectacole mai ușoa­re și chiar mai ușuratece. Astfel se văd afișe care anunță continuarea cunoscutei comedii „Potasch și Perlmutter” sub titlul „Potasch și Perlmutter detectivi” sau „Prosti Gipsy”­. De asemenea în locul spectacolelor fastuoase și mu­zică grea de operă, pe toate scenele se cântă și se dansea­ză operete: „Eva nesărutată”, „Unchiul din America” Bărbații frumoasei Manon” și vechea operetă „Barbă Albastră” a lui Offenbach, autorul atâtor melodii ușoare care s’au dovedit mai trainice decât multe opere solemne. S’a reluat de­ asemenea, la Berliner Theater, „Cei cinci din Frankfurt”, comedia cu renume universal în ca­re găsim înfățișate începuturile simpaticei familii Rot­­schild. Iar pentru criminalii înnăscuți care — ar spune doctorul Freud, psihanalistul de la Viena — își refulea­ză instinctele, subliniându-le în gusturi și realizări tole­rate de codul penal, trei teatre din Berlin reprezintă trei piese de teroare: „Procesul”, „Ghilotina” și „In ajunul spânzurătorii”. Jui Hir§£ i­sis’în aici Și în acest timp își duce până la desăvârșită destră­mare visul lui de teroare dramaturgul Karl Sternheim, care nu numai în numele de familie, dar și în închipui­rile lui de artă venea trăgând după sine constelații și lu­ceferi. Era de mult ceiace se numește politicos un „origi­nal” și nimeni nu-i mai lua în nume de rău, între cunos­cuți, ciudățeniile. In ceasurile de spaimă atroce, Car Sternheim da fuga la toți medicii minților rătăcite. S’a crezut că e o manie. Și când mintea dramaturgului și-a pierdut cu desăvârșire direcțiile, s’a crezut că e o simu­lare. Sternheim se preumblă azi, în întunerecul unei me­lancolii fără leac, prin aleele unei case de sănătate. „Un accident profesional” ar spune un medic de la Casa Asigurărilor Sociale. Evident, un accident profesio­nal, dar un accident caracteristic la o profesie specială Unui turnător, care-și varsă plumbul topit pe laba picio­rului drept, i se dau îngrijiri și o pensie. Lucrătorul șchiopând, se va putea preumbla, va putea întreține conversație politică și — dacă e tânăr — se va putea în­sura și apoi divorța, și așa mai departe. Accidentul pro­fesional al lucrătorului, dacă nu i-a retezat capul de tot l-a lăsat cu cele mai de seamă funcții ale vieții, întregi Accidentul profesional al artistului nu se bucură de aceleași privilegii. Privilegiului minții în activitate îi co­respunde accidentul de menții și ocna casei de nebuni. Acești privilegiați s’au numit înaintea nefericitului Car Sternheim, Nietzsche și Eminescu. Răzu­mat ® sa’u timp Dar există și o altfel de înlăturare din viață, care e tot privilegiul geniului: nepriceperea contemporanilor E cazul pictorului Wilhelm Leibl, a cărui expoziție la Berlin în salonul Academiei Artelor, are un succes neaș­teptat. Wilhelm Leibh e socotit azi ca cel mai mare pictor german al veacului al 19-lea. Totuși pictorul a fost com­bătut, disprețuit și ignorat de compatrioți în asemenea măsură încât a renunțat să mai facă vre-o expoziție în Germania. Geniul lui a fost recunoscut totuși în Franța la 1869, de Courbet, când pictorul german avea numai douăzeci și cinci de ani. Această răzbunare în timp a geniului nerecunoscut, poate ea răscumpăra însă o viață de mizerii, de venin și de singurătate?... Și cine știe dacă uneori nu e prefera­bilă nebunia? Muzica’n călatoria între timp, muzica e’n călătorie. La Londra, festiva­lul de muzică germană s’a încheiat cu „Maeștri cântăreți din Nürnberg“ de Wagner. Ziarele de specialitate au avut curaj­ul să afirme că încă nu s’a auzit la Londra o execuție muzicală atât de perfectă. Comandantul mu­zical a fost Bruno Walter. Pe de altă parte Opera Comică din Paris a repre­zentat pe scena Teatrului Național din Praga, nu o lu­crare de Hector Berlioz sau Bizet, ci... o operă cehoslo­vacă „Mireasa Vândută“ a lui Smetana. Cehoslovacii au­ fost nu numai măguliți, dar și uimiți de superioritatea interpretării franceze. Invazia scriitoarelor de piese de teatru. C ® de Sm și ce își dă America Nu ne putem opri să nu consemnăm și azi tendința de trecere a valorilor de la metalele și pietrele zise pre­­țoase, la pânzele de pictură. Fenomenul merită mai mult decât o atenție de cronicar artistic, el trebuind să intereseze de aci înainte pe economiști și pe directorii de bănci, care nu mai sunt în stare să găsească valori și pla­samente sigure. S-a vândut la Londra unor anticari și colecționari a­­mericani portretul unui războinic de Rembrandt cu 2.031.100 franci adică 14.217.700 de lei și un portret de Van Dyck cu 2.230.000 franci, adică 15.610.000 lei, iar un alt american, Jules Bache — un nume care trebuie reți­nut spre a vedea dacă nu cumva posedă și pânze de Gri­­gorescu — a cumpărat un tablou de Raffael, reprezen­tând pe un Medicis, cu 15.000.000 franci, adică 105 mi­lioane lei. De altfel e anotimpul când debarcă ’n Europa colec­­ionarii americani de tablouri prețioase. Nu ne putem­ plânge că dolarii lor nu sunt bine-veniți și că nu sunt în sumă destul de impunătoare. Suntem gata să cre­dem că americanii sunt niște parveniți, adică proști, și îi înșelăm, dând pânză pictată acum trei patru veacuri, alterată de vreme și care se va altera tot mai mult, pe fani buni. Dar când luăm seama că Europa primește din America filme și automobile Ford și dă în schimb pe Boucher și pe Leonardo da Vinci — parcă nu suntem atât de favorizați... F. ADERCA IMBRÂCATI-V •'»tom* fi, eTM CáLSBÍVÍT! Costuma börbóJ^ti de la &i18oo |Trenehcoa.ís ți Costume pentru, copii ■' - » 700 i Pattiessiuk riéním cofili deta&SíO Trenchcoats^ și . »• » j Trenchcoats p.D^ Ofițeri ■> " 2^00 Parclsssían Ijarbătești " 13 0 o Mantale de dame _ » » 1900». HE«FI BOLNAVI Câte zile sunt într’un an prin atâtea stațiuni de boală trebue să treacă nervosul căci nervii bolnavi sleiți amărăsc viața și pricinuesc foarte multe suferințe. Dureri de jun­ghiuri și înțepături, amețeală, senzație de frică, dureri to­tale și parțiale de cap, vâjtituri în urechi, scânteieri înain­tea ochilor, deranjări de stomac, insomnie, înăbușeală, crampe în mușchi, incapacitate de lucru și multe alte ma­­nifestațiuni sunt consecințele nervilor bolnavi și istoviți. Ce nu scăpăm de această nenorocire? Prin veritabilul Kola-Lecithin care e dovedit un izvor de binefacere, pentru omenire. El stimulează în mod minu­nat funcțiunile corpului, fortifică șira spinării și creerul întărește mușchii și membrele, dă forță și curaj în viață. In lupta pentru nervii sănătoși Veritabilul Kola-Lecithin face adesea minuni, conduce substanțele nutritive până la cele mai extreme părți în for­marea de sânge înviorează, înveselește, menține tânăr și vioi. Vă veți convinge personal că nu vă promit nimic ne­adevărat, căci eu trimit în viitoarele 2 săptămâni oricui îmi scrie, complect gratis și franco, o mică cutie Kola-Le­cithin și cartea unui medic cu practică îndelungată și va­riată, care a avut mult de luptat cu această boală. Scrieți-mi deslușit adresa, vă trimit CU TOTUL GRA­TUIT cea ce am­ promis. Ernst Pasternack Berlin S. O. Mi­chaelkirschplatz No. 13 Abil 311.

Next