Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1930 (Anul 11, nr. 487-490)
1930-04-06 / nr. 487
Reflectiuni despre razboiul In starul luptei de la Robineț t Foarte de mult, acum aproape o jumatate de veac, Bernard Shaw scria o piesa intitulata „Ars and the man“, in care subiectul e psihologia razboiului („Arms and the man“ inseamna „armatele si omul“ dupa cuvintele „arma viritmque“ cu care incepe Eneida). In aceasta piesa — cred cea mai buna a lui Shaw — ni se descriu doua soiuri de oameni: eroul si soldatul. (In frantuzeste piesa are chiar titlul „Le héros et le Soldat“). E vorba de un ofiter elvetian, foarte brav dar foarte realist, care prefera sa aiba in sac mai bine ciocolata decat gloante, si care are oroare de tot ce este primejdie inutila si chiar primejdie in general. Si mai este vorba de un ofiter bulgar, cu o mentalitate exact inversa, care comite enorma greseala sa sarjeze cu cavaleria o baterie de mitraliere. Piesa lui Shaw este convingatoare, dar nu este adevarata. Caci adevaratul rǎzboinic nu e pozitivistul, ci omul cu pana§t, omul mânat de acea inconstienta sublimä, de acea nobila absurditate care caracterizeaza rǎzboiul. Räzboiul nu va fi niciodata o metodica operatie comerciala. Judecat din punctul de vedere al foloaselor si castigurilor materiale pe care le poate trage o natie — un razboiu e totdeauna o fara-de-lege, un atentat adus economiei nationale. Si asta indiferent daca rezultatul e victoria ori infrangerea. Invingator sau biruit — un popor totdeauna pierde, economiceste, dintr’un razboiu. Dar aspectul economic nu epuizeazà realitatea. Din punctul de vedere estetic si moral razboiul are o semnificatie profunda. Este, cum spuneam, cea mai absurda —deci cea mai autentica — manifestare a acelui sentiment de generozitate care distinge pe om de animale. „Omul e singurul animal absurd“, spunea un esseist. Singurul care isi contrazice din cand in cand biologia. Singurul care cunoaste acea conduita ilogica si enorm de curagioasa ce se numeste sinucidere. Psihologia comparata a dovedit ca nu exista sinucidere la animale, ca faptele care seamana cu acestea trebuesc interpretate altfel. Or, printre diferitele soiuri de sinucideri nu-i niciima mai grandioasa ca razboiul, si, pe de alta parte, razboiul n'are haz, nu-I merita cu adevarat numele decat in masura in care este o vasta sinucidere. Iata de ce farja de cavalerie e azi cel mai tipic fapt de razboiu, pentru ca este exemplul cel mai nebunesc de derâdere a primejdiei de moarte. Iata in sfarsit de ce poate nici un episod din razboiul nostru n’are un mai tare ‘ parfum de eroism ca faimoasa lupta dela Robanesti, unde regimentele 4 si 9 rosiori, regimentele cu garnizoana la Bucuresti, regimentele comandate de ofiteri care ar fi putut fi niste simpli fii fisoni cu pistoane, au savarsit cea mai cavalereasca lupta din care a purtat vreodata cavaleria romana. „Aegiunea celor doua regimente de rosiori ale noastre — scrie capitanul Emanoil Hagi-Mosco din 4 rosiori ■*— aminteste pe aceea a reg. 14 husari francez dela inceputul marelui razboiu. Aceiasi hecatombǎ. Acel frumos regiment din Alengon, avand in cap pe colonelul de Hantecloque (camarad de clasa si de arma cu Weigand), a fost literalmente macinat la Elne in Belgia. Din falnicul regiment n’au mai ramas decat 10 ofiteri si 180 de soldati“. In ultimul razboiu s’a exaltat foarte mult rolul aviatiei s i s’a inconjurat pilotul cu o admiratie desigur justificata, dar poate putin exagerata, daca ne gandim la uitarea care invalueste de o bucata de vreme meritele morale si estetice ale cavaleriei: calul, sabia si pintenul au fost si vor ramane simbolul eroismului militar. E contradictoriu sa-l inlocuim cu o pompila de ulei si o pereche de ochelari. Apoi o arja de cavalerie este ceva colectiv, o comunicare de la om la om a acelui entuziasm antibiologic care ne arunca in bratele mortii. Pe cand in aviatie meritele luptatorilor sunt mai individualizate. In cavalerie nu exista vedete. Cavaleristii n’au asi. Exista desigur mai buni sau mai putin buni calareti sau duelisti. Dar in lupta rolurile tuturora se impletesc unele intr’altele. Desigur, si aci exista putinta de a distinge acte de bravura individuale. De pilda, ca sa revenim la lupta de la Robanesti, ce poate fi mai patetic ca figura acelui batran boer Donici, angajat voluntar cu gradul de sergent, sau acela a capitanului Filitti, care se poate zice ca a condus, benevol, sarja si a cazut, dupa multe peripetii, cel din urma. Eu, personal, detest razboiul. L-am facut si-l voi face totdeauna „à contre coeur“. Nu sunt erou. Sunt ceea ce militarii numesc putin cu dispret un „civil“. Imi dau insa seama ca exista oameni care nu inghit razboiul ca o doctorie gresoasa, ci il iubesc ca pe o aventura incantatoare. Daca as fi dintre acesti oameni, daca as iubi razboiul in el insusi, asi prefera, din toate formele sale, pe aceia care il oglindeste cel mai bine: sarja absurda a cavaleriei, in felul celei de la Robanesti, pentru care generalul Kühne felicita calduros pe capitanul Filitti, adaogand totusi ca aceasta sarja o socoate ca o curata nebunie. Decat farä acest soiu de nebunie, razboiul nu mai are nici o ratiune de a fi. Iata de ce are dreptate capitanul Moscu, sä scrie: „Daca, in razboiul modern, orice sarja este consideratä cu drept cuvant ca un drum sigur si scurt la moarte, nu inseamna ca rolul cavaleriei este redus la nimic. Aceste rare clipe pe care cavaleria moderna le mai traeste, ii fac ceia ce se chiama „panasul“ ^i legatura cu trecutul glorios, cand o sarja pornitä la momentul prielnic decidea de soarta unei batali. Cu toata modernizarea mijloacelor tehnice de lupta, cavaleria este si va fi necesara. Ultimele mari manevre franceze ale diviziei 3 de cavalerie au invederat inca odata ca nici o masina din lume nu face cat calul. Este suficient sa reproduc calificarea ce i-o da maresalul Pétain: posibilitatea de a transporta repede, pe orice teren, mijloace de foc puternice, imbinate cu o mare capacitate de lupta“. Cetiti inca odata descrierea documentatä si literarä a luptei dela Robanesti, publicata in „Analele Olteniei“ de capitanul Mosco. Va veti convinge ca singurul adevarat razboiul acesta. Intre cele doua personagii ale lui Shaw, eroul si soldatul, n’avem de ales; caci un soldat daca nu e erou, nu mai este absolut nimic. Razboiul confine atâta absurditate economica si atata inutila mizerie materiala ca numai vantul nebunesc al epopeii si mai poate da un inceput de bun simt si o ratiune omeneasca de a fi. Iata de ce, repet, din toate faptele de razboiu, nici unul nu m’a miscat atat ca lupta dela Robanesti, unde ni se vorbeste de eroismul sublim al sergentului Donici si al „capitanului sau“ Filitti, pe care le-am regasit frumos descrise in povestirea d-lui Mosco, impreuna cu atatea alte nume de eroi. D. I. SUCHIANU O» Brios* Boson Domnita a plecat Balada celor care au ramas S’a pogorat adänca noapte Când ai plecat de länga noi, Ne-a fost cuprins teama de moarte, Sosit-a freamat aspru de rasboi, Ne-am risipit purtand in ochii goi Sinistrul §ii al dragilor defuncte, Ca’n miez de noapte §iruri de strigoi, Cänd luna scoate capul chel de dupa munte. Cu toti te-am cautat, in soapte Sau chiote cumplite de rasboi; Era atâta plans, atâta noapte, Aveam cu totii gandul inapoi. In fata numai marea de noroi Si nici un gand in noi care sa’nfrunte, In miez de noapte sirul de strigoi, Cand luna scoate capul chel de dupa munte. Ne-apasa mana crudei sparte si moartea ne atrage in §uvoi. Ni-e cântul serä^net de chitare sparte iar plânsul fipat de oboi. De când plecat-ai tu de längä noi Purtam pe umeri aripile frantei i’n suflet ,ii sinistru de strigoi. Când luna scoate capul chel de dupa munte. Domnita, päraseste norii goi, Asvârle giulgiul alb de peste frunte Si’ntoarce-te voioasä printre noi, Cänd luna scoate capul chel de dupä munte. EDUARD MEZINCESCU i Inca din anul 1910, cercul celor cativa adepti ai lui Freud alcatuise o liga internationala, care tinea congrese si avea un organ anual de publicitate. Nouile cunostinte insa ridicau neincetat noui Probleme. De multe ori chestiuni de pedagogie si sociologie mai erau discutate pe dibuiie. Fura date publicitatii doua din aceste discutii, asupra „Onaniei“ si asupra „Sinuciderii elevilor“. Ele servitä in urma doar ca punct de baza general cu toata diversitatea de mai tarziu a lucrurilor. Daca citesti aceste discutii, te miri ce repede uimitoarele descoperiri au ajuns elemente de baza ale psihanalizei si cate cunostinte dobândite intre timp erau pe atunci abea indicate. Desigur ele devenirä bun obstesc abea dupa magistrala lor expunere din partea maestrului. Dimpotriva insa uimeste distanta parcursa de ‘atunci pana azj a ce priveste pärerea generala asupra scolilor publice si asupra celor ce li se poate pretinde. De asemenea, multumita descoperirii ca dezvoltarea copilului are loc foarte de timpuriu, nici nu mai intra in discutie faptul ca scoala poate provoca sinuciderea, nu e insa nici pe departe singura vinovata. Adesea Freud s’a amestecat și el in discutie, dar din aceste discutii nu s’au dat publicitatii decat doua discursuri mici: „Nu-i destul ca ocoala secundara nu-i impinge pe tineri la sinucidere; ea trebue sa le insufle dor de viata sa le fie sprijin si reazam la o epoca a existentei, cand din pricina conditiilor desvoltarii lor, slabeste legatura dintre ei si casa parinteasca. Ocoala nu trebue sa uite ca are de-a face cu adolescenti inca cruzi, care au de luptat cu perioade de evolutie penibile. Nu trebue sa-si ia asupra raspunderea unei asprimi neinduplecate, sä nu vrea sa fie mai mult decat un joc in viatä“. A doua observatie a lui Freud este in incheierea: „Am impresia ca, in ciuda materialului atat de bogat... n’am ajuns incä la un raspuns multumitor. Voiam sa §tim inainte de toate cum poate fi invins puternicul instinct vital, daca aceasta se intampla doar cu ajutorul deceptionatului Libido sau e o renunțare a eului tot dintr’un instinct al eului. N’am putut gasi raspuns la aceasta chestiune psihologica poate din pricina ca n’am putut-o trata pe de-a’ntregul. Vreau sa spun ca se poate vorbi aci numai de starea de melancolie cunoscuta clinic si de compararea ei cu afectivitatea mahnirii adanci. Ne raman insa absolut necunoscute imprejurarile in care s’a desvoltat melancolia, soarta lui Libido in diferite cazuri si chiar afectivitatea mahnirii nu e cunoscuta psihanalitic. Sa ne ferim de a ajunge la o concluzie grabita inainte de rezolvarea acestei Probleme prin noui cercetäri”. Doi ani mai târziu, Freud a publicat cunostintele psihanalitice dobândite, pe care le anuntase, in „Doliul si melancolia”. Deoarece apartin, organic, discutiei noastre, le voi adaoga aci pe cele privind sinuciderea. Din lucrarea plina de noui descoperiri, care insa ridica noui probleme fara a le deslega pe deplin, vom expune inainte de toate pe cele mai importante, privind sinuciderea. In acest fel poate multi cititori vor fi indemnati sa citeasca singuri tratatul. Se stie din lucrarile anterioare ale lui Freud ca alegerea persoanei iubite se face in diferite feluri si in anumite conditiuni. Foarte adesea, deși nu poate fi totdeauna socotit normal, este precumpanitor, narcisismul. Cateodata se alege o persoana, deoarece in acest fel se multumeste iubirea propriului eu, narcisismul. Cel mai simplu caz este acela cand persoana aleasa iubea dinainte pe aceea, care a ales-o. Eul iubeste in acest caz pe cel care prin iubirea sa i-a intarit si desvoltat iubirea proprie. Dupa ce aceasta iubire trece de perioada narcisismului, vine si iubirea pentru obiectul dragostei. Motivul alegerii insa este si ramane necunoscut. La melancolici mahnirea este de neinteles, deoarece nu este cunoscuta vre-o pierdere sau adevarata nenorocire care, data ca motiv al boalei, nu are atata importanta incat sa indreptateasca o atat de grava tristete. La melancolici este ca si cum principiul veseliei ar fi anihilat, sufletul nu poate scapa de un sentiment dureros nici prin deplasari, nici prin variatie, nici prin intamplari reale socotite de obicei ca fericite. La mai multe cazuri de melancolie, Freud a constatat psihanalitic cu acuzatiile si plângerile bolnavilor contra lor in§i§i capata abea atunci un inteles, cand ne dam seama ca, de fapt, sunt indreptate contra unei alte persoane. Deci aceasta persoana, iubita inainte de bolnav, s’a identificat cu sufletul bolnavului dupa ce acesta a suferit de la ea o mare desamagire. Iubirea pentru altul s’a transformat in iubire proprie, narcisism, deceptia nu mai priveste pe celalt, ci propria persoana. La melancolici iubirea este totdeauna ambivalenta, adica legata de ura, ura se intoarce prin urmare de la obiectul dragostei, care a desamagit-o, spre propria persoana. Deasemenea e caracteristic la cei mai multi melancolici un sadism foarte pronuntat. Freud descrie, mai intai, caracterul sinucigașilor. Trasǎturile de caracter, insu§irile bune sau rele s i felul imaginatiei lui il caracterizeaza pe sinuciga?. Dinamica consista in rolul dublu, intre slabiciune §i intre grandomanie. Intre ascultare ?i intre indaratnicie, intre nevoia de sprijin s i intre incapatonare. „Izvorul acestor contraste al trasǎturilor de caracter zace in contrazicerea interioara dintre nevoia de supunere si tendinta de a multumi instinctele. Din aceasta fraza se poate vedea de exemplu ca nu e vorba de o descoperire noua, ci de un rezumat al mecanismelor psihanalitice cunoscute, bineinteles lasand la o parte punctul de vedere topic, privind Libido si determinarea genetica. Freud a constatat de mult ca dorintele instinctului, care nu pot fi multumite, sunt refulate. Prin aceasta se intelege dar ca intre „Tendintele instinctive” si intre „supunere” trebue sa existe o contrazicere. Deci daca rezumam aceste contraziceri si reacsiunile lor, avem trasaturile de carater tipice, care par sa influenteze purtarea eului. Daca toti oamenii chinuiti de ideea sinuciderii, ar fi urmat acest indemn, atunci... toata cultura ar fi nimicita, deoarece purtatorii culturii s’ar fi omorit tofi, iar restul omenirii s’ar compune din turma indivizilor desträbalari, farä distincfie, lipsiti de scrupule, necunoscänd conflictele sufletesti. Foarte multi impärta§esc aceastä opinie a lui Reitler. Raportorul congresului insa afirma ca observatiile adunate, ar contrazice aceasta pǎrere. Multor oameni, distinsi luptatori, de o cultura aleasa, viziunea sinuciderii le e ceva cu totul strain si necunoscut. Trebue insa facuta o deosebire intre dorinta intamplatoare de pace si liniiste si ideea sinuciderii. Deasemenea nu trebue uitata homosexualitatea, mai ales in conflictele pubertatii. S i acest autor vede motivul principal al sinuciderilor in impotrivirea sexuala cu toata dorinta aprinsa de iubire. Impotrivirea devine adesea scârba de sexualitate si aduce o tacuta rezerva in raporturile cu parintii. „Din zi in zi, copiii se instraineaza mai mult de parinti dupa ce li se deschid ochii asupra adevarului”. Sadger critica neputinta tatalui si a profesorului de a recastiga increderea sincera. Trebue sa se fi convins intre timp ca nu numai lipsa de bunatate si pricepere sunt de vina, ci tocmai legaturile celui mai apropiat de copil ingreuiaza problema. Doctorul sufletesc, pana aci necunoscut, psihanalistul, este mai in masura sa o deslege, — dupa cum adaoga Sadger, — intrucat chiar dragostea pentru profesor pare sa fie un motiv de stingherire. Lipsa de silinta venita brusc, mai ales in vremea pubertatii trebue pusa in seama unor grele lupte sexuale. Conflictele erotice sunt foarte rar cunoscute, mai rar recunoscute si elevul devenit leneș, gaseste prea rar pricepere si rabdare, mai rar caldura. „Dar daca el trebue sa renunte si la dragostea profesorului, aceasta il face foarte adesea sä desnadajduiasca de tot... Hotǎrâtoare rǎmane deci numai dragostea neimpartasitä... Cand profesorii nostri vor fi mai plini de iubire, deoarece vor cunoaste mai bine sufletul adolescentilor, atunci vom avea de deplâns mult mai putine sinucideri de elevi”. Aceasta cerere, dupa cum s’a spus, e mai bine indeplinita decat cu douazeci de ani inainte. In privinta sinuciderii copiilor, se poate afirma acelas lucru ca despre adulti. Principiul talionului pare sa joace aci rolul principal. Nimeni nu se omoara pe el i .... »n. i- • ..... . .. (Continuare In pag. II-a^ Dr. PAUL FEDERN Sinuciderea din amor s i doctrina lui Freud i i