Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1930 (Anul 11, nr. 495-499)

1930-06-01 / nr. 495

Limba noastră are pentru așezarea vorbelor regule preîndoioase, raționale și până în cele mai mici amă­nunte bine hotărîte. Noi cei ce-am învățat din graiul viu românește știm aceste regule și fără ca să ne fi dumirit asupra lor și ne abatem dela ele numai când ne ia, cum zice Românul, gura pe din­nainte. Știm cu toții, că într’o proposițiune primul loc i se cuvine subiectului, care e substantiv în cazul nominativ. De aceea în declinațiune nominativul e primul cas. Predicatul, fie el adjectiv ori verb, nu poate să stee de­cât la al doilea loc, și substantivul, luat fiind ca predi­cat, deși stă tot în nominativ, ne sună a adjectiv. „Ța­pul e animal“ va să zică „Țapul are toate însușirile co­mune tuturor animalelor“. Tot astfel genetivul e cazul al doilea pentru că nu­mai după nominativ poate să stea, are deci tot caracte­rul adjectivului și e atribuit determinativ. Tot atât de bine știm, că’n limba noastră articolul, care e și el atribut determinativ, nu se pune, ca’n alte limbi, înainte de substantiv, ci după el , ca genitivul. De­oarece apoi genitivul determină, el nu poate să stea decât pe lângă substantiv articulat și imediat după ar­ticol. Nu e nimeni, care, știind românește, va zice ori va scrie „Țapului coarne“, „lui țap coarne“ ori „coarne ța­pului“ în loc de „coarnele țapului“. Nu mai puțin hotărât știm, că numeralul, tot atri­but determinativ și el, se pune înainte de substantiv și numai pe lângă substantiv nearticulat. Dacă clar nume­ralul și genitivul se î ntâlnesc, articolul se desparte de substantiv și sare la genitivul, care nu poate să stea fără de el. Nu zicem „Două coarnele țapului“, ci „Două coar­ne ale țapului“. Știm, în sfârșit, că pronumele, se așează și el îna­inte de substantiv și fără de articol. Zicem „Aceste două coarne ale țapului“. Dacă dar un substantiv are patru deosebite atri­bute determinative, două din aceste se așează înainte de el, iar celelalte două urmează după el în șir bine ho­tărât: pronume și numeral, articol și genitiv. Această regulă n’au s’o stabilească profesorii de gramatică: o știe și-o are în vedere ori­și­cine, care vor­bește românește. Tot atât de neîndoioasă e regula, că atributul qualificativ se așează după substantiv. Zicem „Aceste două coarne mari ale țapului“. Așezăm dar qualificativul mai aproape de substan­tiv decât determinativul, și greutățile se ivesc numai când sunt mai multe atribute qualificative pe lângă acelaș substantiv ca’n „aceste două coarne de os mari răsuciti ale țapului“. Avem însă lege și pentru aceasta. Atribut qualificativ poate să fie, afară de adjectiv, și un substantiv, un adverb, un infinitiv ori un supin cu preposițiune ca „drug de fier’’, casa de aici”, graba de a pleca“ ori „mașină de treerat“, precum și un par­ticipiu fie present, fie trecut, îndată ce știm, că, având mai multe atribute deter­minative, așezăm pe unele înainte de substantiv, iar pe altele după el, ni se impune gândul de a face și cu cele qualificative tot așa — pe cât e cu putință. Preposiționalul, putând să fie și compliment, cere să fie așezat imediat după substantiv, deci înainte de ori­și­care alt atribut. Dacă am zice „Casă frumoasă de peatră“, „de peatră“ sună a complement pe lângă „fru­moasă“, și înțelesul e, că frumoasă e casa numai fiind „de“ peatră. Bine nu e însă nici „Casă de peatră fru­moasă“, căci în cazul acesta „frumoasă“ e peatra, eară nu casa. Nu ne rămâne clar decât să trecem înainte și adjectivul, și articolul și să zicem „Frumoasa casă de peatră”. Tot astfel dăm înainte și complementele atributelor și ajungem la construcțiuni ca „Tocmai aceste două cu deosebire mari coarne de os în multe’nvârtituri răsucite ale țapului“. Scriitorul, care lucrează cu cumpănire, se ferește clar de îngrămădirea atributelor, face analiza frazei, pe care vrea să o fixeze pe hârtie, în toată liniștea și plină la cele mai mici amănunte și le chibzuiește toate așa, ca cititorul să nu rămâie în îndoială asupra legăturilor sin­tactice, încă mai multă cumpenire se cere când vorba e de așezarea complementelor. Pe când atributele sunt mai mult ori mai puțin fixe și au în frază posițiune bine hotărîtă, complementele sunt mobile, încât scriitorul poate să le scrie — parcă după bunul lui plac. Au cu toate acestea și ele tipicul lor, pe care-l știm cu toții. Complementele verbale, de exemplu, cel direct și cel indirect sunt foarte pretențioase, îndată ce dativul e cazul al treilea, iar acuzativul al patrulea, comple­mentul indirect, care e în dativ, vrea să treacă înainte de cel direct, care e în acuzativ. N’avem dar să zicem „Dau fân calului“, ci „Dau calului fân“. Chiar mai mult, Eminescu zice „limba noastră cea’nțeleaptă” — nu ca să facă paradă de naționalism, ci pentru că’n ceia ce privește preciziunea o știa mai presus de alte limbi. Când zice „Florile mirositoare ale teiului“, Româ­nul repetă articolul de dragul precisiunii. Tot astfel re­petă dativul ori acuzativul, ca nu cumva să rămâne vre-o îndoială. Zice dar „I V am dat calului fânul“. Numai omul zăpăcit poate clar să zică „Am dat fânul calului“, — parc’ar fi vorba de un fel „al calului“. Complementele circumstanțiale au pretențiunea de a fi puse înainte de cele verbale și anume în șirul — de timp, de loc, de mod, de cauză. Zicem „ I l’am dat azi în grajd cu toată graba calului fânul“. Mai au apoi complemente și adjectivele, ba și multe adverbe: aceste se aruncă înainte, ba quantitativele și participiile mai cer și preposițiunea de ca „atât de frumos“ ori „uimitor de mare“ sau „minunat de dulce“. Poate, ce-i drept, scriitorul să facă fel de fel de in­versiuni și să fie complementul de la locul lui, ca să-l arunce mai sci, mai colo, fie chiar și la începutul frazei, dar nu după bunul său plac, ci cu rost bine hotărît, fie ca să lumineze ori să rotunjească fraza, fie ca să scape de o cacofonie, fie mai ales ca să scoată la iveală anu­mite note. In această cumpănire con­isU ceea ce numim tehh­­nica scrierii, măestria literară. Dacă scriitorul dă zor înainte și așează vorbele pe apucate, așa cum îi vine cititorul e mereu nevoit să le așeze pe fiecare la locul ei și în curând obosește încât îi piere pofta de a mai citi. Citiam de exemplu, zilele acestea atât prin ziare, cât și pe afișe mari vorbele „Întoarcerea d-lui I. Brătia­­nu din străinătate“. Ori­și­ce om cu mintea întreagă în­țelegea, că vorba e de întoarcerea din străinătate a d-lui I. Brătianu și că „din străinătate“ e atribut pe lângă „întoarcere“, iar nu pe lângă „I. Brătianu“. Eu nu le-am scris acestea pentru ca să-i îndrumez pe scriitorii, care le știu și ei și n’au nevoie de îndrumă­rile mele, ci pentru ca să lămuresc una din cauzele lipsei de cititori. Rămâne, ca puținii, care tot mai citesc, să-și dee bine seama, dacă e ori nu opera vrednică de a fi citită. E chestiune de bună cuviință și de respect către pu­blicul, la care te adresezi, să-ți cumpănești bine vorbele, și toți și le vor cumpăni, dacă vor ști, că publicul citi­tor ține la aceasta. I. SLAVICI POSTUMĂ Așezarea vorbelor I /. Slavici * ---------ooc=^:=oo-----—» DEDICAȚIE pe volumul „O picătură de parfum”, dă­ruit unei mari comediane, Măiastră veselă, în loc De flori (omagiu pentru joc), De flori aduse indiscret De un lacheu într’un buchet, In care prins pe un carton Stă scris un nume de... baron — Cum se petrece (nu-i așa?)... In filmele de cinema Sau chiar la teatru, dar mai rar, Cu vre-un recent milionar... Măiastră veselă, în loc De flori (omagiu pentru joc), Ingădue-mi și mie­ acum Ca să-ți trimit acest volum, In care mii și mii de flori Le-am strâns ca’ntr’un labors­te Și-am distilat în eprubete Atâtea sute de buchete... Ca și ființa ta enormă Care-a’ncăput în mica-i formă Eu toate florile din lume Le-am adunat aci, anume — Să fac un somptuos buchet, Pe care să-l prezint, concret, In cel mai minuscul volum, Cum e o lacrimă sau cum E­ o picătură de parfum... T.UDOR MÂNNEâOI 1 salvarul lui Negoiță Prescureanu — Fra­gment din romanul: ,, Negoiță Prescureanu n’a putut dormi toată noaptea. Il obsedase tâlcul celor spuse de necunoscutul care se re­comandase: Bărbierul Regelui Midai... La început, crezuse că are de a face cu un nebun. Pă­țania cu propriul său ceasornic însă, îi schimbase părerea. Din clipa acea, toate orele învrăjbite de pe cadranul cea­sornicelor din București și chiar din România întregită, se îngrămădiseră parcă în creerul său, cerându-i să fie puse la punct. Dar cum Negoiță nu era sigur nici măcar de pro­priul său ceasornic, șeful de serviciu de la Ministerul artelor, era nevoit să le suporte la infinit tic-tac-ul lor mo­noton, ordonat și totuș, fals. Ora autentică — ora soarelui — singura oră în care mai avea încredere, nu i-o putea in­dica de­cât bărbierul Regelui Midas, care însă dispăruse fără urmă. Pentru Negoiță însă, prezent sau dispărut, ne­bunul acesta nu putea fi de­cât acelaș om mare, pentru care a­riscatmil de înțelept, cri­­ insuficient. Și iată cum convertirea lui Negoiță Prescureanu, lua­se peste noapte, proporțiile unui adevărat eveniment isto­ric. Șeful de serviciu de la Ministerul artelor, se identifi­case fără să-și dea seama, cu Regele Clovis, după victoria de la Tolbiac­... De șaptesprezece ani de când era funcționar al Sta­tului, Negoiță nu recunoscuse de­cât superioritatea erar­­hică a șefilor săi. De data asta însă, noul Sicambru, se în­chinase pentru prima oară, în fața unei superiorități de altă categorie. Negoiță Prescureanu recunoaște că există pe lume foarte multe lucruri, de care el este cu totul străin — fie că n’avusese încă timp să le cunoască, fie că-și dăduse seama că i-ar fi foarte greu să le priceapă. Dar unui șef de serviciu, chiar când ar fi el un excelent funcționar (cum este cazul de față) nu-i poți pretinde să cunoască pe de rost Evanghelia și Marea Enciclopedie (neterminată încă) așa după cum ai pretinde unei Inalte-Prea-Cinstite-Fețe- Bisericești (cu litere mari) sau unui academician (cu li­teră mică). Faptul că directorul său general era mulțu­mit de activitatea sa bi­rocratică, îi satisfăcea pe deplin, atât ambiția lui de funcționar de carieră, bine notat, cât și prestigiul său social, cu care se putea prezenta chiar în lu­mea bună, adică în lumea din afară de minister. La avan­sări, de altfel, în primul rând se are în vedere cuvântul di­rectorului general. Cât privește amorul său propriu de bărbat valid și om de societate, nu că vrea să se laude, dar toți colegii lui din minister, știu că se găsește în bunele grații ale domnișoa­rei Lilly lonescu, studentă la litere și subșefă de birou cl. II, în aceiași direcție cu el — o fată delicioasă, care-i per­mite să-i sărute mâna, s-o conducă acasă cu tramvaiul și chiar să-i facă și curte. Domnișoara Lilly Ionescu este cea mai frumoasă funcționară din ministerul artelor. încă opt funcționare la fel cu ea, și ministerul s’ar fi putut muta din strada Gene­ral Berthelot, direct pe muntele Helicon, fără nici o altă formalitate oficială. E drept că în minister, mai sunt și alte fete frumoase. Pe Negoiță însă nu-l impresionează nici una. Și ca el mai sunt și alți funcționari în minister. Domnișoara Lilly Io­­nescu este unică. Nici una nu face ca ea, atâta senzație când apare în birou și pe nici una din celelalte, nu se bat directorii generali, ca să o aibă funcționară în direcția lor. Ba ceva mai mult, un fost secretar general, care în treacăt fie zis, se schimbase odată cu guvernul care-l adu­sese, o ținuse atașată la cabinetul său personal, tot timpul cât ocupase această înaltă demnitate de subaltern imediat, al locțiitorului lui Apollo în țara românească. Bine­înțeles că gurile rele încercaseră într’o vreme să facă oarecare glume de prost gust pe seama ei. Domnișoara Lilly Iones­­cu însă, nu-și pierduse cumpătul și după ce-i trăsese unui șef de birou o pereche de palme, de răsunaseră până în ca­binetul ministrului, nimeni dintre funcționarii ministeru­lui, nu mai îndrăsnise să spună de ea, vre­o vorbă de rău. Pentru Negoiță Prescureanu dar, prietenia intimă cu domnișoara Lilly Ionescu, este mai mult de­cât o avansare în grad. Avansări poate căpăta orice funcționar destoinic. Prietenia domnișoarei Lilly Ionescu, nu poate onora însă de­cât pe unul singur — pe Negoiță Prescureanu. Ea îi măgulește amorul său propriu de bărbat bine făcut și îi conservă prestigiul de funcționar select, atât în fața cole­gilor săi mai mărunți, de la impiegatul simplu până la șe­ful de biuron cl. I, cât mai ales, în fața superiorilor săi, cu vederi și năzuințe sentimentale mult mai înalte ca ale lui. Cel mai prouat dintre toți însă, pare a fi chiar direc­torul său general, pe care domnișoara Lilly Ionescu nu-l poate suferi, deși este nevoită să se închidă cu el în bi­rou, ori de câte ori au de rezolvat lucrări confidențiale. De la dânsa însă, nimeni n’a putut afla nici cel mai mic secret — nici măcar Negoiță, favoritul său. Domnișoara Lilly Ionescu este discretă ca un adevărat mormânt — un mormânt însă mai vesel și mai frumos ca toate mauzoleu­­rile din Campo­ Santo de la Genova, care, după avizul spe­cialiștilor în monumente funerare, de la ministerul Sănă­tății publice, pare a fi cel mai frumos cimitir din lume. Iată câteva numai din multele și puternicele motive, pentru care Negoiță Prescureanu se putea considera pagă ori, un om fericit. Din clipa însă, când i-a ieșit în Cale Bărbierul Rege­lui Midai, fericirea șefului de serviciu de la ministerul artelor, începuse să se clatine, mai rău ca stâlpii telegra­fiei fără fir, a armatei. Nebunul ăsta nu putea fi un om de rap­d. Atâta cu­mințenie, cinste și elocvență, Negoiță nu mai întâlnise până atunci nicieri — nici în familie, nici la școală, nici la minister, nici la Capșa, nici în presa cotidiană, nici în parlament și nici chiar în discursul de instalare al noului său ministru care, în treacăt fie zis, nu entuziazmase de­cât pe gazetarii subvenționați de minister. De data asta cel puțin, era sigur că nu se mai înșeală. Necunoscutul din piața Palatului Regal, nu putea fi un simplu bărbier, fiind-că bărbierii, de obicei, nu au altă cali­tate de­cât, aceea poate, că vorbesc mai mult și mai repede, de­cât proprii lor clienți. Adevărul era că între profesiu­nile de bărbier, avocat, doctor în drept, popă de sat sau chiar de oraș, conferențiar cultural, profesor de morala creștină sau inspector școlar cu delegație permanentă. Ne­goiță nu vedea cel mult, de­cât simple deosebiri grafice, și atâta tot. Necunoscutul său, dar, nu putea fi chiar băr­bier, după cum se recomandase, probabil într’un moment de exces de modestie, și ceva mai mult, dacă bine­înțeles, înțelepciunea nu cum­va este cotată mai puțin de­cât orice altă profesiune amiabilă. De data asta, Negoiță se poate mândri cu drept cuvânt, că este fixat definitiv. Dintre toa­te categoriile de oameni, cu care venise până atunci în con­tact, nebunul acesta era de bună seamă cel mai cuminte om, dintre toți așa zișii oameni cu scaun la cap. Cine putea fi însă, acest pretins Bărbier al Regelui Midai?... Zadarnic, șeful de serviciu de la ministerul artelor, se trudise întreaga noapte să-și aducă aminte de numele a­­cestui Rege. In afară de cei doi Regi ai României­­— Carol și Ferdinand, — de Napoleon Bonaparte, Victor Emanuel, Frantz Josef, Țarul Rusiei, Sultanul Turciei, Șahul Per­­siei și împăratul Chinei, Negoiță Prescureanu nu mai a­­vea cunoștință de nici un alt fost sau actual cap încoronat, în afară bineînțeles de Magnificențius, împăratul peniței, pe care însă nu-l putea lua în serios. Dimineața, plecase de acasă spre Minister, hotărât să întrebe pe domnișoara Lilly Ionescu. Socotea el, că o stu­dentă la litere, trebue să fie la curent cu altfel de nume proprii, afară de cele puse pe petițiile sosite prin regis­tratură. De îndată însă ce dădu cu ochii de subalterna sa, Ne­goiță simți că i se pune un nod în gât. Ori­câtă prietenie, ar fi existat între ei, Negoiță își dă seama că nu-și poate trăda insuficiența culturală de care însă, bine­înțeles, el personal nu are nici un fel de vină. Un șef de serviciu, mai ales la Ministerul artelor, trebue să-și păstreze cu orice preț, mai întâi, prestigiul gradului său erarhic și apoi, demnitatea sa personală de colaborator umil dar prețios, al celor hărăziți de soartă să hodorogească cât mai mult cazul statului. Se hotărăște, dar să încerce mai întâi cu directorul său general, cu care întreține relațiuni personale, mult mai a­­propiate de­cât permit cele două grade erarhice în care sunt încadrați conform noului statut al funcționarilor. Di­rectorul său general însă, nu este funcționar de carieră, și de ION MINULESCU Bărbioreti Midas­ 1 — * , (Continuare în pag. XI-a) r,1

Next