Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1930 (Anul 11, nr. 495-499)
1930-06-01 / nr. 495
Limba noastră are pentru așezarea vorbelor regule preîndoioase, raționale și până în cele mai mici amănunte bine hotărîte. Noi cei ce-am învățat din graiul viu românește știm aceste regule și fără ca să ne fi dumirit asupra lor și ne abatem dela ele numai când ne ia, cum zice Românul, gura pe dinnainte. Știm cu toții, că într’o proposițiune primul loc i se cuvine subiectului, care e substantiv în cazul nominativ. De aceea în declinațiune nominativul e primul cas. Predicatul, fie el adjectiv ori verb, nu poate să stee decât la al doilea loc, și substantivul, luat fiind ca predicat, deși stă tot în nominativ, ne sună a adjectiv. „Țapul e animal“ va să zică „Țapul are toate însușirile comune tuturor animalelor“. Tot astfel genetivul e cazul al doilea pentru că numai după nominativ poate să stea, are deci tot caracterul adjectivului și e atribuit determinativ. Tot atât de bine știm, că’n limba noastră articolul, care e și el atribut determinativ, nu se pune, ca’n alte limbi, înainte de substantiv, ci după el , ca genitivul. Deoarece apoi genitivul determină, el nu poate să stea decât pe lângă substantiv articulat și imediat după articol. Nu e nimeni, care, știind românește, va zice ori va scrie „Țapului coarne“, „lui țap coarne“ ori „coarne țapului“ în loc de „coarnele țapului“. Nu mai puțin hotărât știm, că numeralul, tot atribut determinativ și el, se pune înainte de substantiv și numai pe lângă substantiv nearticulat. Dacă clar numeralul și genitivul se î ntâlnesc, articolul se desparte de substantiv și sare la genitivul, care nu poate să stea fără de el. Nu zicem „Două coarnele țapului“, ci „Două coarne ale țapului“. Știm, în sfârșit, că pronumele, se așează și el înainte de substantiv și fără de articol. Zicem „Aceste două coarne ale țapului“. Dacă dar un substantiv are patru deosebite atribute determinative, două din aceste se așează înainte de el, iar celelalte două urmează după el în șir bine hotărât: pronume și numeral, articol și genitiv. Această regulă n’au s’o stabilească profesorii de gramatică: o știe și-o are în vedere orișicine, care vorbește românește. Tot atât de neîndoioasă e regula, că atributul qualificativ se așează după substantiv. Zicem „Aceste două coarne mari ale țapului“. Așezăm dar qualificativul mai aproape de substantiv decât determinativul, și greutățile se ivesc numai când sunt mai multe atribute qualificative pe lângă acelaș substantiv ca’n „aceste două coarne de os mari răsuciti ale țapului“. Avem însă lege și pentru aceasta. Atribut qualificativ poate să fie, afară de adjectiv, și un substantiv, un adverb, un infinitiv ori un supin cu preposițiune ca „drug de fier’’, casa de aici”, graba de a pleca“ ori „mașină de treerat“, precum și un participiu fie present, fie trecut, îndată ce știm, că, având mai multe atribute determinative, așezăm pe unele înainte de substantiv, iar pe altele după el, ni se impune gândul de a face și cu cele qualificative tot așa — pe cât e cu putință. Preposiționalul, putând să fie și compliment, cere să fie așezat imediat după substantiv, deci înainte de orișicare alt atribut. Dacă am zice „Casă frumoasă de peatră“, „de peatră“ sună a complement pe lângă „frumoasă“, și înțelesul e, că frumoasă e casa numai fiind „de“ peatră. Bine nu e însă nici „Casă de peatră frumoasă“, căci în cazul acesta „frumoasă“ e peatra, eară nu casa. Nu ne rămâne clar decât să trecem înainte și adjectivul, și articolul și să zicem „Frumoasa casă de peatră”. Tot astfel dăm înainte și complementele atributelor și ajungem la construcțiuni ca „Tocmai aceste două cu deosebire mari coarne de os în multe’nvârtituri răsucite ale țapului“. Scriitorul, care lucrează cu cumpănire, se ferește clar de îngrămădirea atributelor, face analiza frazei, pe care vrea să o fixeze pe hârtie, în toată liniștea și plină la cele mai mici amănunte și le chibzuiește toate așa, ca cititorul să nu rămâie în îndoială asupra legăturilor sintactice, încă mai multă cumpenire se cere când vorba e de așezarea complementelor. Pe când atributele sunt mai mult ori mai puțin fixe și au în frază posițiune bine hotărîtă, complementele sunt mobile, încât scriitorul poate să le scrie — parcă după bunul lui plac. Au cu toate acestea și ele tipicul lor, pe care-l știm cu toții. Complementele verbale, de exemplu, cel direct și cel indirect sunt foarte pretențioase, îndată ce dativul e cazul al treilea, iar acuzativul al patrulea, complementul indirect, care e în dativ, vrea să treacă înainte de cel direct, care e în acuzativ. N’avem dar să zicem „Dau fân calului“, ci „Dau calului fân“. Chiar mai mult, Eminescu zice „limba noastră cea’nțeleaptă” — nu ca să facă paradă de naționalism, ci pentru că’n ceia ce privește preciziunea o știa mai presus de alte limbi. Când zice „Florile mirositoare ale teiului“, Românul repetă articolul de dragul precisiunii. Tot astfel repetă dativul ori acuzativul, ca nu cumva să rămâne vre-o îndoială. Zice dar „I V am dat calului fânul“. Numai omul zăpăcit poate clar să zică „Am dat fânul calului“, — parc’ar fi vorba de un fel „al calului“. Complementele circumstanțiale au pretențiunea de a fi puse înainte de cele verbale și anume în șirul — de timp, de loc, de mod, de cauză. Zicem „ I l’am dat azi în grajd cu toată graba calului fânul“. Mai au apoi complemente și adjectivele, ba și multe adverbe: aceste se aruncă înainte, ba quantitativele și participiile mai cer și preposițiunea de ca „atât de frumos“ ori „uimitor de mare“ sau „minunat de dulce“. Poate, ce-i drept, scriitorul să facă fel de fel de inversiuni și să fie complementul de la locul lui, ca să-l arunce mai sci, mai colo, fie chiar și la începutul frazei, dar nu după bunul său plac, ci cu rost bine hotărît, fie ca să lumineze ori să rotunjească fraza, fie ca să scape de o cacofonie, fie mai ales ca să scoată la iveală anumite note. In această cumpănire conisU ceea ce numim tehhnica scrierii, măestria literară. Dacă scriitorul dă zor înainte și așează vorbele pe apucate, așa cum îi vine cititorul e mereu nevoit să le așeze pe fiecare la locul ei și în curând obosește încât îi piere pofta de a mai citi. Citiam de exemplu, zilele acestea atât prin ziare, cât și pe afișe mari vorbele „Întoarcerea d-lui I. Brătianu din străinătate“. Orișice om cu mintea întreagă înțelegea, că vorba e de întoarcerea din străinătate a d-lui I. Brătianu și că „din străinătate“ e atribut pe lângă „întoarcere“, iar nu pe lângă „I. Brătianu“. Eu nu le-am scris acestea pentru ca să-i îndrumez pe scriitorii, care le știu și ei și n’au nevoie de îndrumările mele, ci pentru ca să lămuresc una din cauzele lipsei de cititori. Rămâne, ca puținii, care tot mai citesc, să-și dee bine seama, dacă e ori nu opera vrednică de a fi citită. E chestiune de bună cuviință și de respect către publicul, la care te adresezi, să-ți cumpănești bine vorbele, și toți și le vor cumpăni, dacă vor ști, că publicul cititor ține la aceasta. I. SLAVICI POSTUMĂ Așezarea vorbelor I /. Slavici * ---------ooc=^:=oo-----—» DEDICAȚIE pe volumul „O picătură de parfum”, dăruit unei mari comediane, Măiastră veselă, în loc De flori (omagiu pentru joc), De flori aduse indiscret De un lacheu într’un buchet, In care prins pe un carton Stă scris un nume de... baron — Cum se petrece (nu-i așa?)... In filmele de cinema Sau chiar la teatru, dar mai rar, Cu vre-un recent milionar... Măiastră veselă, în loc De flori (omagiu pentru joc), Ingădue-mi și mie acum Ca să-ți trimit acest volum, In care mii și mii de flori Le-am strâns ca’ntr’un laborste Și-am distilat în eprubete Atâtea sute de buchete... Ca și ființa ta enormă Care-a’ncăput în mica-i formă Eu toate florile din lume Le-am adunat aci, anume — Să fac un somptuos buchet, Pe care să-l prezint, concret, In cel mai minuscul volum, Cum e o lacrimă sau cum E o picătură de parfum... T.UDOR MÂNNEâOI 1 salvarul lui Negoiță Prescureanu — Fragment din romanul: ,, Negoiță Prescureanu n’a putut dormi toată noaptea. Il obsedase tâlcul celor spuse de necunoscutul care se recomandase: Bărbierul Regelui Midai... La început, crezuse că are de a face cu un nebun. Pățania cu propriul său ceasornic însă, îi schimbase părerea. Din clipa acea, toate orele învrăjbite de pe cadranul ceasornicelor din București și chiar din România întregită, se îngrămădiseră parcă în creerul său, cerându-i să fie puse la punct. Dar cum Negoiță nu era sigur nici măcar de propriul său ceasornic, șeful de serviciu de la Ministerul artelor, era nevoit să le suporte la infinit tic-tac-ul lor monoton, ordonat și totuș, fals. Ora autentică — ora soarelui — singura oră în care mai avea încredere, nu i-o putea indica decât bărbierul Regelui Midas, care însă dispăruse fără urmă. Pentru Negoiță însă, prezent sau dispărut, nebunul acesta nu putea fi decât acelaș om mare, pentru care ariscatmil de înțelept, cri insuficient. Și iată cum convertirea lui Negoiță Prescureanu, luase peste noapte, proporțiile unui adevărat eveniment istoric. Șeful de serviciu de la Ministerul artelor, se identificase fără să-și dea seama, cu Regele Clovis, după victoria de la Tolbiac... De șaptesprezece ani de când era funcționar al Statului, Negoiță nu recunoscuse decât superioritatea erarhică a șefilor săi. De data asta însă, noul Sicambru, se închinase pentru prima oară, în fața unei superiorități de altă categorie. Negoiță Prescureanu recunoaște că există pe lume foarte multe lucruri, de care el este cu totul străin — fie că n’avusese încă timp să le cunoască, fie că-și dăduse seama că i-ar fi foarte greu să le priceapă. Dar unui șef de serviciu, chiar când ar fi el un excelent funcționar (cum este cazul de față) nu-i poți pretinde să cunoască pe de rost Evanghelia și Marea Enciclopedie (neterminată încă) așa după cum ai pretinde unei Inalte-Prea-Cinstite-Fețe- Bisericești (cu litere mari) sau unui academician (cu literă mică). Faptul că directorul său general era mulțumit de activitatea sa birocratică, îi satisfăcea pe deplin, atât ambiția lui de funcționar de carieră, bine notat, cât și prestigiul său social, cu care se putea prezenta chiar în lumea bună, adică în lumea din afară de minister. La avansări, de altfel, în primul rând se are în vedere cuvântul directorului general. Cât privește amorul său propriu de bărbat valid și om de societate, nu că vrea să se laude, dar toți colegii lui din minister, știu că se găsește în bunele grații ale domnișoarei Lilly lonescu, studentă la litere și subșefă de birou cl. II, în aceiași direcție cu el — o fată delicioasă, care-i permite să-i sărute mâna, s-o conducă acasă cu tramvaiul și chiar să-i facă și curte. Domnișoara Lilly Ionescu este cea mai frumoasă funcționară din ministerul artelor. încă opt funcționare la fel cu ea, și ministerul s’ar fi putut muta din strada General Berthelot, direct pe muntele Helicon, fără nici o altă formalitate oficială. E drept că în minister, mai sunt și alte fete frumoase. Pe Negoiță însă nu-l impresionează nici una. Și ca el mai sunt și alți funcționari în minister. Domnișoara Lilly Ionescu este unică. Nici una nu face ca ea, atâta senzație când apare în birou și pe nici una din celelalte, nu se bat directorii generali, ca să o aibă funcționară în direcția lor. Ba ceva mai mult, un fost secretar general, care în treacăt fie zis, se schimbase odată cu guvernul care-l adusese, o ținuse atașată la cabinetul său personal, tot timpul cât ocupase această înaltă demnitate de subaltern imediat, al locțiitorului lui Apollo în țara românească. Bineînțeles că gurile rele încercaseră într’o vreme să facă oarecare glume de prost gust pe seama ei. Domnișoara Lilly Ionescu însă, nu-și pierduse cumpătul și după ce-i trăsese unui șef de birou o pereche de palme, de răsunaseră până în cabinetul ministrului, nimeni dintre funcționarii ministerului, nu mai îndrăsnise să spună de ea, vreo vorbă de rău. Pentru Negoiță Prescureanu dar, prietenia intimă cu domnișoara Lilly Ionescu, este mai mult decât o avansare în grad. Avansări poate căpăta orice funcționar destoinic. Prietenia domnișoarei Lilly Ionescu, nu poate onora însă decât pe unul singur — pe Negoiță Prescureanu. Ea îi măgulește amorul său propriu de bărbat bine făcut și îi conservă prestigiul de funcționar select, atât în fața colegilor săi mai mărunți, de la impiegatul simplu până la șeful de biuron cl. I, cât mai ales, în fața superiorilor săi, cu vederi și năzuințe sentimentale mult mai înalte ca ale lui. Cel mai prouat dintre toți însă, pare a fi chiar directorul său general, pe care domnișoara Lilly Ionescu nu-l poate suferi, deși este nevoită să se închidă cu el în birou, ori de câte ori au de rezolvat lucrări confidențiale. De la dânsa însă, nimeni n’a putut afla nici cel mai mic secret — nici măcar Negoiță, favoritul său. Domnișoara Lilly Ionescu este discretă ca un adevărat mormânt — un mormânt însă mai vesel și mai frumos ca toate mauzoleurile din Campo Santo de la Genova, care, după avizul specialiștilor în monumente funerare, de la ministerul Sănătății publice, pare a fi cel mai frumos cimitir din lume. Iată câteva numai din multele și puternicele motive, pentru care Negoiță Prescureanu se putea considera pagă ori, un om fericit. Din clipa însă, când i-a ieșit în Cale Bărbierul Regelui Midai, fericirea șefului de serviciu de la ministerul artelor, începuse să se clatine, mai rău ca stâlpii telegrafiei fără fir, a armatei. Nebunul ăsta nu putea fi un om de rapd. Atâta cumințenie, cinste și elocvență, Negoiță nu mai întâlnise până atunci nicieri — nici în familie, nici la școală, nici la minister, nici la Capșa, nici în presa cotidiană, nici în parlament și nici chiar în discursul de instalare al noului său ministru care, în treacăt fie zis, nu entuziazmase decât pe gazetarii subvenționați de minister. De data asta cel puțin, era sigur că nu se mai înșeală. Necunoscutul din piața Palatului Regal, nu putea fi un simplu bărbier, fiind-că bărbierii, de obicei, nu au altă calitate decât, aceea poate, că vorbesc mai mult și mai repede, decât proprii lor clienți. Adevărul era că între profesiunile de bărbier, avocat, doctor în drept, popă de sat sau chiar de oraș, conferențiar cultural, profesor de morala creștină sau inspector școlar cu delegație permanentă. Negoiță nu vedea cel mult, decât simple deosebiri grafice, și atâta tot. Necunoscutul său, dar, nu putea fi chiar bărbier, după cum se recomandase, probabil într’un moment de exces de modestie, și ceva mai mult, dacă bineînțeles, înțelepciunea nu cumva este cotată mai puțin decât orice altă profesiune amiabilă. De data asta, Negoiță se poate mândri cu drept cuvânt, că este fixat definitiv. Dintre toate categoriile de oameni, cu care venise până atunci în contact, nebunul acesta era de bună seamă cel mai cuminte om, dintre toți așa zișii oameni cu scaun la cap. Cine putea fi însă, acest pretins Bărbier al Regelui Midai?... Zadarnic, șeful de serviciu de la ministerul artelor, se trudise întreaga noapte să-și aducă aminte de numele acestui Rege. In afară de cei doi Regi ai României— Carol și Ferdinand, — de Napoleon Bonaparte, Victor Emanuel, Frantz Josef, Țarul Rusiei, Sultanul Turciei, Șahul Persiei și împăratul Chinei, Negoiță Prescureanu nu mai avea cunoștință de nici un alt fost sau actual cap încoronat, în afară bineînțeles de Magnificențius, împăratul peniței, pe care însă nu-l putea lua în serios. Dimineața, plecase de acasă spre Minister, hotărât să întrebe pe domnișoara Lilly Ionescu. Socotea el, că o studentă la litere, trebue să fie la curent cu altfel de nume proprii, afară de cele puse pe petițiile sosite prin registratură. De îndată însă ce dădu cu ochii de subalterna sa, Negoiță simți că i se pune un nod în gât. Oricâtă prietenie, ar fi existat între ei, Negoiță își dă seama că nu-și poate trăda insuficiența culturală de care însă, bineînțeles, el personal nu are nici un fel de vină. Un șef de serviciu, mai ales la Ministerul artelor, trebue să-și păstreze cu orice preț, mai întâi, prestigiul gradului său erarhic și apoi, demnitatea sa personală de colaborator umil dar prețios, al celor hărăziți de soartă să hodorogească cât mai mult cazul statului. Se hotărăște, dar să încerce mai întâi cu directorul său general, cu care întreține relațiuni personale, mult mai apropiate decât permit cele două grade erarhice în care sunt încadrați conform noului statut al funcționarilor. Directorul său general însă, nu este funcționar de carieră, și de ION MINULESCU Bărbioreti Midas 1 — * , (Continuare în pag. XI-a) r,1