Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1930 (Anul 11, nr. 509-512)
1930-09-07 / nr. 509
— Patruzeci de ani de la moartea lui Poezia lui Alecsandri Literatura noastră se mai găsește, în ceia ce privește frecvența publică, în stadiul curselor de cai și din pricină că interpreții sentimentului de unanimitate sunt aproape exclusiv, tinerii din fragede vârste, pripiți de o sevă exuberantă, când se vorbește de un poet, el este imediat înhămat la o problemă. Care e mai mare, Alecsandri sau Eminescu? Generațiile anuale sunt mânate de o însuflețire de recorduri. Este adevărat că, redusă la acest element, literaturii îi lipsește, cum se constată pe altă diagonală a chestiunii adesea, o așa numită critică și mai ales o sumedenie de critici, care au început să fie atât de necesari ca și suma poeților, obținută în 60 de ani de floricultură mentală. Pentru inventariul materialului literar, datorit unui mare număr de scriitori, apăruți în sălbătecia naturii, ca buruienile cu aromă, e nevoie într’adevăr de un serviciu de botanică inteligentă, căruia nu i se consacră încă profesorii. Critica se produce după normele poeziei, nu tablete, sonete și epigrame, documentate de inspirație și fantezie, măsurând proporțiile și referindu-se la un raport, aproximativ. Metoda, din punctul de vedere al agrementului și al variațiunii, nu lasă mult de dorit, căci seamănă cu escursiile și dă plăceri divizate, după un program circular, în momente și submultipli de moment. Dar e o metodă fără memorie și stabilitate, în care secunda împiedică priveliștea veacului și a timpului: ghemul trece prin urechea acului în fragmente și pe când sunt cusuți nasturii, se desface haina. Lucrul care se chiamă cultură și care justifică în ansamblu o activitate de la pană la pană și de la generație la generație, împletite împreună, pentru a prinde la un țărm definitiv vasul fantomal, se execută cel mai puțin și nu se mai face de loc. Vasile Alecsandri, de care gazetele și publicațiile literare își aduc din când în când calendaristic aminte, ca să ceară unui colaborator un articol ca un acces și un fel de judecată în patru linii telegrafice, n’a ispitit cu personalitatea lui răgazul și onestitatea profesională a nici Unuia din acei literați constructivi și organizatori, pe care ii oferă studiul universitar și catedra. In aprecieri provizorii și în instantanee mici de Kodak, se cuprinde când un poet când altul din trecutul literaturii. Dar de acest grav inconvenient nu suferă numai literatura. Amatorismul e tot atât de bine reprezintat în științele legate cu pământul românesc, în cereale ca și în petrol, în geografie, în meteorologie și chiar în geologie, pentru care a fost creeat un institut, cu desfășurarea infinit de lentă. Am putea afirma, fără intenții jignitoare, că regiunea științifică cea mai exploatată aparține medicinei și în special diviziunii ei principale, a nașterilor — și acest lucru, probabil grație torentului neîncetat de viață, care bântuie de la sine și ne silește să ne ținem după spumele lui. Ne găsim încă și desigur din cauza unui progres forțat, în starea sufletească a nerăbdării, sporită de plictisul în care se rezolvă acest sentiment. Un zigzag furtunos ne aruncă de la o preocupare la alta, hora vieții noastre a încăput într’un ritm artificial, fiecare din noi face într’o săptămână călătoria repetată de 52 de ori pe an a lui Cristofor Columb, pe un spațiu de un kilometru pătrat. Remediul acestui patinaj, deghizat în zeci de costume diverse, ar fi Venit de la studiul lui Diogen, neturburat în circonferințele lui, la gura unui butoi răsturnat. In bibliotecă și în universitate inteligența românească și-ar fi putut găsi un tempo și o dimensiune constructivă, răpită de evenimentele precipitate în viața nouilor ei generații. Ea nu s’a putut folosi măcar, ca la catolici, de liniștea mănăstirii, de grija împăraților și a Papilor. Biblioteca a intrat în geamantan, cu oglinda, cu peria, cu papucii și cu săpunul de ras și ca la nici un popor în vârsta lui de formație, politica a intrat lătrătoare și injurioasă în toate activitățile, știrbindu-le pe toate și devenind singurul instrument de selecțiune în toate profesiile, meșteșugurile și artele — și în poezie. Singura școală în care se mai poate refugia, într’un program forfotit ca un coș de raci, o preocupare, neîncetat asaltată de preocupările concurente, se poate să fi rămas liceul, unde provincia mai ales, numără profesori de merit, agitați însă de o autoritate sâcâitoare. In universitate începe numaidecât, la cele mai multe facultăți, amatorismul. Profesorii caută febril cu totul altceva decât mulțumirile, desigur măsurate în suprafață, ale catedrei și studenții sunt atrași în orica lor pasională. De câte ori universitatea noastră creează tipul meditativ, indispensabil circulației culturale pe altitudini, acesta se declasează, ca un invalid. Studentul se refuză profesionalmente cu întreaga lui individualitate profesiunii în perspectivă, la exemplul profesorilor lui, absenți din stricta disciplină. Mai este vreme pentru Alecsandri, un clasic al literaturii? Cine e mai mare, vrem să știm, la ghișeu, Alecsandri sau Eminescu?... Dacă e mai mic nu interesează. Dacă e mai mare, de ce ar interesa mai mult? Nu e mai literar să lăsăm libelula să doarmă, învăluită în ciripitul luminii și al ceței alburii de la Mircești, pe mormântul poetului liniștit? Și să vorbim de el, peste 50 de ani, când temperatura bolnavului nostru va fi scăzut... T. ARGHEZI Patruzeci de ani s’au așternut pe mormântul lui Vasile Alecsandri — dar poezia lui, mai ales cea din Pasteluri, a rămas încă tânără ca în prima zi, și pilda vieții sale literare rămâne actuală și pentru generația de azi. Care e taina acestei surprinzătoare vitalități a unei opere care, privită din punctul de vedere al literaturii române, se și pierde parcă în vremurile legendare și eroice ale începuturilor sale? Taina rară a poeziei lui Alecsandri rezidă după noi în marea ei simplicitate, în armoniosul ei echilibru sufletesc, în forma ei autentic românească, am spune aproape populară, înțelegând prin popular comoara etnică a satelor noastre. Am mai adăuga la aceste caracterizări fundamentale două caractere care individualizează această poezie: distincția ei, adică o nobleță naturală, nesilită, ceva vechiu boeresc, și în acelaș timp, prin legături adânci cu pământul țării, ceva dârz răzășesc — și acel caracter de superioară obiectivitate al poetului rustic, dușman al abstracțiilor, străin de patimile și de răsvrătirile sentimentale și intelectuale ale orașului, dar care, legându și viața și inspirația de ritmul etern al anotimpului, nu pierde din vedere constelațiile cerului, dar nici nu uită să observe cel mai umil fir de iarbi sau gura cea mai mică. Definind poezia lui Alecsandri — și ne gândim mai ales la partea ei nemuritoare, la Pasteluri — fără să vrem cităm înseși însușirile poeziei clasice. Și e un adânc adevăr în anecdota povestită de d-șoari Elena Văcărescu, care spunea că, prezintând lui Leconte de Lisle pe Alecsandri,, celebrul șef al parnasienilor francezi și în acelaș timp traducătorul savant al lui Homer și al tragicilor eleni ar fi esclamat: „Da, uitase și să-mi spui că voiai să-mi prezinți pe Virgil* Sânt intr’adevăr între autorul Bucouilor și al Georgicelor deoparte și autorul Pastelurilor de cealaltă, asemănări care nu provin dintr’o influență de cărți citite sau de texte migălos cercetate, ci dintr’o realitate mult mai adâncă. Și Latinul și Românul șiau hrănit versul pe aceleași pășuni și l-au adăpat la aceleași izvoare. Natura rustică, peisajul câmpenesc crugul anotimpurilor, legendele străvechi spuse din fluer de păstori „sub termine fagi” sau povestite în serile posomorâte de iarnă „la gura sobei”, muncile câmpului, aratul, cositul, secera, iată teme comune care fatal, dacă adăugăm și temperamentul atât de mediteranean al omului de la Mircești, trebuiau să producă o poezie Lomelíá, ------ efe /ON PILLÁT Da, Alecsandri e poetul nostru clasic prin excelență. Zadarnic, influențat de moda epocii literare sau de ascendentul pe care romantismul francez și în special Victor Hugo îl păstrau atunci în țara noastră, Alecsandri a încercat în atâtea Legende să adapteze, romantizându-le, temele, procedeele până și imaginile din „Legende des Siècles”. N’a reușit căci această poezie romantică era contrarie adevăratei sale firi și n’a putut da decât flori forțate de seră care n’au supraviețuit modei ce le crease. Nu vreau să spun că cititorul de azi nu va găsi și în Legende bucăți de admirat, — dar sunt tocmai acelea, — ca „Ghioaga lui Briar” de pildă — care, prin caracterul lor neaoș, aproape sălbatec, se apropie mai mult de folklorul și de tradițiile noastre primitive. Acest caracter cu desăvârșire clasic face mărirea, dar și — îmi permit s’o spun — greutatea de înțelegere a lui Alecsandri. Această afirmație va părea multora paradoxală, aproape ridicolă. Cum? — vor obiecta unii — Alecsandri, limpedele Alecsandri, ale cărui versuri transparent de ușoare, din clasele primare ne-am obicinuit să le culegem proaspete pe buze de copii, Alecsandri, „acel rege al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, cum l-a numit Eminescu, facilul Alecsandri — greu de înțeles? poate chiar autor dificil? Iată o glumă nedemnă de seriozitatea unei comemorări. Iar alții vor spune cu aparentă dreptate. Am fi înțeles să ni se vorbească de dificultatea unui poet profund, cugetător — ca Eminescu de pildă —dar dificultatea lui Alecsandri, iată un lucru care într’adevăr nu-l înțelegem. Și totuși, acest lucru e adevărat — pentru generațiile de azi cel puțin. Mai mult, îndrăznesc să afirm că față de starea de receptivitate sufletească specială și de dezechilibrul sentimental al publicului postbelic, poezia lui Eminescu, genială, dar cu adânci surpări de umbre, cu goluri de liniște alături de infinite rezonanțe — atât de subiectivă, dinamică, de un superior dezechilibru creator de armonii noi verbale și sufletești — e mai lesne pătrunsă, e mai ușor primită, mai facilă decât armonia senină, obiectivă și statică a versului lui Alecsandri, de a cărui aparentă limpezime generațiile de azi se lovesc ca de un zid de cristal. Acolo unde crezi că nu e nimic — acolo începe totul. Și suprema artă la Alecsandri e ceea ce e sborul la păsări. Ți se pare un lucru de nimic—e firesc ca pasărea aceasta ce sboară atât de lin cu aripi abia fâlfâite să plutească pe cer. Și totuși ca să ajungă la aceste minuni, omul a trebuit, cu ce trudă, să inventeze aeroplanul greoi. Simplicitatea clasică a lui Alecsandri — iată dificultatea lui: „Omul trist cade pe gânduri și s’apropie de foc“. Câtă subtilitate de gânduri, ce melancolie de sentimente, câte amintiri din propria ta viață și din viața altora nu-ți chiamă în minte acest vers mai evocator, mai tulburător ca un roman întreg. Sau sub aparenta lui simplicitate Imiliar BOHEM sa&AS, dimineața numi iară nu închide oare versul, cu întreita lui repetiție, toate iernile de la noi și fuga nesfârșită a timpului în care fără vrere te simți că pieri și tu? Poezie ușoară —o astfel de poezie? Poezie pentru copii sau pentru bănci de școală?... După noi, poezia lui Alecsandri e prin definiție o poezie care trebue decantată încet, într’un suflet bogat de experiența îndoită a visului și a vieții. Poezie grea și poezie de mare artist, dar poezie născută, nu făcută — poezie care a crescut natural ca o floare de câmp. Poet clasic poet al naturii. Și alți poeți au cântat natura, dar în „Pasteluri” marele merit al lui Alecsandri și în acelaș timp puternica lui originalitate, constă în izolarea naturii în esența ei pură, pe care — ca un alchimist isteț — o desparte de toate elementele străine ce o înăbușeau. Toată cartea — de fapt alcătuită din cele 30 de pasteluri de la început — nu este decât un singur poem: al naturii și al omului de la țară, care trăește în preajma ei. Poeziile în geometrica lor echilibrare, urmând ritmul ceresc al anotimpurilor, se leagănă ca o salbă de preț de pieptul pământului nostru. Suprema lor obiectivitate permite sufletului să alunece pe apa liniștită a contemplării fără s’o tulbure și fără s’o întunece, așa cum privirea poetului luneca odinioară pe luciul Șiretului din lunca de la Mircești. Dar surprinzătoarea putere de a concretiza ceiace vede în linii de o puritate, în stil, aproape japoneză, permite poetului să nu se piardă niciodată în vag, acest abstract al poeziei — fie o comparație definitivă. Răul luciu se’ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce in raza dumineții mișcă solzii lui de aur fie o simplă observație, dar atât de adecvată că te pironește parcă în loc. Când sălbatecele ra(e se abat din sborul lor Bătând apa ntunecată de un nour trecător te aduce întotdeauna la o realitate nebănuită și nesimțită decât de un om care a trăit mult la țară, a cunoscut și a iubit sălbăticiunile pământului, plantele și apele lui. Această cunoaștere în amănunt a vieții de la țară, a vieții moldovenești de pe Siret, dă un farmec de rusticitate autentică, un aspect adesea aproape tehnic acestei poezii care pe alocurea (în pastelurile: Plugurile, Secerișul, Cositul) amintește cele mai bune pagini ale Georgicelor lui Virgiliu. Să cităm nu numai pentru frumusețea ei, dar și pentru felul minunat de exact — și totuși poetic — cum e descrisă operația cositului — o singură strofă de o simplicitate dar și de o măreție antică: lată vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. Unii brazdele răstoarnă, în copili alții le adună. Se clădesc apoi în stoguri și custuh se încunună. Recitind-o nu știi ce să admiri mai mult: splendida imagine odihnitoare din versul al doilea, controlată de oricine a văzut un câmp proaspăt cosit, încă umed de rouă în răsărit de soare — sau mișcarea constructivă și ritmică în desfășurarea muncei cosașilor din celelalte trei. Hotărât lucru, Alecsandri a fost unul din cei mai mari artiști pe care i-a avut limba română. Instinctul său sigur și un gust rar în mânuirea și întrebuințarea cuvintelor, îl fac creatorul graiului nostru poetic. Dacă sintezele verbale ale lui Eminescu genialele și tulburătoarele lui asociații de sunete și de gând au depășit versul lui Alecsandri, ar fi nedrept să uităm că poetul „Mior iței” făurise minunatul instrument verbal al Pastelurilor când autorul „Luceafărului” de mai târziu își căuta încă expresia poetică în vocabularul perimat al lui Bolintineanu. Dacă Alecsandri a reușit să ne dea un vers autentic românesc acolo unde toți înaintașii și contemporanii lui dăduseră greș — poate numai cu excepția lui Eliade în „Sburătorul” și a lui Grig. Alexandrescu în „Umbra lui Mircea la Cozia” — acest fenomen se datorește faptului că Alecsandri — părăsind modelele străine neogrecești, franțuzești sau italienești — care la Văcărești, la Asalhi, la Eliade, dăduseră cu toată calitatea autorilor un lamentabil fiasco — își adăpase arta poetică în apele înviorătoare ale poeziei populare. Vasile Alecsandri, dacă n’a creat, a desrobit poezia noastră populară, cea mai de preț comoară a sufletului național. Și n’a smuls’o numai din întunericul satelor, în care zăcea umilită și necunoscută, dar prin nemuritoarea sa culegere de „Poezii Populare ale Românilor”, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri” a ridicat-o la locul de mare cinste ce i se cuvenea la noi în țară și prin traducerile contemporane în franțuzește, nemțește și englezește putem cu drept spune în întreaga conștiință europeană. „Miorița”, în varianta Alecsandri, rămâne cu „Luceafărul”, lui Eminescu cea mai rară nestemată a poeziei române din toate timpurile. Poet clasic, poet al pământului și al datinei românești, desrobitorul poeziei populare — Alecsandri înseamnă și mai mult pentru noi, el e fondatorul tradiționalismului în literatura noastră. Pilda lui, pilda unei vieți armonioase închinate frumosului etern așa — _—-a? 1 ■ __ Infifiti&a&fiin Pag- W-a) Vasile Mlecsandri