Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1930 (Anul 11, nr. 513-516)

1930-10-05 / nr. 513

ANUL VL-SERIA I-a.­HO. 513 Duminica 5 Octombrie 19307 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE e­r­a 1­­... si Artistic ^ FONDAT IN 1893 Un fulger!' Eram prizonier de război în Bulgaria. Spitalul, în care mă apucase vara convalescent, era instalat intr’un mare botel din Sofia. Stăteam singur într’un fel de i­e­­lulă la etajul de sus și dela fereastra mea, care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-a­­miezi de vară priveliștea sutelor de pheaguri îndrep­tate spre cer. Era cald și liniște. Peste acoperișuri de tablă roșie, toate la fel, tremura în lumină apa morților. Ceasuri în­tregi stăteam acolo singur, între pământ și cer, de-asu­­pra orașului străin — și prin sufletul meu, altădată ani­mat ca o sală zgomotoasă și plină, se perindau acum nu­mai amintiri șterse, imagini fără contur, asemeni nori­lor subțiri care se topeau în cupa de azur a cerului, lă­sând în trecere peste oraș numai umbra lor diafană. Intr’un rând, băgai de seamă că drept în fața mea, peste două șiruri de case, în cadrul unei ferestre mari de la etajul al treilea, a apărut o siluetă gingașe de față. Cu bustul înclinat într-o mișcare plină de grație, se ți­nea cu o mână de marginea de sus a ferestrei și părea că se uită undeva, cu luare-aminte... Mâneca largă a bluzei de vară lunecând în jos, îi desgolise brațul până la umăr. Nu-i puteam distinge fața. Dar după mișcări și după­­ culoarea părului, o presimțeam subțirică și brună. Multă vreme, sau poate numai câteva clipe, am ră­mas așa, cu ochii și cu gândul la această apariție tulbu­rătoare din lumea de care eram despărțit de atâta vre­me... Și după ce a dispărut în umbra odăii, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată ușor în privazul fe­restrei. Zilele următoare străina s’a arătat iarăși în același loc, ținând de­asupra capului brațul ei gol ,care se ză­rea, alb pe fondul de umbră, ca o pată ușoar­ă de lu­mină. Fata nu mă vedea. Dar în monotonia­­ ceasurilor mele, apariția aceasta era o distracție aleasă și fină. Când orașul adormea toropit de căldură, așteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei și, când ea se arăta acolo, o salutam întotdeauna »cu o exclamație, ca pe o primadonă. Intr’o zi, simțind că privește mai stăruitor spre punc­tul în care mă aflam, am fluturat o batistă. Atunci ea a dispărut repede, s’a întors cu un binoclu și s’a uitat în­delung la fereastra mea. Apoi s’a tras puțin în umbra odăii și de acolo mi-a răspuns la fel, cu batista... Așa am făcut cunoștință. Și la atâta s’a mărginit în prima zi corespondența noastră aeriană. A știut ea oare dela început că sunt prizonier de război și,­­cu bunătatea încântătoare a femeii de orice rasă, a vrut numai să-mi aducă o consolare? Poate că fata era romantică și murea de urât ca și mine. Am încercat apoi să intrăm în vorbă de departe prin semne. Ceia ce voiam noi să ne spunem era un lu­cru foarte simplu, în fond. Și nu e de mirare că am iz­butit să ni-1 spunem chiar de a treia zi. Câte nu se pot povesti prin gesturi și prin semne! In câteva zile am trecut prin mată gama de nuanțe a începutului, de la o banală fluturare de batistă care însemna un simplu „bonjour”, până la gestul neașteptat al mânei ,care s’a apropiat lung de gură, ca să-mi trimită peste acoperi­șuri fiorul unei sărutări. Eu unul mă mulțămeam și cu atâta, — ce era să fac? Se vede însă că fețele sunt mai curioase. Prietena mea dorea cu orice preț să ieșim din vagul gesturilor care exprimă numai sen­­timen­te generale, să precizăm. In curând a născocit un nou mijloc de telegrafie opti­­­că: a tăiat litere mari de hârtie și mi le-a arătat, una câte una. La rândul meu, am stricat o sumedenie de for­mulare imprimate de ale spitalului, pe care era scris cu litere chirilice: Lista za hranata, sau cam așa ceva,— ca să alcătuiesc un alfabet. 32 Din­­ volumul Scrisori fără adresă, care se află sub tipar. Dar eram prea departe unul de altul, literele nu se vedeau lămurit. Și pe când eu îi telegrafiam în fran­­uzește, se vede că ea îmi răspundea pe bulgărește. Era imposibil să facem dragoste platoni­că în două limbi așa de diferite... Descurajați, am rămas amândoi cu brațe e în jos. Și de atunci am început să ne spunem iarăși nu­­­mai prin telepatie, ceia ce nu se poate preciza prin g.­âturi. La ceasul știut, ca o floare discret colorată se arăta zilnic în privazul înalt, în lumină, peste acoperișuri monocrome, printre cheaguri mute și pustii. Gândurile și dorințele noastre se în­crucișau în văzduh. Nimeni nu era să ne vadă și noi nu vedeam pe nimeni, ci numai câte o pasăre neștiutoare trecea prin spațiul dintre noi, ca un bolid. Aveam atunci iluzia că sunt singur cu ea, subt cerul ocrotitor și palid, în liniștea suavă care învă­­țe orice altitudine. Dar ajunsă la un punct mort, idila aceasta ae­riană, pe care împrejurările o păstrau în limita celui mai eteric platonism, putea să devie și ea dela o vreme o­­bișnuință anostă și­­ cotidiană, cu tot ce stă pe loc fără schimbare... Intr’o seară târzie, deschisesem fereastra și mă ui­tam, cu gândul dus departe, la o steluță de lângă Ca­­rul­ mare, — o veche cunoștință a mea. Din­spre Balcani se ridicau nori negri, luminați când și când de fulgere albastre. O învăluire scurtă de­­ vânt trecu pe deasupra caselor, în goană. Ca să mă pot mcura în voe de spectacolul furtunii care se apropia, am stins lumina și m’am așezat pe marginea ferestrei, ca de obiceiu, cu picioarele în afară, de-asupra abisului. Norii cuprindeau acum cerul întreg, până la piscul Vitoșei, a cărui creastă neagră se zugrăvea încă pe o fășie de a­zur întunecat. Fără voe­deliii mi se îndreptau spre geamul cunos­cut, la care mă uitasem în zadar toată după-amiaza a­­ceea. Bulgarea mea era acolo. Un fulger viu și îngemănat ne-a descoperit pe unul altuia, de două ori în aceiaș clipă. Intâiu, am crezut că a fost numai o părere. Dar ochii mei, orbiți acum de întuneric, păstrau încă pe retină i­­­­maginea ei: fata era goală... .­­ Intr’o fâlfâire de fulger am văzut-o iar, albă, mișcată în lumina crudă... A fost o clipă numai. Noa^­a a învăluit-o brusc. Și când întunericul s’a sfâșiat din nou, viziunea pierise. N’am mai zărit decât geamul în­chis, care a scânteiat scurt în lumina fulgerului, îmi dăruise tot ce o fată de bulgar, cu sufletul în­tunecat și aspru al neamului ei, putea să dăruiască unui prizonier de război, într’o caldă și sbuciumată noapte de vară. Dar tot­­ ce e frumos și curat pe lume, — fulgul de zăpadă ca și zăpaia pură a fulgerului, minunea gingașe a curcubeului și splendoarea înaltă a aurorei — durează prea puțin, abia câteva clipe... A doua zi am ieșit din spital. Am fost pornit cu ca­­raula spre un lagăr necunoscut, departe. G. TOPIRCEANU G. Topirceanu fc­ i------DOC= *=500--------­ Maxime latinești Urzica e dușmană oricui o atinge. Oricine știe unde îl roade ciorapul. Vulpea, când duce prada în gură își strânge coada covrig, înțeleptul are gura în inimă, iar prostul inima în gură. Cine mănâncă oul, n’o să aibă pui. Oaia mică și la bătrânețe tot miel se chiamă. Dacă s’ar îndeplini toate blestemele, puțini ar scă­pa cu viață. Săracul petrece pe când bogatul duce grijă.­­ Aceiaș pedeapsă se dă cui a tuns oaia și cui a ți­nut-o de picioare. Adesea mănâncă bătaie câinele, ca să se sperie leul. Pasărea când paște se servește mai mult de picioare decât de aripi. Mai bine puțin decât nimic, zice lupul flămând în­ghițind puricele. Degeaba mai gonești pisica, după ce și-a băgat botul în lapte. După trei zile se strică peștele și musafirul, dacă nu e sărat sau prieten de-aproape. După ploaie, se face iarba, după vin, vorbele. Bea pe săturate cine vede patul gata făcut. Ca să vâneze noaptea, pisica doarme ziua. Ticăloșilor și nebunilor li se dă răspuns în doi peri. Orice popă ține la hramul lui și cere să fie res­­frectat. După cum ți-e mutra, așa îți aleg scaunul. De câți ani cântă cucul, și tot n’a învățat să zică altceva decât „cucu“. Cine ține tiparul de coadă, nu-1 ține mult. Cine trimete grindina, își ferește ogorul lui. Cine umblă cu mâna goală, nu scapă nimic pe jos. AL. GRAUR Un ziarist independent — Fragment din romanul „Bărbierul Regelui Mihai" ------———— de ION MINULESCU De vre­o douăzeci de ani și mai bine, adică aproape cam din primele zile de când sosiseră la București apa­ratele „Gillette“ Negoiță Prescureanu se rade singur. Nu face însă lucrul ăsta din calicie, ci mai mult din obiș­nuință, deși la drept vorbind, obișnuința asta înseam­nă o mare economie pentru o biata leafa de șef de ser­viciu, mai ales în vremurile astea, când bărbierii urcă și ei tariful vasului, după valuta elvețiană sau olandeză. In două rânduri totuși, Negoiță a fost nevoit să facă și el câte o excepție. Prima, când s’a dus la Sinaia cu trenul de plăcere, fiind-că a trebuit să plece de-acasă cu noaptea în cap și n’a avut vreme să se radă, și a doua > după ce a scăpat de tifos, fiind-că îi crescuse barba prea deasă și-i fusese teamă să nu se tae, dacă s’ar fi ras singur. De data asta însă, Negoiță Prescureanu este hotărât să se radă pentru a treia oară la bărbier. Dacă patronul prăvăliei „La Bărbierul Regelui Midai” este necunoscu­tul din piața Palatului Regal, atât mai bine. „Noblesse oblige”. Trebue să-l onoreze măcar odată și el, cu co­manda unui „serviciu prompt și antiseptic”... Dacă nu, atât mai rău... Dar, în definitiv, ce are să fie?... O să arunce pe gârlă un pol de parale, și atâta tot... Banii n’are să-i regrete. De asta, e sigur. Va regreta numai faptul că în afară de el și de conu Iorgu Mătăsaru, o să fie încă un bucureștean care o să cunoască povestea Regelui cu urechi de măgar. In seara aceea, Negoiță trebuia să meargă la revista de la „Cărăbuș” unde făcuse rost de un bilet de favoa­re, dintre cele rezervate zilnic funcționarilor ministe­rului artelor. Biletele astea, în felul lor, prezintă pentru leafa unui funcționar, cam aceleași avantaje ca și apa­ratele „Gillette”. Sunt bilete scutite de orice taxă — și către stat și de garderobă, și afară de asta, numerele lor, se găsesc în primele bănci, care sunt cele mai scumpe. Ca orice om cu minte la cap, șeful de serviciu din ministerul artelor și-a aranjat programul zilei, după cum urmează: Dimineața, bine­înțeles, patru ore și ju­mătate, slujbă la minister. După dejun, un somn bun până pe la ora cinci. După somn, o vizită la „Bărbierul Regelui Midas” unde, pentru a treia oară în viața sa, era să se lase ras, de altcineva decât de el însuși. Până pe la ora șapte, o raită pe Calea Victoriei, apoi aperitivul la „Capșa”, masa la „Continental” și pe urmă, la „Cără­buș”... Un program admirabil... Numai că, probabil Ne­goiță Prescureanu n’avusese în vedere și dictonul „L’homme propose, dieu dispose“ și intrase în Bărbieria Regelui Midas, preocupat mai repede de ideea că va da ochii cu nebunul din piața palatului regal, decât de ne­voia de a se lăsa ras de altcine­va. Negoiță însă, pare a fi om fără noroc!... Nu găsește nici de data asta pe cine căuta. Ba, ceva mai mult, nu mai era în prăvălie, nici lucrătorul cu care vorbise în dimineața aceea. In locul lui era altcineva. Tot un necu­noscut... Unul însă care nu se vedea din ușe și se­ res­trângea numai din oglindă... Un domn chel cu bar­bișon și cu monoclu, care nu putea fi lucrător, deși era îmbră­cat tot într’un halat a­lb, sta trântit picior peste picior, într’unul din fotelurile destinate clienților... Domnul chel, cu barbișon și cu monoclu, citea edi­ția specială a unui ziar de seară și arunca din când în când până în tavan, fotogoalele de fum pe care le scotea artistic dintr’o pipă de spumă de mare care-i carambola buzele ca o bilă de biliard. Lucru ciudat însă, domnul din fotoliu, părea mai repede un manechin mecanic. La intrarea lui Negoiță în prăvălie, nu încercase să-și întoarcă nici măcar capul. Șeful de serviciu din Ministerul artelor, se mulțu­mește deocamdată să-l privească de la distanță, tăcut și cu precauțiunea unui om dezorientat, își rotește apoi o­­chii în jurul său, și după ce ia contact cu întregul mo­bilier al noului „salon de ras, tuns și frezat” tușește u­­șor ca să se facă remarcat și așteaptă atât cât ar fi nu­mărat o sumă de douăzeci de lei în monedă metalică a un leu bucata. Domnul din fotoliu însă, n’aude... n’avede!... Negoiță nu știe ce să creadă. Se preface sau doar­me cu adevărat? Se înarmează totuș cu răbdarea înge­rilor de la poarta Raiului, și de data asta, începe să-l examineze din profil. Cei doi oameni însă, deși se privesc reciproc prin oglindă, nu cască nici unul gura. Negoiță se gândește. Asta trebue să fie tot un client. In cele din urmă însă, enervat de atâta așteptare, șeful de serviciu din ministerul artelor, nu mai poate răbda și apropiindu-se de scaunul misteriosului perso­naj, îl trezește cu vocea sa aspră, dar totuș plină de ur­banitate: —■ Mă scuzați, domnule!... Poate vă deranjez... Domnul din fotoliu îi face cu capul, un semn nega­tiv, prin oglindă. — Ași dori să vorbesc cu patronul prăvăliei... Poate că mi-ați putea da Dv. vre­o lămurire. De data asta, domnul chel, cu barbișon și cu mono­clu, își răsucește ceafa pe speteaza fotelului ca o lebădă care și-ar fi gâdilit coada cu ciocul, îl privește numai cu un singur ochi (cel cu monoclu) ca și cum de cellalt ar fi făcut economie și apoi îl întreabă cu oare­care dis­preț: — Dumneata ești ăla de la percepție? Negoiță tresare ofensat, dar totul plin de demnitate. — Nu, domnule!... Eu sunt de la Ministerul artelor!. — De la Ministerul artelor?... Nu cunosc pe ni­meni !... — Ce are a face!... Mi-este perfect egal dacă Dv. cu­noașteți sau nu cunoașteți pe cine­va. Patronul bărbie­­riei însă, când are să mă vadă cred că o să mă cunoască numai de­cât... Dumnealui știe cine sunt... Și încă bine de tot!... — Patronul?... Nu-mi aduc aminte... N’am avut încă onoarea!... — Și nici n’o s’o aveți... că eu n’am nevoe de Dv.„ Eu am treabă cu patronul. — Cu patronul?... Patronul sunt eu!... Negoiță Prescureanu se trage de­odată înapoi, vă­dit impresionat de noul său eșec. — Mă ertați!... Probabil v’am confundat cu un prie­tin al meu, care este și el, tot ca și Dv... bărbier!... De data asta însă, vocea domnului din fotoliu, scâr­­țâe ca ruloul în foițe de hârtie de mătase din vârful spetezei pe care își reazimă capul clienții. — Dar eu nu sunt bărbier, domnule!... Cum îți per­­miți să vorbești așa, cu un om ca mine?... încurcat, Negoiță Prescureanu, apr­oape a și uitat unde se găsește. Nici­odată în viața lui, nu trecuse prin emoții mai teribile ca în aceste ultime două zile... Se grăbește totul să se scuze, cu o voce siropoasă și inco­loră: — Mă ei­tați, stimate domn!... Eu n’am vrut să vă in­sult!... M’a ferit Dumnezeu... Dar, nu mi-ați spus dum­neavoastră singur, că sunteți patronul bărbieriei?... Necunoscutul îl privește cu un surâs plin de milă: — Patronul întreprinderii, domnule !... Patron!... dar nu bărbier de meserie... Eu sunt ziarist independent. Eu râd cu condeiul, nu cu briciul... Râd... și la nevoie, distrug chiar­... distrug, sau dacă îmi place, chiar creez... Fiind­că eu pot face orice... cobor sau înalt... ucid sau reabilitez... și așa mai departe... Fac ce vreau... Nu dau cont nimănui de ce fac... Lui Negoiță Prescureanu parcă începe să-i vină ini­ma la loc. Un ziarist independent, trebue să fie un om civilizat, care poate înțelege numaidecât deosebirea în­tre o confuzie și o insultă. Și șeful de serviciu din ministerul artelor, continuă să se scuze cu demnitatea integrală a gradului său bi­­­rocratic. — Mă ertați!... A fost o eroare... îmi dați voe să mă prezint... Negoiță Prescureanu, șef de serviciu în minis­terul artelor. Ziaristul independent, îi întinde mâna, fără să se ridice însă din fotel. (Continuare în pag. n-a)

Next