Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1931 (Anul 12, nr. 526-529)
1931-01-04 / nr. 526
ANNI .-SERIA-a.Hii 526 NDATOPI: I AL. V. BELDIHAN 1888 — 189? I CONST. HILLE 1897-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE w Literar Duminica 4 ianuarie 1931 si Artistic FONDAT IN 1893 341>69 Anul literar Dei războicoace literatura noastră s’a îmbogățit cu pere den contestabilă valoare. Au fost zece ani de conuă etie și de trainică desvoltare. Ne-am obișnui să fac la fiecare sfârșit de an, bilanțuri satisfăcătore. Fiecare carte bună apărută au fost și destule ărupite, dar acestea nu ne preocupă pentru moment încarea în literatura noastră a sporit. Ne am expimat, de câte ori am avut prilejul, această încredere— toft cum nu ne-am sfiit să semnalăm și fructele nutreau nu destul de coapte, florile degenerate sau ofilitainte de vreme — care cresc, fatal, în orice litratur Bilatul 1 an literar ar trebui făcut la sfârșitul primăveii. lghiderea sezonului literar, înaintea lunilor de vara Sfârșitul anului solar nu coincide deloc cu îndeeniului literar. Sfârșitul anului cel obișnuit căcii toc când activitatea literară e în toiu. Editurile au înce să-și lanseze noutățile și surprizele încă de la marșiui Octombrie. Acesibil la mijlocul sezonului literar, este incomod și dură pricină. Intre producția literară de primăvan și de toamnă e prăpastia de uitare a vacanței. Icenele de vară se citește, probabil, mult. Dar în adap se uită mult. Pe urmă, mai este ceva. Un sezon lit se prezintă ca o epocă bine definită, cu o carater bine limitată în timp. Caracteristică determină evenimente literare care variază de la an la an: demorare, un premiu celebru, debutul unui mari s>r. In sfârșit un sezon literar formează un tot, caeoate fi fragmentat după plac. Poate să fie, pentru cazul literar, numai o dorință de simetrie, de stilizare, sau, pur și simplu, o dorință de a-și ușura una, depunând un efort mai mic. Să zicem că e iar, oricum, e mai natural — și mai util — să tragi ezii la sfârșitul unui sezon literar, nu la «o. mijlocul Ui Așadarjvire înapoi, dealungul acestui an 1930. Ani au primăvară o „Săptămână a poeziei“. Timp de o mână, de la o duminică la altă duminică, toate e librării au oferit cu mărinimie o vitrină poețilorătorii care obișnuesc să se oprească în fața vitrine cărți (sunt și de aceștia!) au putut observa cărțiuri ciudate și nume de puteri de care, probabil, nu auziseră vorbindu-se pana atunci, cărți de renume de poeți. Mărturisesc că nu prea am văzut acestei săptămâni a poeziei. A avut de scop, proba trezească în publicul cititor pofta de a citi versii prea cred că numărul cititorilor de versuri a sla acest prilej. Cei o sută de cititori suplimentari aui în săptămâna poeziei nu înseamnă mare lucrui, care erau ignorați înainte de această binecuvândtămână au rămas ignorați și după ea. Acelaș lucru cei citiți. Săptămâna poeziei nu ia făcut mai decât erau. Fără uitat practic apreciabil, săptămâna poeziei a fost întreprindere interesantă. A fost o experiență. i’mai ales un omagiu adus versului. E destul pent’o considera o întreprindere ratată. Premisenal a fost acordat anul acesta d-lui I. A. Bassara pentru proză și d-lui N. Crainic pentru poezie. D. I. Arabescu este unul din primii noștri nuveliști reali minuțios simț de observație îl caracterizează.n stil sobru, precis, limpede. A isbutit admirabilăvirea micii noastre burghezii provinciale. Atitlui față de viața măruntă și banală pe care o dește totodată îngăduitoare și ironică. Are un humor pe alocurea o ușoară intenție satirică. D. I. A. Baiscu este un artist. Scrie cizelat, cu grijă, căutânisind întotdeauna epitetul cel mai adequat, și fremai concisă. Opera d-sale este, din acest punctlere, un bun exemplu — foarte util în epoca nons subiectivism exagerat și prolix. Acadei premiat romanul „întunecare” al lui Cezar Petr fost o alegere deosebit de fericită. „întunecare”, cel mai bun roman al lui Cezar Petrescu, este și un mare roman al epocei războiului. E cronica ceromplectă și mai cuprinzătoare a anilor de frăți care au precedat și au urmat războiul. Editurtura Națională” a început publicarea operelor de ale lui Caragiale, sub îngrijirea d-lui Paul Zarif excelentă întreprindere. La Ci apărut ediția Poeziilor lui Eminescu, îngrijită d Ibrăileanu. D. Ibrăileanu este cel mai bun eminial nostru. Prefața pe care a pus-o în fruntea ecleziilor lui Eminescu, e plină de puncte de vedere le interpretări adânci și originale. Este un studiu oportanță capitală pentru înțelegerea poeziei lui scu. Anul fost bogat în comemorări. Să pomenim numai derul Romantismului — în special al romantismul cez. S’ar fi căzut să fie comemorat și la noi scenar. Influența romantismului francez asupra lui noastre din prima jumătate a secolului trecut ovârșitoare. Alt cea a nașterii lui Mistral, a stârnit mai mult interpricina lui Alecsandri și a „Gintei latine”. Dar și la producția literară a anului. Sadovupă romanul istoric „Zodia Cancerului” din iarută, a publicat în toamna asta un nou roman „”. Acțiunea, deși se petrece în zilele noastre, etă in atâta poezie încât ai impresia că e o regentă arta lui Sadoveanu păstrează acest parfum diă, de trecut. Personagiile „Baltagului” sunt din zastre. Sufletul lor — al eroinei în special — apare și o asprime primitivă. Femeia aceea care să găsească pe ucigașul bărbatului ei, îl descoperi cinu este moartea, este demnă să stea alături de tragediilor antice. In priGib, I. Mihăescu și-a publicat primul lui roman „Hidromedei“. Gib. Mihăescu se afirmase unul din cei mai talentați nuveliști de după războiu. Calitățile de analiză, patetismul tragic și puterea de viață de care dăduse dovadă în volumele lui de nuvele, se regăsesc, amplificate, în „Brațul Andromedei”. Literatura noastră numără încă un romancier de valoare. G. Topîrceanu a publicat primul său volum de proză, „Scrisori fără adresă“, cuprinzând bucăți cu caracter diferit, în care se regăsesc calitățile de humor din poezile lui. Cezar Petrescu a dat la iveală, unul după altul, la interval de abia câteva săptămâni, două romane: „Calea Victoriei” și „La Paradis general”. Două romane , două orașe și două epoci. Primul: Bucureștii de astăzi. „La Paradis general”: lașul patriarhal, chefliu și pitoresc dinainte de război. In descrierea prezentului ca și în evocarea trecutului Cezar Petrescu păstrează aceleași calități de observație, acelaș meșteșug și aceeași știință a efectului care stau la baza talentului lui. Un nou prim roman al unui nuvelist, acum de curând: „Roxana” a lui Gala Galaction. De la „Bisericuța din răzoare” Galaction nu mai dăduse o carte atât de plină, atât de sugestivă ca „Roxana”. Opera lui începuse să aibă prea mult un caracter fragmentar. Galaction este, printre scriitorii noștri, o excepție .Literatura lui e un pretext pentru punerea și rezolvarea de probleme spirituale. De aici caracterul cam discursiv, cam demonstrativ care apare în „Roxana”. Noroc că artistul Galaction uită câteodată de moralistul Galaction. Camil Petrescu: „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”. Două volume. Prima parte cam confuză, dar străbătută, pe alocurea, de revelații interesante. Sigure calități de analiză. Șovăeli în compoziție. A doua parte, a războiului: minunată. Realism, o pasionată dragoste pentru lucrul trăit și simțit, o limpede viziune a războiului nostru. „Cîntec de comoară“ a Otiliei Cazimir este singurul volum de versuri care merită să fie cetit din producția poetică a acestui an. „Poarta Neagră” a lui Tudor Arghezi. Arghezi care, timp de douăzeci și cinci de ani nu publicase încă nici un volum, a publicat în ultimii patru ani trei volume: „Cuvinte potrivite”, ,,Icoane de lemn” anul trecut, și, în toamna asta „Poarta Neagră”, O parte de senzație. Impresii din închisoare. Un subiect minunat pentru verva mușcătoare și pentru cruda și nemiloasa viziune de viață a lui Arghezi. Sunt pagini în „Poarta Neagră” înfiorătoare, de o îndrăzneală de expresie uimitoare, și în acelaș timp de un efect artistic admirabil. Acesta este secretul — unul din secretele — artei magistrale a lui Arghezi. Știe, cu un meșteșug care îi aparține exclusiv, să exprime lucrurile cele mai abjecte în fraze, ritmuri și imagini atât de surprinzătoare și de noi încât cetitorul nu mai vede abjecțiunea subiectului, furat de strălucirea expresiei, Arghezi simte o deosebită plăcere la acest joc. A ajuns să exprime într’adevăr orice, literalmente. E o virtuozitate unică. Am hotărît să facem din acest bilanț o antologie de mențiuni bune. N’am pomenit nici de toate cărțile apărute, cum n’am pomenit nici de toate fițuicile zise reviste literare, care apar și dispar în fiecare lună. Polemicile și răfuelile diverse le păstrăm pentru sfârșitul sezonului” literar actual. Suntem la mijlocul lui. Ni se anunță surprize mari. Aducându-ne aminte de cărțile bune din anul trecut, le așteptăm cu multă curiozitate și cu încredere pe acelea care au să vie. AL. A. PHILIPPIDE M. Utea-Pașcanu Nuduri Cântec de pescar ,De-ai goni fie norocul Fie idealurile”,.. In amurg străjeru! De pe ’nalt catarg, A zărit cum cerul S’a surpat în larg, Și-au pornit pescarii, îndrăzneți și teferi, Pe-ale mării aici La vânat luceferi, Cu năvoade grele Pe subt neguri rele, Spintecând zăgazuri — Trec prin vijelia Ce din mari talazuri Și-a stârnit mânia. „Hei! Vegheați năeri — Și cu noi puteri Urmăriți misterul, Căci din bezna groasă, S’ar putea tot cerul Să vă cadă ’n plasă!“ Norii dau asalt, Peste cornul lunii, Țipă din înalt Pasărea furtunii. Un catarg, ca sârma, Sfredelește largul. A rupt marea cârma și s’a frânt catargul. Brațele vânjoase Trag odgoane groase. Vin vâltori asupra, Pânzele s’au rupt, Noapte e deasupra, Noapte dedesupt, Urlă uraganul... Râde căpitanul: — „Ce-mi priviți în zare? Țărmul e departe. Pe pământ sau mare, Moartea nu-i tot moarte? Să gonim spre maluri Biciuiți de valuri? Lasă-le în horă Volbura să-și sbiere... Tu, cel dela proră, Ce te-a prins, muere, De-ți proptești de gratii Tremurul și plânsul? Hei! Matrozii tații, Peste bord cu dânsul! „Inodați, voinici, Cântecul luminii, Ce-i dacă pe-aici Ne pândesc richinii? Dorul de pământ, Pentru ce ne-ar bate? Sloboziți în vânt Tunurile toate! „Tu, cel cu scufia Pe-o sprinceană trasă, Ce înfrunți tăria Și de vânt nu-ți pasă. Vino lângă mine, Nu privi sponciș, Să te văd mai bine Și să bem, cruciș, înfrățiți de mare După vechiul chip, Din rachiul tare Cel din urmă șip“. Geme uraganul... Strigă căpitanul: — „Ce, din goana sorții, V’a prins spaima morții? Vă bociți, pe față, Teama de sfârșit Și-ați pornit spre viață — Pentru ce-ați pornit? Firavi și pitici, V’a făcut țărâna. Hai, scăpați de-aici, Dacă vă dă mâna! „Numai eu rămân Tot pescar bătrân. Nu sunteți voi teferi, Să vânați luceferi... Râd de-a mării trâmbă, Scuip pe soarta strâmbă, Ard, printre primejdii, Flacăra nădejdii. EMINESCU Trăsnetele ’nfrunt, Să mă văd că sunt. Pentru ce mi-aș‘teme Pieritoarea vreme? Ce mi-i, dacă vântul Vrea să-mi prade-avântul Și rânjind petrece Moartea în năhlap? Nici prin gând nu-mi trece Pielea să mi-o scap“. Dar, cu trosnet, vasul De pescari s’a frânt Și s’a frânt și glasul Auit de vânt, Bezna se dărâmă, Valuri isbucnesc, Cresc și să sfărâmă, Sfărâmate — cresc. Râde uraganul... „Unde-i căpitanul Ce ’nfrunta vecia? Unde i-s năerii, Ce-au vânat misterul Stelelor puzderii?“ Râde vijelia, Apele și cerul... GEORGE LESNEA MypriM O € 31 Ct Pe Moaca am cunoscut-o într’o tânără și albă zi de iarră. In casă mirosea a Crăciun, o ceară, amigdale prăjite și a apă de flori. De dimineață, a venit părintele Veniamin. Mic și înfoiat în antereie, a intrat izbind portița cu umărul, măturând umătul cu patrafirul coclit și împrăștiind aburi fumurii, de parcă barba căruntă și pletele zburlite i se risipeau înger. In urma lui, dascălul Petrache călca mărunțel, privind în pământ și tipărind omătul cu picioarele, ca și cum n’ar fi avut altă treabă decât să astupe urmele lăsate de bocancii mari și potcoviți ai părintelui. Pe cerdac așteptau, spășiți, copiii cei mari. Băiatul avea în ochi toată bucuria nouă a vacanței, și nasturii tunicuței de licean sclipeau o sărbătoare. Lângă el se frământa pe loc Margareta, „Ghiavolul“, cum o botezase a doua oară, cu nume alintat și păgân, părintele Veniamin. Margareta era năstuță, slabă și neagră, avea mânile prea lungi, nasul ascuțit și ochii albaștri și fără astâmpăr. Ca totdeauna, îmbrăcămintea ei era neisprăvită: își rătăcise pe nu știu unde gulerașul de la rochie și-și pieptănase numai una din cele două codițe galbene din care făcea câte un culbec la fiecare ureche. = r— ‘ dt* OISUA.CA Zi MIR Iar în casă, la geamul aburit aștepta, cu inima mititică bătând repede subt rochița nouă, fetița care eram eu, — care trăește încă și a cărei inimă o simt bătând uneori cu aceiași grabă neliniștită, cu aceiași bucurie care doare puțin. Părintele Veniamin a intrat în casă, s’a închinat la icoane, a întins, tuturor o mână albăstrie și rece, apoi a adulmecat, cu nasul lui mic și mobil, aerul călduț al odăii. — Pui ramașag c’ai făcut și cu fisticuri, cucoană Catia! — Am făcut pleacă, anume pentru sfinția ta, a răspuns mama ferindu-și zâmbetul. In fiecare an, părintele Veniamin blagoslovea și gusta „turtele“. Gusta câte o farfurie din fiecare fel, risipind pe patrafir fără mituri străvezii, nucă pisată și mărgele de sirop. După ce blagoslovea și vinul, gustându-l cu răbdare și măsură, se ridica urnindu-și cu greu de pe scaun colecția de anterese și-și controla catarama curelei. Atunci, se făcea liniște. Toată lumea știa ce-o să spuie părintele Veniamin. — Și de Sfântu Ioan, cucoană Catia, nu uita să trimiți la biserică o colivioară, de sufletul lui conu’ Ionică, Dumnezeu să-l ierte... Ca ’n fiecare an, dascălul Petrache și-a dus repede mâna la gură, strângând amarnic ochii. — Părinte, a răspuns mama, domol, — iar ai uitat. Pe tata îl chema Alexandru, nu Ion... Părintele și-a înălțat încet, cu mirare, pămătufurile sure ale sprincenelor. Pe urmă s’a luminat: — Că bine zici, taică! Conu’ Ionică era socrul lui conu’ Vasilică Bogdan... Mai uit și eu... Dă, bătrânețele! Părintele Veniamin s’a dus. In urna lui, a început să ningă. Poate că sus în cer, dincolo de văzduhul de cărți, îngeri mărunței și harnici tăiau cu forfecuțe de argint și așezau pe farfurii foile subțiri de „turte“ pentru ziua cea mare, — și fărămiturile albe cădeau peste ograda noastră, încet, ostenite, că vin de departe. Și prin ninsoarea aceia de sărbătoare, a sosit un oaspete străin. Nu era Moș-Crăciun. — Moș-Crăciun nu umblă ziua mare. Dar aducea daruri. II chema Panaite Havrici. Purta cojocel cu față roșie, căciulă mițoasă și cizme scurte cu carâmbul răsfrânt, cum poartă încă unii „mazili“ de prin ținutul Romanului. Tata i-a întins mâna, i-a zis „bade Panaite“ și l-a poftit în casă. Omul și-a netezit pletele lungi, despărțite cu cărare la mijloc, s’a închinat la icoane și a vorbit rar: — Sărut mâna, duducuță, și mulțumesc pentru cinste, cucoane torgule. Dară eu n’am când zăbovi. Am venit de mi-am luat feciorul de la seminar. Am stat de vorbă cu părintele director și am aflat că Gheorghieș al meu are purtări frumoase. Și de asta mă vedeți acuma cu inima ușoară. Pe fecior l-am mânat dea dreptul la gară cu buclucurile lui, și eu am venit să vă aduc niște lucrușoare de la cucoana Casandra, bunica dumneavoastră. Și pe urmă om grăbi și eu la gară, să nu prăpădim trina, s’apuce Gheorghieș desară colindele’n sat... Omul s’a aplecat asupra traistei pe care o așezase cu grijă lângă ușorul ușii. — Ce face bunicuța? a întrebat mama cu glas schimbat, micșorat și dulce. — Apoi, sănătoasă... numa’ cât nu vede. Și de astâmpărat tot nu se astâmpără, și nici somnul nu se prinde de dumneaei... Și mi-a spus să păzesc ca pe mare lucru Joșnic sare în pășună a II-aX