Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1931 (Anul 12, nr. 526-529)

1931-01-04 / nr. 526

ANNI .-SERIA-a.­Hii 526 NDATOPI: I AL. V. BELDIHAN 1888 — 189? I CONST. HILLE 1897-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE w Literar Duminica 4 ianuarie 1931 si Artistic FONDAT IN 1893 3­41>69 Anul literar Dei războicoace literatura noastră s’a îmbogă­țit cu pere den contestabilă valoare. Au fost zece ani de con­uă e­tie și de trainică desvoltare. Ne-am obișnui să fac la fiecare sfârșit de an, bilanțuri sa­­tisfăcătore. Fiecare carte bună apărută­­ au fost și destule ăru­­pite, dar acestea nu ne preocupă pentru moment încarea în literatura noastră a sporit. Ne am expimat, de câte ori am avut prilejul, această în­credere— toft cum nu ne-am sfiit să semnalăm și fructele nutreau nu destul de coapte, florile degene­rate sau ofilitainte de vreme — care cresc, fatal, în orice litratur Bilatul 1 an literar ar trebui făcut la sfârșitul primăveii. lghiderea sezonului literar, înaintea lu­nilor de vara Sfârșitul anului solar nu coincide de­loc cu în­deeniului literar. Sfârșitul anului cel obiș­nuit căcii toc când activitatea literară e în toiu. Edi­turile au înce să-și lanseze noutățile și surprizele în­că de la m­arși­ui Octombrie. Acesibil la mijlocul sezonului literar, este in­comod și dură pricină. Intre producția literară de primă­van și de toamnă e prăpastia de uitare a va­canței. Ic­enele de vară se citește, probabil, mult. Dar în ad­ap se uită mult. Pe urmă, mai este ceva. Un sezon lit se prezintă ca o epocă bine definită, cu o cara­ter bine limitată în timp. Caracteristică determin­ă evenimente literare care variază de la an la an: d­emorare, un premiu celebru, debutul unui mari s>r. In sfârșit un sezon literar formează un tot, cae­oate fi fragmentat după plac. Poate să fie, pentru cazul literar, numai o dorință de sime­trie, de stilizare, sau, pur și simplu, o dorință de a-și ușura una, depunând un efort mai mic. Să zi­cem că e iar, oricum, e mai natural — și mai util — să tragi ezii la sfârșitul unui sezon literar, nu la «o. mijlocul Ui Așadarjvire înapoi, dealungul acestui an 1930. Ani au primăvară o „Săptămână a poeziei“. Timp de o mână, de la o duminică la altă dumini­că, toate e librării au oferit cu mărinimie o vitri­nă poețilorătorii care obișnuesc să se oprească în fața vitrine cărți (sunt și de aceștia!) au putut ob­serva cărți­uri ciudate și nume de puteri de care, probabil, nu auziseră vorbindu-se pana atunci, cărți de renume de poeți. Mărturisesc că nu prea am văzut acestei săptămâni a poeziei. A avut de scop, proba trezească în publicul cititor pofta de a citi versii prea cred că numărul cititorilor de versuri a sla acest prilej. Cei o sută de cititori su­plimentari aui în săptămâna poeziei nu înseamnă mare lucrui, care erau ignorați înainte de această binecuvândtămână au rămas ignorați și după ea. Acelaș lucru cei citiți. Săptămâna poeziei nu ia făcut mai decât erau. Fără uitat practic apreciabil, săptămâna poe­ziei a fost întreprindere interesantă. A fost o ex­periență. i’mai ales un omagiu adus versului. E destul pent’o considera o întreprindere ratată. Premisenal a fost acordat anul acesta d-lui I. A. Bassara pentru proză și d-lui N. Crainic pentru poezie. D. I. Arabescu este unul din primii noștri nu­­veliști reali minuțios simț de observație îl carac­terizează.­n stil sobru, precis, limpede. A isbutit admirabil­­ăvirea micii noastre burghezii provin­ciale. Atit­lui față de viața măruntă și banală pe care o dește totodată îngăduitoare și ironică. Are un humor pe alocurea o ușoară intenție satirică. D. I. A. Baiscu este un artist. Scrie cizelat, cu gri­jă, căutânisind întotdeauna­ epitetul cel mai ade­­quat, și fre­mai concisă. Opera d-sale este, din a­­cest punctlere, un bun exemplu — foarte util în epoca nons subiectivism exagerat și prolix. Acadei premiat romanul „întunecare” al lui Cezar Petr fost o alegere deosebit de fericită. „în­tunecare”, cel mai bun roman al lui Cezar Petres­­cu, este și un mare roman al epocei războiului. E cronica ceromplectă și mai cuprinzătoare a ani­lor de frăți care au precedat și au urmat războiul. Editurtura Națională” a început publicarea operelor d­e ale lui Caragiale, sub îngrijirea d-lui Paul Zarif excelentă întreprindere. La Ci­ apărut ediția Poeziilor lui Eminescu, îngrijită d Ibrăileanu. D. Ibrăileanu este cel mai bun eminial nostru. Prefața pe care a pus-o în fruntea ecleziilor lui Eminescu, e plină de puncte de vedere le interpretări adânci și originale. Este un studiu oportanță capitală pentru înțelegerea poeziei lui scu. Anul fost bogat în comemorări. Să pomenim numai de­rul Romantismului — în special al ro­­mantismul cez. S’ar fi căzut să fie comemorat și la noi scenar. Influența romantismului francez asupra lu­i noastre din prima jumătate a secolu­lui trecut ovârșitoare. Alt cea a nașterii lui Mistral, a stârnit mai mult inter­pricina lui Alecsandri și a „Gintei la­tine”.­­ Dar și la producția literară a anului. Sadovupă romanul istoric „Zodia Canceru­lui” din iarută, a publicat în toamna asta un nou roman „”. Acțiunea, deși se petrece în zilele noastre, etă in atâta poezie încât ai impresia că e o regentă arta lui Sadoveanu păstrează acest parfum diă, de trecut. Personagiile „Baltagului” sunt din zastre. Sufletul lor — al eroinei în spe­cial — apare și o asprime primitivă. Femeia a­­ceea care să găsească pe ucigașul bărbatului ei, îl descoperi cinu este moartea, este demnă să stea alături de­ tragediilor antice. In priGib, I. Mihăescu și-a publicat primul lui roman „Hidromedei“. Gib. Mihăescu se afirmase unul din cei mai talentați nuveliști de după războiu. Calitățile de analiză, patetismul tragic și puterea de viață de care dăduse dovadă în volumele lui de nuvele, se regăsesc, amplificate, în „Brațul Andromedei”. Lite­ratura noastră numără încă un romancier de valoare. G. Topîrceanu a publicat primul său volum de pro­ză, „Scrisori fără adresă“, cuprinzând bucăți cu carac­ter diferit, în care se regăsesc calitățile de humor din poezile lui. Cezar Petrescu a dat la iveală, unul după altul, la interval de abia câteva săptămâni, două romane: „Ca­lea Victoriei” și „La Paradis general”. Două romane , două orașe și două epoci. Primul: Bucureștii de astăzi. „La Paradis general”: lașul patriarhal, chefliu și pito­resc dinainte de război. In descrierea prezentului ca și în evocarea trecutului Cezar Petrescu păstrează ace­leași calități de observație, acelaș meșteșug și aceeași știință a efectului care stau la baza talentului lui. Un nou prim roman al unui nuvelist, acum de cu­rând: „Roxana” a lui Gala Galaction. De la „Bisericuța din răzoare” Galaction nu mai dăduse o carte atât de plină, atât de sugestivă ca „Roxana”. Opera lui începu­se să aibă prea mult un caracter fragmentar. Galaction este, printre scriitorii noștri, o excepție .Literatura lui e un pretext pentru punerea și rezolvarea de probleme spirituale. De aici caracterul cam discursiv, cam demon­strativ care apare în „Roxana”. Noroc că artistul Galac­tion uită câteodată de moralistul Galaction. Camil Petrescu: „Ultima noapte de dragoste, pri­ma noapte de război”. Două volume. Prima parte cam confuză, dar străbătută, pe alocurea, de revelații inte­resante. Sigure calități de analiză. Șovăeli în compoziție. A doua parte, a războiului: minunată. Realism, o pasio­nată dragoste pentru lucrul trăit și simțit, o limpede vi­ziune a războiului nostru. „Cîntec de comoară“ a Otiliei Cazimir este singurul volum de versuri care merită să fie cetit din producția poetică a acestui an. „Poarta Neagră” a lui Tudor Arghezi. Arghezi care, timp de douăzeci și cinci de ani nu publicase încă nici un volum, a publicat în ultimii patru ani trei volum­e: „Cuvinte potrivite”, ,,I­coane de lemn” anul trecut, și, în toamna asta „Poarta Neagră”, O parte de senzație. Impresii din închisoare. Un subiect minunat pentru ver­va mușcătoare și pentru cruda și nemiloasa viziune de viață a lui Arghezi. Sunt pagini în „Poarta Neagră” în­fiorătoare, de o îndrăzneală de expresie uimitoare, și în acelaș timp de un efect artistic admirabil. Acesta este secretul — unul din secretele — artei magistrale a lui Arghezi. Știe, cu un meșteșug care îi aparține exclu­siv, să exprime lucrurile cele mai abjecte în fraze, rit­muri și imagini atât de surprinzătoare și de noi încât cetitorul nu mai vede abjecțiunea subiectului, furat de strălucirea expresiei, Arghezi simte o deosebită plăcere la acest joc. A ajuns să exprime într’adevăr orice, lite­ralmente. E o virtuozitate unică. Am hotărît să facem din acest bilanț o antologie de mențiuni bune. N’am pomenit nici de toate cărțile apă­rute, cum n’am pomenit nici de toate fițuicile zise re­viste literare, care apar și dispar în fiecare lună. Pole­­micile și răfuelile diverse le păstrăm pentru sfârșitul sezonului” literar actual. Suntem la mijlocul lui. Ni se anunță surprize mari. Aducându-ne aminte de cărțile bune din anul trecut, le așteptăm cu multă curiozitate și cu încredere pe acelea care au să vie. AL. A. PHILIPPIDE M. Utea-Pașcanu Nu­duri Cântec de pescar ,De-ai goni fie norocul Fie idealurile”,.. In amurg străjeru! De pe ’nalt catarg, A zărit cum cerul S’a surpat în larg, Și-au pornit pescarii, îndrăzneți și teferi, Pe-ale mării aici La vânat luceferi, Cu năvoade grele Pe subt neguri rele, Spintecând zăgazuri — Trec prin vijelia Ce din mari talazuri Și-a stârnit mânia. „Hei! Vegheați năeri — Și cu noi puteri Urmăriți misterul, Căci din bezna groasă, S’ar putea tot cerul Să vă cadă ’n plasă!“ Norii dau asalt, Peste cornul lunii, Țipă din înalt Pasărea furtunii. Un catarg, ca sârma, Sfredelește largul. A rupt marea cârma și s’a frânt catargul. Brațele vânjoase Trag odgoane groase. Vin vâltori asupra, Pânzele s’au rupt, Noapte e deasupra, Noapte dedesupt, Urlă uraganul... Râde căpitanul: — „Ce-mi priviți în zare? Țărmul e departe. Pe pământ sau mare, Moartea nu-i tot moarte? Să gonim spre maluri Biciuiți de valuri? Lasă-le în horă Volbura să-și sbiere... Tu, cel dela proră, Ce te-a prins, muere, De-ți proptești de gratii Tremurul și plânsul? Hei! Matrozii tații, Peste bord cu dânsul! „Inodați, voinici, Cântecul luminii, Ce-i dacă pe-aici Ne pândesc richinii? Dorul de pământ, Pentru ce ne-ar bate? Sloboziți în vânt Tunurile toate! „Tu, cel cu scufia Pe-o sprinceană trasă, Ce înfrunți tăria Și de vânt nu-ți pasă. Vino lângă mine, Nu privi sponciș, Să te văd mai bine Și să bem, cruciș, înfrățiți de mare După vechiul chip, Din rachiul tare Cel din urmă șip“. Geme uraganul... Strigă căpitanul: — „Ce, din goana sorții, V’a prins spaima morții? Vă bociți, pe față, Teama de sfârșit Și-ați pornit spre viață — Pentru ce-ați pornit? Firavi și pitici, V’a făcut țărâna. Hai, scăpați de-aici, Dacă vă dă mâna! „Numai eu rămân Tot pescar bătrân. Nu sunteți voi teferi, Să vânați luceferi... Râd de-a mării trâmbă, Scuip pe soarta strâmbă, Ard, printre primejdii, Flacăra nădejdii. EMINESCU Trăsnetele ’nfrunt, Să mă văd că sunt. Pentru ce mi-aș‘tem­e Pieritoarea vreme? Ce mi-i, dacă vântul Vrea să-mi prade-avântul Și rânjind petrece Moartea în năhlap? Nici prin gând nu-mi trece Pielea să mi-o scap“. Dar, cu trosnet, vasul De pescari s’a frânt Și s’a frânt și glasul Auit de vânt, Bezna se dărâmă, Valuri isbucnesc, Cresc și să sfărâmă, Sfărâmate — cresc. Râde uraganul... „Unde-i căpitanul Ce ’nfrunta vecia? Unde i-s năerii, Ce-au vânat misterul Stelelor puzderii?“ Râde vijelia, Apele și cerul... GEORGE LESNEA MypriM O € 31 Ct Pe Moaca am cunoscut-o într’o tânără­ și albă zi de iarr­ă. In casă mirosea a Crăciun, o ceară, a­migdale prăjite și a apă de flori. De dimineață, a venit părintele Veniamin. Mic și înfoiat în antereie, a intrat izbind portița cu umărul, măturând umătul cu patrafirul coclit și împrăștiind a­­buri fumurii, de parcă barba căruntă și pletele zburlite i­ se risipeau în­ger. In urma lui, dascălul Petrache călca mărunțel, privind în pământ și tipărind omătul cu­ pi­cioarele, ca și cum n’ar fi avut altă treabă decât să as­tupe urmele lăsate de bocancii mari și potcoviți ai pă­rintelui. Pe cerdac așteptau, spășiți, copiii cei mari. Băiatul avea în ochi toată bucuria nouă a vacanței, și nasturii tunicuței de licean sclipeau o sărbătoare. Lângă el se frământa pe loc Margareta,­­ „Ghiavolul“, cum o boteza­se a doua oară, cu nume alintat și păgân, părintele Venia­min. Margareta era năstuță, slabă și neagră, avea mânile prea lungi, nasul ascuțit și ochii albaștri și fără astâm­păr. Ca totdeauna, îmbrăcămintea ei era neisprăvită: își rătăcise pe nu știu unde gulerașul de la rochie și-și piep­­tănase numai una din cele două codițe galbene din care făcea câte­ un culbec la fiecare ureche. = r­— ‘ dt* OISUA­­.CA Zi MIR Iar în casă, la geamul aburit aștepta, cu inima miti­tică bătând repede subt rochița nouă, fetița care eram eu, — care trăește încă și a cărei inimă o simt bătând uneori cu aceiași grabă neliniștită, cu aceiași bucurie care doare puțin. Părintele Veniamin a intrat în casă, s’a închinat la icoane, a întins, tuturor o mână albăstrie și rece, apoi a adulmecat, cu nasul lui mic și mobil, aerul călduț al odăii. — Pui ramașag c’ai făcut și cu fisticuri, cucoană Catia! — Am făcut pleacă, anume pentru sfinția­ ta, a răs­puns mama ferindu-și zâmbetul. In fiecare an, părintele Veniamin blagoslovea și gusta „turtele“. Gusta câte o farfurie din fiecare fel, ri­sipind pe patrafir fără mituri străvezii, nucă pisată și mărgele de sirop. După ce blagoslovea și vinul, gustân­­du-l cu răbdare și măsură, se ridica urnindu-și cu greu de pe scaun colecția de anterese și-și controla catarama curelei.­ Atunci, se făcea liniște. Toată lumea știa ce-o­­ să spuie părintele Veniamin. — Și de Sfântu­ Ioan, cucoană Catia, nu uita să tri­miți la biserică o colivioară, de sufletul lui conu’ Ionică, Dumnezeu să-l ierte... Ca ’n fiecare an, dascălul Petrache și-a dus repede mâna la gură, strângând amarnic ochii. — Părinte, a răspuns mama, domol, — iar ai uitat. Pe tata îl chema Alexandru, nu Ion... Părintele și-a înălțat încet, cu mirare, pămătufurile sure ale sprincenelor. Pe urmă s’a luminat: — Că bine zici, taică! Conu’ Ionică era socrul lui conu’ Vasilică Bogdan... Mai uit și eu... Dă, bătrânețele! Părintele Veniamin s’a dus. In urna lui, a început să ningă. Poate că sus în cer, dincolo de văzduhul de cărți, îngeri mărunței și harnici tăiau cu forfecuțe de argint și așezau pe farfurii foile subțiri de „turte“ pen­tru ziua cea mare, — și fărămiturile albe cădeau peste ograda noastră, încet, ostenite, că vin de departe. Și prin ninsoarea aceia de sărbătoare, a sosit un oaspete străin. Nu era Moș-Crăciun. — Moș-Crăciun nu umblă ziua mare. Dar aducea daruri. II chema Panaite Havrici. Purta cojocel cu față roșie, căciulă mițoasă și cizme scurte cu carâmbul răsfrânt, cum poartă încă unii „mazili“ de prin ținutul Romanului. Tata i-a întins mâna, i-a zis „bade Panaite“ și l-a poftit în casă. Omul și-a netezit pletele lungi, despărțite cu cărare la mijloc, s’a închinat la icoane și a vorbit rar: — Sărut mâna, duducuță, și mulțumesc pentru cinste, cucoane torgule. Dară eu n’am când zăbovi. Am venit de mi-am luat feciorul de la seminar. Am stat de vorbă cu părintele director și am aflat că Gheorghieș al meu are purtări frumoase. Și de asta mă vedeți acuma cu inima ușoară. Pe fecior l-am mânat dea dreptul la gară cu buclucurile lui, și eu am venit să vă aduc niște lucrușoare de la cucoana Casandra, bunica dumnea­voastră. Și pe urmă om­ grăbi și eu la gară, să nu pră­pădim trina, s’apuce Gheorghieș desară colindele’n sat... Omul s’a aplecat asupra traistei pe care o așezase cu grijă lângă ușorul ușii. — Ce face bunicuța? a întrebat mama cu glas schim­bat, micșorat și dulce. — Apoi, sănătoasă... numa’ cât nu vede. Și de astâm­părat tot nu se astâmpără, și nici somnul nu se prinde de dumneaei... Și mi-a spus să păzesc ca pe mare lucru Joșnic sare în pășună a II-aX

Next