Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1931 (Anul 12, nr. 539-542)

1931-04-05 / nr. 539

ANUL X.-SERIA II-A.-RB 533 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ *4 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE L­iterar Duminică 5 Aprilie 1931 si Artistic FONDAT IN 1893 P. Carp d i­n trecuta mărire” a lașilor .Pe marginea lui ,Iloan Vodă cel Cumplit11 Se cunosc relațiunile dușmănoase dintre B. P. Has­deu și junimistul P. P. Carp, atât sub raport politic cât și literar-științific. Carp a criticat principiile lui Hasdeu despre drep­tul român și economia politică; i-a condamnat atitudi­nea anti-boerească în politică; a criticat pe „Răzvan și Vidra” și pe „Ioan Vodă cel Cumplit”. După ce-l combătuse pe Hasdeu în 1865 într-o scri­soare semnată cu pseudonimul „P. Bătăușul”, P. Carp publică o a doua epistolă deschisă cătră Hasdeu în „Revista Dunării” (din 1 ianuarie 1866) , In ea Carp se ocupă mai pe larg de „Ioan Vodă cel Cumplit”. Recunoscând autorului „un talent însemnat de pro­zator”, Carp constată că: „talentul d-tale a putut să alunece a scrie o carte,... al cărei merit istoric însă e mai mult decât îndoelnic”. Carp îi contestă lui Hasdeu: obiectivitatea, iubi­rea și respectul științei, a cărei deviză e adevărul; iu­birea de oameni. „Ați arătat atât de puțină obiectivitate, d-le Has­deu, încât fiecare linie din cartea dv. ne pare dictată de ură și de patimă”, „împrejurarea că istoricul nu a putut uita pe jur­nalist, n’a fost fatală, d-le Hasdeu. Ea v’a orbit într’a­­tâta, încât ați necunoscut și pe loan Vodă și mijlocul social, în care a trăit”. „loan Vodă n’a fost nici mai mult nici mai puțin decât un aventurier, un condotier, viteaz și genial ca mai toți condotierii, a cărui singură țintă însă era tro­nul iar nu binele Moldovei, și a cărui singure mijloace erau tirania și cruzimea”. „loan Vodă e în ochii d-tale un domn național și democrat, pen­tru ca a prigonit pe boeri și pe călugări" Carp arată ce important a fost rolul călugărilor pentru menținerea sentimentului religios, „care mai mult decât oricare a contribuit a ne da puterea tre­buincioasă pentru apărarea vetrelor noastre în centra cotropirii turcești, încât Ioan Vodă, clătinând temelia acestui așezământ, amenința însăși naționalitatea noa­stră; uitați că ideile democratice nu pot fi folositoare decât acolo, unde inters-état puternic știe a neutraliza aspirațiunile despotice atât a unei clase cât și a unui om. In timpul lui loan Vodă eliberarea poporului de jos de sub jugul aristocrației clericale și laice nu poate avea consecință decât de a pune pe acel popor sub ju­gul tronului și, dacă e chestiune de jug, prefer jugul a 000 la jugul unui singur”. In concluzie loan Vodă rămâne pentru P. Carp: „nimic alta decât un ambițios viteaz și un războinic genial”. Și, observă P. Carp ironic: „multe pagine din car­tea d-tale au locul lor în foaia Aghiuță, iar nu într’un op serios de istorie“. Ceea ce ne interesează în special în această critică judițioasă, este patriotismul local, moldovenizmul lui Carp, jicnit de un pasagiu cuprins în loan Vodă cel Cumplit. In capitolul II, § 7 al cărții lui Hasdeu, unde este vorba de mutarea capitalei Moldovei (Suceava) la Iași, stă scris: „Strigat-au oare Sucevenii contra Iașilor în 1572 precum strigă acum­­­ Ieșenii contra Bucureș­tilor?” Aceste rânduri ironice ale lui Hasdeu au avut da­rul să trezească în P. Carp coarda duioasă a ptriotu­­lui moldovean, care răspunde cu aceste rânduri poeti­ce, elegiace, care închee recenzia critică: „Vorbind despre mutarea capitalei de la Suceava la Iași, exclamați cu o crudă ironie „Strigat-au oare Su­cevenii contra Iașului1 1­2) la 1572, precum strigă acum Ieșenii contra Bucureștilor?”, — zic crudă ironie, căci în adevăr e crudă de a bănui ieșenilor plângerile lor. Putem cere de la om să-și îndeplinească datoria, chiar când împlinirea ei ne impune sacrificii dureroase; nu putem însă să-i facem o crimă, că aruncă o căutare jalnică asupra celor pierdute. „Când Chamisso, după mulți ani de exil revine să revadă locul nașterii sale, castelul, în care își încercase primele păsuri și în care frumoasa această lume deș­teptase primul său surâs, a dispărut și el nu găsește decât un plug, care silențios dar binefăcător taie braz­de pe locul vetrei părintești. Poetul binecuvintează plu­gul, totodată însă o lacrimă curge din mișcatul său ochiu: „Așa și noi ieșenii, d-le Hasdeu, binecuvântăm Uni­rea, ce ca plugul din poezia lui Chamisso dă rodire iu­bitei noastre patrii, să ne fie iertat însă a da o lacrimă târgului, ce ne-a văzut născând și care în puțină vre­me nu va fi decât palidul reflex al trecutei sale măriri. „A interpreta însă această lacrimă ca o manifes­tare antiunionistă, este o insinuațiune insultătoare, ce noi toți moldovenii o respingem și de care v-ați fi ferit, dacă ați fi avut mai multă iubire și mai multe cunoș­tințe de natura omenească”. Intre cântăreții apusei măriri a Iașilor de altădată se cuvine să punem și pe Petre Carp! LIVIU MARIAN «Qisimima Odaliscă 1) Prima ediție a lui loan Vodă e din 1865. 2) Moldoveanul Carp făcând citatul din Hasdeu înlocuește forma „Iașilor” cu „lașului”. ifc­i Saiâna Sri­da fest Sru ■pz------ cfe V. MAXIMILIAN Curaghiozlâcul recent cu mutatul Operei rom­âne,­­ când la Lyric când la Teatrul Eforiei, mi-a adus amin­te de așa numita Societate Lyrică Română. Ceiace s’a întâmplat cu Opera, s’a întâmplat întotdeauna cu cân­tăreții români, cei mai oropsiți dintre artiști. Și aceasta numai din cauză că Opera Română n’a putut nici până acum să-și aibă un local propriu fără de care ori­ce încercare de a se­ face ceva serios, e ză­­dar­nică. Acei care au voit să reînființeze Opera Româ­nă, trebuiau să nu piardă din vedere o vorbă româ­nească, care spune în primul rând: „Lac să fie că broa­ște se găsesc“. Nu vreau să fac cu asta nici o aluzie rău­tăcioasă la vocea cântăreților. Dimpotrivă, vreau nu­mai să dovedesc, că dacă până astăzi s’ar fi construit un teatru pentru Operă, am fi avut și mai multe ele­mente și nici Statul, nici conducătorii Operei și mai cu seamă cântăreții, n’ar fi trecut prin emoțiile de deu­năzi, când toată presa anunța că Opera Română a ră­mas fără local. Dar,cântecul acesta (mă exprim astfel fiindcă e vorba de operă) cântecul acesta referitor la situația cântăreților români, e foarte vechi. Pe vremuri, Opera Română se producea în Teatrul Național, trei luni în fiecare an, alternând reprezentațiile de muzică cu reprezentațiile de teatru. Din amestecul artiștilor acestor două genuri, au eșit deseori excelente repre­zentații de operetă, care nu odată au salvat situația financiară a ambelor genuri. Totuși opera stinghe­rea, iudispunea drama, și pe conducătorii ei, care spuneau că ar avea mai multe drepturi asupra localului, întrucât pentru ei se construise clădirea Tea­trului Național. Din pricina acestor fricțiuni, aproape în fiecare an se vorbea de încetarea activității Operei Române, mai cu seamă că fiind nevoită să joace numai trei luni, în casă străină, nu putea să reziste cheltuieli­lor. Așa că după o existență sâcâită de 17 ani, în anul 1902 se hotărăște în sfârșit desființarea acelei opere care dăduse cântăreți ca: I. Dimitrescu, Gr. Gabrieles­­cu, Darclée, Theodorini, Nuovina și atâția alți. Aceștia avuseseră însă buna inspirație și norocul să se expatrie­­ze la vreme, astfel că la desființarea Operei Române se găseau în plin succes pe scenele din străinătate. Cei­­ care rămăseseră în țară, artiști de valoare ca: Băje­­naru, Aurel Eliade, basul Teodorescu, Mara D’Asty și alții îngrijorați de soarta lor, văzându-se pe drum, strâng un număr de elemente care promiteau și por­nesc la lucru, sub conducerea maestrului Ștefănescu, stăruind în menținerea Operei și înființând „Societatea Lir­ică Română“. Această societate urma să joace operă și operetă într-un teatru particular. Deocamdată se închiriase în acest scop, Teatrul Edison, devenit mai târziu „Teatrul Modern“. Deși eram încă în conservator, mem­brii fondatori ai acestei societăți, prin reprezentantul lor, mi-au ofe­rit și mie un loc de societar, botezându-mă „basul co­mic“ al Societății. .Eu­ și bas! Dar, în sfârșit, dacă niște cântăreți îmi spuneau că sunt bas, eu trebuia s-o cred. Alai cu seamă că și tenorul Klain era calificat tot de Ras. Apoi onoarea de a fi societar, alături de niște ar­tiști, pe care-i știam și de care nu mă puteam apropia decât numai până în galeria Teatrului Național, — pentru onoarea aceasta ași fi primit să fiu și soprană.­ îmi era egal numai să-i aud de aproape și să cânt și eu alături de marii noștri cântăreți. Există însă alt proverb românesc: „Găina care cân­t y,.f­eara, difte intiața -«­are oue-A Proverb­ul• -ăsta ni se a­­plica de minune, pe vremea aceia, nouă cântăreților. Seara cântam dar dimineața, ouă, adică parale, joc! Astăzi așa, mâine așa, entuziasmul începuse să ne scadă la toți și cu el începuse să scadă rău de tot, și în­casările. De speriați, domnii membri fondatori, văzând că nu primesc nici­un ban, în schimbul muncii lor, în­cepură­ să părăsească Societatea, unul câte unul, fie pentru un timp mai îndelungat, fie numai pentru câte­ o seară, cântând ori pe unde li se oferea angajament. Din această pricină, reprezentațiile se schimbau cel mai devreme în ziua, dacă nu chiar în seara pentru ca­re erau anunțate. Singura reprezentație care se juca sigur era opereta: „Nitouche“. Opere­ta: „Maria de Rohan“, „Traviata“, „Favorita“ sau „Lucia de Lamer­­moor“ erau înlocuite cu „Nitouche“. Gospodăria Socie­tății Lyrice Române, pornită slab chiar de la început, mer­g din rău în mai rău. Așa fiind, rândurile cântăreților de operă începu­ră să se rărească tot mai mult. Tenorul renunța­se fără părere de rău la titlul de societar și se angajase aiurea. Și când asta? Tocmai când opera „Lucia de Lamer­­moor“ era gata să fie reprezentată. Spre a se salva si­tuația, maestrul Ștefănescu, după multe cercetări, a aflat că la Galați, se găsea o trupă de operă italiană și că în această trupă există un tenor admirabil numit Del Coco. Imediat expediază agenției Kaufmann ur­mătoarea telegramă: „Trimite Del Coco, cântă Bucu­rești mâine Mercuri Lucia“. Până seara a și venit răspunsul: „Del Coco sosește Mercuri dimineața repetiție“. Bucurie mare pe noi, se tipăresc afișe cu Del Coco, marele tenor de la Scala din Milano. Se dau știri la ziare, totul e pregătit și Societatea Lyrică Română se credea salvată pentru mult timp. In dimineața reprezentației, vedem un tip înalt, cu o căciulă de oaie, un surtuc de mașinist și cu niște ciz­me lungi până peste genunchi, care se plimba prin fața teatrului Lyric. Era Del Coco. II invităm în sala de re- U­m­b­r­ ­u nu regret că nu mă mai iubești (Nu m’ai iubit desigur niciodată), — Regret doar florile de pe ferești Și muzica de plăci, automată... De ce-mi îngheți dar ochii, când încerc să mai admir alt umăr de ivoriu? Și pentru ce mă’n­con­juri cu un cerc indiferent, rigid, izolatoriu? Rechiamă-ți umbra rece de aici! Căci subt luminile de primăvară Vreau săruturile ce-mi interzici — Pe orice gură caldă de fecioară. YACASSA petiție, se fac prezentările de rigoare și, până la sosi­rea orchestrei, maestrul Ștefănescu se așează la pian să treacă odată cu artiștii partitura de muzică. In „Lucia de Lamermoor“, după două pagini, vine partea baritonului. La replică, și cu voce plină, încep să cânte în același timp baritonul Eliade din dreapta pianului și Del Coco din stânga. — Așteaptă, — îi spune maestrul Ștefănescu lui Del Coco, — îți fac cn semn când începi. Apoi reia intrarea baritonului. Eliade și cu Del Coco, la replică, încep din nou amândoi. — Pardon, — îi spune Eliade pe italienește, — par­tea asta o cânt eu. — Vă înșelați, — îi răspunde italianul, — eu o cânt. — Nu, — interveni maestrul Ștefănescu, — dum­neata cânți mai târziu, asta-i partea baritonului. — Tocmai, partea mea, — răspunde Italianul. — Cum? — Nu joc cu rolul baritonului? Am rămas trăzniți. — Mă rog, d-le, — întrebă maestrul, ca aiurit, — nu ești d-ta Del Coco? — Da, eu sunt. — Atunci cântă rolul tenorului. — Cum o să cânt, dacă sunt bariton? — N’avem nevoie de bariton, d-le. Nouă ne trebuie tenor. — Bine dar atunci de ce m’ați chemat pe mine? Și zicând acestea, scoase telegrama din buzunar, în care scria clar: „Trimite Del Coco, cântă București Miercuri „Lu­cia“. Săracul, ce era el vinovat dacă telegrama nu fu­sese lămurită. Seara tot publicul, care venise să audă pe marele tenor de la Scala din Milano, în „Lucia“ a fost obligat să vadă nu știu pentru a câta oară opereta „Nitouche“, salvatoarea tuturor situațiilor încurcate și a tuturor răgușelilor. ■ In asemenea condiții de administrație și cu piedi­­cele ce i se puneau chiar de către fondatorii ei, Socie­­tatea Lyrică Română abea își ducea zilele, și asta da­torită numai câtorva dintre artiști, care nu o părăseau, fiindcă nu-i chema nimeni în altă parte. Printre ace­știa eram și e­i. Trecuse aproape ș­ase luni și nu pri­misem decât 72 lei, adică partea de societar clasa I-a ce mi se cuvenea pe tot acest interval. In așteptarea unor timpuri mai bune din cauza atâtor lipsuri, sim­țeam cum devin tot mai subțire și la trup și la voce. Vocea mea de bas era în primejdie să se transforme, Crarhieniyü Societății , dăndu-și spam­a desigur că li se evaporează „basul comic“, au hotărît să-mi dea un beneficiu, potrivit obiceiului de pe atunci. Obligațiile pentru mine erau: să plătesc chiria sălii și orchestra. Artiștii îmi jucau gratis. Erau obișnuiți cu asta. Ziua în care trebuia să dau acest beneficiu era 26 ianuarie, de două ori 13, prin urmare de două ori ghinion, iar tea­trul în care ne găseam atunci era Teatrul Lyric. Ne mutasem din teatrul Edison de două luni pe motiv că el era pricina pentru care nu venea public la reprezen­tațiile noastre. Antreprenorul ne lăsase bucuros să ple­căm, cu tot contractul. De pe urma încasărilor noastre nu-și scotea nici măcar încălzitul și luminatul. Personalul artistic fiind descompus, mi-a fost im­posibil să găsesc o singură operă sau operetă întreagă și o pot juca la beneficiul meu. Eram forțat să recurg la sistemul reprezentațiilor „coupé“. Am făcut deci un program dintr’o operetă într’un act „Lischen și Fritz­­chen“, actul al II-lea din opereta „Inima și Mâna“ și ac­tul I din opera comică „Crispin și Dumătră“. Prin ur­mare, dela afiș o porneam cu stângul. In ce privește vânzarea biletelor, să mă bazez pe reputația mea sau a Societății Lyrice, ar fi fost o nebunie. Am luat deci biletele la subsuoară și am plecat în căutarea mușteriilor. Or, prietenii mei de atunci erau toți golani ca și mine. Alergătura mea a fost zădarnică și am înțeles că trebuie să mă resemnez la vânzarea de seară. Era o Duminică. Totuși, abia am putut atinge o încasare de 300 de lei exact, chiria pe care și-a reținut-o antreprenorul Teatrului Lyric. Cu toate acestea repre­zentația sa a început și a mers liniștit până după actul al II-lea din „Inima și Mâna“. Potrivit obiceiului, după acest act, orchestra a venit să-și ia plata. Dar­ia de un­de nu-i. Le-am explicat, i-am rugat­ nimic de făcut. Și-au luat instrumentele și au plecat frumos acasă, lă­­sându-mă în culmea disperării, tocmai când era să în­cep actul de operă. Operă fără orchestră, cine a mai văzut? Cu toate astea, trebuia să continuu reprezentația. Am eșit pe scenă și am anunțat publicul că orchestra nevoind să aștepte plata până a doua zi (trebuia să spun ast­fel) a plecat; de aceia, cer indulgență, fiindcă suntem ne­voiți să continuăm reprezentația cu acompaniament de pian. Vai Dumnezeule, ce-am auzit și ce-am văzut în seara aceia, după încheierea cuvântării mele! Voiu ține minte și pe lumea cealaltă. Parcă se scoborâse in­fernul în Teatrul Liric. fluictueli, fluerături, trântiri de scaune, înjurături, mai mult sau mai puțin decente, potrivit locurilor de unde veneau, unele dela cei cu plată la adresa mea, altele dela gratuiții cei mulți la a­­dresa muzicanților. Cu foarte multă greutate și mulțu­mită numai apariției maestrului Șefănescu, care a­­compania la pian, am putut să continuăm reprezenta­ția. Publicul însă devenise rece și posomorât ca la mort. Eu eram mortul. Cântam și mă gândeam cu gro­ază. Dacă acum a fost așa, ce o să fie după spectacol, îmi făceam planuri peste planuri, nu știam cum e mai bine: să dorm în teatru sau să sar gardul prin dos și să fug prin Cișmigiu. O întâmplare fericită m’a salvat. Pe la mijlocul actului I din „Crispin și Cumătră“, cumătră, adică mo­artea, îi dă lui Crispin, adică mie, o pungă cu bani. Cu punga în mână, amărît în sufletul meu, dar fericit în situația rolului, aveam de cântat: „Acum am bani, i Continuare in pag. 11-a)

Next