Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1931 (Anul 12, nr. 539-542)
1931-04-05 / nr. 539
ANUL X.-SERIA II-A.-RB 533 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ *4 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică 5 Aprilie 1931 si Artistic FONDAT IN 1893 P. Carp d in trecuta mărire” a lașilor .Pe marginea lui ,Iloan Vodă cel Cumplit11 Se cunosc relațiunile dușmănoase dintre B. P. Hasdeu și junimistul P. P. Carp, atât sub raport politic cât și literar-științific. Carp a criticat principiile lui Hasdeu despre dreptul român și economia politică; i-a condamnat atitudinea anti-boerească în politică; a criticat pe „Răzvan și Vidra” și pe „Ioan Vodă cel Cumplit”. După ce-l combătuse pe Hasdeu în 1865 într-o scrisoare semnată cu pseudonimul „P. Bătăușul”, P. Carp publică o a doua epistolă deschisă cătră Hasdeu în „Revista Dunării” (din 1 ianuarie 1866) , In ea Carp se ocupă mai pe larg de „Ioan Vodă cel Cumplit”. Recunoscând autorului „un talent însemnat de prozator”, Carp constată că: „talentul d-tale a putut să alunece a scrie o carte,... al cărei merit istoric însă e mai mult decât îndoelnic”. Carp îi contestă lui Hasdeu: obiectivitatea, iubirea și respectul științei, a cărei deviză e adevărul; iubirea de oameni. „Ați arătat atât de puțină obiectivitate, d-le Hasdeu, încât fiecare linie din cartea dv. ne pare dictată de ură și de patimă”, „împrejurarea că istoricul nu a putut uita pe jurnalist, n’a fost fatală, d-le Hasdeu. Ea v’a orbit într’atâta, încât ați necunoscut și pe loan Vodă și mijlocul social, în care a trăit”. „loan Vodă n’a fost nici mai mult nici mai puțin decât un aventurier, un condotier, viteaz și genial ca mai toți condotierii, a cărui singură țintă însă era tronul iar nu binele Moldovei, și a cărui singure mijloace erau tirania și cruzimea”. „loan Vodă e în ochii d-tale un domn național și democrat, pentru ca a prigonit pe boeri și pe călugări" Carp arată ce important a fost rolul călugărilor pentru menținerea sentimentului religios, „care mai mult decât oricare a contribuit a ne da puterea trebuincioasă pentru apărarea vetrelor noastre în centra cotropirii turcești, încât Ioan Vodă, clătinând temelia acestui așezământ, amenința însăși naționalitatea noastră; uitați că ideile democratice nu pot fi folositoare decât acolo, unde inters-état puternic știe a neutraliza aspirațiunile despotice atât a unei clase cât și a unui om. In timpul lui loan Vodă eliberarea poporului de jos de sub jugul aristocrației clericale și laice nu poate avea consecință decât de a pune pe acel popor sub jugul tronului și, dacă e chestiune de jug, prefer jugul a 000 la jugul unui singur”. In concluzie loan Vodă rămâne pentru P. Carp: „nimic alta decât un ambițios viteaz și un războinic genial”. Și, observă P. Carp ironic: „multe pagine din cartea d-tale au locul lor în foaia Aghiuță, iar nu într’un op serios de istorie“. Ceea ce ne interesează în special în această critică judițioasă, este patriotismul local, moldovenizmul lui Carp, jicnit de un pasagiu cuprins în loan Vodă cel Cumplit. In capitolul II, § 7 al cărții lui Hasdeu, unde este vorba de mutarea capitalei Moldovei (Suceava) la Iași, stă scris: „Strigat-au oare Sucevenii contra Iașilor în 1572 precum strigă acum Ieșenii contra Bucureștilor?” Aceste rânduri ironice ale lui Hasdeu au avut darul să trezească în P. Carp coarda duioasă a ptriotului moldovean, care răspunde cu aceste rânduri poetice, elegiace, care închee recenzia critică: „Vorbind despre mutarea capitalei de la Suceava la Iași, exclamați cu o crudă ironie „Strigat-au oare Sucevenii contra Iașului1 12) la 1572, precum strigă acum Ieșenii contra Bucureștilor?”, — zic crudă ironie, căci în adevăr e crudă de a bănui ieșenilor plângerile lor. Putem cere de la om să-și îndeplinească datoria, chiar când împlinirea ei ne impune sacrificii dureroase; nu putem însă să-i facem o crimă, că aruncă o căutare jalnică asupra celor pierdute. „Când Chamisso, după mulți ani de exil revine să revadă locul nașterii sale, castelul, în care își încercase primele păsuri și în care frumoasa această lume deșteptase primul său surâs, a dispărut și el nu găsește decât un plug, care silențios dar binefăcător taie brazde pe locul vetrei părintești. Poetul binecuvintează plugul, totodată însă o lacrimă curge din mișcatul său ochiu: „Așa și noi ieșenii, d-le Hasdeu, binecuvântăm Unirea, ce ca plugul din poezia lui Chamisso dă rodire iubitei noastre patrii, să ne fie iertat însă a da o lacrimă târgului, ce ne-a văzut născând și care în puțină vreme nu va fi decât palidul reflex al trecutei sale măriri. „A interpreta însă această lacrimă ca o manifestare antiunionistă, este o insinuațiune insultătoare, ce noi toți moldovenii o respingem și de care v-ați fi ferit, dacă ați fi avut mai multă iubire și mai multe cunoștințe de natura omenească”. Intre cântăreții apusei măriri a Iașilor de altădată se cuvine să punem și pe Petre Carp! LIVIU MARIAN «Qisimima Odaliscă 1) Prima ediție a lui loan Vodă e din 1865. 2) Moldoveanul Carp făcând citatul din Hasdeu înlocuește forma „Iașilor” cu „lașului”. ifci Saiâna Srida fest Sru ■pz------ cfe V. MAXIMILIAN Curaghiozlâcul recent cu mutatul Operei române, când la Lyric când la Teatrul Eforiei, mi-a adus aminte de așa numita Societate Lyrică Română. Ceiace s’a întâmplat cu Opera, s’a întâmplat întotdeauna cu cântăreții români, cei mai oropsiți dintre artiști. Și aceasta numai din cauză că Opera Română n’a putut nici până acum să-și aibă un local propriu fără de care orice încercare de a se face ceva serios, e zădarnică. Acei care au voit să reînființeze Opera Română, trebuiau să nu piardă din vedere o vorbă românească, care spune în primul rând: „Lac să fie că broaște se găsesc“. Nu vreau să fac cu asta nici o aluzie răutăcioasă la vocea cântăreților. Dimpotrivă, vreau numai să dovedesc, că dacă până astăzi s’ar fi construit un teatru pentru Operă, am fi avut și mai multe elemente și nici Statul, nici conducătorii Operei și mai cu seamă cântăreții, n’ar fi trecut prin emoțiile de deunăzi, când toată presa anunța că Opera Română a rămas fără local. Dar,cântecul acesta (mă exprim astfel fiindcă e vorba de operă) cântecul acesta referitor la situația cântăreților români, e foarte vechi. Pe vremuri, Opera Română se producea în Teatrul Național, trei luni în fiecare an, alternând reprezentațiile de muzică cu reprezentațiile de teatru. Din amestecul artiștilor acestor două genuri, au eșit deseori excelente reprezentații de operetă, care nu odată au salvat situația financiară a ambelor genuri. Totuși opera stingherea, iudispunea drama, și pe conducătorii ei, care spuneau că ar avea mai multe drepturi asupra localului, întrucât pentru ei se construise clădirea Teatrului Național. Din pricina acestor fricțiuni, aproape în fiecare an se vorbea de încetarea activității Operei Române, mai cu seamă că fiind nevoită să joace numai trei luni, în casă străină, nu putea să reziste cheltuielilor. Așa că după o existență sâcâită de 17 ani, în anul 1902 se hotărăște în sfârșit desființarea acelei opere care dăduse cântăreți ca: I. Dimitrescu, Gr. Gabrielescu, Darclée, Theodorini, Nuovina și atâția alți. Aceștia avuseseră însă buna inspirație și norocul să se expatrieze la vreme, astfel că la desființarea Operei Române se găseau în plin succes pe scenele din străinătate. Cei care rămăseseră în țară, artiști de valoare ca: Băjenaru, Aurel Eliade, basul Teodorescu, Mara D’Asty și alții îngrijorați de soarta lor, văzându-se pe drum, strâng un număr de elemente care promiteau și pornesc la lucru, sub conducerea maestrului Ștefănescu, stăruind în menținerea Operei și înființând „Societatea Lirică Română“. Această societate urma să joace operă și operetă într-un teatru particular. Deocamdată se închiriase în acest scop, Teatrul Edison, devenit mai târziu „Teatrul Modern“. Deși eram încă în conservator, membrii fondatori ai acestei societăți, prin reprezentantul lor, mi-au oferit și mie un loc de societar, botezându-mă „basul comic“ al Societății. .Eu și bas! Dar, în sfârșit, dacă niște cântăreți îmi spuneau că sunt bas, eu trebuia s-o cred. Alai cu seamă că și tenorul Klain era calificat tot de Ras. Apoi onoarea de a fi societar, alături de niște artiști, pe care-i știam și de care nu mă puteam apropia decât numai până în galeria Teatrului Național, — pentru onoarea aceasta ași fi primit să fiu și soprană. îmi era egal numai să-i aud de aproape și să cânt și eu alături de marii noștri cântăreți. Există însă alt proverb românesc: „Găina care cânt y,.feara, difte intiața -«are oue-A Proverbul• -ăsta ni se aplica de minune, pe vremea aceia, nouă cântăreților. Seara cântam dar dimineața, ouă, adică parale, joc! Astăzi așa, mâine așa, entuziasmul începuse să ne scadă la toți și cu el începuse să scadă rău de tot, și încasările. De speriați, domnii membri fondatori, văzând că nu primesc niciun ban, în schimbul muncii lor, începură să părăsească Societatea, unul câte unul, fie pentru un timp mai îndelungat, fie numai pentru câte o seară, cântând ori pe unde li se oferea angajament. Din această pricină, reprezentațiile se schimbau cel mai devreme în ziua, dacă nu chiar în seara pentru care erau anunțate. Singura reprezentație care se juca sigur era opereta: „Nitouche“. Opereta: „Maria de Rohan“, „Traviata“, „Favorita“ sau „Lucia de Lamermoor“ erau înlocuite cu „Nitouche“. Gospodăria Societății Lyrice Române, pornită slab chiar de la început, merg din rău în mai rău. Așa fiind, rândurile cântăreților de operă începură să se rărească tot mai mult. Tenorul renunțase fără părere de rău la titlul de societar și se angajase aiurea. Și când asta? Tocmai când opera „Lucia de Lamermoor“ era gata să fie reprezentată. Spre a se salva situația, maestrul Ștefănescu, după multe cercetări, a aflat că la Galați, se găsea o trupă de operă italiană și că în această trupă există un tenor admirabil numit Del Coco. Imediat expediază agenției Kaufmann următoarea telegramă: „Trimite Del Coco, cântă București mâine Mercuri Lucia“. Până seara a și venit răspunsul: „Del Coco sosește Mercuri dimineața repetiție“. Bucurie mare pe noi, se tipăresc afișe cu Del Coco, marele tenor de la Scala din Milano. Se dau știri la ziare, totul e pregătit și Societatea Lyrică Română se credea salvată pentru mult timp. In dimineața reprezentației, vedem un tip înalt, cu o căciulă de oaie, un surtuc de mașinist și cu niște cizme lungi până peste genunchi, care se plimba prin fața teatrului Lyric. Era Del Coco. II invităm în sala de re- Umbr u nu regret că nu mă mai iubești (Nu m’ai iubit desigur niciodată), — Regret doar florile de pe ferești Și muzica de plăci, automată... De ce-mi îngheți dar ochii, când încerc să mai admir alt umăr de ivoriu? Și pentru ce mă’nconjuri cu un cerc indiferent, rigid, izolatoriu? Rechiamă-ți umbra rece de aici! Căci subt luminile de primăvară Vreau săruturile ce-mi interzici — Pe orice gură caldă de fecioară. YACASSA petiție, se fac prezentările de rigoare și, până la sosirea orchestrei, maestrul Ștefănescu se așează la pian să treacă odată cu artiștii partitura de muzică. In „Lucia de Lamermoor“, după două pagini, vine partea baritonului. La replică, și cu voce plină, încep să cânte în același timp baritonul Eliade din dreapta pianului și Del Coco din stânga. — Așteaptă, — îi spune maestrul Ștefănescu lui Del Coco, — îți fac cn semn când începi. Apoi reia intrarea baritonului. Eliade și cu Del Coco, la replică, încep din nou amândoi. — Pardon, — îi spune Eliade pe italienește, — partea asta o cânt eu. — Vă înșelați, — îi răspunde italianul, — eu o cânt. — Nu, — interveni maestrul Ștefănescu, — dumneata cânți mai târziu, asta-i partea baritonului. — Tocmai, partea mea, — răspunde Italianul. — Cum? — Nu joc cu rolul baritonului? Am rămas trăzniți. — Mă rog, d-le, — întrebă maestrul, ca aiurit, — nu ești d-ta Del Coco? — Da, eu sunt. — Atunci cântă rolul tenorului. — Cum o să cânt, dacă sunt bariton? — N’avem nevoie de bariton, d-le. Nouă ne trebuie tenor. — Bine dar atunci de ce m’ați chemat pe mine? Și zicând acestea, scoase telegrama din buzunar, în care scria clar: „Trimite Del Coco, cântă București Miercuri „Lucia“. Săracul, ce era el vinovat dacă telegrama nu fusese lămurită. Seara tot publicul, care venise să audă pe marele tenor de la Scala din Milano, în „Lucia“ a fost obligat să vadă nu știu pentru a câta oară opereta „Nitouche“, salvatoarea tuturor situațiilor încurcate și a tuturor răgușelilor. ■ In asemenea condiții de administrație și cu piedicele ce i se puneau chiar de către fondatorii ei, Societatea Lyrică Română abea își ducea zilele, și asta datorită numai câtorva dintre artiști, care nu o părăseau, fiindcă nu-i chema nimeni în altă parte. Printre aceștia eram și ei. Trecuse aproape șase luni și nu primisem decât 72 lei, adică partea de societar clasa I-a ce mi se cuvenea pe tot acest interval. In așteptarea unor timpuri mai bune din cauza atâtor lipsuri, simțeam cum devin tot mai subțire și la trup și la voce. Vocea mea de bas era în primejdie să se transforme, Crarhieniyü Societății , dăndu-și spama desigur că li se evaporează „basul comic“, au hotărît să-mi dea un beneficiu, potrivit obiceiului de pe atunci. Obligațiile pentru mine erau: să plătesc chiria sălii și orchestra. Artiștii îmi jucau gratis. Erau obișnuiți cu asta. Ziua în care trebuia să dau acest beneficiu era 26 ianuarie, de două ori 13, prin urmare de două ori ghinion, iar teatrul în care ne găseam atunci era Teatrul Lyric. Ne mutasem din teatrul Edison de două luni pe motiv că el era pricina pentru care nu venea public la reprezentațiile noastre. Antreprenorul ne lăsase bucuros să plecăm, cu tot contractul. De pe urma încasărilor noastre nu-și scotea nici măcar încălzitul și luminatul. Personalul artistic fiind descompus, mi-a fost imposibil să găsesc o singură operă sau operetă întreagă și o pot juca la beneficiul meu. Eram forțat să recurg la sistemul reprezentațiilor „coupé“. Am făcut deci un program dintr’o operetă într’un act „Lischen și Fritzchen“, actul al II-lea din opereta „Inima și Mâna“ și actul I din opera comică „Crispin și Dumătră“. Prin urmare, dela afiș o porneam cu stângul. In ce privește vânzarea biletelor, să mă bazez pe reputația mea sau a Societății Lyrice, ar fi fost o nebunie. Am luat deci biletele la subsuoară și am plecat în căutarea mușteriilor. Or, prietenii mei de atunci erau toți golani ca și mine. Alergătura mea a fost zădarnică și am înțeles că trebuie să mă resemnez la vânzarea de seară. Era o Duminică. Totuși, abia am putut atinge o încasare de 300 de lei exact, chiria pe care și-a reținut-o antreprenorul Teatrului Lyric. Cu toate acestea reprezentația sa a început și a mers liniștit până după actul al II-lea din „Inima și Mâna“. Potrivit obiceiului, după acest act, orchestra a venit să-și ia plata. Daria de unde nu-i. Le-am explicat, i-am rugat nimic de făcut. Și-au luat instrumentele și au plecat frumos acasă, lăsându-mă în culmea disperării, tocmai când era să încep actul de operă. Operă fără orchestră, cine a mai văzut? Cu toate astea, trebuia să continuu reprezentația. Am eșit pe scenă și am anunțat publicul că orchestra nevoind să aștepte plata până a doua zi (trebuia să spun astfel) a plecat; de aceia, cer indulgență, fiindcă suntem nevoiți să continuăm reprezentația cu acompaniament de pian. Vai Dumnezeule, ce-am auzit și ce-am văzut în seara aceia, după încheierea cuvântării mele! Voiu ține minte și pe lumea cealaltă. Parcă se scoborâse infernul în Teatrul Liric. fluictueli, fluerături, trântiri de scaune, înjurături, mai mult sau mai puțin decente, potrivit locurilor de unde veneau, unele dela cei cu plată la adresa mea, altele dela gratuiții cei mulți la adresa muzicanților. Cu foarte multă greutate și mulțumită numai apariției maestrului Șefănescu, care acompania la pian, am putut să continuăm reprezentația. Publicul însă devenise rece și posomorât ca la mort. Eu eram mortul. Cântam și mă gândeam cu groază. Dacă acum a fost așa, ce o să fie după spectacol, îmi făceam planuri peste planuri, nu știam cum e mai bine: să dorm în teatru sau să sar gardul prin dos și să fug prin Cișmigiu. O întâmplare fericită m’a salvat. Pe la mijlocul actului I din „Crispin și Cumătră“, cumătră, adică moartea, îi dă lui Crispin, adică mie, o pungă cu bani. Cu punga în mână, amărît în sufletul meu, dar fericit în situația rolului, aveam de cântat: „Acum am bani, i Continuare in pag. 11-a)