Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1931 (Anul 12, nr. 548-551)

1931-06-07 / nr. 548

ANUL X.-SERIA II-a.-No 540 cm­m„Ti­ cl­ I AL. V. BELDIMAN 1008-1897 FONDATORI­­I CONSI. MILLS 1897-1920 1900 a 8­a­a F, 2 — 7 LEI EXEMPLARUL IN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminica 7 Iunie 1931 si Artistic FONDAT IN 1893 După marile reportagii, rezultat al vagabondări­­i­lor lui prin lume de la New-York la Senegal și din In­­­dia în Antile, Paul Morand s-a hotărît să-și acorde câ­­­teva clipe de odihnă. „1900” este, în fond, tot un reportagiu. Un repor­­tagiu în timp, Morand întrebuințează pentru evocarea acestei epoci de la începutul veacului nostru, aceleași metode ca și în evocarea nenumăratelor țări și orașe pe care le colindă, gonit de groaza stării pe loc. Se plimbă prin 1900, ca printr-un oraș pe care l-a vizitat când era adolescent, în care chiar și-a petrecut adoles­cența (de fapt așa este: Morand în 1900 era în liceu), întors pentru câtăva vreme în orașul acesta îndepăr­tat, Morand procedează la o informație precisă : vede, observă, notează, repede dar exact, având aerul că fa­ce totul în treacăt, însă în realitate remarcând întot­deauna ceeace este esențial în viață, în lucruri, în oa­meni, întocmai așa cum procedează și în călătoriile lui în spațiu. De ce nu maidecât 1900? „Sunt date care rămân, altele care se năruesc în pulbere. In timp ce 1896 sau 1907 dispar uitate și nu mai înseamnă pentru noi de­cit niște clipe definitiv apuse, 1900 este o scadență, un j­ubileu, nunta de aur a trecutului și a viitorului”. Toate acestea sunt adevărate — dar mai mult pentru Franța. Morand, cu tot cosmopolitismul lui, uită, totuși, câteodată acest lucru și pare să atribue acestei date de 1900 o importanță care depășește hotarul Franței. Pentru Franța data de 1900 este într’adevăr una din cele mai interesante. Morand nu se mărginește de altfel în limitele anului 1900. Și foarte bine. Un an este, în fond, o împărțire arbitrară când e vorba de viața societății umane. Anul 1900 a fost pentru Franța un an de consecințe mai mult decât un an de realizări. E­­venimentele importante avuseseră loc în 1899: revizui­rea procesului Dreyfus, războiul din Transvaal (im­portant pentru Anglia, dar cu repercusiuni și în Fran­ța,­ moartea prezidentului Félix Faure, alegerea pre­zidentului Loubet... 1900 a fost plin de consecințele a­­cestor evenimente și, prin aceasta, foarte interesant. După revizuirea procesului Dreyfus Franța era mai desbinată ca niciodată. Dreyfusarzii și antidreyfu­­sarzii rămăseseră fiecare pe pozițiile lor. Antisemitis­mul bântuia mai mult decât oricând. „Antisemitismul — spune Morand — care a jucat un rol capital în epo­ca aceea, și care a dispărut câțiva ani mai târziu, ne pare astăzi incomprehensibil”. Sfârșitul anului 1899 fusese plin de tulburări. Franța era aproape în prada unui război civil. Cleri­cali și anticlericali, naționaliști și socialiști, dreyfusarzi și anti-dreyfusarzi, „nimic nu exista fără politică, po­litica era pretutindeni, ea dădea tonul”. Expoziția universală din 1900 a însemnat o destin­dere a spiritelor. Ea a fost „nu numai un succes ci și o binefacere. Ea a destins nervii Francezilor după o dramă îngrozitoare” (revizuirea procesului Dreyfus care adusese o nouă condamnare a lui Dreyfus, urma­tă de grațierea lui) „ea a însemnat un armistițiu, dacă nu între oameni cel puțin între partide”. Cartea lui Morand este, în primul rând, anecdoti­că, plină de pitoresc și de detalii amuzante, menite să ne dea atmosfera anului 1900, viața de atunci, viața de pe stradă, din cafenele, din saloane, din cabareturi, viața cotidiană. Morand a realizat acest lucru. Ne plim­bă prin acest trecut, ca printr’un muzeu de figuri de ceară, evocându-mi-l în toată superficialitatea lui, în toată indolența, în toată fastuoasa lui nepăsare, în tot belșugul lui material și în toată uscăciunea lui morală. Pentru că, în rezumat, Morand găsește că acest an 1900 a fost detestabil, Il acuză că a însemnat, în artă, triumful prostului gust și al mediocrității. După exem­plele pe care le dă are dreptate. In teatru, 1900 în­seamnă Rostand și Bataille. E destul, deci amatorismul și dulcegăria. „Acest stil 1900 infectează toată literatura. Nicio­dată nu s’a scris mai rău și în acelaș timp cu mai multe pretenții. In romane, la numele eroilor particula no­biliară e obligatorie. Toți eroii sunt neurastenici. Toți au niște nume imposibile: Lilian, Liliana, Liana, E­­liana”. Și mai departe: „E epoca în care domnește calamburul... pe scenă, în jurnale, în parlament, în poezia lui Rostand”. Și Morand închee dând câteva exemple de stil e­­roic, artist, cabalistic, cu citații concludente din Ros­tand, Péladan, Bataille. Morand, pentru a caracteriza epoca de atunci, îm­prumută o expresie a lui Balzac: „l’aplat­ssement des moeurs” (expresie destul de greu de tradus care s’ar putea reda prin­ o blogire generală a vieții). Rezulta­tele acestei blogiri s’au văzut abia patruzeci ani mai târziu, în August 1914, când, pentru Franța, puțin a lipsit să nu fie prea târziu. Morand spune la sfârșitul cărții: „Nu mai avem nimic comun cu această epocă... Și totuși suntem urmașii direcți ai acestui 1900 Cum să înțelegi La nouvelle revue franțaise fără La Revue blanche, Ceea sovietică fără Ochrana populismul fără naturalism, Leon Daudet fără țaristă, mont, „Căștile de oțel” din Germania revanșardă Dru­­de astăzi fără „Liga patrioților” din Franța revanșardă de la 1900?” După expunerea lui Morand multe din faptele și lucrurile acelei epoci ne apar, într’adevăr, ridicule, pretențioase, sarbede, neserioase. In orice caz, este o vreme care ni se pare foarte îndepărtată. Intre noi și 1900 e războiul. Morand acuză pe compatrioții lui din 1900 că nu l-au prevăzut. Este o acuzație justă. Ar fi interesant un „1900” scris de un scriitor german. Ar a­­junge oare la aceleași concluzii ca și Morand? Foarte probabil că nu. Dar cu siguranță că și ar acuza compa­trioții de la 1900 că au prevăzut, au pregătit — și au prevăzut greșit războiul. E un fapt aproape constant în istoria omenirii că fiecare generație acuză sau ridiculizează generația ca­re îi este imediat anterioară. De data asta însă acuza­ția e mult, mai gravă. O formulează Morand, ca în­­cheere, adresându-se anului 1900, pe un ton de melan­colic reproș: „Și totuș avem să-i facem multe reproșuri acestui an 1900: de ce a mâncat și a băut atâta încât noi, as­tăzi, suferim de gută? De ce ne-a făcut să credem or­bește în microbi, în electricitate și în superioritatea ra­sei albe? De ce a dus o viață de paiață și ne obligă pe noi acuma să ne ducem crucea în spinare? De ce s’a rățuit pentru toate nimicurile și ne-a lăsat moștenire războiul? De ce a fost așa de urît, așa de bogat și așa de fericit?” In fiecare țară din lume se potrivește fie unul fie altul din aceste reproșuri. Pentru că pretutindeni există o generație a războiului, o generație blestemată să fie mereu nemulțumită. , Morand pare să aibă multă dragoste pentru epoca actuală, epoca lui. Ii place lipsa de sentimentalism a vremii noastre, pasiunea vitezii, progresul tehnic, in­terpretarea lucidă și pozitivă a vieții, de care dă dova­dă, — spune el, — generația tânără. Suntem de acord cu Morand, fără îndoială. A re­greta trecutul, fie al tău, fie al altora, este o îndeletni­cire inutilă și sterilizantă. In acelaș timp e sigur că fie­care generație își închipuie că ea a descoperit piatra filosofală. Așa e, probabil, și cu generația tânără de astăzi. Adevărul e că fiecare generație e rezultatul ce­lor care au precedat-o. Oamenii de la 1900 trăiau gândeau după alt ritm decât noi. Dar oare ritmul vie­și­rii noastre de azi nu e în bună parte isvorît din ritmul lor, viteza noastră din indolența lor, asprimea noastră din dulcegăria lor? Ne putem modera verva disprețui­toare și furia acuzatoare gândindu-ne — cum foarte bine face și Morand — că vom fi judecați și noi după aceiași măsură de generația tânără de la 1960. AL. A. PHILIPPIDE Joc de soare... Mai, Joc de soare, joc de soare, Joc de alb ca de ninsoare, Năvăliri de crini în floare. Joc de soare. Din a albului risipă, Dai o glorie de-o clipă Și pe lucruri fără stare, Pui o clipă de splendoare, Joc de soare. Pui pe țigla unei case Și pe zidurile joase, Strălucire de mătase. Dai sclipiri de sărbătoare, Joc de soare. Pe figura mea banală, Pune-o umbră de petală, Fă-mi obrazul ca o coală, Dă-mi priviri scânteetoare, Joc de soare, Sufletul ce este ’n mine, Intr’un chip cu linii fine, Să se oglindească ’n fine, Fă minunea asta mare, Joc de soare, Pune’n loc de geamul mat, Pune un cristal curat, Ca pe cel adevărat Să-l zărească orișicare, Joc de soare, Nu s’ar mai uita îndată, înspre mine supărată. Ochii ei frumoși de fată , Ar căta ca la o floare, Joc de soare, Poate-așa, cu chip de nea. Joc de soare, poate-așa, M’ar iubi atunci și ea. Fă minunea asta mare, Joc de soare. Din a albului risipă Dă-mi o glorie de-o clipă Și pe lucruri fără stare Pune-o clipă de splendoare, Joc de soare. TUDOR MAINESCU Atunci când Cinematograful pentru a asvârli pe piața succesului pe Greta Garbo a ales formula de Vamp, a făcut un gest­­ practic totodată de o mare con­secință ideală. Publicul cucerit de vampă s-a lăsat pă­truns de efluviul idealist ce se desprindea din femeea misterioasă, fără a ghici care este secretul real al ac­triței care-l subjuga. Formula de Vamp a fost mijlo­cul de propagandă, înfățișarea comerciabilă pe care a luat-o enigma Gretei Garbo; vampă numai la măsura la care enigmaticul e vampiric, ea este mai ales pro­blema ce nu se poate deslega, incarnarea ademenitoa­re a enigmei. Mulțimea în spaima și în dorința ei de a fi suptă de sânge, a adorat în ea un prototip vampiric. Din ca­re elemente însă tainice în origina și în compoziția lor ar fi închegată o enigmă iată o călătorie de bucurie și de obstacol, ademenitoare, întâia și cea mai imediată putere de atracție Gretei Garbo o are frumusețea. Enigma unui chip pur­a cede de departe de la taina ascendențelor din misterul amalgamării, de rase și de nații, de acolo de unde se plăsmuește înfățișarea diversă a chipului omenesc, de la nenumăratele condiții care determină selectarea unui anume tip și din acel anume tip, selectarea unui exemplar unic. Nici un canon de estetică nu cuprinde în el frumu­sețea aceasta totuși necontestabilă. Frumusețe Nordi­că desigur, deosebindu-se de tipul nordic prin asime­tria asiatică a tiparului feții... Poți închipui la fel cu a ei gura Salomeei lățită astfel pe dinții carnasieri ce nu-și desprind pare că niciodată maxila încleștată, prin care șuieră un vifor înăbușit. Gură voluptuoasă și er­metică. ...Dar e­rafaelică fruntea și a fost artist acel care a desvelit-o de franja părului cârlionțat. Fruntea pe care curge permanent o lumină de vis deasupra ochi­lor ușor piezi și închiși ca ai panterelor... Din păduri virgine sunt nările deschise să adulmece primejdia cât și mirosul tare al vegetației primitive... Pe obrazul nud stă așternută netezimea unui martiriu subliminat de refuzul oricării nădejdi terestre. San Sebastian ar fi trebuit să aibă acest chip. Care iconar al trecutului ar fi știut nemult acest chip ? — Dürer. Scalpelul totodată aspru și inspirat, li­near și expresiv al acelor incizii unde contururile sunt adâncite inexorabil, dar pe duritatea cărora arta a aș­ternut în lumini și umbre prezența­ ideală a sufletului. Iconografia acestui chip de femei are însă o as­cendență mult mai adâncită în timp, o ascendență mi­lenară, nu aceea a unui maestru­ ci a unui popor de maeștri, popor care a trudit nenumărate mâini și gân­duri sub obsesia cumplită a Sensului, până a brăzdat în blocuri gigante masca însăși a nedeslușirii: — Sfin­xul Egiptean — precursor al turmentului enigmatic ce ne stăpânește încă sub atâtea forme. Greta Garbo e un sfinx viu propus neliniștii noa­stre. Legea miraculoasă a creațiunii își îngăduie să făptuiască urîtul și frumosul din aceleași elemente îmbinate la infinit. Există chipuri urîte de femei care au tiparul absolut asemeni cu acel al obrazului Gretei Garbo, din care tipar s’a deosebit pentru ea o epură supremă a frumuseții. Nenumărate femei sub obsesia Gretei Garbo și-au cercetat asemănarea și au stat umilite în fața zădărni­ciei acestei asemănări. In atâtea rânduri s-a adus pe e­­cran „O nouă Gretă” și adesea exista o uimitoare iden­titate a trăsăturilor, care nu sluj­ea decât pentru a e­­videnția mai bine imposibilitatea unei asemănări. Din toate confruntările apărea numai măestria strălucită a naturii de a se reînoi la infinit și de a se desăvârși în vre­un exemplar unic. — Nici un canon estetic de artă nu cuprinde în el frumusețea corpului Gretei Garbo. Nu vom găsi în te­(Continuare în pag. Il­a­­ ri­a N­­­emel -----—d0 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU — Gre îa Garbo — Grefa Garbo

Next