Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1931 (Anul 12, nr. 561-564)
1931-09-06 / nr. 561
ANUL X.-SERIA II-a.-NO 561 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică 6 Septembrie 1931 •.'.== si Artistic FONDAT IN 1893 Specific național și moment istoric E greu de demonstrat, fiind chestie de apreciere intimă, dar avem impresia, că importanța excesivă acordată limbei „naționale” în determinarea caracterelor și calităților operei literare nu corespunde realităților. Limba este pentru forța creatoare scriitoricească un simplu vehicul ca marmora, lemnul, culoarea sau argila. De când polonezul Conrad este un mare scriitor englez și atâția evrei eminenți împodobesc literaturile cele mai variate ale lumii, limba „națională” s-a văzut redusă de realitate la adevăratele ei proporții. Trebuie numai o posesiune de meșteșugar. Importanța magică acordată e o simplă și stupidă superstiție. Unitatea Omului este primordialul. In condițiuni identice și de clasă analogă, reacționează aproape pretutindeni și orișicând la fel. Ceea ce se chiamă „specific național” e de fapt o treaptă anumită sociologică pe care se află Națiunea respectivă. Intre Klopstock și alertul Klaus Mann nu văd nicio punte, după cum între cronicarul social Neculce și agnosticul romancier trepidant Cezar Petrescu nu văd alte asemănări, decât că au băut amândoi vin de Cotnari și s’au scăldat în Siret. Modul de gândire, perspectivele de unde privesc, idealuri și procedee sunt la antipod. Dar între: Paul Morand — Egon Erwin Kisch Galsworthy — Thomas Mann Rosegger — Mihail Sadoveanu Klaus Mann — Mircea Eliade Unamuno — Papini Valeriu Marcu — M. Ralea, Fr. List — V. Bratianu se întrevăd apropieri structurale profunde. Grupa Morand-Kisch & Co. reprezintă societatea anonimă cu capital financiar vagabond în calitate de funcționari și commiși voiajori. Galsworthy-Thomas Mann sunt exponenții clasei de rentieri, serviți de prima grupă, a cărei ubicuitate se reduce la palace-ul elvețian, sanatorii (v. Zauberberg), probleme acute de morală și proprietate. Copiii și nepoții grupei Morand-Kisch încrucișată cu problematica enervantă Galsworthy- Thomas Mann-Gide, sunt Klaus Mann-Mircea Eliade - Co. Ceea ce lucrează în lumea literară Galsworthy- Thomas Mann, cu procedeee înrudite, atacă în lumea ideilor M. du Gard- Valeriu Marcu-Mihai Ralea. Nu e vorba de dimensiuni, ci de esențe: Rotundul, finitul, oroarea dezordinei și ispita aventurei, curiozitate și incuriozitatea tragerii ultimelor consecințe pentru a trăi orin o „anumită” latură. (Numai astfel se ajunge la ultimele adevăruri și fundamente). Nu mai e nevoie să vorbim de grupa Fr. List- V. Brătianu. Nu găsim și nu avem motive să acceptăm culturi „naționale”. Axele au fost altele în Istorie. Stilul Renașterii și al Evului Mediu sunt la toate popoarele la fel. O infrastructură (economie) dă o suprastructură (organizare socială, cultură) identică. Această observație marxistă are valoarea legii gravitației universale newtoniene. Teoria culturii naționale își are altă explicație și se încadrează în fenomenul ascensiunii și întăririi burgheziilor naționale aflate între ele într’o concurență de moarte. Teoriile emise ad hoc nu au valoare obiectivă. Ele sunt pledoarii pro domo ale unor avocați interesați. Admiri frumusețea arhitecturală și abilitatea, dar nu conving conștiința științifică a omului vremurilor noastre. Pot fi documente omenești interesante cu valoare artistică. Teoria „specificului național” a d-lui G. Ibrăileanu nu se confundă cu teoria iorghistă a Națiunii, care caută în hârțoagele lui Mihai Viteazu pentru a-l găsi întâiu just un erou al Renașterii europene de dimensiuni într’adevăr istorice (iar nu condottiere), pentru a-și reaminti brusc necesitățile propagandei apostolice și a ridica Națiunea și naționalismele la un fel de factotum și explicare universală. Asemenea lirism istoric și propagandism moralizant nu are nici o semnificație științifică. Se încadrează just în categoria „apostolatelor” și „moralismelor” cu rădăcini dubioase în politicianism și celebritate. Din tot ce-a scris dl. N. Iorga în teoria Istoriei nu rămâne absolut nimic. Nenumăratele „sinteze” sunt tot apostolice. Publicarea documentelor intră în capitolul Academiei Române. Teoria „specificului național” face distincții și nuanțează, ceea ce iorghismul este organic incapabil. Din punct de vedere al succesului politic, iorghismul are o semnificație eclatantă. Se dovedește, că și național-țărănismul n’a fost decât parțial născut de Viața Romînească, dovadă izolarea celor doi șefi G. Ibrăileanu și C. Stere, pe când Semănătorul a făcut carieră strălucită în viața publică a țării. Succesul e un criteriu important pentru clasificarea teoriilor politice și culturale. * * * D. G. Ibrăileanu propunea teoria „specificului național” mai mult pentru probleme culturale. Domeniul politic și social era deschis interdependenței internaționale și progresismelor. Mi se pare, că teoria a căzut și va mai cade. O primă dovadă: insuccesul. Naționalismul merge paralel în teoria culturii, cu protecționismul economic și războaiele vamale. După Vintilă Brătianu a învins Iorga. A doua obiecție: cum ar putea fi un hiatus între infrastructură și teorie politică? Vădit, teoria nu are decât valoarea unui document biografic. Ea reprezintă trecerea generoșilor în partidele burgheze. Nu se putea părăsi marxismul definitiv. Apoi, influența epocei: lupta burgheziei române pentru extensiune lua caracterul generos de eliberare a minorităților fraterne asuprite. Francis Delaisi în „Les contradictions du monde moderne” socoate naționalismul ca o creație a civilizației agrare. In acest caz „specific național” ar deveni „specific agrar”. A fost la noi țărănimea cu teoria „specificului național”? Anul întunecat 1907 dovedește o luptă de clasă pe care teoria Națiunii nu vrea s-o recunoască. Țărănimea a fost mai degrabă pretutindeni creiatoarea unui stil anonim pe care-l regăsim la toate popoarele. Nu. „Specificul național” a fost creiat de burghezia în ascensiune. Ea impune graniți, tarif vamal, ziar cu teorie „specifică”. Țărănimea și proletariatul au teorie internațională, atunci când și-o fac. Țărănimea are ocazia și capacitatea teoretică redusă. Proletariatul a vorbit până acum de internaționalismul său. „Specific național” s’a dovedit numai un moment istoric: momentul burghez. In loc de „specific” ar trebui să se vorbească de „treaptă”: începutul luptei pentru diferențiere națională și căpătarea „specificului” este plasată de mulți istorici in epoca napoleoniană, cam pe la 1815. Până atunci teoria politică și culturală avea altă fundamentare și argumentare. „Drepturile Omului” lansate de Revoluția franceză erau o teorie fără naționalism. Burghezia luptă la început umanitar și libertar. Numai pentru cointeresarea claselor inferioare în lupta contra burgheziilor străine concurente se aruncă mitul național (adică armistițiu intern). O teorie en vogue în acea epocă a fost legitimismul. Târziu numai naționalismul. In lupta contra lui Napoleon, clasele stăpânitoare germane au făcut apel la Națiune. „Cuvântările pentru Națiunea germană” ale lui Fichte au devenit carte de căpătâiu pentru multe generații. Tot Germania a furnizat un eșafodaj teoretic complect burgheziilor europene prin Fr. List. Ea se afla în luptă cu industria veche engleză și hegemonia franceză, având tot interesul să-și capete independența economică și un „specific național”. Listianismul s’a repetat la multe popoare. PETRE PANDREA Recuerdo Grădină unde tânăr am învățat iubirea, Copaci înalți, pe care și vara și amintirea își țes în taină mreaja de gânduri și de foi, Și tu, fântână — undă și nimfă, umeri goi de nori în desvelire, oglinzi întunecate... Ce darabană seara spre porți închise bate? Reginele de piatră rămân, dar noi, dar noi?.. Colunul de altădată oprit din sbor greoi, Și râsul tău din ochii iubind întâia oară Și apa care plânge și pasărea ce sboară... Jardin du Luxembourg, Paris, 1928. ION I. PILLÁT * * * H. Ma&isse Odaliscă Corpul Didactic la vibrație =------ tre IONEL TEODOREANU își împărțea elevele în trei categorii: afectivele, cogniționalele și voliționalele. Pe afective le disprețuia: „cleștele”, adică viitoarele mame. Pe cogniționale le considera cu o indulgentă solicitudine. Pe voliționale le aprecia, acordându-le un tratament preferențial. Lui Enăchescu îi pusese încă din clasa șaptea, diagnosticul „volițională”, de la prima lecție, când făcuse cunoștință cu fetele, rânduindu-le în bănci scurt, militărește, după o afundă privire — sondaj psihic — și un sumar interogator. — Dumneata... Enăchescu, din banca patra, se ridicase dreaptă, impresie favorabilă; celelalte erau cam „lălâi”, cam „fârțâite”. — Date genealogice. — Să ’ncep cu părinții sau bunicii? A doua impresie favorabilă. Alte eleve se codiseră, se roșiseră — ca și cum le-ar fi cerut să se desbrace, — sau începuseră cu vorbele: „tataia” e deputat, sau „tăticu” e profesor universitar. Enăchescu era întâia care-și dădea seamă „precis” de semnificația pedagogică a unei genealogii. — ...Mama a murit... Debitase vorbele, informativ, fără tremollo în glas și fără aplecare de gene, alt punct bun. Bunic magistrat, apoi avocat, tată avocat — ceea ce dovedea o evoluție eraditară spre combativitate: fată brună cu ochi negri, dreaptă, vorbire precisă, facies energic, dentițiune albă, privire fățișă... — Ce carieră îți vei alege? — Misssss... susurase ușor, opinia publică a fustelor clasei. — Asta-i pentru afectivele frivole, — replicase Dedeesde, „mutându-le”. Enăchescu să treacă în banca din fund, n’are nevoe de supraveghere. Trecuse, luându-și geanta, ochii verzi ai lui Sănătescu, cea mai strălucită elevă a școlii și colegă de bancă, de până atunci, a lui Enăchescu, — deveniseră și mai somnoroși. — Dumneata ai să ajungi departe fiindcă știi să vrei și vrei să știi. Precis, — epilogase Dedeesde mutarea onorifică, stropind cu spume oratorice pe elevele din banca întâia. De atunci o ascultase foarte rar. Și cum pe de o parte, îi acorda creditul larg pe care-l merită voliționarele, iar pe de altă parte, întrebările ei fiecar discursive nu lăsau loc decât răspunsurilor monosilabice. — Enăchescu avea când 9, când 10, pentru un „da” sau un „nu” intercalat deferent în verva lui Dedeesde; 9 când Dedeesde nu era prea mulțumită de zidarii casei ei în construcție, 10 când era încântată că-l mutase pe arhitect într’o discuție pe șantier. Iar tezele lui Enăchescu, scurte, corecte și convenționale, scrise însă cu o caligrafie netă, citeață, plăcută la vedere, erau privite mai curând ca un desemn întăritor al impresiei de ordine calmă, de energie brună, pe care i-o dădea mereu eleva Enăchescu în timpul „explicației”, decât citite ca o teză. Așa că de doi ani, Enăchescu avea numai note foarte bune la cursul lui Dedeesde, datorită mai ales unei acțiuni optice. Bănuiala apăru brusc, fără ca să-și producă deîndată efectele. Dedeesde se deștepta la cinci dimineața — spălatul nu-i lua timpul util, — supraveghia construcția casei până la opt fără un sfert, făcând totodată și mișcare — suferea de constipație, — la opt fără zece trăsura Primăriei o aducea la școală, unde până la opt fără un derată faptele premergătoare și exterioare scandalului, dar care au contribuit de ajuns de apăsat la severitatea pedepsei dată de plenul consiliului profesoral, elevei Enăchescu din clasa opta. Dirigența acestei clase era domnișoara Elvira Gavrilaș, doctor în filosofie de la Erlangen. — Eu prin sudoarea frunții am ajuns, — spunea ea mai ales bursierelor interne. Deci, asudați, fetelor. . Dar elevele observaseră că profesoara nu asuda niciodată pe frunte, — coșuri da, sudoare nu, — în schimb, subțioarele intelectualei, și iarna și vara, fie rochia de culoare închisă, fie de culoare deschisă, fie cu mâneci, fie fără, — aveau acele discuri de umbră silavă ale femeilor cu bust opulent și pori activi, discuri a căror acțiune optică pe cât dlfactică, impresionează convergent și nasul și ochiul. In consecință, totalizând sudorile didactice și titlul obținut prin ele, elevele o botezaseră: „Domnișoara Doctor Sous-bras”, sau mai pe scurt, Dedeesde. Circula prin cursul superior, următoarea parafrază a cunoscutului adagiu: „Apa trece pietrele rămân”. Dede pleacă din clas, dar este — adică mirosul — rămâne. Avea o față roșie și grasă de rodie unsă cu lanolină, și suferea de invazii de ulcioare pe mucoasele pleoapelor veșnic sanghinolente, de culoarea icrelor de somon. Foarte apreciată și oarecum temută printre profesoare, din cauza titlului, a energiei masculine r- era și membră în Consiliul Municipal; — a virtuții — împărțea femeile în două categorii: „Weib” ,adică mueruște, reproducătoare, factori zoologici, și „,,femei” adică fecioare virilizate prin titlul de doctor, misionare în colonia vieții fiziologice, și din cauza „gurii”, numită respectuos și ipocrit elocință. Intre ele, profesoarele o numeau „țara de la Erlangen” — autoarea poreclei era „mignona Margareta”, profesoara de franceză, — dar binevoitor și intim admirativ, așa cum i-ar spune lui Napoleon „micul caporal”. Fascistă, fiindcă vedea în Mussolini personificarea latină a imperialismului german, militaristă și antisemită, — avea o teamă patologică de șoareci și de lilieci — „fiindcă-s mici și moi”, — teamă cavalerește recunoscută și botezată bonom, călcâiul lui Achille. Pe Freud nu-l admitea, nici în cancelarie, nici în clas, socotindu-i teoriile, ca și pe ale lui Rousseau, drept autobiografii și autoanalize ale unui obsedat sexual, valabile pentru un „caz”, sau pentru alte ,,cazuri”, nu pentru o generalitate normală. — Il resping, fetelor... Fără să adauge „cu indignare”, unele fete cu părinți politiciani, înțelegeau cum îl respinge, și își stăpâneau zâmbetul — sau îl emiteau clandestin, — fiindcă formula aplicată lui Freud, era importată de la Primărie, din desbaterile municipale, unde Consilierii respingeau cu indignare acuzațiunile unei „anumite prese”, sau ale unor anumiți domni. Revoluționase ierarhia școlară a băncilor, trecând pe elevele bune la fund — fostele galerii ale corigentelor — iar pe cele slabe în față, fostele fotolii de orchestră ale premiantelor. In calitate de doctor în filosofie și de Dirigintă, trebuia să-și cunoască și să-și domine pupilele didactice. — Fetele mele? Aici, — spunea ea bătându-se peste faimoasa frunte cu mâna brațului subasudat; aici am harta psihologică a fiecăreia. Precis. Avea o particulară slăbiciune pentru acest cuvânt, aruncat în șarjă lapidar finală; tot de la Primărie îl luase, ca și terenul pentru casă. FATA DIN ZLATAUST (Continuare în pag. II-a) NOTA. — Fragment din romanul „Fata din Zlataust” a d-lui Ionel Teodoreanu care va apare în curând în editura „Cartea Românească”,