Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1931 (Anul 12, nr. 565-568)

1931-10-04 / nr. 565

UNUI X. SERIAN­­ a.­NO 565 SONDATORI: I AL- V- BELDIMAN 1888-1807 WINATOHN­ I CONST. MILLE 1897-1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar i­a 4 Octombrie /£? si Artistic FONDAT IN 1893 R­e­mar­q­u­e „Cartea aceasta nu vrea să fie nici rechizitoriu, nici profesiune de credință. Ea caută a fi o dare de seamă despre o generație pe care războiul a distrus-o chiar atunci când obuzele au cruțat-o”. Scrie așa Erich Remarque în fruntea renumitei sale cronice. Pe frontul de Vest nici o schimbare (îmi iau voie să schimb astfel traducerea textuală a titlului adoptată la noi în țară. „Nimic nou”, nu e bun româ­nesc, e franțuzism sau nemțism). In cartea d’intâi Remarque arăta cum obuzele, și celelalte multe ingrediente de tehnică destructivă, ma­terială sau morală, au operat asupra unei generații; în a doua, pe care acum Philippide și Byck ne-o dau în o ireproșabilă traducere românească, se povestește, în­deosebi, desăvârșirea distrugerii celor întorși acasă. Cuprinsul „întoarcerii de pe front” îl anunță, în primul roman, capitolele care istorisesc con­cediul sol­datului. Vă amintiți. Cu cât se apropie de casă, cu atât pei­sajul și oamenii, din ce în ce mai bine cunoscuți, îl im­presionează străin, sinistru chiar; — tot ce vede, îl strânge par­că de gât. La o gară, o soră de caritate îi dă ceva de băut, zâmbindu-i protector, și-i zice­ cama­rade. „Camarad, atât îmi mai lipsea!” Remarque a în­registrat cu strălucire grețoșeniile celor ce se ocupau special și oficial cu protejarea și consolarea luptători­lor. Acasă, după emoțiile brutale ale revederii, tânărul simte între el și ceilalți — „un văl și un pas”. Un pas pe care nu-l pot face nici ei, nici el. Apoi, incidente cu ofițerii care se grozăvesc prin garnizoanele interioare, conversații cu profesori patrioți care îi explică ce tre­buie făcut pentru a sparge frontul aliaților, și dictează anexarea Belgiei, a basmului de cărbuni francez și a unor bucăți mari din Rusia. „Voi acolo pe front, nu vă dați seamă de situația generală, zice un domn director de liceu, nu vedeți decât ce vă stă sub nas în punctul unde luptați”. Remarque alege genial enormitățile pa­triotarzilor de acasă. „Și toți vorbesc așa de mult... Nu mă simt bine de­cât singur. Un simț groaznic de înstrăinare îmi apasă pe suflet. E în mine un sloiu de plumb, greu, mort, pe care nimic nu-l topește. Mai bine nu veneam acasă. S’a sfârșit acum războiul. Ce va fi de făcut acasă? Cu mantalele și bocancii scorțoși de noroi, nespă­lați și flămânzi, cu rănile în bandaje de hârtie, merg oamenii în șiruri lungi. — Le ies în cale trupe ameri­cane. Băieți bine hrăniți, cordiali și voioși ca niște șco­lari în vacanță, cu uniforme și arme ce sclipesc ca la paradă. Vrăjmașii de ieri dau Germanilor mâncare și țigări, și iau de la ei, de pomenire, cruci de fier, șepci și cârpe pline de sânge”. „întoarcerea de pe front” începe cu povestirea ul­timelor încăierări. Câteva granate de mână încă­ și o scurtă mitraliadă. Destul, pentru ca încă unuia din grupa povestitorului să-i rupă burta o schijă: „Da, stați acuma și holbați ochii la mine, și sunteți teferi... După patru ani!... Și tocmai eu!... Voi ați scăpat... Și eu... eu... după patru ani...”. A doua zi e ultima de pe front. Patru ani... Asta a fost frontul de Vest, iadul desăvâr­șit al războiului. Războiul în perfecția strașnică a Apu­sului savant, înverșunat, conștient la maximum, mânat de îndârjirea rece a civilizatului. Osteniți se duc învinșii spre casă. O zonă de lazarete. Un pavilion de otrăviți cu gaze. Chipuri vinete, galbene, verzi. Ochi stinși, mân­cați de acizi. Trag de moarte, horcăind, gâfâind. Cei mai cu vlagă strigă celor ce trec. Luați-ne cu voi. — „E pace. Pacea! O văd, o simt deplin. Și ei trebuie să moară totuși. Eu însă mă cutremur de bucurie și nu mi-e rușine. Ce ciudat! Poate că de aceea e mereu răz­boi, pentru că un om nu poate niciodată să simtă pe deplin ceea ce sufere celălalt”. Pauze idilice. Beții, chefuri cu fete. Apoi marile sensații politice. A fugit Kaiserul în Olanda. Republica. încercări de soviete militare. In­­căerări cu marinari care vor să rupă epoleții grada­ților. Acasă, lucruri și oameni tot din ce în ce mai stră­ine par. Toată ziua cei întorși de la front caută să fie împreună, întâlniri triste cu prieteni de școală. Unul fără picioare. Altul nebun: vrea numaidecât să se în­toarcă la locul lui, acolo pe front, unde a stat prins, o zi întreagă cu capul în mațele unui camarad căruia un obuz îi spărsese burta. Un altul e sdrobit la suflet, fi­indcă l-a înșelat nevasta în lipsă. Răzvrătiri și răzbu­nări: o bătaie de moarte unui plutonier afurisit, care acum e cârciumar chiabur. Vizită la un unchiu, ofițer de aprovizionare, îmbogățit de război, patriot la tem­peratură înaltă. Lacheu cu nasul sus. Masă luxoasă. Doamne și domnișoare cu ochi critici, nepotul a uitat a mânca frumos... și se scarpină. „Trebuie să fie un păduche care a scăpat”. Trece vremea, și viața nouă nu vrea să înceapă. „Zilele și săptămânile se irosesc zadarnic, căci le pe­trecem cu lucruri superficiale, fără nici un rost... Eram deprinși să chibzuim și să lucrăm repede; după câte­va clipe putea să se termine totul. De aceea ni se pare acum că viața se scurge prea încet. Ne repezim la ea, dar până să înceapă a vorbi, îi și dăm pace. Am jucat prea mult în tovărășia morții”. Constatarea aceasta a opoziției de ritm între front și viața de acasă, o dau ca un exemplu dintre multe, pentru finețea observațiilor din care e țesută această a doua carte a fostului lup­tător. Eternă și înceată viața acasă. Și doar se întâmplă atâtea! Manifestații de lucrători. Armata trage, iarăși ră­niți, iarăși sânge. Totul se topește însă într’o oboseală și o tristețe searbădă. Încercări nereușite de petreceri. Bătăi prin cârciume. Intr’un bar elegant, un camarad împușcă pe altul, pe, nu o femeie. Altuia îi descopere doctorul că e sifilitic; peste câteva zile își taie arterele, și moare sângerat. O impresie grea de nereușită, de neputință și, ză­dărnicie —: bancruta războiului pătrunde totul. Nici măcar rezignare surdă, nici deznădejde furioasă care ar mai putea fi fecundă. Cu o precizie rară, Remarque a extras acordul fundamental al vieții de la 1914 încoace, încordarea su­praomenească în zilele de luptă, și sfârșitul, care n’a fost o soluție — n’au lăsat în urmă decât o anxietate stearpă. Intunecarea fără seamăn a sufletelor unei ge­nerații o zugrăvește Remarque prin o acumulare de detalii care pătrunde și se încuibă neuitată în spiritul cetitorului, „întoarcerea de pe front” încheie poemul războiu­lui trăit de un simplu soldat extrem de lucid. Finalul acesta ne spune lucruri care ating deopotrivă toată su­flarea popoarelor care au făcut război. Se arată acolo rănile deschise ale tuturor. , *ar Opera lui Remarque nu e, în primul rând, fapte de propagandist. Acest tânăr este un observator de o agerime deosebită. Viziunea lui are exactitatea artisti­că. Avem în el un memorialist fără echivalent, al răz­boiului. Desigur nu e vina lui, că războiul, în imaginea sa convențională, ese și mai discreditat decât până acum. Tolstoi a ruinat epica tradițională a bătăliilor. Remarque se menține pe aceiași poziție a unei viziuni libere, drepte și inteligente. El n’a fost literat de breaslă. Inevitabil, n’a putut scăpa complet de primejdia de a literariza stângaciu ideile, uneori și impresiile. Dar comoara de viață tră­ită cu simțurile lui natural ascuțite ne compensează ge­neros.Războiul a ținut gâtuită o lume întreagă în jură­­rul oficialităților. O poftă desperată de a ști ce e ade­vărat și ce­va să fie, a fost năbușită patru ani de zile. Au explodat, în sfârșit, și mărturiile diplomaților și altor politicieni paraponisiți, și ale luptătorilor. S’a deschis dosul scenei, s’au arătat și păcătoșiile, și sufe­rințele fioroase. S’a deschis drumul socotelilor din urmă, al căror capăt nu-l vedem încă — sau poate ne e frică să-l închipuim. Războiul acesta a determinat solidarități și răs­punderi care acum, treptat, sunt expuse răfuielii. Toți au avut sau vor avea de răspuns, în vileag sau în cuget numai, de lașitățile, de vicleșugurile, de rătăcirile lor. Vremea de astăzi nu iartă inconștiență, abia poate ad­mite inocență. Oamenii de acum sunt prea informați, și prea bine legați între ei, pentru a beneficia de indul­gența pe care istoria o rezerva vechilor turme sociale, ignorante și supuse. Cartea lui Remarque, pentru orice European, este și un perfect manual de spovedire intimă. PAUL ZARIFOPOL Erich Maria Remarque M­ama Ta, inimă de mamă, soarta mea! De ce mi-ascunzi tu darurile tale? Căci la pământ căzui cu sete grea, Și iată! a secat izvoru ’n cale... La porți străine am cerșit iubire, Și porțile cu sgomot s’au închis — Iar unde-am vrut să picur fericire. Am otrăvit dumnezeescul vis... O, mamă! o nădejde mă mai ține: Că n’ai să-ți uiți copilul în străini, Că în curând mă vei chema la tine, Să gust din rodul vecinicilor spini; Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana In clipa sfântă când voiu adormi — Când subt pleoape voiu strivi icoana Acestei lumi — ce n’a fost, nici va fi... Inalță-mă atunci, spălat de rău, In lumea inimii și-a frumuseții, Să mă deștept din somnul greu al vieții, Plângând, de mult noroc, la pieptul tău... P. CERNA Cérna și poezia de astăzi Ceea ce lovește mai întâi pe cetitorul de astăzi al lui Cerna este un accent de adâncă și sinceră convingere în ceea ce el exprimă. Am spus înadins: cetitorul de astăzi. Poeții actuali nu mai scriu așa. Atitudinea lor față de viață este mai sceptică, mai puțin însuflețită de sentiment, și cu mai puține aderențe la viață. Și, în acelaș timp, poezia actuală, mai cerebrală, e lipsită de convingere. Poeții de azi nu mai vor să convingă pe nimeni de ceea ce spun pentru că ei înșiși nu au încre­dere în propria lor convingere. Poeții de azi sunt con­vinși numai de talentul lor — foarte rar de ceea ce acest talent exprimă. Cu totul altul e temperamentul (și talentul) lui Cerna. Cetindu-i din nou — acum când se împlinesc cincizeci de ani de la nașterea lui — ne dăm seama de imensele lui posibilități sufletești. O puternică și adân­că sensibilitate, un larg și sincer umanitarism, o păti­mașă dragoste de adevăr, de tot ce e bun și frumos, — acestea sunt calitățile fundamentale ale temperamen­tei lu­i Cemna. Ne-aducem aminte de „Isus”: Al nostru ești, al celor slabi și ^oi; Pământ ți-i trupul și’n pământ s’ascunde, Dar umbra ta rămasă printre noi Și inima-mi te simte orișiunde... Al nostru ești! Ce ochiu văzu vr’odată Că te-ai suit la Cer, purtat de nori? Ce gând nebun svârli această pată Pe cel mai mare dintre visători? Putut-a oare sufletu-ți să fugă La cei senini și fericiți din cer, Când jos, prin murmure de chin și rugă. Atâtea brațe tremură și-l cer? Viziunea aceasta a unui Isus numai om este de o viguroasă frumusețe. Fără a fi originală ca idee (dar ce ne interesează ideea în poezie?) întrebuințarea ei este originală și profundă. Isus nu-i mort! Acesta e strigătul lui Cerna, isvorît dintr’o arzătoare nădejde , că spiritul lui Isus, dăinuind mereu, ...va smulge ’ntreaga omenire Din somnul lung al greului răbdat... Odată , prin unele manuale de istoria literatu­rii — era obiceiul să se spună că Cerna n’are o formă perfectă, sau că în sfârșit, forma lui păcătuește. Este o afirmație lipsită de temei. Sunt strofe în Cerna de o desăvârșită puritate de expresie. Dovadă pot fi chiar strofele lui de mai sus. Sau acestea din „April”, cu altă rezonanță (și do­vedind că Cerna știa să cânte pe multe și variate coarde). In glas au aiurări de liră, Pe frunți — un răsărit de zori, La șipot, unde poposiră, S’au adunat privighetori... Iar zeul dragostei, April, Din două guri făcea o floare, Și fiecare sărutare o saluta, din crengi, c’un tril. Visând, cei doi îndrăgostiți Tot repetau în suflet cântul... Și-atunci, din fundul văii, vântul. Văzând cât sânt de fericiți, S’a strecurat în crengi, tipt­l, Mișca un ram, zâmbea în soare, Și-i îngropa sub colb de floare, C’un râs zburdalnic de copil... Totuși, la Cerna, nu perfecțiunea formei ne o­­cupă în primul rând. Ceea ce ne interesează la el este temperamentul lui bogat și plin și — cum am mai spus — convingerea patetică cu care se exprimă. Cerna ar putea fi — și este — înregistrat în istoria noastră literară cu titlul de poet social. Dragostea lui pentru cei umili, umanitarismul lui ,revolta lui (mai ales) împotriva nedreptății — constituie, fără îndoială, un puternic motiv ca să-l iubim. Totuș, cum credem că un poet nu trăește numai prin fondul lui social, ne place să gustăm din Cemna și frumusețea poeziei lui — frumusețea pură și simplă. Dar, poate, înainte de toate, ne este dragă, în poe­zia lui acea lipsă de scepticism și acel fond adânc u­­man — de care poezia de astăzi dă dovadă din ce în ce mai puțin. AL. A. PHILIPPIDE P. Cerna Din spiritul lui Dumas-fiul — Ce brățări minunate! exclama un jurnalist pri­vind mâinile unei actrițe renumite. Brățara cea mai mare e splendidă! — E prețul dezonoarei, glumi Dumas. — Și cea mai mică? — Un simplu accesoriu. * * * Un prieten îl întreabă cu compătimire: — Tatăl tău a mâncat multe milioane? — Nu. I s’au mâncat multe milioane, ceea ce nu e acelaș lucru. Aurélien Scholl povestește un cuvânt de spirit al lui Dumas la premiera piesei Charlotte Corday a lui Pon­­sard. Cineva îl întreba ce părere are despre piesă: — Plâng pe Marat. N’a avut noroc... Când a vrut să facă și el odată baie.... * * * Cineva aduce lui Dumas un manuscris cu versuri pe care Prințul B. spunea, că le-a făcut în ore de reverie. După ce le-a citit, Dumas declară: — îmi pot imagina ce-ar crede el despre mine, dacă m’aș face prinț în orele de reverie * * * Intr’o seară a fost invitat la masă de către o celebră actriță. Acolo era singurul reprezentant al sexului mas­culin între o semi-duzină de prietene. Râzând, gazda îl întreabă: — Spuneți-ne, mai este oare nevoie să existe băr­bați ? — Desigur, doamnă, ca să împiedice femeile să se asasineze între ele. * * *

Next