Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1931 (Anul 12, nr. 569-573)
1931-11-01 / nr. 569
JiuMdyß MSiSiryflyo 0@©irit Emitssy De la Baba Hârca la Oedip se plămădește ființa muzicii românești. N’a trecut încă veacul de când Anton Pann se minuna sfios de muzica cea „evropenească” și de am fi mai știutori ai celor trecute, puteam sărbători, cei de azi, împlinirea unei sute de ani de când pe car cu boi ne-a venit de peste munți cel dintâi fortepiano. „Europa” începea la Carpați, ne-am silit să-i trecem, zi de zi înălțându-ne spre soarele Apusului. înălțarea a desăvârșit-o în zilele noastre George Enescu. Enescu ne-a dăruit Europei, prin Enescu Principatele Dunărene au ajuns, într’un târziu, trup din trupul lumii moderne. Prin Enescu arta unui popor odinioară exotic privește arta străvechii lumi apusene „von Angesicht zu Angesicht”. El însuși e al nostru și al tuturor: strălucirea lui fără seamăn ni-l răpește. Zăbovind dincoace de hotare ar înceta de a ne fi mândria din toată clipa. Privirile noastre, de un veac ațintite spre luminile Asfințitului, îl urmăresc mereu pe drumurile unde ne căsătorește faima. De pe aceste drumuri, curând poate, Enescu se va inturna spre locurile copilăriei. Drumețul împlinește cincizeci de ani. De pe seninele înălțimi ale maturității, ochiul măsoară minunata cale biruită. Bucuria cucernică a muncii săvârșite stăpânește gândul. Dar în ceasul înalt al împlinirii, dorul popasului cucerește pe cel neobosit. Sunt semne că Enescu ni se va da nouă, întreg. Sârbele Jiului răsună stăpânit într’a treia sonată de vioară. Și deunăzi mi-a mărturisit că tainele cântărilor bizantine ale Bisericii răsăritene îl ispitesc dela o vreme tot mai mult. Intr’a cincizecea zi a nașterii, peste florile dragostei tuturor, Profetul în țara sa calcă pragul unei noi vieți a duhului. CONST. BRAILOIU George Enescu ANUL X.SERIA II-a. Ne 569 10 PAGINI 7 LEI EXEMPLARUL IN TARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Adevărul LUI FONDATORU AL V-EELDIMAN 1806-1897 FONDATORII 1 CONST. MINLE 1897-1920 Duminică 1 Noemime 1931 erarși Artistic FONDAT IN 1893 Cel mai mare artist al nostru, compozitorul George Enescu, atât de apreciat și peste hotare, împlinește 50 de ani. Născut în 1881 la Liveni în Jud. Dorohoi, George Enescu, de la vârsta de 4 ani, dădea indicii că va fi muzicant. Tatăl său dându-și seama de aptitudinile copilului său pentru vioară, îl conduce la Iași, pentru a consulta pe Eduard Caudella, profesor la conservator și compozitor. Caudella recomandă familiei Enescu, să facă educația muzicală a copilului, învățându-l, deocamdată, să citească notele. La vârsta de 7 ani, tot sub sfaturile lui Caudella, Enescu fu trimis la Viena pentru a învăța vioara și armonia. La Viena Enescu frecventă cursurile și opera imperială, având cele mai bune ocazii pentru a se perfecționa, mai ales că locuia la profesorul său, celebrul Hellmesberger. Grație protectorului său, el putu să pătrundă la orchestra operei, unde se așează alături de timpanist de unde urmărea partițiunea și pătrundea în tainele execuțiilor orchestrale complicate. La vârsta de 11 ani Enescu termină lecțiile cu Hellmesberger, obținând cea mai mare mențiune. După doi ani părăsește Viena pentru a studia la Paris, unde învață vioara cu Marsick, compoziția cu Massenet și fuga și contrapunctul cu Gédalge, iar mai târziu cu Gabriel Fauré. In 1899 Enescu obține premiul întâiu la vioară și ar fi candidat, cu siguranță, la marele premiu pentru trimiterea la Roma, dacă s’ar admite străinii la acest important concurs francez. Enescu a fost coleg cu o serie de compozitori, azi celebri ca: Florent Schmitt, Roger-Ducasse, Malherbe, Ravel, etc. Debuturile sale, ca compozitor, au fost dintre cele mai fericite. La vârsta de 16 ani, concertele Colonne din Paris îi execută poema română. In 1903 se execută tot la Paris suita pentru orchestră, și în 1906 prima simfonie în „mi bemol”, simfonie ce s-a executat apoi în toate marile centre muzicale din lume. Pentru noi românii, rapsodiile sale constituie o bogăție muzicală din care se degajă toată atmosfera folclorului nostru. Din repertoriile clasice fac parte „edtitorul” și „dixtuorul”. George Enescu este considerat azi ca un mare compozitor. Criticile cele mai autorizate o susțin și recunosc spiritul său creator, gândirea sa profundă și sufletul său de adevărat artist. G. Enescu nu trebuie considerat ca un violonist care a aranjat sau scris unele bucăți de muzică. El s-a dedat compoziției, consacrându-i o bună parte de timp și scriind opere care-i asigură imortalitatea. Este un caz unic, când un virtuoz al violinei scrie simfonii și alte piese, care sunt considerate pretutindeni ca bucăți clasice. Ca șef de orchestră George Enescu poate rivaliza cu cei mai mari dirijori, cu toate că nu apare atât de des la pupitru ca alții. Fiind expresiunea gândirii muzicale celei mai puternice, el însuși, nu poate să nu traducă și toată gândirea autorilor pe care-i interpretează. Sunt compozitori care nu pot dirija, dar G. Enescu are și această mare și necontestată calitate. Memoria sa ca șef de orchestră este proverbială. Acum câțiva ani a dirijat la Brașov un concert și și-a asimila în câteva ore toată partiția dirijând-o pe de rost. El a înregistrat și punctele de reper din partiție, încât când se oprea orchestra, maestrul Enescu le indica numărul de unde să înceapă din nou, așa de bine le fixase în memorie. Toți acei ce au asistat la aceasta ședință au rămas uimiți de această forță de asimilare, de care dă dovadă în toate ocaziile. Un alt caz tot așa de elocvent mi-a fost istorisit de un cunoscut compozitor al nostru, care i-a arătat o compoziție la București, pe care maestrul Enescu a apreciat-o foarte mult. După câțiva ani ducându-se la Paris, imediat ce Enescu l-a văzut, și-a adus aminte de compoziția pe care însuși autorul o uitase în parte. De aceia reputația ca șef de orchestră a lui Enescu este cunoscută și cu această ocazie îmi permit să amintesc ce spunea un critic într-un articol despre șefii de orchestră. Sunt două feluri de a conduce orchestra, una care constă în a sta cu capul în partitură și alta care consistă în a avea partiția în cap. Enescu se găsește în categoria a doua, pentru motivele care le-am dat mai sus. Astăzi nu se poate separa Enescu compozitor de Enescu șef de orchestră, de Enescu violonist. Sunt trei personalități întrupate în una și aceiași persoană. Dacă luăm în considerație ce spune critica, vom găsi părerea lui Pierre Lalo, care susține că Enescu este unul dintre cei mai abili și mai expresivi violoniști contemporani, cu toate că a consacrat o bună parte scrisului de opere muzicale importante și demne de un muzicant veritabil. Șeful de orchestră Enescu — susțin toți criticii, — poate fi considerat ca cel mai celebru interpret al marilor compozitori. De aceia în persoana maestrului Enescu sărbătorim această complexă personalitate, unica în felul ei, deoarece ,nimeni până în prezent nu a abordat aceste trei genuri muzicale, înălțându-le până la maximul la care poate să ajungă un om. Succesul simfoniei a 3-a, a fost redat de marele compozitor francez Alfred Bruneau, în cuvintele următoare: *■" „Nu am pretenție să spun că mi-am putut da seama de la prima audiție de tot ce a pus Enescu în simfonia sa, o adevărată lume vastă ca idei, sentimente și sensații, în care se mai găsește o clocoteală genială, o muzică abundentă, plină de forță, de somptuozitate ca o poezie, la care se adaugă multă delicateță, o formă nouă și plină de avânt, de libertate și de expresiune care m’au entusiasmat...” Compozitorul Enescu termină actualmente opera sa „Oedip” care cu siguranță va ocupa locul cel mai înalt în erarhia operelor lirice. In opera sa Enescu are un câmp deschis de activitate pentru a exprima nu numai muzica pură, ci și ceva din țara lui, în cadrul munților puternici, unde cântă păstorii și le răspund dansuri pline de stil pe covoarele înflorite ale naturii noastre. Toată activitatea prodigioasă a lui Enescu i-a stabilit o reputație mondială și numele său figurează în antologii și dicționare muzicale. Franța i-a acordat cea mai mare distincție, alegându-l corespondent al Institutului și decorându-l cu Legiunea de onoare. Intr’o carte de curând apărută și consacrată lui Beethoven, scrisă de Edouard Herriot, fost prim Ministru al Franței și primar al orașului Lyon, găsesc la pagina 164, câteva linii ce privesc pe marele Enescu: „Le concerto pour violon et orchestre (op. 61) qui fut executé pour la premiere fois par Element et que M. Georges Enesco interprete aujourd’hui avec tant d’autorité”... In adevăr maestrul Enescu este considerat ca cel mai mare interpret al lui Beethoven, acest geniu ce aparține de mult umanității. In cartea lui Herriot asupra vieții lui Beethoven, găsim la sfârșit o frază care este de actualitate: „La douleur de son oeuvre traduit la vieille douleur des nations”. La reconciliarea popoarelor se pune baza nu numai pe politiciani și pe toți acei care caută să pătrundă în masse o educație morală, indispensabilă progresului de civilizație și de pace între popoare. Nu realizează oare, — cum susține Conrad, — un muzicant filozof ca Beethoven o solidaritate în artă care apropie toate inimile expuse singurătății? Acei ce sunt apostolii artei ca d. George Enescu și care o difuzează în lumea întreagă, luând ca model pe titanul gândirii muzicale omenești, aduc tot atât de mari servicii ca un politician. Azi maestrul Enescu poate, ca și ministrul nostru la Londra, d. Titulescu, contribui la legătura indisolubilă între popoare. De aceia să sărbătorim nu numai o aniversare fortuită, ci și pe omul care tot timpul a înălțat prestigiul patriei sale, servind în o artă atât de sublimă cum este muzica și cauza mare care ne preocupă pentru asigurarea păcii universale. I. PAL. Un Jubileu de lăută Maestrul Enescu, cum i se zice verbal Și în scris d-lui George Enescu, împlinește vârsta de 50 de ani și presa îl sărbătorește. Dacă melancolia, aparentă pe fruntea cu lauri de hârtie de ziar a marelui nostru lăutar, se va simți mângâiată de închinăciunea greierilor negri ai rotativei mâzgălici, atunci să iasă în dansul tipsiilor și să-i treacă pe dinainte jucând, toate literile mari și minuscule, ale tiparului, dreptele, cursivele, aldinele, monumentalele și groteștile din toate alfabetele, goticele, romanele, chirilicile, arabele, ebraicile, ca un drum de furnici între Bărăgan și eternitate... Vocalele să cânte și consonantele să urmeze, până la elzevir. Și să fie un vânt mare de foi in-quarto, in-octavo, pergamentele, velinele, japonul, și un vifor de pene, ca o lume de ciori albe împărătești, amestecată cu ciocurile avântate din călimări în soare. Iată, poate, cortegiul de văzduh care întâmpină ziua de naștere a pruncului, ales pentru răsunet. Când a împlinit o viață mai lungă, Ibsen, noi eram copii și se pare că ținem minte alaiul Scandinaviei, care a defilat o zi întreagă prin fața balconului ilustrului unchiaș cu trâmbițe, simbole și trofee literare Firul de ață de mătase, George Enescu și l-a purtat deosebit de urzeala generației, din care și l-a scos afară. Precocitățile speciale ale muzicii fac dintr-un copil de patru ani un magistru și-l ridică în furia vieții, de crud. Pe de-asupra albiilor legănate cu piciorul gol al torcătoarei pe prispă, ele au pregătit meșterului vioarei, un loc argintiu în constelația Prinților de sânge și de blazon. Duioșia corzilor și-a făcut întotdeauna mai repede loc și mai de-a dreptul către inima învăluită în purpură și hermină, decât geamătul scrâșnit al condeiului singuratic — și pe când încovoietorii noștri de cuvinte se găseau încă în potcovărie și ucenicie, înfierbântând de zeci de ori fierul puternic și prost ca să-l silească la o strâmbătură apropiată de copita fantomei dintre uragane, George Enescu era o celebritate, avea tacâm la masa Cinei celei de taină și se odihnea, răcorit, de tânăr, ca un Nagus, în fața mării, într’un ritm de aripi și evantalii. * * * Harul auzului melodic nu-i dăruit orișicui, ca să fie scurtată vioara și lauda să se însoțească din harpă sau clavecin. Natura toată și zeii toți au putut abia să dea naștere unui singur Pan, care a colindat mii de ani, căutându-și perechia, inexistentă nici în munte nici în șes. Și blestemat să îmbătrânească flăcău, pentru că nu poate iubi nici de tot ca omul nici de tot ca țapul, stă nehotărît și șovăielnic între două firi. Ce poate spune greaua noastră nepricepere, pentru care cântecul are consistența fragilă și nedeterminată, a unui al patrulea sau al cincilea ecou? Cana noastră de lut poros nu s’ar putea ridica mai sus decât o lasă fragilitatea urechii, printre steaguri și vârfuri de lănci, ca să închine un strop de aur rece, în gloria celui mai consacrat. * * * Voiu povesti pentru a doua oară în 15 ani un eveniment, pe care îl știm din gura de paralizie a pictorului Luchian. După ce a murit, toată lumea care i-a scuipat 9 ani în paharul cu apă și în peticul de lumină, al camerei lui de slăbănog, și-a dat aproape seama că acest zugrav de flori a desechilibrat gloria devastatoare, de divinitate secetoasă a pictorului Grigorescu, unicul și clasicul de până atunci, tot pe atât de nevinovat de tărăboiul excluzivismului care l-a escortat, ca și Luchian de viața mută a florilor lui. Afară de câțiva prețuitori numărați, în timpul neînchipuitei lui existențe, șapte părți din nouă abstractă, Luchian era un simplu caz medical, supus unui tratament fără rezultate și nu se ivise nici ca un început de caz artistic măcar. Intr’o seară, când se făcuse noapte, cineva intra în odaia bolnavului, în permanență deschisă și separată de apartamentul familiei printr’un vestibul. Fără să bată, fără să vorbească, încercând numai cu pipăitul mânii și al picioarelor să se orienteze, străinul s’a comportat ca un strigoi. El scoase de subt pelerină o vioară. Și începu să cânte. Și două ore, trei ore, — am uitat — vioara își rosti sufletul ei subtil și suferind într’un repertoriu ascultat din pat cu lacrimi. Luchian nu avea nevoie de introduceri și comentarii ca să înțeleagă că Dumnezeu, autorul tufănicilor imitate și răsădite în expresia lor difuză de pensula lui, i-a trimis un înger, ales printre îngerii geniali, ca să-i fie, o seară, de unii. Vizitatorul necunoscut, din noapte, era George Enescu... Desfăcut de convenții și de lumea în care bârguia la lumina zilei, lăutarul venise să se lămurească la căpătâiul zugravului. In culoarea unei secunde s’au întâlnit cu vârful pensulei și arcușul, ca în preistoria astronomică, două comete. * * * Episodul nu conține nimic din obișnuita banalitate a schimbului de complimente. Totul s’a petrecut ca și cum nici nu s’ar fi petrecut și poate că relatarea publică a ceasului celui mai frumos probabil, pe care l-a trăit artistul, în odaia vânătă de întuneric a suavului paralitic, ofensează discreția d-lui George Enescu. Fapta muzicantului nu aparține nici cabotinismului nici oamenilor ca noi... T. ARGHEZIAL 4L ȘI George Enescu D-l George Georgescu despre George Enescu Cu cea mai mare plăcere prind orice prilej pentru a-mi manifesta profunda admirație ce am pentru George Enescu. , Cu atât mai mult acum mă asociez din toată inima la sărbătorirea împlinirii unei jumătăți de veac „a celui care este cel mai strălucit reprezentant al geniului muzical românesc”. Personalitatea lui George Enescu stă deasupra oricărui calificativ de laudă, el fiind cea mai perfectă întruchipare a muzicei. Evlavia cu care interpretez compozițiile sale este mărturia sinceră a admirației mele pentru George Enescu. _GEORGE GEORGESCU De vorbă cu Enescu Un interview este, prin definiție, un lucru înscenat, o mică reprezentație pe gustul publicului, în care totul este pregătit dinainte, o conversație cu întrebări și răspunsuri aranjate. Sunt specialiști ai interviewului, cum e Frédéric Lefèvre, care s-a făcut celebru prin ale sale „Une heure avec...”. Lefèvre a împins înscenarea convorbirilor cu oameni celebri până la o adevărată artă. Insă interview-urile lui sufăr de o lipsă de spontaneitate prea evidentă. Tocmai această spontaneitate dă unei convorbiri cu Enescu un farmec inedit. Nimic din neprevăzutul calculat al obișnuitelor interview-uri cu celebritățile politice. Cu Enescu vorba se închiagă în chip natural, fără nici-o jenă, fără popasuri silite și hopuri penibile. Ceea ce frapează în primul rând la Enescu este o modestie pe care o simți adâncă și organică. Nu este modestia simulată a orgoliosului, nici atitudinea disprețuitoare a omului încărcat de glorie pe care încă un supliment de celebritate îl lasă indiferent. Imaginea populară a unui mare artist — imagine convențională și mai niciodată potrivită cu realitatea — e făcută din câteva clișee pe care le perpetuiază, fără scrupul, toți interviewerii. Un mare artist trebue să fie distrat, visător, cu un pic de neglijență vestimentară, detașat de viața cotidiană, boem, capricios, nervos și orgolios. Enescu, din primele clipe când stai de vorbă cu el, alungă toată această falsă imagine a marelui artist. Nu pare deloc distrat; e un om ordonat și meticulos (și ține cu o delicioasă cochetărie să-ți amintească acest lucru); detestă boemia capricioasă, de romantică memorie; în vorba lui, în gesturile lui nu e nici urmă de orgoliu; nu-și ia, când vorbește, nici un aer visător (Continuare în pap. III)