Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1931 (Anul 12, nr. 574-577)

1931-12-06 / nr. 574

Scriitorul absolut Din vremea naturalismului a rămas prin mințile amatorilor de literatură această imagine a scriitorului tip: un om teribil, care nu există decât pentru a obser­va, — și­ fără milă. Vede, înțelege, judecă, până ’n ma­țele sufletelor. Părinți, soție, amantă, amici, copii, îi sunt scriitorului materie brută de observare și experi­mentare. Afurisit și modern este tocmai, că nu numai observă, ci­­ experimentează, întinde curse nenoroci­ților care idee n’au că sunt urmăriți și ispitiți cu o tur­bare rece, ori în ce clipă. Descrieri clasice ale acestui tip care-și scoate scrisul din observări și experiențe de polițist radiat, se află în diverse locuri din răposatul Maupassant sau din eternul Bourget. Maupassant își desfăta pesimismul său naiv în constatarea, și asupra lui însuși, a cruzimii literatului pe atunci modern; iar Bourget se pregătea să descopere perversitatea spiritu­lui științific, și a întoarce lumea pe vechile căi bune ale duhului smerit în credința părintească. Naturaliștii nu disprețuiau vorba umflată: această închipuire de monstru „cu ochi grozavi“ („l’oeil cruel“ sau „implacable“ al romancierului psiholog naturalist) a fost, exact,o tarasconadă literară de care lumea s’a potolit curând. Trebuiau să prinză de veste oamenii, că Un romancier nu are ochiu mai rău nici gura mai rea decât semenii săi oricare în funcțiune de bârfire nor­mală. Filozofia romancierilor naturaliști era simplă și populară: ea nu constata numai, ci se indigna, și indig­narea se întemeia pe judecăți banale, pe morala omu­lui de stradă. De atunci judecata morală a cetitorului ca și a scrii­torului, s’a complicat, fiindcă s’a divulgat, în sfârșit, ceva din înțelepciunea indulgentă și voioasă a lui Re­nan sau Anatole France, dar și din patetismul de din­colo de bine și rău al lui Nietzsche. Această rafinare în ideile etice ale publicului, producător și consumator de literatură, a lărgit pe încetul înțelegerea artistică a scriitorilor veniți mai în urmă. Satira sumară a slăbit; s’au ridicat oarecare scrupule în privința simplistelor împărțiri a personajelor în radical simpatice și radi­cal antipatice. Literatura s’a făcut, așa­dar, gânditoare; și-a fixat mândria în o mai vastă înțelegere a celor o­­menești. Nu uităm că, în sfere de pe de lături, se pregă­teau în acelaș timp ortodoxii care aveau să izbucnească mai târziu, în triumfurile războiniciei naționale și so­ciale la care asistăm. Insă pe primul plan stăpâneau, fără îndoială, intelectualii, cum zicea titlul prefăcut mai apoi în batjocură; și insistăm că acea stăpânire a făcut binele de a pune sfârșit gândirii simple și con­fuze cu care se mulțumeau capetele literaților de la vre­mea romantică până la naturalism inclusiv. Anatole France a vo­rbit nedrept și injurios de ideile lui Flau­bert; totuși trebuie mărturisit, că sensibilitatea, uneori poate și gustul bunului uriaș normand, se resimțeau de insuficiența gândirii romantice și post-romantice. Acel intermezzo al intelectualilor a debanalizat de­sigur ide­ologiile literaților. Insă este iarăși de neuitat, că soarta malițioasă a vrut să păstreze în spiritul lui Anatole France, tocmai, niște foarte simpliste idei și gusturi, re­lativ la poezie, de exemplu, sau relativ la „gingășii” și „grații“ obligatoare esteticei romancierului. Pe intelectuali vor să-i sfâșie, acum, diverse grupe de ortodoxii belicoase. Se înțelege că războinicia pură nu este eficace pe planul gândirii și al gustului. Aceste domenii nu-și pot găsi corectivele decât în ele însele, cu mijloace proprii. Pe orice poziție a spiritului, și pe acea a „scepticilor“ (alt nume dat, vulgar, intelectua­lilor), se naște un dogmatism, cărui, nelipsit, după un timp, i se opune o revoltă critică. Dogmatismul intelec­tualilor nu-și putea găsi obiecțiile decât în sânul unei teorii. Cea mai hotărâtoare critică a ideologiilor lite­rare moștenite, ne-a dat-o Paul Valéry. El a despolit, cu subtilitate energică, diverse rudimentare confuzii în care, de la romantici, plutește comfortabil gândirea scriitorilor de literatură; el a lămurit limite, el a trezit ambiții grele în spiritul lucrătorilor literari. Acestora, Valéry le-a deschis o critică nouă a situației lor tradi­ționale în cuprinsul total al spiritului, desvelindu-le posibilități și obligații de o treaptă care semnifică ne­garea foarte consequentă a conceptului practic­ școlă­­resc al literaturii. Acestea se întâmplă în regiunile ne zgomotoase ale vieții literare. Pe piața mare, firește, se aud numai a­­cele apucături războinicești de care am vorbit adinea­ori. Rămâne de spus că, prin aceste avânturi de spon­taneitate absolută, deslegată adică de controlul dificil al autorității mintale superioare, se revalorizează cre­dința romantică în libertatea fără jenă a individului, cum se zice, creator, așa încât iarăși ajungem la dog­ma după care scriitorul se va defini: domnul care nu citește. — Involuntar citește ce singur scrie. Insă nu se recitește. Intervine aici un amănunt de regim capitalist (sau socialist?): idealul vrea ca fiecare individ să fie de­prins a nu­ executa decât o singură operație cât mai bine izolată. Astfel scrisul caută a evita ceti­tul, cât se poate. Acesta e, mi se pare, înțelesul mai preciz a ceea ce, în vocabularul profesional al literatului se numește­ a-și face mâna. Pompezi, adică, direct din viață, și scrii cât se poate mai neîntrerupt. Prin urmare, din pompa vieții, cât mai direct în condei. Insă, fatal, nu scrii nu­mai din viață chiar, ci din reminiscențele lecturilor de­vorate sub pupitru în ani de studii liceale foarte ca­pricios configurate, la care unii adaugă, în ani mai ma­turi, lecturi recomandate de oracolul librar. Scrisul pe necititele (a celui ce nu­ citește pe alții și nu se recitește) își dă, firește, roadele cele mai vizibile în foileton și în cronică. Ceva mai multă atenție le des­copere în sfânta poezie însăși. Clișeul biruie toate vicle­șugurile versului. PAUL ZARIFOPOL Răspândirea de care s’a bucurat ultimul roman al lui Erich Maria Remarque „Întoarcerea de pe front“ ne-a îndemnat să întreprindem printre cititorii și ad­miratorii acestei opere o cercetare menită să pună în evidență însușirile care i-au asigurat succesul. Cititorii aveau să răspundă la următoarele întrebări: ■ 1) Ce calități are „întoarcerea de pe front“ și care sunt motivele ce au făcut ca acest roman să pătrundă atât de adânc în massele populare? 2) Care­ este pasajul ce va impresionat mai mult și din ce cauză? Din răspunsurile primite a fost distinsă cu pre­miul I lucrarea d-lui Colonel C. Manolache, din Mi­nisterul Armatei, pe care o publicăm mai jos. I.„Pentru cei care — ca și Remarque — au trăit cotidian­ele clipe ale morții din tranșee, atât „Nimic nou pe frontul de Vest”, cât mai ales „Întoarcerea de pe front” — sunt nu simple reamintiri, ci sugestive evo­cări ale acestei drame care s-a depărtat în trecut, dar al cărei cutremur, se resimte încă din Marea Nordului până la Marea Neagră. Pentru acești martori­ participanți, o pagină din Remarque produce uneori senzația reală, rechemată la prezent, a așteptării unui obuz, pe care parcă l-ai auzit plecând, îl simți apropiindu-se și aștepți, cu car­nea crispată, să se afunde sub picioarele tale, care peste puțin nu vor mai fi ale tale. Când de pildă în pri­ma carte, eroul lui cade în pâlnia­ de obuz după un a­­tac și descopere, la ivirea zorilor, alături de dânsul un soldat vrăjmaș și când, așa închiși unul lângă altul, altă scăpare decât ca unul să omoare pe celălalt nu este, și când după ce-l înjunghie rămâne lângă el, chi­­nuindu-se încă mai rău, — atunci nu mai ai în fața ta o simplă foaie tipărită și alcătuită cu talent, ci însăși priveliștea. Simți înseși palpitările și respirațiile tăiate ale eroului, stând ca și el în groapa cleioasă, dar cu e­­vocările, mai tari decât realitatea, ale autorului. Pentru cei însă care n’au trăit aceste­­ clipe pe front, opera lui Remarque este marea inițiere la acea­stă liturghie a Satanei. Se poate din aceasta cauză ca ei să nu creadă verosimile unele aspecte. Participanții­­martori însă îi asigură pe aceștia că totul merită să fie crezut ca autentic și să fie convinși că războiul n’a fost decât așa cum îl descrie Remarque și cum nimeni încă nu l-a înfățișat. Evident că autorul nu e un tactician care să pri­vească războiul sub unghiul marilor operațiuni, cu re­dări de planuri de luptă, ori cu înlănțuiri și justificări ale acțiunilor. De aceia unii comandanți de unități pe front au putut afirma că războiul a fost și altceva decât ceiace spune Remarque. Dar autorul n’a fost decât un adolescent blând și înțelegător, care e numai ochi, nări și nerv, și pe sufletul căruia impresiile se adâncesc, se potențiază în proporții surprinzătoare ca lovituri de stilet în pastă fină. A fost un receptacol de senzații tari pe care s’au înregistrat toate durerile și rostogolirile dintre rețele și de după rețele și e suficient să apleci puțin urechea peste acest receptacol — care e sufletul său — pentru a trăi cu el marea zguduire. Pentru acest motiv cititorii pe care nu-i interesează aparatura răz­boiului, ci numai tragismul omenesc pe care-l retrăesc, găsesc în opera lui Remarque răscoliri adânci până la insomnie. Dar cu „întoarcerea de pe front” problema e și mai complicată. Aici nu mai e vorba de viața uniformă­­simplistă și zilnică, a tranșeelor, în care moartea mușcă cu voluptate. Nu mai e fâlfâire de șrapnele pe sus, pe undeva, indiferent unde și priveliștea morților ce ră­mân, după atac, spânzurați în rețele, cu mațele afară. Aci, războiul cu toate proporțiile lui uriașe, se întoarce acasă, peste „cei dinapoi”, peste afacerile lor dospite din drojdia morților atârnați pe rețele, peste femeile cu lacrimi aprinse, sau numai cu lacrimi de glicerină, peste toți domnii care sforăe­a vitejie, dar miros cale de o poștă a surogat. Războiul se repliază și se așterne implacabil peste toți. Aici Remarque nu mai e adolescentul receptiv la im­presii tari, sau povestitorul de lucruri pe care cineva ar putea să nu le creadă, fiindcă nu le mai poate veri­fica, acum el este marele chirurg care disecă fără re­zerve organismul cangrenat al țării sale — și poate nu numai al țării sale, — care dă înlături toate excrescen­țele și aderențele pentru a arăta lumii (precum un sa­vant studenților) ravagiile maladiei, lăsându-i pe ei să prescrie diagnoze și tratamente... PREMIUL „REMARQUE" „întoarcerea de pe front“ ­Continuare in pag. II­I) Critica și justiția sau polemică cu pistoale Persoana mea merită atât de puțin interes din partea cititorului încât n’aș fi adus-o în discuțiune, dacă nu mi s’ar fi oferit prilejul să ilustrez cu exem­ple luate din experiența mea proprie niște direcțiuni false pe care le ia de la o vreme republica literelor. Luând cunoștință de câteva articole prin care atac di­recțiunea mistică a Gândirii în efectele ei estetice, cel care se crede direct atins numește asta în convorbirile particulare — pe câte aud — ingratitudine, incons­tanță, spirit diabolic, iar alții numai accidental citați pentru o anume latură a operei lor se întreabă mirați: Nu înțeleg ce are cu mine? Nu i-am făcut niciun rău! Mai deunăzi un tânăr, auzind că aș fi scris câteva rânduri osânditoare despre poezia sa, a exclamat dea­­semeni mirat: „Dar bine, eu am toată stima pentru d-sa, nu i-am făcut niciun rău”. Adică, unii din naivi­tate, alții din perfidie, vor să se lase a înțelege că un critic nu poate­ nega valoarea unui autor decât din sen­timente de ură­ personală. Ei bine un cititor de revistă literară trebue să fie lămurit. Lumea literelor este un parlament în care discuțiunea și libera expresie a sen­timentului critic sunt agenții și chiar rațiunea de a fi a scrisului și câtă vreme păstrează nivelul vehemen­ței intelectuale, polemica este o onoare și pentru a­­gresor și pentru cel atacat. Dându-și seama de pri­mejdia pe care o reprezintă o asemenea libertate de opinie, o seamă de autori caută să compromită prin toate mijloacele spiritul critic și să-l confunde cu ura și răzbunarea. Unul dintre cei mai mari și mai organi­zați dușmani ai acestui spirit este însuș de Nichifor Crainic. Pentru că o vreme am publicat articole în chiar revista Gândirea d. Crainic vrea să explice arti­colele ostile de acum ale mele drept un semn de ingra­titudine și de dușmănie și mă amenință pe mine cu darea în judecată, iar pe revista care cu atâta exces de bună­voință îmi publică producțiunile cu arunca­rea în aer prin dinamită. Prea multă onoare! D. Crainic să știe aceasta. Există și va exista întotdeauna într’o cultură un spirit critic care nu va putea fi înă­bușit niciodată, dar mecanismul intim al acestui spirit nu este ce crede d-sa. Nicio ură, niciun resenti­ment nu mă întunecă în fața d-lui Nichifor Crainic, care ca om nu m’a atins nici cu o floare, ba ceva mai mult, mi-a fost cu multă amabilitate folositor. Cu toate acestea voi combate cu înverșunare pretenția d-sale de a apărea asemeni sfinților mucenici, pentru că sper că din lupta de idei se poate naște o orientare mai bună. Atacul împotriva Gândirii nu este ingrati­tudine, ci critică Dar d-lui Crainic nu-i convine acea­sta. D-sa a introdus un obicei detestabil în literatură, care aparținea exclusiv politicei: intimidarea prin apel la justiție. In momentul de față d. Sevastos se judecă cu d. Crainic pentru „calomnie”, adică pentru opiniile sale libere asupra actelor de ordin scriitoricesc ale numitului și eu însumi am fost amenințat mai deu­năzi cu darea în judecată pentru articolele mele lip­site de violențe personale. Dar ce are de a face justiția cu literatura și ce lumină poate aduce un magistrat într’un proces strict intelectual! De acum înainte nu mai putem scrie că d. Crainic este un poet mediocru, fiindcă d. Crainic ca un haiduc de codru ne aține ca­lea cu pistoale sau ne dă pe mâna poliției, iar de vom îndrăzni să ne îndoim că are muguri de aripi la sub­suori și duh de aloe e în stare să pună potere pe ur­mele noastre. Și e curios că tocmai d. Crainic care re­curge la atacuri personale ca în cazul d-lor Arghezi sau Rebreanu, scoate pistolul de sub rasă și cu potca­pul pus hoțește pe-o sprinceană ne ochește pe noi fi­indcă refuzăm să-l vedem înconjurat de cete îngerești asemeni sfinților mucenici. Numai că gloanțele d-lui Crainic nu h­e rănesc, fiindcă noi luptăm nu cu pieptul păros ci cu spiritul. G. CALINESCU. Nina Arbora Portray

Next